Autor: Andrew Davidson
Rating:
Editura: All
Anul apariţiei: 2009
Traducător:Teodor Fleşeru
493 pagini
ISBN: 973-724-213-6

Recunosc, am început lectura romanului de care urmează să vorbesc cu un oarecare grad de scepticism. Mă întrebam ce poate să posede Gargui în plus faţă de restul apariţiilor fantasy, predominant populate de vampiri şi alte creaturi ale nopţii, foarte la modă în ultima perioadă.

Dar, pe măsură ce citeam, deveneam din ce în ce mai surprinsă de ceea ce găsesc. Cu fiecare pagină pe care o parcurgeam îmi dădeam seama că este o carte pe care îmi va fi greu să o las din mâini până ce nu o voi termina.

Subiectul poate părea banal la o primă vedere. Naratorul, al cărui nume nu îl aflăm, un om aparent superficial şi cinic, este spitalizat în urma unui accident de maşină ce i-a provocat arsuri grave. În timpul recuperării, o întâlneşte pe Marianne Engel, sculptoriţă, şi ea pacientă a respectivului spital. Totul ar părea simplu dacă ar fi vorba de o poveste obişnuită de dragoste care se naşte din momentul respectiv, însă ea pretinde că povestea lor începe cu 700 de ani în urmă, în Germania Medievală, ceea ce face ca linia dintre realitate şi ficţiune să devină una foarte subţire. Un exemplu pentru acest fapt îl găsim aflând răspunsul la întrebarea „Ce sau cine sunt Garguii?” Nimic altceva decât suflete pe care Marianne le eliberează transpunându-le în artă. În ciuda faptului că Marianne este suspectă de schizofrenie, credibilitatea celor spuse de ea nu pare a fi prea mult pusă la îndoială şi, în timp, complicata relaţie dintre cei doi prinde contur.

Cel mai dificil lucru când vine vorba de scris, descopăr acum, nu e actul propriu-zis de construire a frazelor. E cum decizi ce pui în ele, unde anume, şi ce laşi afară. Spre deosebire de personajul din Gargui, Andrew Davidson nu lasă să se întrevadă dificultăţile pe care le-a avut în nici unul din aceste sensuri. Capitolele sunt construite în aşa fel încât să suscite interesul, iar alegerea cuvintelor este şi ea una inspirat făcută.

În aceste condiţii, este cu atât mai surprinzător faptul că ne aflăm în faţa unui roman de debut. Cei şapte ani de muncă depuşi pentru scrierea sa justifică probabil echilibrul foarte bine susţinut al multiplelor planuri narative. Marianne îşi asumă rolul de povestitor al idilei din secolul 14, precum şi al altor istorii de iubire ce au avut loc în locuri precum Islanda, Italia sau Japonia, ce pot fi interpretate ca fiind distincte, dar şi ca fiind parte a metempsihozei pe care o trăiesc chiar ei.

Talentul care transpare paginilor este susţinut şi de o intensă muncă de documentare, nu numai în ceea ce priveşte bolile psihice sau consecinţele diferitelor grade de arsură, ci şi în domeniul scrierilor medievale, nume mari fiind prezente în pagini: Dante, Eckhart, Hartmann von Aue sau Wolfram von Eschenbach. Dintre acestea, referinţele către Infernul lui Dante sunt numeroase, dar expresivitatea vizuală a cărţii este demonstrată prin oferirea unei proprii versiuni a Iadului care urmează unei lumi unde Raiul este promis „ca o consolare pentru o existenţă care este prea lungă şi în acelaşi timp, paradoxal, prea scurtă”. În acest sens, cartea abundă de informaţii şi imagini, cărora traducerea le conferă o oarecare artificialitate, fără a le afecta totuşi firescul.

Postfaţa cărţii ne spune că intriga medievală se poate aseamăna celei din „Numele trandafirului”, sensibilitatea poveştii de iubire celei din „Pacientul englez”, în contextul în care Marianne devine o Seherezadă modernă. Aş putea adăuga chiar că, în anumite momente, stilul său îmi aducea aminte de scriitura lui Palahniuk.

