Clăpari au fost de vreo 2300 de ani și o să mai fie. Fiind cu vreo 250 de ani mai vechi decăt Iisus, practic clapa bate Papa, chiar dacă nu e cea mai veche meserie din lume. Iar primul despre care știm, acel LUCA (last universal clăpar ancestor, nu evanghelistul covrigar) este Ctesibius din Alexandria, un inginer grec care nu doar că a inventat prima orgă, dar a și devenit primul său specialist-muzician. Probabil pentru că nu era altul. Ei bine, primul instrument cu clape – hydraulis – era ceva surprinzător de complex, un strămoș al orgilor de biserică, utilizând aer comprimat de un mecanism cu apă. Cel mai vechi instrument descoperit până acum este hydraulis-ul din Dion (secolul 1 î.Hr.) – puteți vedea și asculta o variantă reconstruită aici. Există unul și la Budapesta în muzeul Aquincum. Deși apare mai peste tot ca fiind roman, țeapă, a fost inventat de greci. Sau daci, cine știe?

Vreo mie de ani de-aici nu s-a întâmplat mare lucru: mai o ciumă, mai un creștinism – au mai lucrat un pic la modelul ăsta, dar nu a evoluat fundamental. Surprinzător, următorul instrument cu clape a fost organistrum, precursorul hurdy-gurdy, sau viorii cu clape, nici nu știu dacă are un termen în română. Nu, nu flașnetă. Vielă cu roată, aparent. O vioară mai mare cu clape în loc de taste. Am avut bucuria să-l ascult pe un maestru care și explică funcționarea acestui instrument desuet: Jim Tribble, care cred că încă prestează în castelul din Edinburgh.

Apoi, explozia. Primele orgi mari fixe prin biserici prin anii 1400 – e una care încă funcționează la Sion (Elveția). Săptămâna trecută – parcă m-au simțit! – au recondiționat și cântat la cea mai veche orgă creștină după 800 de ani, descoperită în biserica Nașterii din Betleem.

Prima orgă cu claviatură modernă cromatică, dar cu clape mai mari, să le poți lovi cu pumnul – muncă grea pentru organiști – a fost instalată în 1361 la Halberstadt în Germania. Ca fapt divers, în același oraș se desfășoară din 2001 un proiect al lui John Cage – As Slow as Possible: o piesă cântată mecanic care va dura în total 639 de ani – perioada trecută de la instalarea orgii. Prima schimbare de acord a avut loc după doi ani, sunt convins că scorpionii radioactivi care vor fi rămas pe-acolo în 2640 vor aplauda finalul. Iată schimbarea unei note după 7 ani.

Orgile moderne de biserică sunt probabil unele din cele mai complexe instrumente ever, unele având și 33000 tuburi, iar mecanismele mecanice/pneumatice interne sunt de neimaginat.

Urmează prin anii 1300 clavicordul (clapele lovesc direct corzile, dar nu sar înapoi ca la pian), succedat spre 1500 de clavecin (unde clapele acționează o pană care ciupește corzile) și, în sfârșit, în 1700, florentinul Bartolomeo Cristofori inventează primul pianoforte, care va evolua intens până prin anii 1867, când se poate vorbi despre prototipul grand piano-ul modern, folosit și acum. Steinway, desigur. 88 de clape, acoperind o plajă de frecvențe uriașă comparativ cu strămoșii săi.

De aici, lumea s-a umplut de tot felul de clape – unele lovind sau ciupind corzi (pian, clavecin), altele lovind clopote sau lamele (carillon, celesta), altele direcționând aer către lamele vibrante (armoniu, acordeon, melodica).

Dar revoluția adevărată a început în momentul în care electricitatea a intrat în joc. Pianele electrice au apărut în 1930, evoluând mult prin 1950-60. Vorbim despre celebrele Fender Rhodes, Hohner, Wurlitzer, fiecare cu alt principiu și alt tip de sunet.

În paralel, orgile electrice Hammond – cu difuzor rotativ Leslie, ăla care face uauauau – au schimbat dramatic peisajul muzical începând cu 1935, continuând să rupă spatele muzicienilor și tehnicilor deopotrivă – bănuiesc că de aici vine „a trage clapa”, literalmente o trăgeai, că nu se putea ridica.

Ulterior, odată cu evoluția electronicii, au apărut tot felul de sintetizatoare care au umplut anii ’70 și ’80 cu tot felul de bâzâieli și pocnituri, Minimoog și Yamaha DX7 fiind unele dintre cele care au rămas legendare. La fel, Mellotron-ul, o invenție nesfântă care acționa benzi de magnetofon preînregistrate și pe care sigur l-ați auzit pe tot felul de piese vechi, deși nu știți asta. Strawberry Fields Forever, de exemplu.

Anii ’90 au venit cu primele piane electrice mai transportabile – mă rog… depinde cu ce compari. Dar mai ales cu un standard de comunicare prin cablu între instrumente – MIDI. Pentru prima oară în istorie, puteai cânta la un instrument prin altul. Au început astfel să apară așa numitele module de sunet, bănci de sunete care puteau fi controlate prin MIDI de către orice claviatură (și nu numai). Și implicit au început să apară și MIDI controllers, adică doar claviaturi UȘOR DE CĂRAT, pentru că au doar clape și nimic altceva în ele, nu scot niciun sunet singure, dar pot fi conectate la device-uri care emit sunete.

Anii 2000 și revoluția computerelor au dus la o evoluție exponențială în toată povestea asta, au apărut MWS (music workstations) de la diferite firme japoneze (Korg, Roland, Yamaha), care sunt pe scurt niște computere specializate cu clape incorporate – pot să sampleze sunete, pot funcționa și ca mini-studiouri de înregistrări, au și extrem de multe bănci de ritmuri și efecte, sunt probabil cel mai polivalent instrument inventat vreodată.

Și ajungem la VST-uri. Adică instrumentele virtuale, cele care ne mănâncă zilele și nopțile. Și banii. În momentul ăsta există probabil zeci de mii de instrumente virtuale. Ce înseamnă asta? Niște progrămele sonore care stau în calculator, sună frumos și pot fi controlate de o claviatură (între altele). Practic, există orice, dacă ai răbdare să cauți, de la pian de 4m la orgă de sticlă. Evident, se poate să ai PREA MULTE. Numai piane de concert sunt cel puțin câteva sute. Mie, unul, îmi place mult suita Keyscape de la Spectrasonics, care include 36 de instrumente cu clape, de la piane de jucărie la jucării de multe sute de mii de dolari. Totul înregistrat meticulos, notă cu notă, la diferite intensități, cât mai aproape de realitate, și cântabile cu un laptop decent și o claviatură. Dacă mai ai 100 GB liberi după ce ai instalat Assassin’s Creed Shadows, desigur.

