© foto: Rompetrol

Se tot spune, în ultimii doi ani şi ceva, că presa moare „pe mâna ei“, una dintre cauze fiind dorinţa exacerbată a jurnaliştilor de a face din ţânţar armăsar. Cea mai întâlnită acuzaţie este legată de modul în care criza economică a fost prezentată, de regulă cu cuvinte catastrofice, cataclismice şamd. Acuzaţiile sunt parţial adevărate. Parţial pentru că degeaba s-a spus că presa exagerează din moment ce s-a văzut ulterior că a avut dreptate. Nu neg însă tendinţele tabloide ale presei de „business“. Iar ultima dintre aceste tendinţe este legată de datoria pe care Rompetrol Rafinare o are către statul român.

Toată nebunia a pornit de la (de la ce altceva?!) un document al minunatului nostru Guvern, mai exact programul de convergenţă al României în perioada 2009-2012, redactat luna trecută. Băieţi cu bun simţ şi cu atenţie la riscuri, scribii programului au inclus emisiunea de obligaţiuni a Rompetrol Rafinare Constanţa (simbol bursier RRC) la categoria „riscuri fiscale şi bugetare“, anunţând că este posibil ca din suma totală de 571 milioane euro, încasabilă în toamna aceasta datorită termenului de maturitate, să se primească doar jumătate. Nu ştiu cât de bine sau de rău au făcut finanţiştii luând în calcul o astfel de operaţiune, însă e clar că într-o perioadă în care economia merge prost spre groaznic, iar insolvenţele şi falimentele se înmulţesc ca ciupercile nu puteau exclude ceva dificultăţi şi în ograda fostei Petromidia.

Din păcate, presa a găsit documentul şi l-a luat la puricat. Şi nebunia a început: statul român e la mâna kazahilor, ce va face statul cu acţiunile RRC, kazahii se pregătesc să delisteze compania şi să îşi facă de cap cu feciorelnica rafinărie etc. Mă rog, ideea este că intră în categoria „statul român e prost şi hoţ şi se lasă ţepuit de oricine“. Recunosc, la televizor nu m-am uitat, dar probabil că au fost difuzate emisiuni de înfierare a corupţiei, a capitalismului sălbatic, cu regretele de rigoare pentru nerespectare acelui „nu ne vindem ţara“. Din fericire, pentru noi, lucrurile nu stau chiar aşa.

Un pic de istorie: Rompetrol a fost înfiinţată în 1974 ca reprezentant al industriei petroliere autohtone pe piaţa internaţională şi privatizată prin metoda MEBO în 1993, ocazie cu care cifra de afaceri se duce vertiginos, în următorii ani, către 6 milioane de dolari (aici nu e vorba încă de rafinărie). În 1998 Dinu Patriciu, de formaţie arhitect şi de tradiţie petrolist, cumpără pachetul majoritar de acţiuni împreună cu un grup de investitori. Un an mai târziu apare în grup şi Rafinăria Vega, iar în 2001 achiziţionează Petromidia, care devine Rompetrol Rafinare. (Informaţiile au ca sursă siteul RRC.)

Ce trebuie subliniat: Petromidia era aproape în faliment. După ce în 1998 a fost ratată vânzarea către Akmaya Sanaya VE Tikaret din Turcia contra sumei de circa 240 milioane dolari (FPS era principalul acţionar, cu aproape 70% din capitalul social) pe motiv de neplată a ratelor (turcii au pierdut vreo 10 milioane dolari), conducerea a decis închiderea rafinăriei. „Statul pierdea mult mai puţini bani dacă îi plătea pe angajaţii Petromidiei să stea acasă“, declara Radu Sârbu, şeful FPS de la acel moment, într-un articol din ziarul Bursa. În 2000 s-a decis reluarea privatizării, ocazie cu care a intrat în schemă Rompetrol Group BV, înregistrată în Olanda. A câştigat licitaţia, iar în 2001 a şi plătit prima rată, ocazie cu care  a intrat în posesia rafinăriei.

Dar halatul, cât e halatul?

