Cafeina.ro

Operatiunea Subsolul

stash — Tue, 07 Sep 2010 21:44:24 +0000

A fost weekend lung în Canada si America, pentru ca a ieri a fost 1 mai nord-american (Ziua Muncii). Si pentru ca o adevarata zi a muncii se sarbatoreste prin munca, m-am apucat de renovari în camerele de la subsol. Scos mocheta, pus parchet laminat (din ala dur care rezista la chestii trântite pe el, plimbat cu rolele sau trântit ciocane fara sa lase urme), desfiintat un dulap încastrat în perete pt marirea unui dormitor de oaspeti, reamenajarea biroului, schimbarea tuturor plintelor, îngroparea în pereti a cablului de satelit si al receptorului HD. Dupa trei zile si 40 de ore muncite din greu, pot sa spun ca am nevoie de doua saptamâni ca sa ma refac.

V-ati putea întreba de ce m-am apucat eu sa fac toate astea în loc sa chem o echipa, cum e traditia în Romania. Motivul principal este pretul imens cerut de echipele muncitoresti. În Canada, pretul manoperei este minim egal cu pretul materialelor. Eu îmi evaluez ora personala la 80 de dolari, cash. Daca am de ales între a plati un meserias si a-mi pierde eu timpul liber atât de pretios, prefer meseriasul numai daca pretul lui (sau al echipei) este sub pretul meu personal. Daca nu, fac eu. Manopera refacerii complete a subsolului, plus scarile de acces de la parter la subsol, mi-a fost estimata la 3500 CAD de catre o echipa. Si de catre a doua echipa. Asa ca m-am apucat împreuna cu un prieten foarte priceput si care avea toate sculele necesare (fierastrau circular în unghi, masa de taiat, bormasini, leviere, nivele cu laser, etc).

Vineri seara m-am apucat de scos mocheta, singur, pt a creea un front de lucru. Pe aici mocheta se lipeste cu lipici de mochete direct pe beton. A trebuit s-o tai fâsii ca sa pot sa trag de ea si s-o scot. Lucram la bustul gol si în jumatate de ora curgeau deja toate apele pe mine, cred ca am dat jos 3 kg în timpul operatiunii. La sfârsit ma dureau muschii feselor si bicepsii, a fost mai greu decât o sedinta la sala.. I-am înjurat pe vechii proprietari si pe aia care au lipit mocheta de nu va puteti imagina. Ma gândeam sa nivelez toate asperitatile sub mocheta, dar desi aracetul ala fusese asezat parca cu un pieptene, suprafata era destul de dreapta, cu mici exceptii.

Materialele pentru cei 42 de metri patrati m-au costat 1100 dolari cu toate accesoriile. Parchet laminat de 10 mm imitatie de cires din Germanica, folie cu bariera antivapori si pâsla pentru protectie la frig productie Spania, plinte de pereti productie Chile, gips productie Canada, suruburi americane, etc. Apropo, am facut un review al preturilor pe Bricostore.ro si aceleasi materiale m-ar fi costat 950 dolari canadieni daca as fi realizat refacerea subsolului în Romania.

N-o sa ma credeti, dar toate materialele (cele 29 de cutii de parchet laminat, 10 plinte de 4.5 metri lungime, corniere, montanti, folia, etc) mi-au încaput în Santa Fe dupa ce am rabatat scaunele din spate. Iar cele 4 placi de gips le-am asezat pe barele portbagajului masinii si le-am legat cu sfoara. Totul transportat într-un singur drum. Masina asta nu înceteaza sa ma uimeasca cu capacitatea ei de a raspunde tuturor nevoilor de transport.

Ajuns acasa, am transportat o parte din materiale în magazia din curte iar restul le-am introdus printr-un geam în subsol si împreuna cu prietenul meu ne-am apucat de treaba. Folia a mers repede, avea o latura autocolanta si îmbinarile se faceau de la sine. Cu asezatul parchetului a fost mai dificil. Camerele mele de la subsol au putini pereti drepti, majoritatea sînt în unghi. Camera mare unde am centrul de media are nu mai putin de 7 pereti si doar 3 colturi în 90 de grade. Restul sînt în unghi deschis. Am realizat adevarate calcule de geometrie în spatiu pentru a taia placile de parchet în asa fel încât sa se potriveasca la perete, la usi, la scari, etc. Acolo am pierdut ore si ore de lucru. În mijlocul camerei mergea uns, dar cînd ma apropiam de pereti era belea. Între camere am realizat rosturi exact în dreptul usilor, dar dimensionate în asa fel încât sa iasa o mare chestie arhitecturala. Cînd am pus si plintele la pereti, îmi venea sa-l pup pe el de parchet asa a iesit de misto.

