Este poate prima data, dupa mult timp, cand pot spune ca sunt cu adevarat multumit de ce am reusit sa fac in aceste doua saptamani; astfel, daca acum doua saptamani va spuneam ca am inceput sa-mi organizez mai bine timpul, acum pot spune ca mi-am depasit asteptarile, iar progresele facute in aceasta directie au inceput sa fie unele cat se poate de vizibile si mi-au permis, nu doar sa fiu aproape la zi cu toate proiectele, dar chiar si sa incep sa ma ocup de cateva lucruri care erau lasate in standby de luni de zile (cum ar fi de exemplu sa fac ordine in fotografiile care s-au tot adunat in calculator).

Si pentru ca, atunci cand am mai scris despre faptul ca am probleme cu organizarea timpului, mai multi dintre voi ati marturisit ca aveti aceeasi problema, m-am gandit ca ar fi bine sa va povestesc, macar in mare, care este solutia pe care am gasit-o eu, mentionand insa ca nu am, nici intr-un caz, pretentia ca ar fi vorba de o solutie universala, care sa se potriveasca oricui. Ei bine, am inceput prin a scrie, pe o foaie de hartie, toate lucrurile care imi ocupau timpul petrecut in fata calculatorului si apoi le-am ordonat in ordine descrescatoare a prioritatii lor, iar, pe urma, in functie de acest lucru, le-am acordat anumite cote de timp (de exemplu, in cazul meu, munca a primit o cota de 50%, blogul 25%, iar celelalte activitati si-au impartit restul de 25%). Pe urma, mi-am impartit timpul petrecut la calculator in reprize de cate doua ore, din care, conform cotelor definite anterior, munca primeste o ora, blogul jumatate de ora, iar restul activitatilor isi impart cealalta jumatate de ora. Bineinteles ca, daca ar aparea o urgenta, as lasa deoparte acest program si m-as ocupa de acea problema pana as rezolva-o, dar, in conditii normale, acest program este unul care mi se potriveste si care imi permite sa fiu sigur ca fiecare activitate online pe care o desfasor primeste exact atata atentie cat sunt eu dispus sa-i acord.

Din pacate, unul din efectele negative pe termen scurt ale acestui nou program a fost acela ca am cam ramas in urma cu articolele si cu comentariile de pe blog (dar cred ati remarcat deja acest lucru si nu mai e nevoie sa va spun eu :P); oricum, am si aici niste idei de eficientizare a timpului, pe care am inceput deja sa le pun in practica, asa ca sper ca, pe termen lung, toate aceste probleme se vor rezolva si voi reusi sa reintru in normal. Si apropo de blog, hai sa incerc sa fac un mic “sondaj de opinie” si sa va adresez doua intrebari: 1. Voi cititi si comentariile la articole sau va rezumati doar la textul original? 2. Daca ar trebui sa alegeti, ce ati prefera: sa scriu mai des si sa acord mai putina atentie comentariilor, sa scriu mai rar si sa acord mai multa atentie comentariilor sau sa continui la fel ca pana acum?

La capitolul regrete, marchez doar faptul ca aceasta organizare a activitatilor mele din online a rezultat in mai putin timp liber ramas pentru activitatile zilnice, asa ca nu am reusit inca sa termin curatenia, la alergat am mers numai de vreo patru ori, iar in oras am iesit doar de doua ori.

De-a lungul timpului, s-au scris mii si mii de pagini despre ideea de suflete pereche, insa fragmentul care mie unul mi-a ramas in minte si in suflet este mitul androginului din Banchetul lui Platon. Si, cu scuzele de rigoare pentru cei care cunosc deja acest mit, o sa incep prin a va spune tuturor celorlalti despre ce este vorba:

Legenda spune ca, la inceputuri, pe pamant traiau doar androginii – fiinte mistice, formate din doi oameni, suflete pereche, un barbat si o femeie lipiti spate in spate si uniti astfel pentru eternitate. Faptul ca se completau reciproc si formau impreuna un tot unitar, le dadea o putere imensa si le permitea sa reuseasca sa duca la indeplinire aproape orice isi propuneau; insa, tocmai aceasta putere i-a dus la pierzanie, deoarece zeii, speriati de amenintarea pe care androginii o reprezentau, au hotarat sa-i desparta. Separati insa de sufletele lor pereche, oamenii, pentru ca asa s-au numit fiintele nou aparute, nu mai erau in stare de nimic si mureau pe rupte din cauza tristetii si a dorului de sufletele lor perche; in acel moment, vazand ca raman fara supusi, zeii s-au hotarat sa le dea oamenilor un nou motiv pentru a trai si in acest scop l-au creat pe Eros, cel menit sa aduca iubirea in lume. Si uite asa, oamenii si-au gasit un nou tel in viata, si anume acela de a-si regasi sufletul pereche si de a incerca astfel sa refaca fiinta de odinioara.

