Titlu: Uneori sub clar de lună
Autor: Heather Davis
Rating:
Editura: Leda
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Laura-Georgiana Fratu
Numar pagini: 160
ISBN: 978-973-102-436-3

Probleme tipic adolescentine: îndrăgostită de un tip care pare să o fi uitat, prinsă într-un pension izolat de lume și aparent abandonată de părinți, ce ar putea să mai meargă rău? Niciodată să nu spui niciodată, pentru că secretele pe care le descoperă Shelby îi vor pune viața în pericol.

Continuare a romanului Nu plânge sub clar de lună, în acestă parte o regăsim pe Shelby, adolescenta rebelă, transformată peste noapte în fiica unui milionar, cu o mamă vitregă pe care nu o poate accepta și îndrăgostită de un alt tip rebel, Austin, băiatul unui star rock în timpul zilei și vârcolac noaptea (clarul de lună este leitmotivul evident al seriei fantasy). După ce a fost trimisă în tot felul de școli de vară pentru copii de bani gata, care s-au dovedit un adevărat coșmar (subiectul primei părți), Shelby se trezește aruncată într-un pension elvețian, fără să știe nimic despre Austin, singură și fără posibilitatea de a ”evada”.

O poveste clasică pentru romanele urban fantasy, destul de previzibilă în ceea ce privește desfășurarea acțiunii și mai ales a istoriei de dragoste, Uneori sub clar de lună abundă în situații dramatice, dar tratate cu umor, amintindu-mi de vremurile tumultoase ale adolescenței. De asemenea, pentru că prietenii se dovedesc a nu fi ceea ce par, iar profesorii ascund secrete misterioase, romanul poate fi văzut ca o alegorie a tinereții cu toate insecuritățile ei. Ceea ce face totul mai interesant este personajul lui Shelby, o fată ”normală” care trebuie să se adapteze unei situații financiare pe care mulți ar invidia-o, iar apoi trebuie să dea piept cu o nouă realitate, una, bineînțeles, mai fantastică.

Trebuie să recunosc că m-am delectat cu momentele în care Shelby păcălește ”sistemul” drastic al școlii în care a fost trimisă pentru un comportament inacceptabil, dar și cu modul în care sunt imaginați vârcolacii. Față de alte cărți fantasy, componenta magică nu este atât de marcantă, cât mai degrabă, scriitoarea se joacă și conturează situații tipice pentru o tânără adolescentă inadaptată (și pe bună dreptate), care încearcă să afle cine este cu adevărat. Iar în ceea ce privește scriitura, totul este abordat cu ironie și umor, tonul fiind unul destul de ușurel, făcând din acest roman, unul numai bun de vacanță, pentru că tot se apropie vara.

• Plusuri

  modul în care este conturat personajul lui Shelby, scriitura umoristică

• Minusuri

  finalul este destul de abrupt, probabil lăsând loc unei continuări

• Recomandari

  pasionaților de fantasy, romance sau povești adolescentine, pline de umor

Titlu: Cartea norilor
Autor: Chloe Aridjis
Rating:
Editura: ALL
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Ioana Pricop
Numar pagini: 169
ISBN: 978-973-724-363-8

Nimic nu devine istorie, trecutul bîntuie prezentul - pare a spune experiența Tatianei în Berlinul conturat ca într-un film noir.

La cîțiva ani după căderea Zidului, Tatiana ajunge, din orășelul ei mexican, cu o bursă în limbi germanice la Berlin, unde decide să rămînă. O observatoare rece și detașată, ea trăiește singurătatea pe care numai marile orașe o oferă, și anume cea cruntă. Anonimă, fără prieteni, fără vreo relație stabilă, cu vecini pe care îi consideră suspecți și legături slabe cu familia din Mexic, Tatiana pare să ducă o viață ternă. Totuși, există un aer ciudat la fiecare mișcare a sa prin Berlin, oricît de banal și-ar duce existența. Ea pare că trăiește atît într-un centru urban, cu forfota lui obișnuită, cît și cu istoria acestuia, ca și cum ar suprapune mai multe filme care se desfășoară în același timp.