La 2 dolari pe acţiune, Rompetrol a plătit 50,5 milioane dolari. La care s-au adăugat datoriile 225 milioane dolari către stat şi 325 milioane dolari către Bancorex şi Ministerul de Finanţe (pentru creditul Chase-Manhattan şi alte mărunţişuri), conform declaraţiilor lui Radu Sârbu. RRC şi-a plătit obligaţiile curente, însă a omis să scape de datoriile istorice. Nu mai discutăm despre suspiciunile care planează asupra privatizării şi nici despre cele legate de listarea la bursă (pentru care Dinu Patriciu încă face, sau ar trebui să facă, drumuri pe la DNA.) Luăm datele certe, care ne arată că în companie au intrat bani serioşi pe post de investiţii, că cifra de afaceri a ajuns de la circa 300 milioane dolari în 2000 până la 3,2 miliarde dolari în 2009 (a fost chiar mai mare în 2007 şi 2008), iar capacitatea de rafinare a ajuns la peste 4 milioane tone de la 1,15 milioane.

Rompetrol Rafinare are o versiune diferită a datoriilor. Conform unui comunicat al companiei, „datoriile istorice prevăzute în caietul de sarcini se ridicau la 110 milioane de dolari, dar după privatizare s-au dovedit a fi 285,4 milioane dolari, reprezentând datorii făcute de stat şi transferate cumpărătorului.“ Cearta a durat până în 2003, când (aveam alt Guvern, sub oblăduirea lui Adrian Năstase) s-a căzut de comun acord asupra transformării datoriilor în obligaţiuni. Astfel a apărut emisiunea în valoare de 725 milioane dolari (571 milioane euro), datorii plus penalităţi, cu o maturitate la 7 ani, adică în 201o.

Fără a avea nici cea mai vagă intenţie de apărare a lui Dinu Patriciu, Adrian Năstase sau chiar Traian Băsescu (care a legiferat emisiunea în 2005), trebuie să spun că transformarea datoriilor în obligaţiuni a fost cea mai bună decizie la momentul respectiv, atât pentru statul român cât şi pentru companie. De altfel, din 2004 până în prezent, RRC a achitat aproximativ 180 milioane euro către stat pentru dobânda aferentă obligaţiunilor. Dacă Guvernul Năstase ar fi preferat preluarea de acţiuni în locul obligaţiunilor, statul nu s-ar fi ales, cel mai probabil, cu nimic, pentru că oricum nu avea bani de investit în rafinărie. Dinu Patriciu, de cealaltă parte, şi-a făcut foarte bine temele, a extins Grupul Rompetrol în străinătăţuri până a ajuns unul dintre cei mai mari exportatori ai României, după care a căutat un cumpărător. Şi a vândut cu profit. Incredibil, puteţi spune, dar cam aşa se fac afacerile.

KazMunaiGas, răii de la Est

Patriciu a fost şi va fi acuzat că „ne-a“ vândut kazahilor. Dar şi dacă ar fi vândut americanilor sau britanicilor ar fi fost acuzat la fel. Logica însă ne arată că a făcut o mişcare foarte bună: şi-a valorificat avantajul de a fi în Uniunea Europeană, care înseamnă o poartă de intrare pentru o companie non-UE, şi a atras un investitor care are capacităţi mari de extracţie, adică a închis cercul afacerii (Rompetrol nu a avut anterior vânzării către kazahi extracţie proprie de ţiţei.) Nu mai vorbim că a „mirosit“ şi momentul, respectiv punctul de vârf al ciclului economic.

Cred că e clar care sunt principalele avantaje ale kazahilor. Şi-au făcut foarte bine calculele înainte de a plăti circa 1,6 miliarde dolari pentru participaţia lui Patriciu. Mai mult, investiţiile şi aportul de capital (inclusiv sub formă de împrumut către RRC de la compania mamă) din ultimii doi ani se ridică, conform declaraţiilor conducerii, la aproximativ 1,8 milioarde dolari, la care se adaugă investiţiile programate de anul acesta, în valoare de 240 milioane dolari. În această perioadă se desfăşoară de altfel şi oferta publică de preluare, obligatorie prin lege, prin care kazahii vor să cumpere şi acţiunile pe care le deţin, contra unei sume de circa 90 milioane euro.