Acum, in mod sigur, unii dintre voi, cei mai pragmatici, zambiti condescendent si spuneti ca, de fapt, toata chestia asta cu sufletele pereche este doar o poveste de adormit adolescentii si ca, in realitate, nu exista asa ceva; ei bine, voua pot sa va spun, cu mana pe inima, ca va inselati, pentru ca eu unul am avut sansa sa-mi intalnesc sufletul pereche si nu, nu a fost vorba doar de o impresie de moment, pentru ca, si acum, la mai bine de doisprezece ani de cand m-a parasit, pentru a pleca intr-o lume mai buna, sentimentele mele au ramas la fel de puternice.

Altii, probabil, va ganditi la omul de langa voi, si va intrebati daca este sau nu este sufletul vostru pereche; ei bine, voua pot sa va spun ca, daca va puneti aceasta intrebare, atunci in mod sigur raspunsul este unul negativ, pentru ca, daca ar fi fost intr-adevar vorba de sufletul vostru pereche, atunci nu ar trebui sa va mai puneti aceasta intrebare pentru a afla raspunsul, ci pur si simplu l-ati fi simtit si l-ati fi stiut; si iarasi, nu, nu vorbesc din carti, ci din propria mea experienta.

Putem spune astfel, fara teama de a gresi, ca acest quest, al cautarii sufletului pereche, este unul nobil si ca, odata indeplinit, ar trebui sa ne asigure fericirea eterna… insa, din pacate, viata nu ne ofera intotdeauna tot ceea ce ne dorim si, astfel, nu fiecare dintre noi are sansa sa isi gaseasca sufletul pereche. Si, uite asa, se naste intrebarea pe care vreau sa v-o adresez – credeti ca se merita sa ne petrecem intreaga viata in cautarea unui lucru, ce-i drept minunat, dar pe care e posibil sa nu il gasim niciodata, sau e mai sanatos sa ne oprim din cautare in momentul in care am gasit un surogat suficient de bun?

Vreau sa incep prin a spune ca, in ciuda titlului care poate indica altceva, nu am scris acest articol pentru a ma plange de faptul ca nu am prieteni, ci pentru a va ajuta sa ma cunoasteti mai bine prin intermediul raspunsului pe care il voi da la aceasta intrebare, pentru ca da, adevarul este ca, de cand ma stiu, am fost genul de persoana cu foarte putini prieteni.

Ei bine, probabil principalul motiv il reprezinta modul in care vad eu viata, si anume ca pe o retea imensa de drumuri, fiecare ducand catre o anumita destinatie, o retea in care, spre deosebire de majoritatea celorlalti oameni, stiu sa ma orientez, stiu unde vreau sa ajung, stiu care e drumul meu (si il am deja introdus in “GPS”) si, astfel, stiu in ce directie trebuie sa o iau de fiecare data cand ajung la o rascruce de drumuri; in principiu, acest lucru este unul bun si imi asigura sanse foarte mari de a ajunge acolo unde imi doresc, insa problema este ca foarte putini oameni au exact acelasi drum ca si mine si, mai mult decat atat, si acelasi ritm.

Nu neg ca, uneori, intalnesc si oameni interesanti, alaturi de care aleg sa merg o bucata de drum, dar stiu ca, mai devreme sau mai tarziu, va veni o intersectie in care drumurile noastre se vor desparti; si da, cateodata, acei oameni se abat pentru un timp de la drumul lor, si ma mai insotesc o bucata de vreme, dar, pana la urma, fiecare are drumul lui si nimeni nu e dispus sa renunte complet la drumul sau, doar pentru a ma intovarasi pe mine pe un drum care nu este si a lui. Si nu, eu unul nu sunt dispus sa fac compromisuri, sa ma abat de la drumul meu sau sa imi schimb ritmul pentru a-l acomoda cu al altora; prefer, pur si simplu, sa ma bucur la maxim de toate clipele pe care le petrec alaturi de fiecare din acesti oameni deosebiti, pe care la un moment dat ii numesc “prieteni”, fara insa a ma lega foarte tare de niciunul din ei si fara a-i include in planurile mele, tocmai pentru ca stiu ca va veni si momentul in care va trebui sa ne luam ramas bun si sa ne vedem fiecare de drumul lui. Acesta este si motivul pentru care nu o sa ma auziti niciodata vorbind de alte persoane, atunci cand vine vorba de planuri de viitor; prefer de exemplu sa nu spun ceva de genul “la anu’, de 1 mai, o sa merg cu Alexandra in Vama”, ci doar “la anu’, de 1 mai, o sa merg in Vama”. :)