Chiar dacă asemănările acestea pot fi făcute la un anumit nivel, nu trebuie formată involuntar opinia că acesta este un roman al asemănărilor. Ne aflăm în faţa unei cărţi originale, a unei poveşti misterioase despre destin şi iubire, subiecte pe care cititorul cinic este foarte posibil să le evite. Va rata însă astfel ocazia de a fi fascinat de frumosul pe care îl putem găsi în banalul cotidian, odată ce suntem dispuşi să trecem graniţa fantasticului.

Scris de Silvia GrădinaruCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Jonas Lie
Rating:
Editura: Univers
Anul apariţiei: 1975
Traducător: Leontina Moga
360 pagini

Dintre cei patru giganţi din zorii literaturii norvegiene moderne, Ibsen, Bjornson, Kielland şi Lie, ultimii doi par a avea cele mai puţine traduceri în limba română. Singurul volum de Jonas Lie despre care ştiu să fi apărut la noi conţine două romane, Malstrom şi Condamnat pe viaţă, traduse din păcate din limba germană, astfel că nu ştii dacă lectura un pic greoaie se datorează scriiturii originale sau celor doi traducători prin mâinile cărora a trecut cartea ca să ajungă până la noi.

Malstrom este povestea unei vechi, onorabile şi bogate familii care se prăbuşeşte în urma speculaţiilor financiare scăpate de sub control, antrenând pe lângă ea, ca într-un vârtej, mai toate familiile şi afacerile locale. Crahuri –mai mici sau mai mari- au tot fost de când există banul, asta ajungi să realizezi citind acest roman scris cu mai bine de o sută de ani în urmă. Înveţi însă în acelaşi timp că un eveniment atât de dramatic cum este falimentul poate fi prilejul reclădirii vieţii pe baze sănătoase, că tot răul poate fi spre bine- încorsetaţi de statutul lor, de convenţiile care se aplicau în acele vremuri cu precădere celor înstăriţi, membrii familiei Foss descoperă în final libertatea şi independenţa pe care ţi le dau o viaţă simplă şi corectă, în care sufletul îşi recâştigă locul ocupat atâta vreme de bani. O lecţie ca aceasta poate fi utilă în vremurile tulburi prin care trecem.

Condamnat pe viaţă urmăreşte istoria unui copil din flori crescut departe de dragostea maternă, în casa unor străini abuzivi care-l privează de afecţiune, ocrotire şi înţelegere în primii ani ai vieţii. Cu toate nedreptăţile de care se izbeşte încă din leagăn, el încearcă să răzbească; caută munca cinstită şi iubirea de care a fost mereu lipsit, în ciuda unei vieţi care nu i-a dat nimic pe tavă şi a unei lumi dispreţuitoare şi pline de prejudecăţi, pe care el însuşi se încăpăţânează totuşi s-o creadă bine orânduită. Însă atunci când i se zădărniceşte singura speranţă de fericire, el ajunge în fine să-şi asume rolul ce-i fusese hotărât de la bun început, primind şi oficial condamnarea cu care în fapt se născuse. Lumea are nevoie de îngeri şi demoni şi de multe ori şi-i creează ea însăşi şi pe unii, şi pe ceilalţi.

Scris de Mihai CălinCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Max Gallo
Rating:
Editura: All
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Irina-Margareta Nistor
vol. I – 416 pagini + vol. II – 360 pagini
ISBN: 973-724-120-7

În trecut, adesea, portretizarea unei personalităţi istorice însemna înşirarea a zeci de epitete umflate fără măsură, discernământ şi, nu rar, fără talent. Se lua personalitatea şi se trântea bine prin toate lăudările posibile, de o smulgea de pe pământul din care am fost cu toţii făcuţi şi arunca undeva sus de tot, în stratosferă, unde nu mai ajungea nimeni să o vadă în carne şi oase. Grea de majuscule şi trăznind a parfumuri gongorice, imaginea celui descris devenea un ideal de neatins, neomenesc.