Una din cele mai mari provocari a fost praful. Am lucrat cu doua fierastraie circulare, asezate pe banc de lucru. Parchetul laminat si plintele sînt din carton presat care cînd e taiat face un praf atât de fin încât s-a asezat pe pereti si tavan cu toata protectia pe care am asezat-o în jurul sculelor. De doua ori mi-a pornit alarma de incendiu în casa din cauza prafului si a trebuit sa ne dotam pâna si cu masti ca sa nu-l mai respiram. Erau toate geamurile deschise la subsol, dar nu folosea la nimic. Am maturat de vre-o suta de ori în timpul lucrului si am aspirat aproape un sac întreg de aspirator (am aspirator central cu saci mari) în timpul lucrului. La sfârsit a trebuit sa pun peria de pereti si sa aspir fiecare cm patrat de perete, tavan si parchet. Munca lui Sisif.

Cu dulapul încastrat a fost simplu, am desfacut vechile placi din suruburi, am mutat montantii si am refacut dulapul mai la vale. Înca n-am terminat lucrul, mai am de chituit toate plintele de jur împrejur si de vopsit (se vad cuiele cu care le-am prins de pereti) si de spalat peretii. O sa-mi ia cam fiecare dupa-amiaza saptamâna asta, dupa care pot sa spun ca ma pot apuca de dulapurile de carti pe care vreau sa mi le instalez în birou si de alte schimbari pe care le ma am în cap. Pentru ca la casa, munca nu se termina niciodata.

PS Fotografii n-am cum sa postez pentru ca am scos si calculator si birou si tot. În casa ma leg la internet cu laptopul sau cu iPodul.

Creveti Asa Cum TREBUIE Facuti

Abaddon — Tue, 07 Sep 2010 12:23:06 +0000

The Real Thing

Cam asa ar trebui sa arate. Iar daca ai si ton, cu atat mai bine:

Tonul face muzica, daca are tiger shimps la acompaniament, si vinete felii

Creveti asa cum nu trebuie facuti

stash — Sat, 04 Sep 2010 07:00:00 +0000

Iara se pravali weekend-ul peste noi, iara vorbim de potol. De data aceasta am sa va prezint o reteta care a dat gres. Dar nu gres din ala misto. Gres din ala la care bucatarul primeste farfurii în cap. O reteta din aia va prezint eu azi.

Se iau deci doi pumni de creveti cruzi si se decortica. Se aseaza deoparte. Se pregateste în paralel marinada: o lamâie stoarsa, coaja de la lamâie data prin razatoare, doua lingurite de ulei de masline, trei catei de usturoi taiati marunt, un vârf de cutit mai lat de patrunzel proaspat tocat marunt. Si înca ceva, dar nu-mi aduc aminte.

Se pun crevetii la marinat cam o jumatate de ora.

Se scot apoi din frigider si se aseaza într-o tava speciala de facut legume la gratar. Sub tava perforata se aseaza un castron pentru culegerea sosului în exces. Se încinge gratarul si se aseaza tava perforata pe grill. Se amesteca crevetii din când în când ca sa nu se prinda si se iau de pe gratar cam dupa cinci minute, cînd sînt rozi. Se servesc fierbinti.

Vedeti vreo diferenta între crevetii gata de fript si cei fripti? Nu? Pai d-aia nu vedeti, pt ca daca-i lasati juma de ora în suc de lamâie, crevetii se coc singuri de la acid. Basca ca devin acri. Basca ca patrunjelul pe creveti e cîh!

Deci am primit reclamatii pâna si de la catelul familiei. Si el nici macar n-a gustat!