Amuzant în ceea ce priveşte oferta de preluare este că după un scandal între majoritar, minoritari, minoritari „semnificativi“ şi CNVM, scandal care a durat mai bine de una an, este că kazahii ajung să plătească benevol mai mult decât au fost obligaţi. Mai exact, după ce au trimis către CNVM pentru aprobare o ofertă respinsă din cauza preţului pe acţiune prea mic, kazahii au acceptat cifra impusă de Comisie, 0,0741 lei. Pachetul minoritar de la RRC era de aproape 24% din capitalul social. La câteva zile de la începerea perioadei de subscriere, kazahii au cumpărat acţiuni direct din piaţă (prin negociere, nu prin ofertă) la 0,075 lei, iar în urmă cu câteva zile au achiziţionat, tot din piaţă, la 0,0751 lei. Evident, şi preţul din ofertă s-a majorat în consecinţă, pentru că altfel nu ar fi fost corect faţă de minoritari.

Acum să stăm strâmb şi să judecăm drept. Vi se pare logic ca o companie care dă 1,6 miliarde dolari şi mai investeşte aproape 2 miliarde dolari într-o altă companie să accepte intrarea în acţionariat (cu un pachet semnificativ – circa 25% la valoarea nominală) a statului? Nu mai degrabă se împrumută, în cazul în care nu are bani, şi rostogoleşte datoria, dar rămâne cu toate acţiunile? Dacă ar prefera să dea statului român acţiuni, kazahii ar da 900 de milioane de dolari pentru 750, în condiţiile în care a plătit deja 250 milioane dolari ca dobânzi (900 reprezintă un sfert din suma cumulată de investiţii plus plata pachetului.) Nu ar fi un calcul economic. Şi atunci, cum se face că „statul român a ajuns la mâna kazahilor“? Mai degrabă ar fi invers, dar kazahii ştiau foarte bine ce cumpără de la Patriciu.

Până în prezent, conducerea Rompetrol Rafinare s-a ferit să dea declaraţii către presă. „Abia s-au instalat (în a doua jumătate a anului trecut – n. red.) şi până nu se pun la punct cu toate informaţiile despre companie nu vor sa dea declaraţii“, ne-au spus surse din cadrul societăţii. Oricum, e greu de crezut că nu vor răscumpăra obligaţiunile. Dar, până la toamnă mai e destul, aşa că jurnaliştii dornici de senzaţional mai au timp să anunţe că kazahii ne joacă pe degete. Până una-alta, RRC are şanse majore să fie delistată, pachetul rămas la minoritari fiind mai mic de 8% în prezent. Adică majoritarul mai are nevoie de vreo trei procente ca să o poată delista. Ca încheiere, vin cu o idee: după ce cumpără kazahii cam tot ce e în piaţă, nu ar putea face o ofertă secundară la bursă, prin care să atragă şi nişte bani pentru răscumpărarea obligaţiunilor? Ba ar putea, mai ales că ei erau mulţumiţi cu cele circa 75% din acţiuni, nu aveau nevoie de toate!

Motorul de căutare joburi Balaur.ro publică lunar o analiză a ofertei online de joburi, indicele Balaur.ro. Acest studiu a fost făcut pe un eşantion de joburi provenind din principalele 22 de site-uri cu asemenea oferte, având un grad de reprezentativitate estimat de 73%.

Indicele Balaur.ro furnizează date despre trendurile de recrutare online din România. Lansat în decembrie 2009, acesta se bazează pe analiza anunţurilor de recrutare culese dintr-o selecţie reprezentativă de site-uri de recrutare. Indicele locurilor de muncă online va fi calculat lunar, urmărind să studieze variaţia ofertei pe piaţa locurilor de muncă din România. Indicele monitorizează oportunităţile de angajare din România şi străinătate adresate românilor la nivel naţional şi pe judeţe.

Cea mai mare creştere a numărului de anunţuri s-a înregistrat în domeniul Management-Consultanţă, unde s-au publicat cu 35% mai multe anunţuri faţǎ de luna trecutǎ (exceptând ofertele de Multi-level Marketing, care au crescut cu 58%). Trendul general a fost de creştere, singurele domenii care au înregistrat scăderi fiind Sănătate/Medicină (–0,3%), Transport (–3,7%) și Distribuţie (–10,2%). Deşi numărul total de joburi oferite pentru români în străinătate a înregistrat o creştere de 16%, pe majoritatea ţarilor cu cele mai multe oferte se pot observa scăderi importante. Excepţie face Grecia, cu o creştere notabilǎ  de 18,4% , care o aduce pe locul doi la numǎrul de joburi oferite, şi Ungaria, cu o creştere de 6,5%.