La vremuri noi, însă, obiceiuri noi. Nu am tăiat istoria de pe lista domeniilor de interes, însă am transformat-o, pe calea cea mai la modă – a demitizării – într-o galerie de personaje cărora li se refuză gloria sau blamul postume, personaje pe care nu le mai împopoţonăm cu epitete, ci le adaptăm privirii noastre. Dacă mulţi din cronicarii trecutului proiectau regii într-un rai al lor, cronicarii de acum îi iau de grumaz, îi aruncă de pe tron, îi dezbracă de toată purpura şi de nestemate şi îi îndeasă în hainele strâmte ideologiei contemporane. Printr-un efect ciudat, cel portretizat ajunge să fie el însuşi portretul ideilor şi obsesiilor unei epocii ce i-a urmat. Nu ne mai interesează aureola de suprapământean, dar nici nu ne oprim la omul viu, în carne şi oase şi, eventual – ambiguu fie spus – potenţial spiritual. Ca urmare, scobim după aventuri amoroase, după senzaţional, după intrigi, de parcă istoria nu ar fi decât un preludiu milenar al tabloidului. Din Eroul măreţ şi eteric ne-a rămas, un Supererou musculos şi/sau afemeiat. Patologia înlocuieşte mitologia.

Cele două perspective, aparent atât de radical diferite sunt născute din aceeaşi materie primă – fascinaţia. Fascinaţie care îmi pare a fi, de altfel, motorul oricărei încercări de a scrie roman istoric. Fascinaţie care vine musai mână în mână cu cheful de a povesti şi de a face din istorie un teren de joc în care autorul ţine cu ce echipă vrea. Fascinaţie care se învecinează şi cu luciditatea, dar şi cu delirurile cu pretext literar – numai de autor depinde în ce barcă preferă să vâslească.

Problema mai spinoasă este însă aceea că, la adăpostul literaturii, poţi scrie orice şi oricum. Specia romanului istoric te scuteşte de multe responsabilităţi – ai dreptul să fii inexact sau să exagerezi, pentru că eşti romancier, dar ai dreptul să scrii prost, fiindcă eşti istoric ş.a.m.d. Dacă mâine s-ar publica o ficţiune despre viaţa erotică a Maicii Tereza, în apărarea autorului ar sări îndată zeci de avocaţi ad-hoc, care ar invoca, cu ton sacerdotal, o banală “axiomă” – “E ficţiune. Deci e voie”. Atât. Nici un argument. Nici o nuanţare. Nici un semn de întrebare, oricât de mic. Numai Principiul Independenţei Literaturii şi Dreptului de Liberă Exprimare. Dar să nu ne adâncim acum prea mult în această problemă.

Max Gallo are din plin acest combustibil care spuneam că este fascinaţia. Spartacus, Napoleon I, Caterina de Medici sunt numai câteva dintre care, cleios fie spus, Gallo „le-a dat viaţă”. Iar fascinaţiei sale i se suprapune, într-un fel derutant, o scriitură în viteză, cu fraze iuţi şi scurte, mitraliate la timpul prezent pentru a puncta la capitolul autenticitate. Altminteri, să fi citit cartea fără să fi ştiut nimic despre autor, aş fi ghicit din prima că e francez: inconfundabil tonul de logoree academică, mândră de sine, rafinată şi indiscretă. E drept că nici Ludovic al XIV-lea nu e chiar o figură oarecare…

Apropo de scriitura în viteză pe care o practică, aceasta are un mare dezavantaj: nu-i permite să zăbovească nicăieri pe parcursul descrierii unei vieţi fastuoase, lungi de aproape 80 de ani, concentrată în două volume format mic. Neoprindu-se niciunde ca să privească puţin peisajul pe care el însuşi l-a creat, autorul reuşeşte să nu ne spună mai nimic despre resorturile interioare ale personajului său central. Nu îl interesează mecanismul motivaţiilor, ci directeţea gesturilor. Iar când e vorba de gesturi, le narează cu un chef greu de descris – mai ales pe cele erotice. Amatorii de pornografii în haine (sau, mă rog, fără haine) de epocă pot să stea însă liniştiţi – Gallo nu ţine deloc să descrie, cu precizie ştiinţifică, toate gemetele din odăile regale. Mai degrabă relatează scurt (e drept, cu imensă plăcere), ca şi cum ar fi văzut câte ceva în treacăt, privind ca din întâmplare prin gaura cheii: “Era fecioară, a trebuit să o brutalizeze”.