Ce frumos e în anul 2025!

Încotro de aici?

Sincer, nu-mi dau seama ce s-ar mai putea face în zona instrumentelor virtuale, care sunt deja omniprezente în înregistrări. Uite, ceva nou – un pian de 108 clape în loc de 88, unde-ți trebuie și niște mâini de gibon, nu doar palme de Liszt. Deja acoperă toată plaja auditivă a unui adult normal.

Încep să apară clape modulare, suprafețe moi non-standard și în general modalități de a îmbunătăți expresivitatea în tot felul de feluri imposibile pe o claviatură normală, cu vibrato și slide-uri și volum controlabil DUPĂ apăsarea clapei. Roli Seaboard și Osmose sunt niște exemple foarte bune, la fel Haken Continuum și Linnstrument. Toți împing tot mai departe ceea ce ne imaginăm că ar trebui să fie o claviatură, și e cât se poate de normal. Ar fi simpatic să-i văd fața lui Mozart învățat cu clavecinul ascultând și controlând un Osmose.

Tori Amos se plângea că pianos want to be guitars, dar uite că pianele vor să fie orice, și încet-încet începe să le și iasă, dar mai rămân ele piane până la urmă?

Vă las cu bucuria de a gâdila fildeșii, vorba englezului, și cu bucuria și mai mare că nu mai e nevoie să moară niște elefanți pentru construcția unui pian. Doar niște dinozauri.

Am fost anul ăsta 2 zile într-un parc de distracții incredibil, pe care îl recomand oricui, adulți sau copii. Aș zice că e mai curând pentru adulți. E un parc tematic așa cum nu știu să mai fie altul. Se cheamă Puy du Fou – Dealul Nebunilor, și e undeva în Franța, în regiunea Vendée, lângă Nantes și relativ aproape de castelele din valea Loirei.

Regiunea Vendée e notorie pentru îngrozitorul războiul civil care a opus-o republicanilor – a fost cea mai mare mișcare contrarevoluționară din Franța în timpul Revoluției Franceze, înăbușită în sânge, rușinos, cu consecințe devastatoare – cam un sfert din populația locală a fost masacrată, polarizând Franța până la primul război mondial care a unit-o înapoi împotriva unui dușman comun. Chiar a avut alura unui genocid.
Pentru că nu doar noi avem suveraniști-naționaliști, doar ai noștri-s mai săraci, la ei a apărut Philippe de Villiers, un aristocrat de viță veche cu 7 copii, conservator, tradiționalist, creștin, antirepublican, eurosceptic și, în general, anti-imigrație (mai ales în ceea ce privește islamizarea Franței). A candidat chiar și la președinție.
Ei bine, tipul a exploatat filonul ăsta și și-a îndeplinit visul de a crea un parc tematic de mare succes bazat pe istoria regiunii și a Franței (foarte tendențios prezentată, desigur). Puy du Fou a început prin anii 1980 și a ajuns acum al treilea parc de distracții din Franța după Disneyland și Asterix, cu aproape 3 milioane de vizitatori anual – majoritatea francezi caucazieni (nicio surpriză, deși am văzut chiar și călugări Shaolin portocalii). Ca termen de comparație, turiști străini în România – 2.5 milioane anual.

Bun, păi și de ce ne zici tu, Sergiule, să susținem indirect mașinăria naționalist-creștină care creează monștri?
Pe scurt, pentru că, dacă treci de elementele de propagandă – destul de subtile, de altfel – și privești totul ca pe un spectacol, e AMAZING la modul că-ți mai poate trezi steluțe de-alea-n ochi pe care nu le mai ai, adult blazat, de decade.
Și nu, nu e ca și cum ai zice da, dar A.H. era rău, dar uite ce frumos picta.
Poate că aș aprecia în România un parc tematic în care e prezentată pe viu bătălia de la Rovine sau pe Traian trecând Dunărea pe podul lui Apolodor. Țepeș ar fi mai greu de realizat…

Așadar, Puy du Fou. Jdemii de premii Best show in the world, Best theme park in Europe etc. Ce mi-e clar e că nu știu cu ce să-l compar, că nu știu să mai fie altul de genul ăsta – chiar mi-ar plăcea să descopăr altul. Pentru că nu e un parc de tip clasic – nu are roller coastere, linghișpire (ringhișpile? ooofff, nemții ăștia), personaje sub trade mark și sclavie modernă. În locul lor, 26 de show-uri minunate, unul din ele – Cinéscénie – cea mai mare scenă din lume, 1300 de actori (nu am scăpat un zero, da), sute de cai, sute de artificii. Bine, dacă scoatem Coreea de Nord din statistici, probabil.

O să trec un pic prin câteva mai importante. Elementul wow e dat de faptul că toate structurile sunt construite plecând de la poveste, au inventat soluțiile tehnice ca să o poată pune în practică, construind și sala în funcție de asta – numai eu știu cât m-am uitat la documentare de tip CUM DRACU’ AU FĂCUT X?
Deci fiecare show e într-un spațiu dedicat și nu ar avea cum să fie prezentat altfel. Durează în jur de 30-40 minute fiecare și sunt organizate în așa fel încât le poți vedea pe toate în cam 2 zile – locul e mare, are cam 1 km2.

De exemplu, Le signe du triomphe – dedicat perioadei galo-romane. Au construit o replică 1:2 a Colosseumului din Roma, adică vreo 100 m diametru, capacitate 7000 spectatori. Cu tot cu catargele cu draperii roșii retractabile împotriva soarelui, da, Gladiator style.

Legionari romani, defilare de gâște, bătălii de gladiatori realiste, curse de quadrige cu tot felul de accidente regizate – roți căzând, explozii. Caii ăia sunt SUPERBI și aleargă ATÂT de rapid. În final, o falsă bătălie navală, toată scena devine o uriașă triremă care se învârte scuipând foc. În tot acest timp animatorii se străduiesc să recreeze jocurile romane împărțind tribunele în gali și romani care se înjură reciproc, cu cântece de stadion și tot. E foarte participativ – inclusiv nelipsitul deget în sus de cruțare a adversarului cerut împăratului. Pentru 30 de minute ești un plebeu roman (sau dac undercover!) care merge cu prietenii la jocurile arenei și e minunat. Da, creștinii cei buni scapă, binele triumfă, leii nu-i mănâncă pe toți, yay.