Adaugati la acest lucru faptul ca sunt perfectionist si astfel am tendinta de a avea asteptari foarte mari de la toti cei din jurul meu (desi niciodata mai mari decat de la mine insumi), ca sunt elitist (si oarecum antisocial) si de aceea, de multe ori, prefer sa evit sa particip la diverse activitati unde stiu ca vor fi mai multi oameni decat pot eu duce si ca am un dispret profund fata de tot ce inseamna “cultura contemporana” (a se citi cluburi, discoteci, etc) si cred ca veti intelege de ce spun ca nu am prieteni; dar nu conteaza, mie unul, mi-e bine si asa. :)

Probabil mai tineti minte ca saptamana trecuta va povesteam de cursa mea de recuperare a timpului “pierdut” cu excursia de acum doua saptamani; ei bine, pot sa ma laud ca astazi, in momentul in care scriu acest articol, am reusit sa ajung la zi cu aproape toate proiectele si chiar sa-mi gasesc timp si pentru a incepe sa lucrez la noile proiecte despre care va povesteam aici. Oricum, probabil nu as fi reusit acest lucru, daca nu mi-as fi impus niste reguli clare care m-au ajutat sa ma organizez mai bine si sa reduc din timpul acordat anumitor activitati mai putin importante; m-as minti singur daca as spune ca nu pierd in continuare timp aiurea, dar cel putin sunt multumit ca am facut pasi seriosi in directia care trebuie si sper ca, in urmatoarele saptamani, sa continui sa fac progrese la acest capitol. :)

Si, fiindca tot a venit vorba de curatenie, trebuie sa va spun ca nu incerc sa fac curatenie doar in viata mea, ci si prin casa; dupa cum puteti vedea si din poza, deocamdata, aceasta tentativa a mea a dus doar la o imensa dezordine, insa am sperante ca, atunci cand voi termina, voi fi multumit de rezultat si voi fi scapat si de toate prostioarele pe care le-am tot adunat pe parcursul ultimilor ani. Si cum printre lucrurile pe care le-am gasit depozitate prin dulapuri se numara si destule componente de calculatoare, m-am hotarat sa incerc sa fac rost de componentele care imi mai lipsesc si sa asamblez unu, doua, trei calculatoare pe care sa le fac cadou unor copiii cu o situatie materiala mai dificila, care altfel nu si-ar permite, poate niciodata, sa aiba un calculator al lor; in aceasta ordine de idei, lansez un apel si catre voi ca, daca aveti prin casa componente de calculator de care nu mai aveti nevoie si pe care sunteti dispusi sa le cedati pentru o suma rezonabila, sa imi lasati un mesaj si poate gasim o solutie sa mi le trimiteti si sa reusesc astfel sa fac cat mai multe asemenea cadouri. Mentionez inca o data ca nu le vreau gratis, dar ganditi-va ca sunt pentru o cauza nobila, asa ca incercati sa va mentineti cu pretul in limitele bunului simt. :)

De asemenea, sunt multumit si de faptul ca mi-am continuat programul de alergat, unde am mai facut ceva progrese minore, atat in ceea ce priveste distanta (noul record fiind de 11.2 kilometri), cat si in ceea ce priveste viteza (unde am castigat in jur de 10 secunde la fiecare kilometru); mai nou, am renuntat la alergatul solitar si am revenit in poligon, ocazie cu care am remarcat ca, desi la capitolul viteza stau mai prost decat marea majoritate a celor care alearga aici, atunci cand vine vorba de rezistenta, sunt putini cei care imi fac fata si reusesc sa alerge cate o ora fara sa se opreasca. :)

In afara de asta, nu ar mai fi nimic deosebit de trecut in revista, poate doar un meci Rapid – Gloria Bistrita pe care l-am vazut la parinti, impreuna cu tatal meu; e al doilea meci din sezonul asta pe care il vedem impreuna si, sincer, mi-as dori sa repet de cat mai multe ori aceasta experienta. :)

In urma unor discutii pe care le-am avut in ultima vreme cu o parte din cititorii fideli ai blogului meu, am observat ca exista un sentiment general de dezamagire in ceea ce priveste Twitterul, lucru care m-a motivat sa scriu acest articol, pentru ca eu chiar cred in potentialul acestui serviciu, atata timp cat este folosit cu cap.

Si haideti sa incepem prin a vedea ce este Twitterul. Ei bine, desi nu exista o definitie general acceptata, majoritatea utilizatorilor il definesc fie ca o retea sociala, fie ca o platforma de micro-blogging; trecand peste definitie, Twitterul este un serviciu prin intermediul caruia orice utilizator poate scrie si publica mesaje in limita a 140 de caractere. Din punctul meu de vedere Twitterul este o combinatie intre o platforma de microblogging si un feed reader si asta deoarece nu poti doar sa scrii si sa publici mesaje, ci si sa-i urmaresti acei utilizatori care ti se par interesanti.