Topul domeniilor cu cele mai multe locuri de muncă s-a menţinut. Pe primele locuri se situează în continuare Vânzări-Comerţ, IT&C şi Finanţe-Contabilitate/Asigurǎri. Domeniul Turism-Restaurante a înregistrat o creştere de 17,4% a numărului de anunţuri şi a surclasat Relaţii clienţi, care se află acum pe locul 5.

Ca locuri de muncă pe cap de locuitor, Bucureştiul se situează în continuare pe prima poziţie, iar numărul ofertelor la mia de locuitori este în continuă creştere: de la 3,50 cât era la 1 februarie la 3,81 la 1 martie, dupa ce, la 1 ianuarie fusese de numai 2,23.

Mai multe informaţii relevante sunt disponibile la adresa http://balaur.ro/indice unde se găseşte şi indicele pentru lunile precendente. Pe lângă date la nivel naţional, indicele Balaur.ro oferă şi informaţii detaliate despre situaţia recrutărilor online la nivelul fiecărui judeţ.

Principalele victime ale isteriei insolvenţelor sunt firmele de comerţ, mai bine de 50% dintre cazuri fiind aceste companii, care au numeroşi furnizori şi plăţi frecvente. Căderea comerţului cu amănuntul le-a afectat grav cash-flow-ul şi evident s-a ajuns la acumularea de datorii, care periclitează şi afacerile furnizorilor, care una-două cer insolvenţa pentru a-şi recupera creanţele.

Opt din principalele zece companii aflate în insolvenţă au afaceri în retail,  după cum scrie ZF. Afectaţi sunt şi dezvoltatorii imobiliari, care dacă mai reuşesc uneori să se înţeleagă cu băncile finanţatoare, nu scapă de constructori (vezi cazul Plus Development), aşa cum într-un adevărat lanţ al slăbiciunilor companiile de construcţii sunt încolţite de furnizorii de materiale sau utilaje de construcţii.

Astfel, DaVinci Construcţii a cerut insolvenţa firmei South Pacific Adeilaide (SPA), dezvoltatorul proiectului cu acelaşi nume, pentru o datorie de 800.000 de euro. SPA are datorii şi la Almi Trans Construct, care a cerut şi ea insolvenţa companiei. South Pacific, companie controlată de George Prelea şi fiul său Andrew Prelea, are probleme şi cu firma South Pacific Melbourne a cărei insolvenţă  a fost cerută de aceeaşi Almi Trans Construct.

„Construcţia proiectului rezidenţial Adelaide (nouă imobile amplasate în nordul Capitalei) a fost stopată în aprilie. Noi am lucrat la cinci din cele nouă clădiri din cadrul proiectului. În aprilie se face un an de când South Pacific ne datorează 800.000 de euro. Aşa că am decis să le cerem insolvenţa. Oricum cei de acolo au probleme cu mai multe firme pe care nu le-au plătit“, explică Petru Ilieş director comercial al DaVinci Construcţii.

Cele două companii controlată de cei doi Prelea aveau împreună, potrivit ultimelor date publicate la Ministerul Finanţelor, venituri totale de 27,2 milioane de lei, pierderi de 2,2 milioane de lei şi datorii de 37,7 milioane lei.

Cum nici constructorii nu scapă Lena Engenharia E Construções, portughezii implicaţi prin subcontractori în lucrările de refacere şi modernizare a DN1 sunt urmăriţi în instanţă şi li se cere insolvenţa de către producătorul şi distribuitorul de materiale de construcţii Indac. „Lena are la noi datorii de 200.000 lei (n. red. – 50.000 euro). Acestea au fost de un milion de lei, ne-am înţeles la un grafic de plăţi, dar la un moment dat s-au oprit, motivând că nu au facturile aferente. Am fost nevoiţi să introducem cererea de insolvenţă pentru că creanţele ne bagă şi pe noi în incapacitate de plată“, arată avocatul Angela Ştefan. Lena a avut, conform ultimelor date publicate de Ministerul Finanţelor, o cifră de afaceri de 40,2 milioane lei, datorii de 602,3 milioane lei şi un profit de 1,1 milioane lei.

Insolvenţa a fost cerută şi în cazul Euroinvest, proprietarul centrului comercial Grand Arena din Berceni, pentru datorii de circa un milion de euro la administratorul de centre comerciale Cegis, dar în această situaţie se mai află şi compania imobiliară Adriatica Estates, al cărei creditor este casa de avocatură Biriş Goran.