Efectul e fascinant, toată istoria - nu prea complicată, de altfel - capătă multiple dimensiuni, iar atmosfera cărții este încărcată de nedefinit, mister, fără artificii ale scrisului.

Tatianei i se întîmplă să ajunga secretara unui bătrîn profesor, Weiss, preocupat de reamintirea trecutului. Munca ei constă în a tehnoredacta informații pe care Weiss le-a înregistrat pe un dictatofon. Profesorul devine enigma care o atrage pe Tatiana, mai mult decît istoria încărcată a Berlinului. Cînd acesta o roagă să ia cîteva interviuri pentru el, Tatiana ajunge să îi pună cîteva întrebări unei femei dintr-o stație din Alexanderplatz, pe care ea o numește Nătînga. Portretul pe care i-l face acesteia este înduioșător, înmuiat de bune intenții și lirism, pentru ca mai apoi să-și dea seama că în realitate lucrurile sunt dezamăgitor de banale, alunecînd către oroare. Interviul este un eșec, însă ea continuă să lucreze pentru Weiss, împreună avînd parte și de un incident violent, care contribuie la plecarea Tatianei din Berlin.

Tot prin intermediul muncii pentru Weiss, ea îl întîlnește pe Jonas, un meteorolog cu o teorie poetică despre nori și vreme. Mergînd împreună la o petrecere, Tatiana se alătură unui grup care vizitează așa-numita popicărie a Gestapo-ului. Inevitabil, rămîne singură la subsol, iar anxietatea își întinde aripile - totul devine sinistru, nu mai găsește drumul de întoarcere în bezna absolută. Coșmarul Tatianei e coșmarul istoriei. Credeți că prezentul e singura certitudine? Mai gîndiți-vă, s-ar putea risipi ca orice iluzie. Scenariul rătăcirii este realizat impecabil în sprijinul acestei idei.

De altfel, ambiguitatea e punctul forte al atmosferei acestui roman. Nu știm dacă tot ce se întîmplă este imaginația Tatianei sau felul ei de a interpreta realitatea, un vis urît sau o iluzie. Nu știm dacă lumea subterană și fantomatică are vreo semnificație dincolo de aspectul dezolant al locurilor părăsite și istoriilor lăsate în urmă. Ceea ce găsesc paradoxal și fascinant este că poveștile capătă semnificație prin coloratura emoțională, iar acest fapt este redat în roman prin perspectiva unui personaj detașat, ambivalent, nu prea emoțional așa cum ne-am aștepta. Ambiguitatea merge mai departe: într-o seară Tatiana surprinde un travestit cu o pelerină roșie, superb și grotesc, în care crede că îl recunoaște pe respectabilul profesor Weiss. Iluzie sau adevăr? Este inteligența neapărat morală? Sau orice lucru are reversul său, iar fiecare om își poartă Umbra? Forfota modernă a orașului este dublată de atmosfera sinistră subterană, un bătrîn profesor se costumează burlesc, însingurarea Tatianei e tulburată de nevoia de a se atașa de ceva, orice - sunt cîteva reflecții declanșate de povestea Tatianei și a Berlinului, o istorie a disocierii și fragmentării.

Chloe Aridjis construiește prin aceste aglomerări de paradoxuri o frumoasă metaforă a sufletului, în sens psihanalitic: normalitatea de zi cu zi mustește de energie inconștientă - pasiuni, dorințe, contradicții, absolutism, moarte, groază, lucruri pe care nu le putem ascunde, nici ignora, așa cum nu putem uita istoria sau, atunci cînd credem că am uitat-o, se întoarce cu efecte devastatoare.

• Plusuri

  Stilul impecabil; Metaforele evocatoare; Alternanța năucitoare Eu-lume; Atmosfera noir

• Recomandari

  O carte complexă, rafinată, neobișnuită pentru oricine apreciază ceva special.