Le Dernier Panache – povestea unui căpitan din războiul vendean. Dincolo de mesaj, realizarea te lasă cu gura căscată. Ești instalat într-o sală de 3000 de locuri, proiecțiile acoperă tot câmpul tău vizual și te întrebi unde e scena și de ce se închide accesul complet după începere. Și imediat afli – sala se rotește 360 de grade, astfel că cele 10-12 scene din jur sunt mereu în fața ta, spunând partea sa din poveste, cu zero tranziții. Un teatru 2.0, 3000 de oameni pe un disc rotativ, e o senzație foarte interesantă și hipnotică. Toate showurile includ animale – în unele cazuri, sute – de la cai la păsări exotice, vulturi enormi, lupi, oi…

Scena de la Mousquetaires de Richelieu are vreo 70 m, se umple cu apă și poate conține cabaline. Dueluri de spadă ca-n filme, coregrafii impecabile, cai fosforescenți dansând în întuneric. Minunat.

Un pianist care iese și intră cu tot cu pian din apă fără vreun aparat vizibil de respirat și plutește fantomatic pe toată suprafața unui lac, alături de balerine și tot felul de năzbâtii culminând cu un organist în flăcări care cântă Rammstein style.

Le bal des oiseaux fantômes – un show cu sute și sute de păsări – răpitoare mai ales – în libertate. Poate cel mai wow dintre toate, l-am văzut de 4 ori. Din păcate pozele nu au cum să-i facă dreptate – e valabil pentru oricare dintre showuri. Condori de 3m anvergură trec la centimetri deasupra ta, te ferești instinctiv. Corbi inteligenți dresați aduc trandafiri fetelor. Undeva la sute de metri deasupra e ridicat un balon cu aer cald din care cad șoimi în picaj – cea mai rapidă creatură, poate ajunge la 400 km/h. Nu zic că ăștia ajungeau la viteza asta, dar e practic un glonț, e incredibil. în 3 secunde se transformă dintr-un punct în moartea prăzii. La final, e un feeding frenzy pentru sute de păsări care efectiv umplu tot spațiul, nu știi la ce să te uiți și de cine să te ferești mai întâi. Nu am mai văzut așa ceva, poate pentru unii e prea mult, dar mie mi-au dat lacrimile de încântare.

Vikings – invazia vikingă, cu un ditamai drakkarul scuipând foc care iese din apă cu tot cu echipaj – la fel, fără muștiucuri vizibile.

Un carillon uriaș pus în funcțiune de o echipă de acrobați, cam ca un pian cu clopote. Claviatură și tot.

Nu am cum să le prezint pe toate, fiecare are ceva wow, de la simularea tranșeelor din Verdon (ieși de acolo îngrozit, amețit și surd, probabil că orice copil ar trebui să fie dus să se sperie pe-acolo, poate că am mai evita așa ceva în viitor) la călătoria în jurul lumii a lui Lapérouse, cu un vas întreg refăcut, cu actori și bătălii navale, cu totul mișcându-se în ritmul valurilor, furtuni, iceberguri și naufragiu. Toate sunt atât de frumos gândite și realizate că aproape că ești acolo cu adevărat, parte din echipaj.

Există chiar și o secțiune cu Jeanne d’Arc, cu turniruri pe cai și asedii de cetăți medievale. Totul e uriaș și greu de descris. Și au reușit să cumpere și inelul original al Fecioarei din Orléans. Exaltată sau nu, a fost un personaj istoric decisiv pentru identitatea franceză.

În cazul cavalerilor mesei rotunde întreaga scenă-insulă se ridică vreo 10m în aer și cumva apar cai din lacul de dedesubt. E chiar crazy.

Aș zice că cea mai wow atracție de sală este cea mai nouă – Le Mime et l’Etoile, despre începuturile cinematografiei. E atât de frumos realizată că nici după 2 vizionări nu știam la ce să mă uit mai întâi. Coregrafie, senzația de alb-negru, totul gândit la secundă, muzică originală, un decor urban în continuă deplasare aparent interminabil – CUM AU FĂCUT?? – etc etc. Nu pot să descriu, trebuie văzut.

Evident, în afară de toate atracțiile principale (mai sunt multe pe care nu le-am menționat) există sătulețe medievale cu meșteșugari reali, sticlar, fierar, pietrar, caligraf, pielar care lucrează ca atunci, în fața ta, și își vând produsele. Toți vânzătorii de la toate restaurantele sunt în costume medievale și ei, există structuri de cazare tematice, castele, palate, corturi, locuințe antice lacustre, în funcție de ce perioadă te interesează. Iar magazinul principal de suveniruri este într-o piață art nouveau din anii 1900, cu carusel și doamne cu crinolină și domni cu joben și baston.

Cred că munca și implicarea miilor de oameni din spatele poveștilor e extraordinară, de la zecile de dresori la atleți și cei care construiesc showurile.

Ce să vă mai zic, recomand două zile de călătorie în timp. Cu sarea de rigoare.

S-au întâmplat prea multe lucruri săptămânile astea, a fost o perioadă teribil de obositoare, inclusiv psihologic. DAR GATAAAA! Ne-a trecut glonțul pe la ureche pentru moment, am avut o expoziție cu pișcoturi la Art Safari , am cântat în Control unui public care ne-a cântat înapoi în premieră tot refrenul de la Consumatori , am avut 8 concerte în două zile – record absolut – ne-a salutat Nicușor și am văzut palatul Primăriei pe dinăuntru plus poză în scaunul primarului.
Practic, doar Soroș lipsește din palmares, dar mă duc în Franța la sorella peste 2 săptămâni, poate dau de Macron p-acolo, cine știe, mi-o da 10 euro, dar franțujii-s zgârciți. Sau, mă rog, parcimonioși, că-s franțuji. Harpagoni!