O altă consecinţă a vitezei de relatare care sare limita legală e că precizia lasă de dorit. Ca urmare, sensul poveştii mai sare din când în când de pe şine. De exemplu, o bătălie – prilej incitant de joc literar pentru majoritatea romancierilor de seama lui Gallo – poate fi rezumată strâmb, în fraze dubioase precum : “Asediază oraşul Moret, ca să le arate doamnelor ce-l însoţesc cum se cucereşte un loc” sau “Războiul este sursa cea mai importantă de victorie a unui rege”.

Şi pentru că în toate trebuie să existe şi o parte bună, după 800 de pagini de galop ce se încheie cu o moarte à la carte, de cangrenă, cu tot cu glorie şi preot, încerci, pe măsură ce ajungi la un puls normal, o senzaţie stranie, de “cât de repede se duc toate”. Sau, pentru cei nesecularizaţi, de “şi aceasta-i deşertăciune şi nevoinţă rea”… Senzaţie rarisimă, pentru care merită, din când în când, să citeşti şi câte un roman istoric.

Scris de Silviu Man.
Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Special pentru iubitorii de cărţi am realizat un ghid de lectură ce cuprinde adrese de librării, recomandări de la cititori renumiţi, topuri, sfaturi utile şi multe idei de cărţi interesante.

Oferim acest ghid persoanelor care completează un scurt formular ce ne va ajuta să vă cunoaştem mai bine.

Primiţi ghidul direct pe mail în cursul zilei în care completaţi acest formular.

Sperăm să vă placă Ghidul de Cititor Feroce!

Autor: Varujan Vosganian
Rating:
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2009
523 pagini
ISBN: 978-973-46-0887-4

Un Dumnezeu mai neatent decât de obicei

Vă spun pe neocolite cum stă treaba: cartea aceasta m-a găsit pe mine!

Am să încep cu ceea ce s-ar fi cuvenit să fie, de fapt, încheierea: am citit Cartea şoaptelor cu smerenie, ca pe o Psaltire, urmărindu-i lacom rândurile, cu arătătorul apăsat tandru pe hârtia lunecoasă – cum ni se întâmplă când silabisim prima oară din Abecedar. Am psalmodiat-o, m-am rugat laolaltă cu personajele ei pentru pacea sufletului unui mic popor mare, un popor prădat de ţară, fără prieteni – armenii. Cronica migălită de Varujan Vosganian picură cumpătare şi atemporalitate în inima cititorului şi deplasează fireasca dorinţă de vendetă – dinspre nervii, muşchii şi viscerele celui impresionat de ororile narate – adânc în conştiinţa lui. Şi anume, nu ispitindu-l la crimă – ca răspuns (mereu insuficient) genocidului, ci sprijinindu-l să înţeleagă, să ţină minte, ca să mărturisească mai departe. Musai şoptit, pentru că şoapta înmoaie orice vrăjmăşie, îndulceşte zilele şi prelungeşte viaţa.

Un veac de plâns gâtuit, de doliu nedus la capăt după morţii lăsaţi pradă corbilor Anatoliei şi apelor Eufratului în urma convoaielor de deportaţi, i-a dezobişnuit pe armeni de deprinderea de a-şi striga durerile, păsul, şi, mai mult de atât, i-a împins treptat să nu se mai sfătuiască despre treburile serioase cu glas tare, ci şuşotind ca pentru sine. “Cu cât alţii îşi aduceau aminte mai rar de ei, cu atât mai bine. Era prea strâmt locul pentru ei pe lumea asta. Învăţaseră să trăiască înăbuşit”. Era în vremea când opresiunea nu lăsa răgaz lacrimilor, lipsa de libertate afecta inclusiv minimul, nelegiferatul drept de a plânge. Pelerinajul forţat, pe care-l face arhetipul armeanului apatrid – pornind din vremelnica patrie a plânsului liber, un fel de illo tempore în care “Dumnezeu era încă la îndemână”, trecând prin experienţa mută a plânsului reprimat, şi ajungând în Străinătatea tânguirii autiste şi a şoaptei fără ascultători – nu i-a adus acestuia nădăjduita mântuire. Dumnezeul secolului XX se dovedise mai retras, “mai neatent decât de obicei”, aşteptându-se mai cu seamă de la oameni să-I întregească voia.