Tărâmul primilor paşi (ultima parte)

stash — Fri, 03 Sep 2010 07:00:20 +0000

‘’Gheata’’, ma gândeam în timp ce încercam sa ma orientez pe coridorul pustiu. ‘’La ce naiba i-o fi trebuind gheata?’’ Înaintam cu grija, citind placutele de deasupra usilor în cautarea chicinetei. ‘’Sala Steaua de Mare. Sala Micul Vrajitor. Sala Muntele Piratilor. Pfui, ai zice ca am nimerit în Disneyland’’. Chicineta era imediat dupa colt, într-o zona un pic mai retrasa. O sala deschisa, cu frigider modern, chiuveta, cafetiera, doua cuptoare cu microunde, farfurii de carton reciclabil, pahare de cafea si un distribuitor de apa calda si rece. Am întins mâna dupa un pahar de cafea si l-am introdus în locasul special al frigiderului. Un simplu apasat de buton mi-a umplut paharul cu cuburi de gheata. Am facut stânga împrejur si în loc sa ma întorc pe acelasi drum, mi-am continuat turul prin maternitate.

Dupa câtiva pasi m-am oprit în fata unei usi deasupra careia scria ‘’Salle parentale’’. Geamurile camerei respective erau acoperite pe cealalta parte cu niste jaluzele de lemn prin care se vedeau niste fotolii super-îmbietoare. Am deschis usa încet si am intrat. Doua Lazy-Boy îmbracate în piele se odihneau de o parte si de alta a unei canapele de doua locuri. Ïn fata lor un televizor cu ecran plasma de vreo 50 de inch era fixat pe un canal de filme. Ïn stânga se afla un dulap care ocupa tot peretele iar din tavan lumina calda a unor spoturi interzise în Uniunea Europeana ofereau o ambianta relaxanta. M-am scufundat într-unul din fotolii si mi-am ridicat suportul pentru picioare. M-am întins dupa telecomanda si am lasat sa-mi scape un oftat de placere greu de retinut.

Moment în care s-a deschis usa si a intrat un tânar cu un bebe în brate. M-a salutat si s-a asezat alaturi de mine, pe celalalt fotoliu.
- Ce aveti? m-a întrebat, curios.
- Gheata de la frigider, îi raspund absent.
- Nu, ce sex are copilul? E fetita sau baiat?
- Mi s-ar spus ca ar fi fata. Dar am s-o întreb pe nevasta-mea, ea stie mai bine.
Tipul se uita la mine aiurit.
- Nu stiti ce sex are copilul dvs?
- A, încep sa râd. Credeam ca ma întrebati de copilul prietenei noastre. Pai eu nu sînt tatic de nou-nascut, sînt doar în vizita.
- Serios? se mira el. Sa stiti ca asta e o sala rezervata parintilor, nu vizitatorilor. Tatii vin aici cu copii ca sa poata mamele sa prinda si ele o ora de somn.
- Ah, ma scuzati. Ok, am sters-o, scuze.

M-am ridicat cu o adânca parere de rau din super confortabilul fotoliu si am iesit pe sala cu ceea ce mai ramasese din gheata. Am închis usor usa în spatele meu si am luat-o cu pas întins spre doua usi batante pe care scria Neonatologie. Am intrat cu avânt si m-am pomenit în mijlocul unui salon imens ocupat de vreo doisprezece paturi de plexiglas, toate asezate pe rotile si legate la tot soiul de aparate de monitorizare. Doua infirmiere faceau curse regulate de la un patut la altul, în care pareau ca se afla copii prematuri cu tuburi flexibile bagate în nas. Ïn capatul încaperii am observat un soi de cântar curios, ca un soi de combinatie monstruoasa între o bormasina industriala si un scaun de dentist. ïn dreapta, aproape imediat lânga usa, o femeie tânara în halat alb si cu stetoscopul la gât, completa niste acte. A ridicat capul spre mine, m-a masurat din cap pâna în picioare si m-a întrebat unde mi-e halatul. Habar n-aveam, mai ales ca nu vazusem nicaieri vreun halat pe drum.
- Sînteti tatal cui? m-a întrebat ea.
- Al nimanui, cred ca m-am ratacit, am raspuns sincer.
- OK, o sa va rog sa iesiti, vizitatorii nu au ce cauta la neonatologie mai ales îmbracati în civil. Doar parintii.
- Puteti sa-mi spuneti pe unde s-o iau ca sa ajung la camera 205?
- Iesiti si faceti la dreapta. Treceti de receptie, intrati pe usa din fata faceti iar la dreapta si pe urma la stânga.