Titlu: Pe aici au trecut Cuţitarii
Autor: Jennifer Egan
Rating:
Editura: Pandora M
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Laura Sandu
Numar pagini: 352
ISBN: 978-973-1989-13-6

I am the passenger/And I ride and I ride/ I ride through the city’s backside/ I see the stars come out of the sky… Iggy Pop.

Cu toţii suntem pasageri ȋn propria viaţă. Fie că o acceptăm sau nu, evenimentele, chipurile, timpul, totul trece fulgerător pe lângă noi, lăsând ȋn noi doar dâre de amintiri, prin care ne conturăm identitatea. A fi scriitor ȋn ziua de azi – unul de valoare, care să iasă ȋn evidenţă din nenumăratele nume apărute astăzi pe piaţă - ȋnseamnă nu doar a avea o poveste sau o idee de zis, ci şi un stil altfel, un joc al cuvintelor, al limbajului. Câştigătoarea premiului Pulitzer din 2011, Jennifer Egan, se joacă cu forma romanului, cu timpul, şi nu ȋn ultimul rând, cu ceea ce numim personaj principal.

,,Lumea e, de fapt, imensă” (p.63), aşa că de ce să existe un singur personaj pe care să ne focalizăm? Ȋn prima poveste-capitol o găsim pe Sasha ȋn cabinetul unui psiholog, vorbind despre cleptomania ei şi evitând orice ȋntrebare legată de trecutul ei. Ȋn următorul capitol, Bennie, şeful Sashei, este cel care ne descrie o frântură din viaţa lui, scăpând mici detalii despre personajul precedent. Ȋn următorul capitol, ne ȋntoarcem ȋn trecut, prin ochii unui personaj necunoscut, fără voce până acum, ce ni-l prezintă printre rânduri pe un Bennie mai tânâr cu 20 de ani. Pendulăm astfel printre flashback-uri şi flashforward-uri ȋntr-un prezent, trecut şi viitor dinamic, descifrând astfel treptat traumele şi evoluţia câtorva caractere prezente ȋn roman.

Ȋn această ciclicitate a timpului, ȋn care fiecare persoană ȋşi poartă cu ea nu doar povestea sa, dar şi un stil propriu – liric, melodramatic, minimalistic, sau din contra, maximalistic – găsim mereu un element nou ȋn construcţia personajului absent. Adeseori, ele sunt oglinzi răsturnate ale celuilalt – Jocelyn şi Rhea, Bennie şi Sasha, Sasha şi Rob, Bennie şi Scotty. Unul din cele mai diferite stiluri este reprezentat de fetiţa din 202-, de 12 ani, care-şi descrie familia ȋntr-un jurnal electronic, sub forma de slide-uri. Cele 50 de pagini, inserate aproape de sfârşitul romanului, aduc un plus de noutate stilistică, iar pentru cititorii ,,clasici”, acest experiment ar putea fi văzut ca exagerat din partea scriitoarei. Dacă ȋnsă observăm lirismul şi cruzimea limbajului din această nouă generaţie a calculatorului, găsim din contra, o nota de suprarealism şi coeziune ȋntre ficţiune şi viaţă.

A Visit from the Goon Squad, tradus ȋn română Pe unde au trecut Cuţitarii, se axează pe schimbările aduse de timp ȋn viaţa omului. Scotty, om de servici ȋntr-o şcoală din oraş, se ȋntreabă cum de fostul său prieten, Bennie, cu care a ȋmpărţit drogurile şi a cutreierat străzile şi barurile ȋn adolescenţă, a ajuns acum un mogul ȋn industria muzicală, având aproape totul. Cum pot doi oameni, veniţi dintr-un punct A, ȋn care nu au nimic, să ajungă ȋntr-un punct B, total diferit faţă de al celuilalt? Sau din contra, cum putem avea totul pentru a rămâne ȋn final cu nimic?