Despre vina de a supravieţui

Cartea şoaptelor povesteşte îndeosebi despre cei învinşi. Înfrângerea nefiind mereu întâmpinată ca o fatalitate, un dat al sorţii, ori ca o consecinţă a nevolniciei. Năpasta poate cădea asupra unui neam şi drept urmare a neîngrăditei sale opţiuni – una desprinsă ca dintr-o faţetă înţeleaptă, chiar pioasă, a liberului arbitru. Opţiunea celor care au renunţat la ambiţia de-a dobândi ceva ce ar putea fi găsit pe această lume. Nerămânându-le, atunci, decât a se lăsa biruiţi de Istorie, aici aflându-se doar în trecere. Unii ar numi asta pasivitate, alţii – neutralitate binevoitoare sau, in extremis, defetism. Cert e că, indiferent care i-ar fi numele, atrage ca un magnet pofta de nimicire a celor cu vocaţie de călăi.

Cărţile excepţionale, mai ales letopiseţele moderne (între care aş încadra şi proza d-lui Vosganian, care şi-a istorisit seminţia, ascultând – s-ar părea – atât şoapta îndepărtată a strămoşilor masacraţi cât şi vocea indescifrabilei autoînvinovăţiri a celor care au reuşit să supravieţuiască), se nasc în vremi de oarecare tihnă a Istoriei – stare şi conjunctură mult mai propice interogaţiilor identitare; care pot fi, mai întâi de toate, întrebări referitoare la ego (fiecare individ punându-se tihnit, adică, faţă în faţă cu el însuşi), şi, de asemenea – la şansele de afirmare ale întregii etnii, în lumea odată reaşezată în matca sa.

Viaţa din fotografii

„Când privesc acum, de la vârsta pe care o avea bunica mea când m-am născut, amintirea bunicilor la vârsta bătrâneţii începe să se estompeze. Şi asta mai ales pentru că bunicul Garabet a fost cât se poate de priceput în a-şi păstra amintirile despre sine. Înţelegând, cu firea lui de artist, că povestea vieţii oricărui om e alcătuită doar în parte din ceea ce trăieşte în timp real, restul, în părţi egale, fiind alcătuit din lucrurile de care îţi aminteşti, din lucrurile pe care le speri şi din cele de care te temi, bunicul şi-a alcătuit o viaţă paralelă, compusă din fotografii (…).”

Fotografiile de familie preiau funcţia de testament, acolo unde alte izvoare documentare lipsesc, şi se-apucă să grăiască din clipa în care până şi şoaptele devin neputincioase – armenilor copilăriei lui Varujan le plăcea să se fotografieze. De regulă, în grup, între rubedenii, şi arborând o poză riguroasă. Bărbaţii, aşezaţi pe scaune, trufaşi şi rigizi – de fapt, intimidaţi de superstiţia tâlhăririi sufletului şi încuierii lui definitive în cutia cu minuni a aparatului fotografic. Femeile, secondându-şi soţii, stând în picioare în spatele acestora, abia ţinându-şi respiraţia în strânsoarea corsetelor “dătătoare de leşinuri”.

Mereu pribegi între două patrii de împrumut, armenii se imortalizau pe peliculă fotosensibilă imediat ce prindeau un scurt moment de păsuire. Doar în acest mod reuşind să ţină un destul de aproximativ recensământ al propriului neam. Ucigaşul în masă – cu precădere statul otoman, căruia i se alătură kurzii, apoi sovieticii – nu a contabilizat niciodată, în stilul impus ulterior de Endlösung-ul nazist, suma victimelor sale. Astfel stând lucrurile, morţii Armeniei au rămas nenumăraţi… Au pierit şi ei decimaţi, întocmai evreilor în Europa, sub ochii din cale-afară de îngăduitori – de-un “pacifism” abia mascând interesele politico-economice – ai consulilor “marilor puteri” occidentale. Înţelegem, aşadar, din ce motive cei scăpaţi de prigoană, acum singuri pe lume şi oarecum… sceptici, fotografiindu-se, “voiau să-şi dovedească lor înşile că mai trăiesc”.