Până la urmă, morişca se învârte, dar odată intrate în insolvenţă şi reorganizare judiciară puţine companii mai ies zdravene. Potrivit ultimelor studii de piaţă, procentul de 5% companii ieşite cu bine din reorganizare s-a micşorat la 2%, de vină fiind evident blocajul financiar, pentru că e straniu să crezi că, dacă n-ai reuşit să faci banii necesari plăţilor când funcţionai normal o vei face odată intrat în insolvenţă, oricât de mult te-ar proteja acest mecanism de creditori. Mai mult, aşa cum spunea avocatul Ciprian Glodeanu de la casa Wolf Theiss, „situaţia asta creează o imagine belicoasă a companiilor din economia românească şi asta nu-i tocmai bine în relaţiile de afaceri“.

Vă jur că eu şi acum mai păstrez prima cartelă de metrou folosită întru descălecarea în capitală. Dar nu despre asta e vorba aici. Vedeţi, deţin şi britanicii metroul lor. Şi au şi ei un atenţie se închid uşile al lor. Sună cam aşa: „Mind the gap between the train door and the station platform.“ Adică unde nu-i cap e vai de picioare. Şi asta încă de prin 1969.

Dar nici despre asta nu e vorba. Aşa că fiţi atenţi la Gapminder. Are legătură cu Google public data search şi te ajută să explorezi/ analizezi indicatori de dezvoltare. Cum ar veni să descoperi pe cifre lumea în care trăieşti. Date legate de agricultură, PIB, speranţă de viaţă etc. Asta pe fiecare ţară în parte (atenţie vorbim de cifrele publice), doar să roteşti vreo două butoane cu mausu’ şi hopa statistica. Aşă că poţi afla pe bune care e treaba cu Bulgarii, capra noastră cea de toate zilele. Nasol e de fapt altceva. PIB-ul Gabonului e mai mare decît cel al României.

Sau poate doriţi să aflaţi dacă lumea a devenit un loc mai bun. Unde mai pui că au şi un slogan mişto: „Unveiling the beauty of statistics for a fact based world view.“

„Încheierea acestui parteneriat reprezintă un pas important în consolidarea reţelei noastre de parteneri, deoarece Omnilogic este unul dintre cei mai importanţi jucători de pe piaţa IT“, spune Teodor Cimpoeşu, Managing Director Kaspersky Lab România şi Bulgaria. „Kaspersky Lab România a pus întotdeauna accentul pe valoarea dată de reţeaua sa de parteneri, construindu-şi strategia locală de vânzări pe susţinerea şi extinderea acesteia“, completează Cimpoeşu.

„Kaspersky este unul din furnizorii de top care oferă o gamă largă de produse ce protejează atât utilizatorii individuali, cât şi reţelele companiilor împotriva sistemelor malware tot mai complexe şi multifuncţionale, care au pătruns în mediul online“, a declarat Vali Gaitan, Senior Director Indirect Sales, Omnilogic. „Suntem convinşi că acest parteneriat va fi unul eficient, ce ne va permite să oferim o gamă largă de oportunităţi clienţilor noştri“.

În calitatea sa de Value Added Distributor al Kaspersky Lab, Omnilogic va distribui toate soluţiile de securitate Kaspersky Lab, concentrându-se pe suita Kaspersky Open Space Security Release 2, lansată la finalul anului trecut în România. KOSS Release 2 include noua variantă a Consolei de Administrare Kaspersky, o interfaţă de management centralizat şi trei aplicaţii pentru protecţia staţiilor de lucru şi a serverelor ce rulează pe sisteme de operare Microsoft Windows.

Omnilogic este lider al pieţei de IT&C din România şi principal furnizor de produse şi servicii IT pentru companii şi utilizatori individuali. La rândul ei, Kaspersky Lab este o companie internaţională de securitate IT, ale cărei produse şi tehnologii oferă protecţie completă pentru peste 300 de milioane de utilizatori la nivel global.

Dacia Duster a devenit deja vedetă

Au trecut deja şapte zile de când, în imensul centru expoziţional Palexpo, între standurile Mitsubishi şi SAAB, marca autohtonă Dacia atrage mii de vizitatori dornici să vadă ceea ce întreaga presă internaţională a numit „cel mai ieftin SUV din lume“. După îmbulzeala de marţea trecută şi reacţiile la cald pe care colegii mei din presă le-au întors pe toate feţele, lucrurile au devenit mult mai calme.La standuri, vedetele pop şi marii şefi ai companiilor au făcut loc agenţilor de vânzări şi domnişoarelor binevoitoare care nu ştiu cum să îţi plaseze mai repede în mâini câte un catalog cu produsele mărcii pe care o reprezintă. Pe aleile dintre standuri, oameni obişnuiţi veniţi din ţările vecine Elveţiei încearcă să desluşească modelul de serie care li se potriveşte cel mai bine sau conceptul care le dă fiori pe şira spinării.