Am iesit cu spatele, grabit. Gheata mi se transformase în apa, asa ca în loc s-o iau dupa indicatiile tinerei rezidente, am luat-o înapoi pe unde am venit, am lasat în stânga camera parintilor dupa ce am aruncat o ocheada printre jaluzele, am cotit-o la dreapta si am ajuns la chicineta. Am varsat apa în chiuveta, am reumplut paharul cu cuburi de gheata si dupa înca un minut am ciocanit la camera Adelei.

Nevasta-mea terminase de vorbit asa ca ne-am luat ramas bun de la proaspata mamica. Am iesit din sectie, am luat liftul si dupa ce am trecut pe lânga un magazin de articole pentru bebe, un chiosc de ziare si restaurantul cantina al spitalului, am iesit afara în parcare. Afara se înserase si se lasase un pic racoare însa n-am bagat de seama imediat. Ïn fata ochilor înca aveam niste imagini în care câteva tuburi flexibile din plastic erau conectate la niste aparate. Care la rândul lor erau conectate la niste mogâldete.

Care la rândul lor erau conectate la viata. Undeva în spatele meu, la etajul doi, pe tarâmul primilor pasi.

- sfârsit -

Prima parte poate fi citita AICI

A doua parte poate fi citita AICI

Tărâmul primilor paşi (partea a doua)

stash — Thu, 02 Sep 2010 07:00:21 +0000

În timp ce fetele erau în faza de ‘’vai ce mititel e’’ si ‘’dumnezeule, ce scump este!’’ asa cum fac femeile în fata unei gâgâlici de o zi, eu ma jucam cu niste aripi de metal usor concave, asezate la capatul patului.
- Ce-s astea? Pentru sustinut cabluri de monitorizare cumva? Sau sînt un soi de suport tava? întreb curios.
- Acolo mi-am pus picioarele când am nascut, îmi explica Adela în timp ce-si ia progenitura în brate.
Fac un salt înapoi.
- Aici ai nascut? Privesc aiurit în jurul meu.
- Da. Fiecare camera unde este cazata o graviduta este în acelasi timp si camera de nastere. Nu stiai? ma întreaba ea.
- De unde sa stiu, raspund morocanos, crezi ca mi-au dat un manual explicativ la intrarea în maternitate? D-aia sînt atâtea aparate în jurul tau?
- Da. Nu le-au folosit pe toate cînd am nascut, dar sînt toate pentru monitorizarea mamei si a fatului.