Un alt aspect interesant ce Jennifer Egan ȋl explorează subtil prin amintirile adolescenţilor ce ne amintesc de personajele lui Kerouac din On the Road, prin prezentarea relaţiilor cu părinţii şi prin nenumărate tendinţe autodistructive, e imaginea Americii ȋn suburbiile ei, ȋn lumea showbiz-ului, şi-n cea a familiei. La un anumit punct, unul dintre personaje afirmă: ,,Sunt ca America […] nu avem conştiinţa curată.” (p.133)

Ȋn toată această energie, experimentalism şi lirism simplu, ȋntr-un limbaj accesibil tuturor, fără ȋncărcături inutile, Jennifer Egan ne descrie voinţa de a crede, dorinţa de a continua, şi ȋncrederea ȋn viitor. Este o carte despre Artă – muzică, sculptură, şi cuvânt – despre puterea de a crea ȋntr-o lume haotică, traumatizantă, a căsniciilor eşuate, şi a căutării permanente de sine.

,,Ȋn Napoli, erau nişte puşti care erau complet pierduţi. Te uitai la ei şi-ţi dădeai seama că n-or să mai fie niciodată ca ȋnainte, că n-or să mai aibă niciodată o viaţă normală. Dar mai erau şi alţii la care, când te uitai, te gândeai că e posibil să-şi revină. […] noi suntem nişte supravieţuitori. Nu toată lumea e aşa. Dar noi suntem. OK?” (pp.205-206)

• Plusuri

  dinamismul, construcţia psihologică, mozaicul de stiluri;

• Recomandari

  iubitorilor de proză modernistă, a celor interesaţi de jocurile literaturii, a timpului, şi de labirintul minţii umane.

Titlu: Marea Casă
Autor: Nicole Krauss
Rating:
Editura: Humanitas fiction
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Carmen Toader
Numar pagini: 304
ISBN: 978-973-689-488-6

,,Altfel spus, domnule judecător, aceasta e povestea despre cum am devenit scriitoare’’.( Nicole Krauss, Great House)


Demnă urmaşă a unei Virginia Woolf, scriitura sa are textura unei metaforice mătăsi cu reflexe din Baudelaire, din Poe, din Faulkner sau din Kafka. Născută în Brooklyn, crescută în Long Island, şcolită la Stanford, Nicole Krauss este un produs genealogic complex, cu rădăcini englezeşti, semitice, germane, maghiare şi slave. Este doar unul dintre motivele pentru care ea îi asimilează pe emigranţi şi pe dezrădăcinaţi în scriitura ei.

Marea casă, ultima traducere din Nicole Krauss de la Editura Humanitas, este un roman scris din perspectiva unei tinere femei literate care răspunde unui imaginar judecător (al literaturii, nu-i aşa?) ca dintr-o perspectivă postkafkiană. Justificările sale sunt cu privire la eşecurile emoţionale şi la dependenţa de literatură.

Asezonat cu câteva episoade de dragoste, romanul este un pretext pentru meditaţii subtile asupra rostului literaturii. Dacă Baudelaire s-a lăsat fascinat de secretele dulapurilor şi ale scrinurilor, Nicole Krauss face dintr-un birou vechi un personaj prilejuind nostalgii faţă de arta scriitoricească în care pana, hârtia şi biroul erau elementele esenţiale. Cele mai reuşite momente din carte sunt acelea în care Krauss, care a debutat ca şi poetă, face dovada stăpânirii depline a artei metaforei şi acelea în care exprimă dificultăţile emoţionale şi sentimentale ale unei femei-scriitor: ,,De-a lungul anilor am învăţat să-mi apăr intimitatea, nu fiindcă atât de mulţi au încercat s-o invadeze (unii aşa au făcut), ci pentru că atunci când scrii este nevoie să fii atât de ferm şi să ai un asemenea instinct de conservare încât o anumită rezervă înnăscută faţă de strigătele de ajutor ale celorlalţi se extinde şi în situaţille când nu este necesară.’’ În prelungirea acestei declaraţii pro-interiorizare, Nadia, alter ego-ul Nicole-ei Krauss din carte, deplânge felul în care o femeie-scriitor îşi sacrifică relaţia cu un bărbat iubit sau cu un soţ în virtutea singurătăţii care îi este înscrisă în ,,fişa postului’’.