Avem vinil nou cu Eternal Return, avem Totul e sub control acustic, avem planuri, proiecte și întrebări existențiale pentru toamnă, dar mai ales avem în sfârșit o stare de spirit faină și ne pregătim de VACANȚĂ. Mă rog, de vară, de fapt, pentru că la noi e mai greu cu vacanțele.
Nu-mi imaginez că mă citesc prea mulți artiști live, dar pentru ăia care sunt, un hug de consolare. Din păcate, în meseria asta, ești complet pe dos față de restul lumii, lucrezi de obicei vineri-sâmbătă, iar duminică te întorci, deci de obicei și aia e compromisă. Asta înseamnă două lucruri: a) trebuie să ai prieteni și parteneri cu același program ca să puteți merge în timpul săptămânii undeva și b) nu poți să programezi nimic cu mult timp înainte, totul e cam last minute, pentru că veniturile noastre sunt aproape exclusiv din concerte și, dacă lipsește unul dintre noi, nimeni nu ia bani. E fix invers față de politică.
Tot invers față de normies, vara este cea mai încărcată perioadă și practic după un anumit nivel nu există weekenduri libere, deci nu se pune problema să ai vacanțe de 2 săptămâni. Sau 3, inimaginabil. Ca la americani

Și asta mă duce la subiectul zilei de azi – plimbările lungi de tip Camino de Santiago. Sau, pe românește, Via Transilvanica.

Tot ce urmează poate fi rezumat așa: TLDR: Via Transilvanica, secțiunea Terra Romana (și mai ales Munții Cernei) e superbă, nush, poate și altele or fi, dar nu le-am făcut încă. Mergeți câteva zile, e o EXPERIENȚĂ, o să vă placă și natura, și interacțiunea cu localnicii, plus că nu poți să fii dac veritabil fără să iei măcar o regiune la pas, ca Anteu călcând pe Gheea.

Așa, pentru cei care vor să continue lectura, să purcedem.

Nu fac parte din categoria care are nevoie să se regăsească, artiștii sunt pierduți definitiv prin definiție. Eu nu-mi doresc să fiu singur cu gândurile mele prea mult, doamne ferește, mi-e frică Dar îmi încarc bateriile cu plimbări prin natură și aș putea face asta mult mai mult decât am ocazia, neavând prieteni liberi în timpul săptămânii.
Aici există o nișă neexploatată: Clubul Șomerilor Anonimi. Ieșiri în grup, bicicleală, stat târziu fără să trebuiască să te scoli să mergi la birou a doua zi etc. ÎN TIMPUL SĂPTĂMÂNII. Problema e că ăia care au bani să se plimbe au și job 9-17. Of. Și în timpul săptămânii e cel mai fain, nu-i nici dracu pe munte. Ah, dacă aș avea vreun pic de spirit antreprenorial…

Revenind, pentru cei care nu au auzit despre Via, a fost construită între 2018-2022, este un proiect al asociației Tășuleasa Social, condusă de frații Alin și Tibi Ușeriu – pe ultimul îl știți ca ultramaratonist și autorul cărții 27 de pași, iar Alin e practic imaginea VT.

De atunci s-a tot vorbit despre ea peste tot. Pe scurt, 1420 km de traseu pe care poți să-l faci la picior sau cu bicicleta (cu calul încă nu știu, trebuie să îmi iau castel întâi), traversând România nord-sud de la Putna la Severin (niciun severinean nu-i zice Drobeta, noi suntem daci oltenieni adevărați, nu ne păcăliți cu găselnițe romane). În general evită zonele asfaltate, dar și secțiunile prea tehnice, nu e o urcare pe munte. Așadar, nu e neapărat pentru drumeți experimentați, dar nici nu ar trebui abordată cu prea mare ușurință.

Peste o săptămână, Via se extinde cu încă 170 de km – încă nu știu traseul, dar e prin zona Brașov – Zărnești și e inaugurat cu o plimbăreală cu Abramburica. Există planuri mari de viitor care vor conecta toate zonele turistice românești, în speranța că vor fi mai mulți plimbăreți locali și externi prin codrii ursiferi și pășunile degrabă lătrătoare neaoșe.

O caracteristică foarte specială o reprezintă bornele masive din andezit sculptate manual așezate la fiecare kilometru, unele în niște zone complet inaccesibile cu mașina – cred că unele au fost transportate cu elicopterul. Cică au 260 kg bucata. Fiecare bornă este unică și, pentru hoinari-colecționari ca mine, sunt o ocazie minunată de a-și pune întrebări (ce-o fi vrut să zică poetul?) și a continua spre mereu următoarea. De la citate din Beatles la coperte de album Depeche Mode, nici nu știi la ce să te aștepți.

Evident, le-am pozat pe toate cele de pe traseu și le-am aranjat frumos, pentru că și OCD. Dar și pentru că o ALTĂ chestie colecționabilă pe Via sunt ștampilele de etapă, pe care le poți lua în carnețelul special VT, exact ca pe Camino. Din păcate, atunci când am făcut-o era doar câte una pe loc, iar unii oameni nu erau disponibili. Asta e, trebuie să mă întorc pentru celelalte.

Eu n-am reușit să fac pentru moment decât o secțiune din 7 (în curând 8): Terra Romana, de la Crușovăț până la Severin, vreo 160 km, chiar în perioada deschiderii – octombrie 2022. Imediat în fața noastră am avut două grupuri inaugurale – unul de alergători supraumani care veneau de la Putna în ceva gen 25 zile (documentarul Apă și talpă, actualmente itinerant și el, e despre călătoria asta), altul de 2 bicicliști care l-au parcurs de asemenea integral – și cu ocazia asta au construit și un ghid de călătorie pentru cicliști. Le-am văzut urmele de cauciucuri în toate cele 7 zile, pentru că ne-am întâlnit cu maxim zece turiști toată săptămâna. Sper că acum au auzit mai mulți și e ceva mai bine, dar locurile sunt destul de neumblate. Iar asta nu e rău deloc!

Deși am crescut în zonă, nu am ajuns niciodată pe mare parte din traseu, așa că am descoperit totul cu mare bucurie, iar culorile toamnei în munții Cernei sunt minunate.

Via trece prin tot felul de regiuni, traseul a fost gândit cu grijă, e extrem de variat, nu m-am plictisit nici un pic, iar etapele zilnice au circa 20-25 km fiecare. Urci, cobori, uneori e greu, alteori mergi pe asfalt (nu prea mult), oricum, ai foarte multe lucruri de văzut. Iar componenta pe care în mod normal nu prea o ai în călătoriile normale este interacțiunea cu localnicii. E altfel când mergi pe jos: apuci să schimbi o vorbă cu tot felul de oameni pentru care ești o curiozitate – „Mamă, dar n-aveți și voi mașină?”, „Cine v-a plătit să mergeți pe jos așa mult?”, „Aoleu, dar ce v-au fraierit!”