Judecând la rece, la capitolul maşini de serie, vedetele incontestabile sunt maşinile de dimensiuni mici, dar superaccesorizate: Audi A1 (mic şi luxos, concurent pentru Fiat 500 şi Mini), Aston Martin Cygnet (aşa cum îi spune şi numele – un boboc de lebădă care ascunde sub caroserie elemente de la Toyota), Nissan Micra (o versiune mult mai masculină a vechiului model care nu a avut un succes mare tocmai pentru că era considerat prea feminin) şi Renault Wind (cabriolet în genul lui Opel Tigra al cărui sistem automatic de pliere a plafonului acţionează în numai 9 secunde). Din nefericire, toate aceste modele vor ajunge pe piaţă cu nişte preţuri greu de acceptat de clienţii români. Trendul „downsizing“ din vest, caracterizat de specialişti drept o reducere a dimensiunilor asezonată cu cât mai multe echipamente electronice, are destul de puţine şanse să prindă în România unde tot ce trece de 10.000 de euro trebuie să fie impozant, cât mai luxos şi, eventual, second-hand.

Trecând către maşinile mai spaţioase, care îţi permit să parcurgi un drum mai lung fără să te simţi închis într-o cutie pe roţi sau să cobori din maşină amorţit, demne de luat în seamă sunt Alfa Romeo Giulietta (italiancă focoasă plină de gadgeturi de ultimă oră), noua serie 5 de la BMW (model mult mai reuşit decât se aşteptau mulţi), Fiat Punto Evo (fără a fi spectaculos, ascunde câteva modificări importante faţă de Grande Punto), Ford Focus (o nouă generaţie care are toate şansele să rupă gura târgului; după 2012), Honda CR-Z (primul hybrid care va ajunge pe piaţă cu un preţ rezonabil), Volvo S60 (model a cărui imagine elegantă a atras multe priviri) şi cabrioeletele Renault Megane şi Mercedes-Benz E Classe.

La capitolul SUV-uri, am remarcat KIA Sportage (mai modern şi mult mai arătos decât varianta anterioară), VW Touareg (maşină care va „găuri“ buzunarele multor români cu siguranţă), Mitsubishi ASX (cam urâţel, dar beneficiarul lăudatei tehnologii Mitsubishi), Nissan Juke (o ciudăţenie care aduce cu un model coreean, dar care are sub capotă toată tehnologia japoneză) şi, cu voia dumneavoastră, Dacia Duster (ieftin din toate punctele de vedere, ascet, cam bătrân în exprimare, dar cu o versiune 4X4 care are ceva din sistemul de tracţiune Nissan).

Despre concepte, maşini electrice, bolizi cu propulsie hibridă şi vehicule de serie limitată nu are rost să vorbim aici. Nu încă. Acest din urmă capitol este rezervat visătorilor care nu au în plan să cumpere o maşină decât prin 2020 când tehnologia va deveni mai ieftină şi mai fiabilă sau buzunarele li se vor umple de bani. Deocamdată am încercat să vă dau o idee despre modelele care, cred eu, ar putea însemna ceva şi pe piaţa românească. Nu neapărat din punct de vedere al volumelor comercializate ci mai ales al discuţiilor aprinse la un pahar de bere despre ce ne place sau nu la o maşină aflată pe piaţă.

Nu vă impacientaţi, cât de curând vorbim şi despre Duster mai pe larg. Deocamdată, cred că paginile web nu mai suportă atâta vorbărie despre acest vehicul şi aştept şi să îl văd la treabă, pentru că testul pentru presă cu noul Duster va avea loc, confom unor surse, la începutul lunii aprilie.