• Plusuri

  Beneficiind de o traducere excelentă, volumul oferă o lectură frumoasă.

• Recomandari

  Pasionaţilor de antichităţi şi nu numai lor.

Titlu: Corespondenţǎ
Autor: James Joyce
Rating:
Editura: Art
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Radu Lupan
Numar pagini: 360
ISBN: 978-973-124-632-1

”Draga mea Nora,
Tocmai m-a lovit. Am venit la 11 şi jumătate. De atunci, stau într-un scaun ca un prost. Nu am putut să fac nimic. Nu aud nimic decât vocea ta. Sunt ca un prost când te aud pe tine spunându-mi Dragule. Am jignit doi bărbaţi astăzi, tratându-i cu răceală. Doream să aud vocea ta, nu pe a lor.
Când sunt cu tine, las la o parte natura mea suspicioasă şi dispreţuitoare. Aş fi vrut să îţi simt capul pe umărul meu. Cred că voi merge în pat. Scriu chestia asta de jumătate de oră. Vrei să îmi scrii ceva? Sper că o vei face.
Cum ar trebui să mă semnez? Nu am să mă semnez deloc, pentru că nu ştiu cum să mă semnez…”

Cine s-ar aştepta la atâta umanitate, cǎldura şi simplitate din partea cripticului scriitor Joyce? Astfel, Corespondenţǎ e cartea care îl pune într-o nouǎ luminǎ, oferind cititorului cheia înţelegerii atât a operei sale cât şi a lui ca scriitor, ca om.

Corespondenţǎ e cartea care îţi oferǎ prilejul de a pǎtrunde în intimitatea autorului despre care Vladimir Nabokov afirma: ”Joyce a creat modernismul, şi tot Joyce l-a distrus.”

Acest volum ne aduce la cunoştinţǎ dificultǎţile pe care autorul celebrului Ulise le-a întâmpinat în cariera sa de scriitor, respingerile editorilor (peste 40), rǎzboiul pe care l-a purtat cu cenzura. A fost mereu atacat de critici şi neînţeles de cititori.

Dacǎ din restul operelor sale putem doar intui caracterul autorului, aceastǎ Corespondenţǎ este o dovadǎ clarǎ a concepţiilor joyciene. Este volumul care îl iniţiazǎ pe cititor în înţelegerea autorului irlandez si a scrierilor sale, dezvǎluind sursele care l-au influenţat, inspirat, ba chiar şi oamenii care au dat naştere personajelor sale, sau care erau adevǎratele relaţii dintre ei şi scriitor.

Stuart Gilbert este cel care a publicat iniţial, în 1957, scrisorile lui James Joyce. În 1966, numeroasele scrisori descoperite între timp, au fost incluse în colecţia lui Gilbert, în douǎ volume adiţionale editate de Richard Ellmann. Dar, acestea aveau douǎ mari minusuri , nu erau organizate într-o ordine cronologicǎ şi printre ele, se aflau destul de multe scrisori de afaceri care nu prezentau niciun interes pentru cititor.

Richard Ellmann este cel care le-a editat apoi într-un volum de forma unui roman, mult mai accesibil, şi prezentate într-o asemenea manierǎ încât îl lasǎ pe Joyce sǎ-şi spunǎ autobiografia, aducând un plus de claritate.

În Romania, Corespondenţa lui Joyce apare în 1983 într-o primǎ ediţie semnatǎ Radu Lupan cuprinzând 312 scrisori. O corespondenţǎ imensǎ, tradusǎ impecabil.

Iar acum, la 130 de ani de la naşterea lui James Joyce, editura Art readuce în atenţia publicului corespondenţa acestuia.