Cazările, dacă nu mergi cu cortul, pot fi la fel de variate și simpatice. Am stat și la pensiune, am stat și la un container amenajat într-o livadă minunată într-un sat pierdut, cu ceea ce părea un server de bitcoin mining ascuns într-o falsă toaletă de fundul curții (când credeam că nu mai pot fi surprins). Am ajuns și într-un sat unde nu exista nicio structură de cazare, am sunat la primărie la plesneală, iar primarul s-a dat peste cap să ne găsească o cazare la un localnic, să ne plimbe cu mașina personală și să ne povestească la o bere toată istoria regiunii. Noi fiind doar niște turiști anonimi prin zonă, ce-i drept, printre primii. A fost o experiență fabuloasă.

Dar probabil cea mai frumoasă experiență umană am avut-o într-unul din cătunele cele mai izolate din România, Prisăcina, la căsuța lui Nea Talpeș. Oamenii ăștia au trăit toată viața fără curent electric, fără TV, fără acces auto, cocoțați pe munți pustii, cu cel mai apropiat spital la 4h distanță accesibil doar pe jos. De câțiva ani au panouri solare (fonduri europene), deci pot avea frigider și mașină de spălat, dar cu hmm… parcimonie!
Cu excepția zahărului, absolut tot ce gătesc (minunat) e din ograda lor, inclusiv făina – au singura moară de apă rămasă în funcțiune în zonă. Au trăit o viață absolut inimaginabilă pentru noi, complet rupți de lume într-un cătun de vreo 10 locuitori. Niște oameni simpli, foarte prietenoși și fascinanți pentru mine prin curiozitatea lor față de tot ce se întâmplă în lume și ce le pot spune toți turiștii care le calcă pragul – mai ales cei străini, care cred că se simt pe altă planetă, în locuri în care poți cumpăra bunătăți de pe marginea drumului și să lași banii în cutie, nesupravegheat.

Finalul traseului (cel puțin până acum, că aud că e posibil să mai apară o bornă finală, shhhh) este pe malul Dunării, o bornă în port, unde a călcat prima oară regele Carol I pe pământ românesc și ultima, ce să vezi, inaccesibilă în curtea muzeului Porților de Fier, desigur, închis lunea și după ora 16. Sper că s-a mai schimbat ceva între timp. E foarte posibil, pentru că de când l-am făcut, ultimii 10 km, inițial pe șosea europeană wtf, au fost mutați cu tot cu borne pe alt traseu prin câmp, așa cum era normal.

Din păcate, de unul singur nu intenționez să merg pe Via, nu mi se pare complet safe așa cum este Camino, nu trăim într-o țară fără urși și mai ales câini liberi, iar eu sunt prea citadin pentru a mă simți în largul meu singur cu 10 câini de stână-n jur. Care nu sunt așa:

Mi-aș dori să reușesc să găsesc câte o săptămână în fiecare an și vreo 2-3 șomeri de lux pentru câte o Terra. Sau măcar pentru niște ture de (e)bike. Cred că avem nevoie de multă ieșire în natură, mai ales noi, ăștia, copiii betoanelor.

Oamenii ăștia au făcut o treabă nemaipomenită, foarte bine documentată, cu trackuri GPS, cu ghiduri ale drumețului/ciclistului inclusiv în engleză, cu infrastructură serioasă și în general cu mult mult entuziasm. Respect!

Dacă nu era clar, nu e un articol publicitar, nu am nicio legătură cu VT, dar îmi place mult ideea, fiind un fluieră-vînt-pierde-vară-teleleu-haimana. Probabil că dacă nu aș fi fost muzician aș fi fost doar călător.

Așadar, noiembrie, ieși odată din mai, să vină vara!

În ultimele luni suntem (și mai) bombardați din toate direcțiile cu știri și anxietăți și păreri monolitic-imuabile și wow, ce prostii mai spune și face cutare și cutare. Chiar și celor mai stoici și zen dintre noi – la Dome mă uit! – începe să le crape tencuiala. Să disociem, să nu disociem? Sunt, ca majoritatea, probabil, sătul de mizeria din jur, așa că tendința e să fug de realitate (unii ar zice că asta e starea mea naturală: fuga de responsabilitate, ha ha ha) și să ascult ceva vesel, să mă joc ceva fun, să NU CITESC UN NEWSLETTER AMBIGUU ȘI NU PREA POZITIV.
Și, cu toate astea, pur și simplu nu pot să mă desprind de feed-ul infinit de prostie și ură și răutate și injustiție și lipsă de empatie care trece prin toți, zi după zi după zi după zi. Doomscrolling, indeed.
Așa că, complet aleator și fără niciun teasing pentru ce urmează în curând, hai să vorbim despre CONTROL

În primul rând, am fost alaltăieri în Control, iar marțea băutura e la jumate de preț deci devine accesibilă și artiștilor. De ce am fost toți în Control? Să-i susținem pe vajnicii noștri colegi Dany și Andrei care au avut primul lor concert cu side-projectul lor, Claro Que No:

Pentru zona noastră muzicală, după 18 ani de peregrinări urbane, Controlul mi se pare în continuare unul din cele mai bune, dacă nu cel mai bun loc de cântat rock de la noi, și ca acustică, și dpdv al sculelor. Ceea ce nu e neapărat bine, că e relativ mic.

Losing Control. Una din primele noastre piese, cea cu care ne dădeam în cap la concertele din anii 2000, cu solouri interminabile în varianta live, și mai interminabile în varianta acustică, o piesă pe măsura titlului. Și un clip cu Ovidiu Niculescu care pur și simplu s-a stricat pe youtube – nu am mai întâlnit așa ceva până acum. Pur și simplu nu mai merge, fără să i se fi făcut ceva. 90k de views unui clip care nu merge. Processing…

Bine, iată unul care merge, în formula aia de atunci, cu Costică, tras cu unul dintre primele telefoane cu cameră ok-ish, oh, cât de departe pare:

Minunata lume nouă, 1984 sau Fahrenheit 451? Cu care ați vota? La capitolul distopii 2025 recomand cele câteva episoade din călătoria în Coreea de Nord a celor de la Haihui în doi, dar mai ales cel de după ce au ieșit din țară cu emoții și au putut să povestească de ce le era frică:

Apropo, Coreea de Nord e închisă turiștilor din 2020 (de frica Covid, teoretic) și doar anul ăsta au dat drumul câteva săptămâni, dar nu în Phenian. Între timp, au închis la loc, gata. Privind filmările am niște deja vu-uri teribile din copilărie și genul ăla de control. Ia să vedem dacă se duc și în Turkmenistan!