Statisticile DRPCIV menţionează şi că înmatriculările de autobuze şi microbuze au scăzut faţă de februarie 2009 cu 47,14% până la 74 de unităţi, iar vehiculele comerciale au înregistrat un recul de 74,84% totalizând 362 de unităţi faţă de 1.439 în luna a doua a anului trecut. Nici piaţa moto, cea care părea să reziste cel mai bine crizei, nu a reuşit o evoluţie mai bună. Luna trecută au fost înmatriculate doar 59 de motociclete şi mopede, cu 57,5% mai puţine decât în luna similară a anului 2009.

În martie este posibilă apariţia unei uşoare creşteri a înmatriculărilor cauzată de primele achiziţii de maşini prin programul Rabla.

Unii importatori consideră că perioada de valabilitate a voucherelor (până în noiembrie 2010) este prea lungă şi nu asigură un succes deplin programului. Motivele? În primul rând este foarte probabil ca mulţi clienţi să aştepte luni bune între momentul predării vehiculului vechi şi achiziţionarea unuia nou. În acest caz, dealerii vor vinde maşini mai multe abia spre toamnă. Până atunci este posibil ca mulţi comercianţi de maşini să nu aibă resurse pentru a rezista crizei. Al doilea motiv este legat de posibilitatea ca tichetele să fie acum colectate de aşa-numiţii samsari sau intermediari în speranţa că preţul de comercializare al acestora se va majora după ce se va atinge plafonul maxim de vehicule predate spre casare. În ambele cazuri, comercianţii de maşini au numai de pierdut.

Prin urmare, după „două-trei luni de funcţionare a programului“, importatorii au în plan să solicite scăderea perioadei de valabilitate a voucherelor la una-două luni pentru a-şi asigura un flux constant de clienţi. Rămâne de văzut dacă AFM va ceda presiunii comercianţilor de maşini şi va accepta o modificare a programului.

UPDATE: Mai sunt 25.000 de vouchere

 AFM a anunţat astăzi, prin purtătorul său de cuvânt Adriana Stroe, că a repartizat către unităţile de colectare toate cele 50.000 de vouchere disponibile persoanelor fizice. „Astăzi (marţi, n.r.) am dat ultimele tichete către reprezentanţii Remat-urilor. În întreaga ţară sunt circa 240 de unităţi Remat, toate participante în program. Conform regulilor, fiecare primeşte de la noi maximum o sută de vouchere, număr ce poate fi suplimentat doar după epuizarea a 80 dintre cele alocate anterior. În aceste condiţii, fiecare unitate încă mai are câte o sută de astfel de bonuri şi încă mai poate casa maşini timp de câteva zile. După aceea vom aştepta decizia Guvernului pentru a vedea ce se mai întâmplă cu acest program în 2010”, a declarat Adriana Stroe.

Prin urmare titlurile de genul “S-au epuizat tichetele pentru Rabla” sau “Nu mai sunt vouchere pentru posesorii de rable” sunt alarmiste şi forţate. De fapt, circa 25.000 de vouchere încă se mai află la diferite unităţi Remat din ţară. Din nefericire există şi zone în care voucherele au fost epuizate în totalitate, iar posesorii de rable care vor să e caseye în schimbul unui tichet valoric trebuie să se deplaseze la alte centre de colectare.

Click pe infografie pentru varianta mare (*.pdf, 116 kb)

În ceea ce priveşte randamentele oferite de piaţă, căderea masivă a acestora de până la 20% în intervalul 2008-2009, va fi urmată de o revenire uşoară (dar rezultatele negative vor rămâne), în 2010, urmând ca acestea să se stabilizeze la circa 11%, la nivel global, în 2014 şi la 10% în Europa, consideră analiştii RREEF. De aici probabil şi dezvăluita intenţie a investitorilor germani de a ataca piaţa proprietăţilor din CEE, care poate oferi randamente mai mari, faţă de cea din Occident.

„Anul acesta, poate şi cel care urmează vor fi mai degrabă ani de convalescenţă. Structurile pieţei imobiliare au fost scuturate serios şi majoritatea entităţilor implicate, indiferent de zonă, au ieşit sau vor ieşi din criza asta cu răni adânci. Vom vedea noi în 2012-2013 dacă a fost sau nu bună la ceva şi dacă chiar am învăţat ceva din ce s-a întâmplat anii trecuţi. Bineînţeles că se vor face investiţii, bani sunt şi cred că în a doua jumătate a anului vor fi scoşi de la ciorap, chiar şi în zona de Centru şi Est a continentului, unde, sunt de acord, profitul e mai mare, dar şi riscurile sunt pe măsură, iar investitorii fug de ele, ca de dracul…“, explică Jerry Tomwell, broker imobiliar britanic, cu afaceri şi pe piaţa est-europeană.