Volumul Corespondenţǎ este alcǎtuit din scrisorile pe care James Joyce le-a primit, ori le-a trimis marilor scriitori ai vremii, familiei etc. Lista este lungǎ, aşa cǎ mǎ rezum la a-i menţiona pe urmǎtorii: Nora Barnacle, Henrik Ibsen, W.B. Yeats, Ezra Pound, H.G. Wells, Bernard Shaw, Andre Gide, T.S. Eliot.

De mare interes sunt scrisorile dintre James Joyce şi Ezra Pound, un poet american controversat. Este poate una dintre cele mai interesante relaţii de prietenie din literatura modernǎ. Ezra l-a cunoscut pe Joyce în 1913 prin intermediul lui Yeats şi este omul care l-a ajutat cel mai mult, cǎruia Joyce îi datoreazǎ succesul. Acesta este cel care-i gǎsea editori, care strângea bani pentru el, îl apǎra în faţa celor care vroiau sǎ îl cenzureze, ba chiar şi haine îi trimitea.

Corespondenţa cu fratele sǎu, Stanislaus, dezvǎluie o relaţie strânsǎ cum mulţi şi-ar dori sǎ aibǎ. Aproape cǎ-l invidiez pe Joyce pentru cǎ a avut alǎturi oameni care au crezut în el şi în talentul sǎu, susţinându-l din toate punctele de vedere.

Cât despre corespondenţa dintre ”Jim” (Joyce) şi ”camerista Nora” (cea care avea sǎ-i devinǎ soţie), este fǎrǎ îndoialǎ cea mai interesantǎ şi emoţionantǎ, dezvǎluind o iubire puternicǎ. Descoperim, astfel, o altǎ laturǎ a lui Joyce, şocant de diferitǎ de cea creionatǎ de operele sale. Îl cunoaştem pe acel scriitor modest, simplu şi extraordinar de ambiţios. Ne impresioneazǎ prin grija pe care i-o poartǎ Norei şi felul în care mereu îi ia apǎrarea.

Scrisorile trimise cǎtre Harriet Shaw Weaver sunt explicaţii pentru anumite pǎrţi din Priveghiul Finneganilor(Finnegan’s Wake).

Mǎ gândesc cǎ nu întâmplǎtor a fost ales acest moment pentru a readuce în atenţia cititorului corespondenţa lui Joyce. Pentru cei care nu au aflat încǎ, vǎ reamintesc cǎ la 13 ianuarie 2012, opera acestuia a intrat în domeniul public. Stephen James Joyce, nepotul care deţinea drepturile, nu-i mai poate sabota acum pe iubitorii operei lui Joyce.

Stephen a declarat cǎ a distrus o parte din corespondenţa bunicului sǎu, şi mai ales scrisorile trimise de acesta cǎtre soţie, considerându-le prea explicite şi dǎunǎtoare imaginii lui Joyce. Dar, acum cǎ acesta a pierdut orice drept, nu se ştie ce detalii vor mai ieşi la ivealǎ despre viaţa scriitorului.

• Plusuri

  Acest volum este mai mult decât o simplǎ colecţie de scrisori. E un must-read pentru orice scriitor. Ezra Pound reuşeşte cumva prin intermediul cuvintelor pe care i le scrie lui Joyce, sǎ-l încurajeze şi pe cititorul care se viseazǎ scriitor.

  Limbaj extrem de accesibil. Mai ales dacǎ îl comparǎm cu cel folosit în romanele sale.

• Minusuri

  Cuprinde destul de multe scrisori plictisitoare

  E un volum care cere un anumit tip de cititor. Un cititor care citeşte pentru a afla ceva nou, nicidecum un cititor care se foloseşte de literaturǎ ca modalitate de evadare din cotidian.