Literatură de raftul întâi

Limba română a armeanului Varujan Vosganian are simplitatea, precizia şi cursivitatea definitorii pentru cei dintâi povestitori ai Literelor noastre. Iar literatura aşternută de dumnealui pe hârtie, uzând de mijloace numai în aparenţă modeste, este, în fapt, una senzuală şi torenţială – fabuloasă, înfiripată, parcă, din noaptea unui nesfârşit solstiţiu de iarnă, prielnic basmelor la gura sobei. Cititorul nu se surprinde socotind cu un aer plictisit paginile care-l despart de final, ci, din contră – le-o fi numărând el, dar disperat că se împuţinează! Oricum, după lectură, afinităţile chimice dintre cititor şi Cartea şoaptelor se dovedesc indestructibile – putem răsufla împăcaţi: pofta de relectură vine citind. Vosganian scrie aici un cuceritor roman de Nobel şi mă încumet să privesc orice sceptic în ochi afirmând asemenea (asumată) grozăvie!

Tăcerea ar fi fost cel mai respectuos chip de-a vorbi despre copleşitorul debut romanesc al poetului metamorfozat în prozator. Cea mai cuviincioasă dintre tăceri. Însă, deîndată ce deschidem cartea, simţim cum ne molipseşte un indicibil neastâmpăr de a-i convinge pe ceilalţi – prieteni, vizitatori ocazionali, necunoscuţii de pe stradă – că trebuie citită. Inutil să mai spun că mulţi dintre mai tinerii “predecesori” ai lui V. Vosganian, tipăriţi în colecţia Fiction-Ltd a Editurii Polirom, au toate motivele să-şi ţină sub obroc eventuala curiozitate faţă de paginile uluitoarei făptuiri a scriitorului de etnie armeană. I-ar putea „interzice” pe termen nelimitat. Prin forţa, întinderea fără fisură a povestirii şi dezinvoltura ei bine măsurată, prin umorul ei tragic, teluric, de bravă „modă veche” (în epoca deconstrucţiei şi-a poalelor în cap), opus-ul acesta cu valenţe de epopee homerică întrece în valoare (potrivit şi părerii altor cronicari care i-au făcut întâmpinarea) mai tot ce s-a scris şi-a apărut în literatura română post-comunistă. N-am citit ceva mai fermecător, în sensul propriu al termenului, în ultimele 12 luni…

O carte de citit orbeşte, mângâindu-i paginile cu palma întinsă, “aşa cum ai mângâia obrazul unui copil”. O carte de respirat.

Scris de Cristian SîrbCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

Autor: Jane Austen
Rating:
Editura: Adevărul Holding
Anul apariţiei: 2004
Traducător: Corina Ungureanu
414 pagini
ISBN: 978-973-1999-69-2

Între etichete și orgolii

. . . I could easily forgive HIS pride, if he had not mortified MINE.

Zilele trecute mi-am amintit de una dintre autoarele mele preferate, o clasică, Jane Austen. Scriitoare ce a trăit în perioada premergătoare victorianismului, a reușit să creeze o critică subtilă la adresa mecanismelor societății britanice, luând în derâdere însăși baza relațiilor sociale-eticheta și rangul ierarhic. De altfel, o romantică pe cât îi permitea spiritul epocii, Jane Austen a îmbinat cu eleganță acutul simț critic și observația fină, pentru a contura personaje cu un caracter puternic, pe care le-a așezat în relații de opoziție. E vorba, în special, despre celebrul cuplu: Elizabeth Bennet și Mr. Darcy sau arhetipul dragostei care se naște din ură.