Acum ca stim toti cu ce se mananca Twitterul, haideti sa demontam si motivul (pentru ca da, este unul singur important) pentru care majoritatea utilizatorilor ajung sa renunte la acest serviciu, si anume aparentul spam pe care il genereaza si timpul mare pe care pare sa-l solicite utilizatorului. Insa problema nu este una tipica Twitterului, ci utilizatorilor care il folosesc intr-un mod (zic eu) gresit; de exemplu una din persoanele care a invocat chiar aici pe blog acest motiv este prietenul meu Tudor – daca faceti click pe link, veti putea observa ca el a ales sa urmareasca nu mai putin de 441 de alti utilizatori de Twitter, ceea ce inseamna ca el primeste in contul sau mesajele tuturor acelor persoane (ceea ce, la o medie de 5 tweeturi pe zi pentru fiecare persoana, inseamna peste 2200 de tweeturi primite zilnic), lucru care intr-adevar poate fi coplesitor si te poate determina sa renunti la Twitter. Insa ceea ce vreau eu sa-l intreb pe Tudor si pe altii care folosesc Twitterul in acelasi mod este daca chiar au nevoie sa urmareasca toate acele persoane… eu unul inclin sa cred ca nu, iar daca va veti uita la contul meu de Twitter veti putea observa ca in acest moment eu urmaresc doar cinci utilizatori mari si lati, pentru ca da, unul din avantajele Twitterului fata de Facebook sau HaiFaiv este ca “relatiile” dintre utilizatori nu trebuie sa fie bilaterale, ci este foarte posibil ca X sa il urmareasca pe Y, fara ca Y sa il urmareasca la randul sau pe X. Iar daca totusi vreti sa faceti “follow exchange” (echivalentul link exchangeului de pe bloguri) pentru a va creste numarul de followeri (practica cu care eu personal nu sunt de acord), atunci nimeni nu va opreste sa va creati diverse liste (la fel ca in orice feed reader) si sa cititi doar tweeturile persoanelor din listele care va intereseaza.

Despre avantajele Twitterului nu o sa va vorbesc (sau cel putin nu astazi), deoarece sunt altii care au facut-o deja mult mai bine decat as putea sa o fac eu; ce voi face insa este sa va invit sa va faceti un cont si sa il folositi macar o luna, iar daca o veti face cu cap sunt destul de sigur ca nu veti fi dezamagiti. Iar daca tot va faceti cont, nu uitati sa dati si un follow. ;)

Va spuneam aici si aici ca la 30 de ani nu mai ai toate optiunile pe care le ai la 20 de ani si nici timpul sa o iei de la capat, asa ca cea mai logica solutie este sa continui pe drumul pe care ai pornit deja. Si da, daca cineva mi-ar cere sfatul astazi, i-as spune acelasi lucru, si totusi, in ciuda acestui lucru, m-am hotarat sa renunt la (aproape) tot ce inseamna viata mea de acum si sa o pornesc pe un drum complet nou.

Probabil prima intrebare care va trece prin cap este “de ce?”; ei bine, motivul este unul cat se poate de simplu – viata mea de pana acum nu ma face fericit, adica da, e OK, sunt multumit, dar nu fericit. Dar inainte sa merg mai departe, haideti sa incercam sa definim “fericirea”; am intalnit multe definitii, dar trei dintre ele mi-au ramas in minte: “suma momentelor care iti taie respiratia” (asa cum atat de frumos este spus aici “life is not measured by the number of breaths you take, but by every moment that takes your breath away”), “indeplinirea unui set de vise/dorinte/idealuri” (un exemplu in acest sens puteti gasi in filmul A walk to remember) sau “o diferenta care tinde la zero intre o zi normala din viata noastra si modul in care am vrea sa ne petrecem ultima zi din viata”. Ei bine, dupa nici una din aceste trei definitii nu pot spune ca sunt un om fericit – nu am parte de foarte multe momente in care sa simt ca mi se taie respiratia, nu stiu de cat timp nu am mai bifat un lucru nou pe acea lista de “to do” si nici intr-un caz daca as sti ca maine va fi ultima zi din viata mea nu mi-as dori sa imi petrec 16 ore in fata calculatorului, patru dormind si patru pierzand timpul.

Daca intuitia mea functioneaza bine atunci a doua intrebare este probabil “ce inseamna mai exact acest nou drum?” – ei bine, acest nou drum inseamna ca am renuntat la firma si la munca mea de pana acum (nu, nu am renuntat de tot, in sensul ca oamenii lucreaza in continuare si firma va continua sa produca bani, dar eu nu ma voi mai implica direct si nici nu ma voi mai folosi de acei bani, ci ii voi directiona inspre fondul meu privat de pensii pentru a-mi indeplini planul de pensionare la 40 de ani) si ca incepand de azi pornesc de la zero pe un nou drum (de fapt nu chiar de azi, ci de pe 19 septembrie cand va fi ziua mea, aceasta luna fiind una de tranzitie intre cele doua etape din viata mea); si cand spun zero, chiar inseamna zero – voi incepe o serie de proiecte online noi-noute si voi trai strict din ce voi castiga din aceste noi proiecte.