De la expunere la reţinere

Criza asiatică de la sfârşitul anilor ’90 arată totuşi ceva. Sunt momente în care precauţia e mai mare decât lăcomia, iar asiaticii, scăpaţi cu greu (Japonia suferă şi acum) din criză au fost ceva mai potoliţi în ceea ce priveşte speculaţiile, de aceea în 2008 când recesiunea lovea cu furie în America şi Europa era pe acelaşi drum, bancherii şi asigurătorii asiatici erau mai pregătiţi decât occidentalii. De aceea devalorizările şi pierderile de pe piaţa din Orient au fost de sub 43 de miliarde de dolari, adică sub 2,5% din cifra globală. Practic, la nivel global s-au aruncat în buda crizei (prin devalorizări şi pierderi) 1.719 miliarde de dolari. America are de umplut o gaură de 1.114 miliarde, iar Europa una de 562,9 miliarde de dolari. Şansa europenilor a fost reprezentată de capitalizările de 607,8 miliarde de dolari, realizate din diverse surse, care au depăşit pierderile, spre deosebire de America, unde capitalul adunat de victime, 778 miliarde de dolari a însemnat doar ceva mai mult de 60% din găurile provocate de criză.

Băncile au suferit din greu, nu mai are rost să reluăm poveştile de groază cu Lehmann Brothers, Northern Rock (Marea Britanie) etc. Expunerea acestora la credite sau investiţii speculative le-a distrus rezervele, iar afacerile lor s-au prăbuşit ca nişte castele de cărţi de joc. Majoritatea celor masiv expuse prin finanţarea CRE (commercial real estate) sunt bănci cu prezenţă redusă sau deloc în CEE, şi în special în România, precum: HSBC (138 miliarde euro), RBS (120 miliarde euro), Lloyds (102 miliarde euro), Commerz Bank (80 miliarde euro) etc.

Compania are 12 reprezentanţe în Europa şi pregateşte două parteneriate strategice pentru deschiderea de unităţi de producţie în două noi regiuni, Rusia şi India.

„Deşi 2009 a fost puternic marcat de criză, iar investiţiile au scăzut semnificativ, avem un feedback bun din piaţă. Avem negocieri în derulare cu mai mult de 20 companii din România pentru implementarea soluţiei noastre QBox, iar în Europa suntem prezenţi prin parteneriate de distribuţie“, declară Răzvan Copoiu, CEO Q-Power.

Dezvoltarea capacităţii de producţie a fost o prioritate a anului 2009, când compania a investit în extinderea liniei de la Sibiu – astfel încât aceasta să poată produce până la 4.000 de tuburi termice în fiecare lună – şi rămâne o prioritate şi pentru anul în curs, se mai menţionează în comunicat.

Cu investitii de câteva milioane de euro, Q-Power reprezintă un start-up al antreprenorului Octavian Radu în domeniul eficientizării proceselor de producere a energiei electrice şi termice.

„Q-Box este unic şi la fel de competitiv peste tot în lume. Are aplicabilitate foarte mare, iar după primul an de testare a diverselor pieţe am identificat mai multe domenii pe care ne vom concentra: de exemplu, în Polonia şi Turcia potenţialul cel mai mare este în industrie, iar în ţările din fosta Iugoslavie şi în Rusia ne concentrăm pe termocentrale. În momentul de faţă analizam pieţele din India şi Rusia pentru construirea următoarei noastre unităţi de producţie, pe care o vom deschide anul viitor“, precizează Răzvan Copoiu.

Pentru 2010, obiectivele companiei sunt realizarea de noi referinţe în domeniul termocentralelor din Romania şi încheierea unui parteneriat cu o firmă locală de tip contractor general (EPC), dar şi extinderea internaţională şi consolidarea unor parteneriate strategice cu investitori locali, ce pot susţine o creştere accelerată prin forţe proprii – în special pentru alte zone decât Europa.

„În 2010 ne vom concentra pe Rusia şi India, iar în etapa ulterioară sau în paralel, dacă oportunităţile se concretizează, vizăm America de Nord şi Orientul Mijlociu. Varianta cea mai bună este un joint venture cu un partener local, care să asigure o dezvoltare dinamica şi independentă a afacerii“, mai adaugă Copoiu.