Creierul nostru nu doar că are control absolut și ne minte teribil, dar mai și călătorește în timp. 
Uite, Kurzgesagt, canalul meu youtube favorit de popularizare științifică (cu animații superbe) are un episod nou în care ridică niște probleme logice, dar la care nu te-ai gândi. De exemplu, cum face creierul să sincronizeze o informație vizuală, una auditivă și una tactilă care ajung la noi în momente decalate în timp? Practic noi trăim într-un perpetuu viitor ipotetic. Are 10 minute, merită să vedeți:

Despre autocontrol și lecturi necesare: mi-am amintit The Subtle Art of Not Giving a Fuck a lui Mark Manson, care are și o carieră de youtuber în domeniul de sfaturi de bun simț pentru viață pe care să le admiri de departe și să nu le aplici. A fost tradusă la noi ca Arta subtilă a nepăsării, în dulcele stil Irina Nistor. Miserupismul încă nu e în DEX, dar uneori așa de mare nevoie avem de el…

Dacă tot suntem la autocontrol și lipsa lui acută, AM O PROBLEMĂ: nu sunt un gamer, dar din când în când mai dau peste ceva care mă capturează așa de rău încât nu mai pot să ies până nu se termină. De curând, asta s-a întâmplat cu Indiana Jones and the Great Circle, care arată superb, cinematic și viu, cu un voice acting excelent. Poate jocul cel mai imersiv pe care l-am jucat până acum. Din păcate cred că încă nu s-a inventat placa video care să-l ducă la un framerate decent în 4k cu raytracing, și asta de la cineva cu un 4080 super. Mai așteptăm.

Și, de ce nu, pentru că azi e ultimul episod din sezonul 2 din Severance, vom afla care dintre personalități o controlează pe cealaltă. Dacă nu-l știți deja, se află pe AppleTV+ și pe siteurile pirat favorite ale fiecăruia și este minunat. Premisa, scurt, este că niște salariați își separă complet viața personală și viața de la birou, inclusiv amintirile, transformându-se, practic, în doi oameni distincți împărțind același corp. De aici, o pleiadă de probleme, dar fără spoilere, că e de văzut neapărat. Actori minunați, cinematografie wow. Trailer:

Zilele astea mai imposturăm de câteva ori, la Bacău, la Satu Mare, aveți o listă exhaustivă mai jos.

Totul este despre control, până la urmă.
Vorbim curând.

Sixu

(postat inițial pe 2 feb 2016)

Ultimul episod e episodul 15, ăsta e așa, repede-repede până nu uit: mai era ceva în proiectul ăsta, o fotografie cu noi, compusă, la fel, din bucăți mici, reflectate într-un mozaic de oglinzi.

N-a mai intrat și probabil n-am unde s-o mai folosesc, așa c-o las aici să vă distrați/oripilați.
Fotografia înainte de masacrare a fost făcută de Cristian Șuțu @ Portret de familie.

Gata cu mozaicurile!
Ce urmează?

(postat inițial pe 31 ianuarie 2016)

Foarte des, când merg să-i văd pe ai mei la Turnu Severin (da, sînt oltean, mânca-ți-aș), mă opresc și trag un cadru cu copacul ăsta. Nu știu de ce. Îmi place solitudinea lui și faptul că e singur în câmp de ani și ani și încă nu a fost tăiat – am poze cu el pe parcursul a cel puțin 12 ani deja, dar mi-l amintesc de mult înainte. (HELLO, zise vocea din 2025, intre timp avem autostradă de Craiova și mașini zburătoare și nu-l mai văd, dar e tot acolo de 25 de ani).

Nu sunt singurul, am găsit multe poze pe net, are și pagină pe fb, se pare că trezește o oarecare fascinație, așa singur cuc în câmp. Fain e că nu sunt două imagini la fel, în fiecare an e altceva în jurul lui: lanuri de grîu, floarea soarelui, rapiță etc. etc. E mereu acolo, înconjurat de mereu alte culori, și s-a schimbat foarte puțin în toți anii ăștia, nu pare a crește vizibil. Îmi imaginez un timelapse din punctul lui de vedere, cu totul rulând accelerat, culorile schimbate în jur, el nemișcat.

Mai aveam nevoie de o imagine ca să termin bookletul, una care cumva să le includă pe toate și să concluzioneze, ilustrând anul, ciclicitatea, curgerea la infinit. Nu e neapărat un mozaic, dar e vorba de același obiect în multiplu exemplar, ca să nu-mi încalc regula autoimpusă. O mică planetuță cu lumea ei în eternă reîntoarcere.

Am ales 8 fotografii cît mai diferite care să acopere toate anotimpurile. Nu l-am văzut niciodată înflorit, însă. Asta e pentru un alt an, un alt proiect.

UPDATE: Fuckin’ hell, AVEAM una cu el înflorit, pierdută în zecile de mii de alte fotografii. Și n-am folosit-o!!!  :(((( Azi am găsit-o din întâmplare. Tre’ să repar asta. Iat-o:

După lipire și proiecție sferică am compus două variante, cea care a ajuns pe disc și asta, o oglindă a cerului în care să te arunci:

Și, dacă sunteți, ca mine, genul de oameni care se întreabă cam cum ar vedea o ființă cu percepție quadridimensională acest copac, ar fi ceva de genul ăsta:

Cum să nu-l fotografiezi ?

Ce-aș putea să spun acum, că vi le-am prezentat pe toate ?
Nu m-am plictisit deloc, mi-a plăcut aproape fiecare moment, aș lua-o de la cap, și poate că proiectul viitor va fi și mai simpatic.

De fapt, ia să ne apucăm

(publicat inițial pe 25 ian 2016)

Pescuitul ca activitate terapeutică este o temă adânc înrădăcinată în psyche-ul colectiv românesc, din cele mai vechi timpuri. De la Caragiu la Andrieș, o pleiadă de artiști au onorat plăcerea incomprehensibilă pentru unii de a tremura și asuda ore și zile urmărind un dop pe o baltă cu unic scop explicit captura câtorva ghiborți cu minim 2 ochi. Apetența românească pentru ghiborț radioactiv nu pare a avea limite, amintind de inocularea progresivă cu venin a herpetologilor, dar pentru a rezista unui război atomic. Să aibă cine citi Formula As atunci.