Da, stiu ca multi veti spune ca nu sunt in toate mintile si ca, in loc sa fiu multumit cu ceea ce am, zbor dupa cai verzi pe pereti. Ei bine, da, sunt multumit cu ceea ce am, dar nu sunt si fericit si nu, nu am de gand sa ma multumesc cu aceasta stare de fapt; sunt un om caruia ii place riscul si care nu se da niciodata inapoi din fata unei provocari, asa ca, odata ce am aflat ce imi doresc, nimeni si nimic nu ma poate opri sa lupt pentru visul meu. :)

Daca ar fi sa descriu aceasta saptamana intr-o singura propozitie, atunci as spune ca a fost o cursa contracronometru (din pacate ratata) de recuperare a timpul “pierdut” cu excursia de saptamana trecuta si de a ajunge la zi cu toate proiectele, o saptamana in care pana si la buda am mers pe fuga si in care in destule nopti cafeaua mi-a tinut loc de somn. :)

Probabil daca nu ar fi existat anumite probleme care sa ma tina ancorat in offline toata ziua de joi si jumatate din ziua de vineri si daca nu ar fi aparut si cateva chestii pe care chiar nu puteam sa le prevad, atunci as fi reusit sa ajung la zi cu toate proiectele si nu as mai fi spus ca aceasta cursa nebuna a fost una ratata; insa oricum faptul ca am tras cat am putut de tare si totusi nu am reusit sa recuperez cele cateva zile de vacanta ma face sa cred ca poate de fapt problema mea nu este una de organizare a timpului asa cum am crezut, ci faptul ca efectiv m-am bagat in prea multe chestii. Asa ca de azi inainte nu ma voi mai gandi doar la cum pot sa-mi optimizez timpul, ci si la lucrurile la care ar trebui poate sa renunt, si ma refer aici in special la cele din online, pentru ca efectiv nu mi se pare OK ca, desi am ajuns sa stau undeva intre 12 si 16 ore pe zi in fata calculatorului, sunt totusi destule zile in care nu reusesc sa fac tot ce mi-am propus. Tot in aceasta idee, m-am hotarat ca pentru anumite activitati (cum ar fi de exemplu cititul altor bloguri) sa aloc un timp maxim pe zi pe care sa nu-l depasesc, indiferent daca mi-am atins sau nu obiectivul pe care mi l-am propus.

In alta ordine de idei, vreau sa ma laud ca odata intors acasa mi-am reluat programul de alergat si ca, desi la capitolul sprinturi si alternari de ritm stau inca foarte prost, la capitolul rezistenta am ajuns la performante chiar multumitoare – astfel reusesc sa alerg cate zece kilometri fara sa ma opresc, fara sa incetinesc ritmul si aproape fara sa obosesc si chiar pot spune ca scot un timp destul de decent (undeva in jur de o ora); oricum comparand aceasta “performanta” cu cea de acum mai putin de doua luni, cand am iesit pentru prima data la miscare si cand eram aproape lesinat dupa doua ture chinuite de stadion, nu pot sa nu fiu oarecum mandru de progresul pe care l-am facut in aceasta perioada relativ scurta. :)

Si da, stiu ca am cam neglijat blogul, insa pe de alta parte i-am alocat ceva mai multa atentie fratelui sau mai mic si anume contului meu de Twitter (pe care apropo va invit sa-l urmariti :P), unde sunt in plin proces de curatenie generala; oricum promit ca, imediat ce termin cu asta, o sa revin cu forte proaspete si aici – idei de articole am o gramada, timp de scris sa fie. :))

Povestea de astazi s-a intamplat la sfarsitul celui de-al doilea semestru al clasei a XI-a, o perioada foarte activa din punct de vedere sexual pentru mine si colegii mei, deoarece in fiecare zi, in timpul ultimelor ore de curs, ne f***a o lene de nu ne vedeam. Ei bine, in una din acele zile, intr-o vineri seara, vine proful nostru de romana la ora si se trezeste ca vrea sa predea – majoritatea colegilor mei incep sa isi ia notite, sau cel putin sa se prefaca ca fac acest lucru; eu insa eram mult prea plictisit pentru ca sa incerc macar sa mimez asta, asa ca imi pun castile in urechi, inchid ochii si imi las gandurile sa zboare pe acordurile celor de la Metallica, asa ca nu am auzit cand m-a strigat proful decat atunci cand a ajuns chiar langa mine si mi-a urlat direct in ureche “Iesi afara, nesimtitule! Sa nu te mai prind la orele mele!”. In conditii normale probabil m-as fi ridicat si as fi iesit linistit din clasa, insa in acea seara chiar aveam chef de panarama, asa ca dupa ce mi-am strans cartile, ignorandu-l complet, am facut turul tuturor colegilor si am dat noroc cu fiecare din ei. In tot acest timp nu a zis nimic, dar in momentul in care am trecut pe langa el, nu a mai rezistat si a incercat sa imi traga una peste cap; bineinteles ca eu atat asteptam – am eschivat usor, m-am intors si m-am uitat urat la el, si i-am aruncat printre dinti un “pe cine vrei tu sa lovesti, mai paduche!”.