• Recomandari

  Celor care îl îndrǎgesc pe Joyce.
  Pentru cei care l-au citit, dar n-au reuşit sǎ-l înţelegǎ.
  Celor care vor sǎ cunoascǎ opera lui, le-aş recomanda sǎ înceapǎ cu Corespondenţǎ.
  Dar, mai ales, celor care aspirǎ la o carierǎ de scriitor.

Titlu: În sălbăticie
Autor: Jon Krakauer
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Iulia Blaga
Numar pagini: 234
ISBN: 978-973-689-329-2

Probabil că mulţi dintre voi au văzut ecranizarea din 2007 a volumului În sălbăticie, în regia lui Sean Penn. Se prea poate să vă fi plăcut. Pe mine m-a enervat pe alocuri şi tocmai din motivul ăsta am ţinut să citesc cartea lui Krakauer. Ceva-ceva mă intrigase în povestea lui Chris McCandless, proaspătul absolvent de facultate care, între 1990 şi 1992, a colindat America de Nord într-un soi de pelerinaj, pentru a o sfârşi, conform presupunerilor iniţiale, otrăvit de o plantă necomestibilă din sălbăticia Alaskăi.

Povestea lui Krakauer, inspirată de un caz real şi chiar păstrând numele adevărate ale majorităţii celor implicaţi, se află undeva la intersecţia dintre memoriile de călătorie, eseistică şi ficţiune. El însuşi un alpinist pasionat, care a escaladat Everestul şi a publicat un volum despre călătoria respectivă (Into Thin Air, 1997), Jon Krakauer a aflat despre moartea neobişnuită a lui McCandless pe când lucra ca redactor la revista Outside, unde i s-a cerut să se documenteze în vederea unui articol despre tânărul aventurier. Micile scăpări din articolul respectiv, care au generat un val de reacţii negative la adresa lui McCandless, l-au convins pe Krakauer că trebuia să-şi reia cercetările cu privire la sfârşitul acestuia.

Student eminent şi fiu al unui fizician angajat pentru o perioadă de NASA, Chris McCandless s-a simţit în permanenţă vinovat de situaţia lui materială stabilă şi apăsat de aşteptările familiei ca el să urmeze o carieră de succes. În acest sens, lecturile din Thoreau, Emerson, Tolstoi şi alţi câţiva clasici au jucat un rol major în decizia lui de a se elibera din lanţurile societăţii. Aici rezidă şi nemulţumirea mea cu privire la filmul lui Sean Penn, care îl portretizează pe Chris drept un fel de erou tragic, reducându-i personalitatea la câteva tuşe selectate anume pentru acea porţiune importantă a publicului care nu i-a citit pe Thoreau, Emerson şi Tolstoi, dar care, cucerită de poveste, va încerca acum să-i citească; iar pentru mulţi alţii, rămâne acea respingere cu care a fost întâmpinat articolul din 1992 al lui Krakauer: cum a îndrăznit puştiul ăsta să le refuze părinţilor săi orice fel de contact în ultimii lui ani de viaţă, pe când se împrietenea cu orice om întâlnit în cale? cine se credea, încât să încerce să-i convingă şi pe alţii să-i urmeze alegerile?

„Ron, dacă vrei mai mult de la viaţă, va trebui să renunţi la siguranţa monotonă şi să adopţi o existenţă dezordonată, care la început o să ţi se pară aiurea. Dar, odată ce te obişnuieşti, o să-i descoperi sensul şi incredibila frumuseţe. Deci, Ron, pe scurt: pleacă din Salton City şi porneşte la Drum.” Astfel îi scria Chris omului care, dintre cunoştinţele sale întâmplătoare din timpul călătoriei, s-a ataşat cel mai mult de el. Deşi obişnuia să le trimită ilustrate celor care îl ajutaseră într-un fel sau altul în anii de pribegie, părea să nu priceapă de ce majoritatea oamenilor simt nevoia să-şi revadă constant prietenii.