Dar e doar o aparență, să nu ne lăsăm înșelați.
Zice poetul: I’m getting ugly, bald and fat, sitting on my couch, watching the game.
Poate că, de fapt, pescuitul este tratamentul de midlife crisis pentru cei care n-au bani de Porsche roșu și secretară.

Cu Gone Fishing, Dan a făcut o glumă cu trimitere la A Kind of Alchemy, ilustrația de sub disc (dacă-l aveți, înțelegeți). Mi-l imaginez pe omul vitruvian peste ani, chelios și gras, cu o pizza-n mână și o nevastă cicălitoare, evadând la copcă în februarie. Și, evident, căzând în ea.

Asta e piesa mea favorită de pe album, finalul ăla îmi dă fiori. E un sfârșit urmat de un nou început, inima amorțită de trecerea timpului începe din nou să-i bată, e o moarte și o reînviere, și fiecare poate să interpreteze cum vrea toată povestea. Care continuă cu începutul discului, pe verandă, cu câinele lătrând.
Uneori avem toți nevoie de-un ice bucket challenge.

Și aici am știut de la început ce vreau să fac – un mozaic din gheață cu o inimă roșie în mijloc.
Am făcut tone de cubulețe, cred că încă mai am prin congelator. Voiam să obțin cuburi cât mai transparente și unele roșii în aceleași condiții.
Am aflat așa:

• cu apă distilată n-am încercat, dar apa de robinet și cea plată, chiar și fierte, tot cuburi opace pe fund dau.
• de departe cea mai transparentă gheață e aia de la benzinărie la pungă.
• există și cuburi false de gheață pentru fotografie de produs, oribil de scumpe, dar nu se topesc.
• siropul roșu produce un fel de înghețată mată roz care se topește imediat.
• acuarela roșie produce un cub ceva mai colorat, dar tot complet opac.
• singura soluție bună a fost să umplu cu cerneală roșie diluată niște pungi de făcut cubulețe.

Gata materialele, hai cu aranjamentul, să facem un hallucinating vortex cu roșu-n mijloc și fără pisică înainte să se topească totul pe masă. Și să așez și lumina de contur frumos. Varietatea asta de pisică (Maine Coon) e fascinată de apă în toate formele, complet atipic. E mereu ud pe labe cumva.

Deja începe să se topească…

Oală, prosop, catifea neagră și lumini. Întâi am încercat cu un singur cub central în formă de inimă (cu malformații congenitale fatale):

Mnu.
Asta e ce-mi doream, cu gheața transparentă frumos conturată (dacă se topește, suprafața arată și mai bine) și cea roșie reflectându-se subtil în cea din jurul ei:

I-am întunecat marginile și gata.

The shock of this coldness is making my heart
Beat again
Beat again

(publicat inițial pe 19 ian 2016)

In Between este ianuarie.

Aici e simplu: povești cu despărțiri și finaluri, toată lumea bucuroasă și fericită (acum, că mă gândesc, numai cântece vesele pe albumul ăsta).

Ianuarie, una din lunile adăugate după ce – am mai zis – iarna a trecut de la „perioada aia nasoală care vrem să treacă rapid și deci n-o numărăm” la trei luni, își ia numele de la Ianus cel cu două fețe, zeul începuturilor și schimbărilor. Și al porților. În prag, Ianus privește simultan spre trecut și spre viitor, observă, îl arde soarele și-l trage curentul. Ianus e, de fapt, stăpânul timpului, Doctor Who. De fapt, s-ar părea că el era zeul suprem înainte să apară Jupiter. Așa că i-am făcut un portret în descompunere.

Am lucrat cu paiete, gândindu-mă la revelion. Nu știu cum e să coși paiete, dar nu cred că-mi doresc. Simpla lor aranjare a fost un chin, se lipesc, se electrizează, alunecă, nu alunecă, fac cum fac și-ți intră și-n chiloți. Și mai sunt și scumpe. Iar în final, reflexiile alea subtile sunt imposibil de reprodus pe un monitor normal (fără wide gamut).

Ca și la semințele din martie, tot periuța de dinți a fost salvarea pentru aranjarea lor în șablon.

Un Ianus în destrămare, back to back in a Siamese touch, între focul roșu și răceala albastră din ultimul vers, tomorrow I’ll forget you anyway. Aici îmi pare rău că nu am cum să reproduc culorile originale (imprimat e și mai puțin spectaculos), albastrul mai ales era mult mai intens, dădea the blues, iar roșul era foarte carnal. Asta e.

Cum aici n-am poze cu pisici, o să pun întru creșterea traficului poze cu păsărici: La Source a lui Ingres din ultima strofă. Și cică franțuzoaicele erau neepilate. 

N-am ce să adaug după asta, noapte bună, vise plăcute.

(postat inițial pe 15 ian 2016)

Despre octombrie și noiembrie am vorbit, urmează One Day a Year, piesa lunii decembrie, a zecea.
Ziua în cauză nu e revelionul, ci o sărbătoare a vechilor romani (și probabil și mai veche de atât) care s-a transformat încetișor în Crăciun: Saturnaliile.

Probabil cea mai importantă dintre sărbătorile romane, era, atunci ca și acum, un prilej de excese culinare și bahice de toată frumusețea, cu cântat și glumit pe stradă, un dezmăț vesel colectiv. Cam ca Londra de revelion. Toată lumea făcea cadouri mai mult sau mai puțin simbolice, însoțite de mesaje sau poezioare proaste. Fie ca-ul are deci cel puțin 2500 de ani și tot n-a reușit să evolueze vreun pic. Chiar și lerul tot de la romani vine: e o contracție a lui Halleluiah Domine. Scrie-n DEX.
Era unul din puținele momente când zarurile (și pariurile în general) erau acceptabile, dar nu se juca pe bani, ci pe nuci. Care erau schimbate rapid pe bani ulterior, desigur.