Zece minute mai tarziu stateam fiecare in cate un colt al cancelariei si scriam de zor – el referatul meu de exmatriculare, eu o plangere impotriva lui; alte zece minute mai tarziu eram amandoi in fata directorului care, dupa ce a citit ce am scris fiecare din noi, ne-a spus: “Voi sunteti constienti ca daca eu fac ceea ce ar trebui sa fac acum, ati incurcat-o amandoi? Tu, Epureanu, vei fi exmatriculat si probabil vei pierde anul, iar tu, Vasile, ajungi la tara si nu mai pupi post in oras cativa ani buni; eu cred ca cel mai bine ar fi sa ingropam toata povestea si sa ne vedem de-ale noastre”. Teatrul tinuse destul, asa ca am acceptat si am iesit din biroul directorului, nu insa inainte ca, fara sa ma vada nimeni, sa pornesc statia de emisie, asa ca, in timp ce ma indreptam spre iesire, am auzit, alaturi de toti ceilalti elevi si profesori aflati in acel moment in liceu, urmatorul dialog:
“De ce nu il lasi pe vara ca sa il inveti minte?”
“Nu pot.”
“De ce? Are medie prea mare pe primul semestru?”
“Nu, pur si simplu nu pot pentru ca stie, iar eu nu pot sa las un elev care stie, oricat de mult as vrea asta.”

In acea seara anulasem distanta dintre elev si profesor si il invinsesem fara drept de apel, dar tot el a fost cel care, fara sa stie, mi-a oferit o adevarata lectie de viata…

Observatie: Primul episod al acestui serial il gasiti aici.

Live blogging din Vama Veche

Va spuneam saptamana trecuta ca am tras tare pentru a reusi sa ajung la zi cu proiectele pe care le am in derulare si pentru a putea incepe luna august fara restante din urma; insa minunea nu a tinut nici trei zile, pentru ca marti dimineata m-am hotarat asa brusc, instantaneu si dintr-odata (da, stiu ca e un pleonasm, dar mie imi place cum suna) sa imi iau rucsacul in spate si, impreuna cu cativa prieteni, sa ma urc in primul tren cu destinatia Costinesti.

Cum insa dorul de munte nu imi dadea deloc pace, nu m-am putut abtine sa nu fac mai intai o scurta escala pe Ceahlau, pentru a-mi goli complet bateriile inaintea lancezelii de la mare si, sincer sa fiu, nu regret deloc aceasta decizie pentru ca, desi toata aventura mea montana a durat o singura zi, mi-a oferit tot ce mi-as fi putut dori – un mars epuizant de vreo 25 de kilometri la capatul caruia a stat ascensiunea pe un Ceahlau invaluit in ceata, asa cum nu l-am mai vazut de mult, o seara interesanta petrecuta in compania unor oameni cu care am reusit nu doar sa am o discutie interesanta, dar si momente in care sa fiu pe jos de ras (apropo Andrei, recunoaste ca ai regizat chestia cu usa :P), o camera cu patru paturi pe care am impartit-o vreo 12 omuleti complet necunoscuti, o coborare contra-timp plina de peripetii, care m-a invatat ca scurtaturile facute dupa ureche nu sunt intotdeauna recomandate si un somn bun pe trenul care m-a dus la Costinesti.

Despre zilele petrecute aici nu am foarte multe de povestit si asta deoarece nu sunt un pasionat de mare, asa ca nu am bifat nici una din cele trei activitati specifice – stat la prajit pe plaja murdara, inotat sau balacit in apa plina de alge si destrabalat pana noaptea tarziu in cluburile pline de cocalari si pitipoance (da, stiu, nu sunt cool si nu stiu ce e aia “viata adevarata”, nu trebuie sa va obositi sa-mi mai spuneti :P). In schimb, ma laud ca am venit de doua ori pe jos pana in Vama – singurul loc de pe litoral care pentru mine mai inseamna “acasa”, desi nici aici lucrurile nu mai sunt cum erau acum cativa ani (apropo, am vazut pe plaja o tipa intr-un tricou roz pe care scria cu sclipici Queen – cred ca daca ar vedea unde s-a ajuns cu manelizarea asta, saracul Freddie Mercury nu doar ca s-ar rasuci in mormant, dar ar muri a doua oara), ca am facut turul statiunilor cu bicicleta (apropo multumesc celor de la I’Velo Mamaia pentru ca m-au inteles si au facut o exceptie de la regula celor maxim doua ore pentru care poti folosi bicicletele imprumutate de la ei) si ca in White Horse, la tenis de masa, am rupt tot ce am prins.