Mândrie și prejudecată este o poveste care, dincolo de idealul dragostei pentru dragoste, aduce în discuție condiția femeii într-o societate masculină prin excelență, căsătoria de conveniență și incapacitatea de a trece granițele unor clase sociale prestabilite prin naștere și etichetă. O absurditate pentru zilele noastre, dar realitatea cotidiană pentru acel timp istoric, eticheta dicta modul in care se construiau relațiile, ba chiar putea fi atât de rigidă încât să distrugă vieți – a nu se uita modul în care reacționează Elizabeth când află de fuga Lydiei cu Mr. Wickham sau chiar faptele istorice care amintesc de moartea unor regi din cauza acestor reguli stricte de comportare.

Jane Austen reușește să reproducă fidel mentalitatea vremii, dar, se aventurează în a descrie ceva mai mult…încălcarea etichetei, fapt reprobabil atunci, comportament încurajat de postmodernism. Astfel, dincolo de barierele de rang și avere, Mr. Darcy se lasă vrăjit trup și suflet de Lizzy, o femeie cu mult prea mult spirit critic decât i-ar fi fost permis. Dar în calea etichetei se interpune un alt concept (stereotip pentru definirea britanicilor, de altfel), orgoliul.

Un concept atât de greu de încadrat, și totuși atât de recurent în comportamentul uman, orgoliul devine principalul obstacol în clarificarea situațiilor, iar etichetarea își face apariția din primele secunde pentru cele două personaje principale. Este interesant de observat modul în care este transpusă în numeroasele ecranizări această etichetare, ca joc de priviri și orbiri. În fapt, orgoliul este cel care alimentează firul epic și care, asemeni bulgărelui de zăpadă, impulsionează și redresează fiecare situație tensionată, pentru a o revigora în momentul in care ne-am fi așteptat la un deznodământ. Din acest orgoliu se nasc prejudecățile, iar privirile rămân la un nivel superficial, nereușind să descifreze adevărul până în ultimul moment, când totul părea aproape pierdut…

O teorie filosofică a curentului personalismului afirmă, însă, că dragostea este singurul mod în care putem transcende propria subiectivitate pentru a cunoaște subiectivitatea unui altul, pentru că este un sentiment lucid in extenso. Această teorie se aplică foarte bine poveștii în cauză, pentru că numai în momentul îndrăgostirii, care ar trebuie să fie un moment de orbire, protagoniștii deschid larg ochii și reușesc să depășească propria subiectivitate (marcată de egoism, orgoliu și prejudecăți) pentru a cunoaște adevărata natură a celuilalt. Elizabeth și Darcy se lovesc de propria ingnoranță și sunt înfrânți cu armele lor…metafora, poate, a ignoranței generale ce alimentează eticheta societății victoriene. Bineînțeles, soluția dată de Jane Austen este una romantică, iar ”happy ending-ul” își trăiește triumful, tocmai pentru că este inexistent în realitatea epocii.

Mândrie și prejudecată este o adevarată demonstrație de orbire și regăsire a privirii, tehnică potențată de sciziunea dintre limbajul sobru, formal, pe care personajele sunt obligate să îl adopte în toate interacțiunile sociale și mascarea sentimentelor profunde pe care le trăiesc, trădate doar de schimburile subtile de priviri. Ecranizările, de altfel, mizează pe acest joc al simetriilor spațiale, încadrate de priviri superficiale și priviri pătrunzătoare, capabile să judece sau să se lase judecate.

Jane Austen devine, prin acest roman, o avangardistă în vremurile sale, cu o mentalitate modernă, care, deși respectă regulile scriiturii victoriene, transmite idei progresiste, în încercarea de a demitiza realitatea – de altfel, toate romanele sale au un final fericit, probabil în contrast cu viața sa și a majorității femeilor din perioada aceea.

Scris de Alice TeodorescuCarti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor

De data asta pentru colega noastră Mihaela şi pentru toţi cei care îşi sărbătoresc azi ziua de nume. Să aveţi o zi de poveste!

Maine e schimb de carti in Craiova, Bucuresti, Timisoara si Buzau. Detalii gasiti pe www.schimbdecarti.ro. Va asteptam!