Dar, mai ales, ziua asta (inițial una singură, apoi s-a tot lungit la 3, apoi 5, apoi 7, să apuce să-și revină din mahmureala mereu crescândă) era cea în care convențiile sociale deveneau opționale.
Stăpânii și sclavii erau temporar egali și își inversau locurile la masă, exista libertate de expresie, șeful putea fi criticat (cu măsură și constructiv, că dimineața își aducea aminte și scotea biciul din cui. Bursucul aruncă bomba, elefantul își pierde… calmul și îl jupoaie de viu în timp ce-l crucifică, pentru că Roma antică, bitches).
Erau purtate măști și deghizări diverse (probabil tot ca să nu știe șeful cine i-a turnat vinul în poală) și se mergea chiar până la servirea mesei de către stăpânul casei, garantat fără otravă. Nici o violență nu era acceptabilă, iar armele erau lăsate acasă, chiar și la nivel macro – Roma nu declara niciodată război de Saturnalii. Școlile – închise, militarii – în permisie, partyyyyyy!

Inversarea asta de roluri pe care o văd drept chintesența Saturnaliilor a fost cea pe care am vrut s-o ilustrez cumva. Construind un rege dintr-un mozaic de pioni, de exemplu. Am senzația că asta a fost ultima pe care am făcut-o, și încă îmi rămăsese răbdare după o lună de masochism feroce. Încă mi-a rămas, văd, iată, scriu!

După o alergătură pe la prieteni am găsit vreo trei table de șah, toate diferite (surprinzător de rare au devenit acum, nț nț nț, ce-o să fie-n Cișmigiu peste 20 de ani? Turneu de Counterstrike?)
Am rămas pînă la urmă la una mititică și am hotărât să accentuez dramatic perspectiva fotografiind-o de foarte aproape cu un obiectiv fisheye (un Samyang 7,5mm manual excelent, dacă interesează pe cineva; apropo, toată grafica a fost fotografiată cu un Panasonic GX7. Sînt îndrăgostit de sistemul Micro four thirds, mi-am vândut tot echipamentul DSLR, nu-nțeleg cum am putut căra atâtea chestii pe munți cu mine. Iar Panasonic GX8 e și mai fain, hehehe).

Din păcate o grilă de 8×8 pătrate nu era suficientă ca să fie clar simbolul clasic al regelui de șah, așa că am printat o grilă 11×11 pe care am lipit-o pe tablă și am început să fotografiez pionii.
Care, evident, sunt doar 8 albi, 8 negri.
Mai mult, după teste am realizat cu tristețe că nu ajunge doar să îi pun pe rând pe toate pătrățelele și să le fac câte o poză, fiind lucioși interacționează și unii cu alții vizibil, își dau reciproc umbre, reflexii etc. Rezultatul e că iar am avut vreo 20+ fotografii ca asta de dedesubt de decupat și lipit chinezește. Of.

Din grilă a emers regele pionic, pe care l-am decupat un pic și gata.

Mulțumiri multe șahiștilor care m-au ajutat, se știu ei. Le țin pumnii la campionatul GTA XIII Cișmigiu 2030.

(publicat inițial pe 14 ian 2016)

Ahhhhh, septembrie, a șaptea. City on Fire.
Luna când un sfert de lume se reculege cu mâna pe inimă, alt sfert se bucură pe străzi și mai arde câte-o cîrpă, vorba bancului, și unui miliard jumate de chinezi li se rupe.
La noi, nu știu exact, e în mod tradițional luna coacerii prunelor, deci nu ne-o amintim foarte bine.

Am încercat un colaj din decupaje de ziare care să reproducă una din fotografiile celebre 9/11, poate cea mai cunoscută făcută dinspre Jersey, deci fără un pod-două în față (foto Corbis Sygma):

Dar fără avion, e de-ajuns.

Mi-ar fi plăcut să am ziare din zilele alea cu care să mă joc. Sigur, cam exagerat.
Mi-a trecut rapid când am observat ceva ce nu realizasem, poate pentru că nu mai citesc presă scrisă imprimată: cu vreo două excepții, nu mai există publicații monocrome!  Practic, am fost forțat să ilustrez o tragedie cu Dilema Veche… Tot e mai potrivit decât cu decupaje din Cațavencii, oricum.
Adevărul e tot numai culori, de tabloide ce să mai vorbim – și oricum sunt aproape numai tabloide la vânzare. Un 9/11 din țâțe, imagine that. A, și Formula As. Formula As n-o să moară niciodată. Atunci când ultimul carcalac cu 3 ochi va fi mâncat de ultimul scorpion cu trei cozi în Marele Deșert Radioactiv Valah, o voce din trecut încă va povesti despre cataplasmele cu mix de coada șoricelului/ laba ursului/ buricul bursucului și efectul lor benefic în cancerul pulmonar, hemoroizi și schizofrenie. După caz.
NIci măcar Bursa nu-i monocromă, unde te-ai aștepta la șiruri lungi de cifre soporifice, pac, ba un politician color, ba un patron prosper, ba un grafic roșu.

Zău, mă gândesc la oamenii simpli cu hazna în fundul curții, ăia 35% dintre noi cu veche experiență în lectura aprofundată a jurnalului, pe ambele părți. Vă dați seama că trebuie să se aboneze la Dilema Veche să nu riște situații sociale incomode? „Ioanee, ziși tu ziși că nu știi de nișio Riana, amu să știi că belește fasolea la mine de sub budigăi cînd te-ntorci cu spatele”. Pleșu probabil n-ar genera asemenea probleme. Plus că Dilema scrie cu î, fluturând stindardul în luptă cu noua grafie abuzivă și arbitrară la care n-am de gând nici eu să ader vreodată (hahaha, se amuză copios-resemnat vocea din 2025 și mai înlocui un î). Dilema rulz.

Am început cu cerul, fâșii-fâșii.
Joc: găsiți pisica în această poză:

O vedeți ?

…

…

…

…

…

…

…

…

Hai să măresc un pic:

Stânga jos?
Mustățile, ca buzduganul zmeului – vin cu jumate de oră înaintea lui. N-am zis că e toată pisica în poză, nu săriți.

Colajul e digital și include o grămadă de straturi mai mult sau mai puțin întunecate – nu prea aș fi avut cum să am suficiente nuanțe diferite.
De exemplu, „fumul”: vreo trei straturi succesive colorate din ce în ce mai închis și decupate:

În principiu, toată distracția a inclus multă foarfecă reală și lipici digital. Probabil se putea mai bine.
Probabil se putea să nu am ce poză să copiez.
Dar asta ar fi însemnat că trăim într-o lume mai puțin dementă.

Imagine there’s no heaven…