Deocamdata atat; nu de alta, dar incep sa cante chitarile si sa se aprinda focurile pe plaja din Vama Veche… oricum, povestea merge mai departe. ;)

Dupa standardele majoritatii romanilor as putea spune ca sunt un om realizat – am
casa mea (aranjata cu tot ce imi trebuie), am firma mea (chiar daca la ora actuala fara angajati, ci doar cu colaboratori) si castig destul de mult peste medie, facand ceea ce imi place. Si cu toate astea, va spun cu mana pe inima ca, in marea majoritate a timpului, eu unul ma consider un mare ratat.

Si spun asta in primul rand deoarece inca de mic copil am avut aspiratii mult mai inalte; atunci cand alti copiii de varsta mea visau sa devina politisti, aviatori, medici, profesori sau ingineri eu ma visam un al doilea Einstein, Napoleon, Rockefeller, Shakespeare sau Schwarzenegger. Nu m-am multumit niciodata cu jumatatile de masura sau cu nuantele de gri si am crezut intotdeauna in ideea ca dintr-un milion de oameni exista un invingator si 999.999 de invinsi. Ori acum ma vad pus in situatia de a admite ca am ratat, ca sunt unul din acei 999.999 de invinsi si trebuie sa recunosc ca adevarul doare al naibii de tare. Al doilea motiv il reprezinta faptul ca stiu ca Dumnezeu (sau natura daca preferati) mi-a dat resursele necesare pentru a-mi indeplini macar o parte din aceste vise (ca sa va dau un singur exemplu in acest sens va spun ca am trecut fara probleme testul Mensa de inteligenta), asa ca vina pentru faptul ca nu am ajuns mai departe decat unde sunt astazi imi apartine in totalitate.

Scriam acum o luna si jumatate ca la 30 de ani nu mai ai toate drumurile deschise asa cum le ai la 20 de ani, iar daca vrei sa speri sa ajungi totusi in varf, sa joci pe scena principala a vietii si nu pe una din cele secundare, atunci singura solutie este sa continui pe drumul pe care deja ai pornit, sperand ca te va duce acolo unde iti doresti. In principiu acest lucru este adevarat, dar in cazul meu era de fapt o minciuna; drumul pe care ma aflu nu ma va duce niciodata in varf si nici timp sa pornesc pe un alt drum care sa ma duca acolo nu mai am. Asa ca, indiferent daca imi place sau nu, trebuie sa fiu realist si sa recunosc ca nici nu voi reusi sa schimb lumea si nici nu voi rescrie istoria; da, as putea sa continui sa visez si sa incerc sa lupt pana la capat pentru acest vis, dar, realist vorbind, nu ar fi decat o pierdere de timp.

Mi-am cheltuit 30 de ani din viata alergand dupa niste himere; cred ca e momentul sa revin cu picioarele pe pamant, sa renunt la iluzii si vise desarte si sa imi stabilesc niste obiective care chiar daca vor fi mai joase, vor avea cel putin marele avantaj de a fi realizabile. Si, pana la urma urmei, poate scopul vietii nu este sa ajungi in varf, sau macar sa ajungi undeva… poate de fapt scopul este sa ne bucuram de aceasta calatorie care este viata insasi…

Dupa cum probabil stiti deja din jurnalele mele anterioare, am o perioada buna de timp de cand tot incerc sa-mi pun ordine in prioritati si sa-mi organizez mai bine timpul, fara insa a putea sa ma laud ca am facut pasi vizibili in aceasta directie. Ei bine, saptamana asta am stat si mi-am analizat cu atentie viata, incercand sa identific care sunt lucrurile care imi mananca mai mult timp decat este necesar si, intr-un final, cred ca am reusit sa descopar principalele probleme, sa-mi stabilesc o lista corecta de prioritati si un program pe care sper sa reusesc sa-l respect. Da, asta inseamna si ca bloggingul va beneficia de ceva mai putina atentie din partea mea, insa daca ideile mele de organizare mai eficienta a timpului vor functiona asa cum sper, atunci acest lucru nu ar trebui sa fie unul vizibil. :)