Ceea ce nu prea se înţelege din ecranizare, dar este descoperit treptat de autorul cărţii, e faptul că acţiunile lui Chris, aparent pornite dintr-o ambiţie nemăsurată, au în spate un fel de incompatibilitate emoţională cu majoritatea cunoscuţilor săi. „Tirania iubirii lor condiţionate”, în formularea lui Krakauer, îl îndreaptă, pas cu pas, către sălbăticie, pentru care se pregăteşte citind despre tehnici de supravieţuire şi plante comestibile, antrenându-şi corpul pentru perioade lungi de înfometare, dormind pe stradă alături de vagabonzi.

Pe tot parcursul volumului, fie că reproduce porţiuni din jurnalul lui Chris, fie că încearcă să reconstituie porţiunile călătoriei acestuia despre care nu a putut afla nimic, fie că şi-l explică pe băiat din unghiul propriilor sale experienţe-limită, Krakauer se apropie de viaţa protagonistului său cu o gingăşie şi consideraţie care s-ar putea să contureze o figură mai interesantă decât a adevăratului McCandless.

Titlu: Enigmă la mansardă
Autor: Rodica Ojog - Braşoveanu
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2012
Numar pagini: 251
ISBN: 978-606-579-326-2

Enigmă la mansardă este un roman poliţist, despre o crimă cu cinci suspecţi. Până în ultimele pagini, fiecare dintre suspecţi pare la fel de capabil şi de dubios ca toţi ceilalţi. Şi, ca de obicei, vinovatul este cel la care te aşteptai cel mai puţin, deşi în sinea ta ştiai deja că ceva este în neregulă cu personajul respectiv.

Vi-i amintiţi pe maiorul Cristescu şi pe locotenentul Azimioară? Personaje nelipsite din seria Melaniei, aceştia apar şi în Enigmă la mansardă, chiar dacă acesta nu este un roman din seria respectivă.

Spuneam în O toaletă a la Liz Taylor că seria Melaniei este preferata mea. Cu toate acestea, mereu mă surprinde câtă plăcere îmi face să citesc un roman care nu este conex cu altele, cum a fost Poveste imorală, cartea cu care am început pasiunea pentru Rodica Ojog. Doar pentru că motanul Mirciulică nu este prezent, pentru că nici o bătrânică cu ochii albaştri nu mănâncă bomboane fondante sau pentru că nu râzi cu lacrimi la fiecare trei pagini, nu înseamnă că nu ai găsit tot un roman foarte bun.

Enigmă la mansardă încearcă să rezolve misterul unei crime petrecute într-o casă cu 5 invitaţi. Partea mea preferată din roman este începutul lui, pentru că totul se desfăşoară exact ca într-o piesă de teatru: cronotop restrâns, replici multe şi dezvoltări extinse ale personajelor. De fapt, pe fiecare pagină îmi imaginam dramatizarea poveştii – cum ar arăta decorul, cum ar arăta actorii, cum ar fi adaptat totul pentru teatru. Şi ar da foarte bine. Şi în film, şi în teatru.

În continuare personajele se dezvoltă surprinzător de mult, nefiind totuşi un roman la fel de aruncat în lumea interlopă precum altele. Cititorul are de ales dintre o soţie, un amant, un fiu, o cumnată şi un prieten drept criminali. Sau un servitor, un traficant şi alţi dubioşi care se ivesc mai târziu în acţiune. Dar aceştia nu se aflau în casă în intervalul de două minute în care maiorul ştie că s-a petrecut crima.

Aţi citit Misterul camerei galbene? Este un roman poliţist genial, scris de Gaston Leroux. Genul de roman fără rezolvare, deoarece o infracţiune fusese comisă într-o cameră încuată pe dinăuntru. Enigmă la mansardă mi-a adus aminte de Misterul camerei galbene, în special prin rezolvarea crimei, în ultimele pagini. Vă las să-l descoperiţi singuri.

• Plusuri

  Construcţie damaturgică

• Minusuri

  Mai puţin amuzant decât alte romane de-ale autoarei

• Recomandari

  Fanilor Ojog, romanelor care pot fi uşor dramatizate