De cativa ani incoace, 1 august este o zi in care las deoparte calculatorul si toate celelalte activitati cotidiene si sunt disponibil pentru o singura persoana – surioara mea mai mica, Madalina. Si nici acest an nu a facut exceptie de la regula; am iesit in oras si am facut turul catorva terase de care ne leaga amintiri placute, ne-am adus aminte de tot felul de intamplari prin care am trecut impreuna si am discutat despre planurile noastre de viitor. Sincer sa fiu, a fost prima data in ultimele saptamani, daca nu chiar luni, cand m-am simtit complet relaxat, cand nu am stat cu ochii pe ceas si cand nu m-am gandit la problemele care au ramas nerezolvate acasa… a fost bine; chiar a fost bine. Si cum nu am mai vorbit de mult de surioara mea, vreau sa profit de aceasta ocazie ca sa ii multumesc pentru ca exista si pentru tot ceea ce inseamna pentru mine, si deasemenea, sa ma laud in fata voastra cu faptul ca am cea mai buna sora din lume. :)

In restul saptamanii mi-am petrecut majoritatea timpului in fata calculatorului, incercand sa ajung la zi cu niste proiecte cu care ramasesem in urma si facand ordine prin articolele si comentariile mai vechi de pe blog, dupa cum v-am povestit si aici. A fost un adevarat maraton si daca stau si adun orele de somn de saptamana asta cred ca imi ajung degetele de la maini pentru acest lucru, insa sunt bucuros ca am reusit sa fac o mare parte din ceea ce mi-am propus si am inceput aceasta noua luna fara prea multe restante din urma. :)

In afara de asta, nu ar mai fi prea multe lucruri de mentionat – inca o iesire in oras cu surioara mea la inceputul saptamanii, un meci (Rapid – Urziceni) vizionat impreuna cu tatal meu sambata seara si deja obisnuitele iesiri la alergat, unde pot sa ma laud ca in continuare fac progrese multumitoare atat in ceea ce priveste distanta, cat si in ceea ce priveste ritmul de alergare. Noah… cam asta e; inchei sperand ca si voi ati avut o saptamana cel putin la fel de buna ca a mea. :)

Pentru ca in ultima vreme s-au adunat cateva intrebari care se tot repeta, m-am gandit ca ar fi bine sa incerc sa raspund la cateva din ele aici si sa pun un link catre acest articol pe pagina despre blog pentru a functiona ca un fel de ghid de intrebari frecvente.

Insa inainte de asta, cred ca va sunt dator cu raspunsul la o alta intrebare si anume “De ce nu am mai scris nimic saptamana asta?”
Ei bine, nu am fost nici in vacanta si nici nu am neglijat blogul, dar am vrut sa fac putina ordine in articolele si comentariile din urma, asa ca am recitit toate cele 1.600 de comentarii care se adunasera, am sters peste 400 din ele si anume pe acelea care nu aduceau un plus de calitate discutiei; asa ca acum pot spune ca sunt destul de multumit de cum se prezinta toate articolele mele, atat in ceea ce priveste continutul articolului propriu-zis, cat si in ceea ce priveste calitatea comentariilor.

Si acum, aceasta explicatie fiind data, hai sa trec la raspunsurile promise:

“De ce doar trei-patru articole pe saptamana? De ce nu scriu zilnic?”
In primul rand acest lucru se datoreaza faptului ca, asa cum am mai zis, motivul principal pentru care am creat acest blog nu a fost acela de a avea o platforma de unde sa-mi lansez ideile in mediul virtual, ci un loc unde sa pot efectiv sa interactionez cu oamenii care ma citesc, ori daca as posta zilnic ar fi destul de multi cititori care efectiv nu ar avea timp sa urmareasca discutiile si sa-si exprime punctul de vedere.

In al doilea rand acest lucru se datoreaza faptului ca, asa cum am zis inca de la inceput, nu imi doresc sa devin un pro-blogger, iar acest blog reprezinta doar un hobby, asa ca nu sunt dispus sa ii aloc mai mult timp decat este necesar – sa scriu aceste 3-4 articole pe saptamana si sa raspund la toate comentariile imi ocupa deja un minim de 2-3 ore pe zi, ceea ce e mai mult decat suficient.

“De ce moderez comentariile? Cred in cenzura?”
Parerea mea este ca atunci cand vorbim de calitatea unui articol trebuie sa ne referim si la calitatea comentariilor, care odata postate si aprobate formeaza, impreuna cu articolul propriu-zis, un tot unitar care se prezinta cititorilor in ansamblul lui. In aceste conditii, din respect pentru timpul cititorilor mei, am ales sa moderez destul de strict comentariile, in sensul ca daca un anumit comentariu nu aduce un plus de valoare discutiei nu va fi acceptat. Daca aveti ceva interesant de spus in legatura cu subiectul discutat (indiferent daca sunteti sau nu de acord cu parerea mea) atunci va rog sa o faceti, deoarece sa lasati un comentariu de calitate este cel mai mare compliment pe care mi-l puteti aduce; daca insa vreti sa lasati un comentariu doar pentru a va afla in treaba, atunci va spun ca nu are rost sa va irositi timpul, pentru ca oricum nu voi acecepta acest tip de comentarii.