În timp ce Adela îmi explica rabdatoare iar sotia îl privea pe bebe de parca era într-un soi de transa în care cad de obicei femeile cînd au de-a face cu strumfi în vârsta de câteva ore, se aude o ciocanitura usoara în usa si intra o infirmiera împingând un soi de carut ca alea din avion pe care le poarta stewardesele cînd servesc masa pasagerilor.
- Buna seara, anunta o voce vesela si cristalina, este ora mesei de seara. Ce-ati dori sa mâncati? Aveti doua alegeri plus un lapte cald si un mousse au chocolat. Pui sau peste?
- Pui, raspunde Adela scurt în timp ce nevasta-mea se ridica de pe pat sa-i faca loc asistentei.
În mai putin de un minut, bebe era înapoi în patutul de plexiglas iar o tava pe care se aflau câteva recipiente acoperite cu un capac de inox se aflau sub nasul Adelei. Infirmiera a apasat un buton si jumatatea de sus a patului a început sa se miste, pâna a ajuns la 45 de grade. A întrebat-o pe mama daca vrea o perna, i-a asezat-o la sale si înainte sa plece, dupa ce s-a interesat daca pacienta mai are nevoie de ceva, a anuntat-o ca mai târziu va trece medicul sa-l consulte pe bebe. Verificare de rutina. Apoi a iesit.
- Câte verificari din astea de rutina face medicul aici? întreb.
- Cam trei pe zi. Ochii, nasul, asculta inima, respiratia, îl cântareste, se uita la piele, îi ia temperatura…chestii obisnuite, nimic special.
- Nimic special? întreb aiurit. Nimic special, i-auzi, repet incredul.
- Oare mai trebuie sa-ti spun ca e sînt doar trei medici pe etaj?
- Cum doar trei medici?
- Da, doi maxim trei per tura. Asista exclusiv la nastere, adica din momentul cînd apare capul copilului pâna se taie cordonul ombilical, îmi explica Adela fluturând furculita în directia mea.
- Si daca nasc doua femei în acelasi timp? ma interesez.
- Se descurca ei. Au multe asistente. Asistenta îl ajuta pe anestezist sa faca peridurala, asistenta pregateste nasterea, asistenta monitorizeaza, ea te dirijeaza spre nasterea propriu zisa si când vine momentul zero, medicul intra pe usa, îsi trage taburetul ala d-acolo, îmi indica Adela cu degetul un taburet rotativ asezat în fata unui soi de birou, asista nasterea, coase, se sterge, completeaza niste acte pe biroul ala si pleaca. Daca nu sînt complicatii, nu sta mai mult decât e necesar. De aici pleaca în camera urmatoare, unde naste alta femeie. Din cauza asta sînt doar câtiva medici si o gramada de infirmiere. Un singur medic poate aduce pe lume o gramada de copii într-o singura zi. Mai au consultatii, mai au câte o cezariana sau alta operatie mai complicata, dar ei sînt un soi de vedete. În secunda în care paseste în camera, totul trebuie sa fie gata pentru iesirea copilului. Nici macar nu e chemat pâna nu devin contractiile suficient de dese.
- My God, woman! zic îngrozit. Da’ ce-i aici, uzina de adus pe lume copii? întreb cu gândul la podeaua aia misto de pe hol care-mi aduce aminte de maharul ala cu fabrica de mobila. Oare cui îi vindea mobila? Parca zicea ceva de Germania.
-Ai terminat? ma ia la rost nevasta-mea. Las-o în pace pe Adela, trebuie sa se odihneasca. Ia du-te si te plimba pe sala ca trebuie sa-i dea de mâncare lu’ asta micu’. Vezi daca gasesti niste gheata în chicineta de la capatul coridorului.

(va urma)

Prima parte poate fi citita AICI

Tărâmul primilor paşi (prima parte)

stash — Wed, 01 Sep 2010 07:00:22 +0000

M-am întâlnit recent cu Light play la o cafea în centrul Montrealului si în timp ce degustam licoarea catifelata (chelnerita mi-a scapat cam multa spuma, da-i ok), am întrebat-o ce anume o atrage la blogul meu. Mi-a spus ca unul din motive e abilitatea de a scrie despre viata de zi cu zi în Montreal, de multe ori plecând de la nimic. De la o vorba, de la o idee sau o observatie facuta pe strada. Nu stiu daca e asa, dar stiu ca fiecare fotografie, idee sau observatie de la care plec cînd scriu ceva, are o poveste în spate. Ca aceasta poveste este sau nu reala, are mai putina importanta. Ca orice poveste, important este ca ea exista.

***

Acum câteva luni, împreuna cu sotia am vizitat-o pe Adela, o prietena buna care abia nascuse. Am mers la spital cu un buchet mare de flori, trei baloane si un quelquechose de plus. Nu mai calcasem niciodata într-o maternitate. Nu ca nu calcasem într-o maternitate canadiana, ci nu calcasem într-una. Punct. În Romania n-am reusit niciodata s-o vizitez pe cumnata-mea în camera ei sau sa-mi vad nepotica în patut, pentru ca barbatii sînt un soi de gândaci care trebuie tinuti neaparat în afara unui spatiu septic si iginenizat asa cum sînt, desigur, maternitatile în Romania.

Am penetrat deci pe poarta spitalului montrealez cu avânt, gresind intrarea. Portarul care m-a vazut ca încerc sa trec prin usile batante cu buchetul de flori si baloanele si-a facut probabil cruce cu limba cînd m-a vazut ca eu am trecut dar baloanele au ramas afara. M-a ajutat sa scap din încrengatura de fire si m-a întrebat politicos daca n-am gresit cumva sectia. Foarte sigur pe mine i-am raspuns ca n-am gresit-o din moment ce merg la maternitatea de la etajul 2. Etajul 2, all right, mi-a raspuns el amabil, dar maternitatea e în alt corp de cladire. Aici sînt urgentele, domnu’.

Am ramas putin descumpanit. Sînt foarte mândru de capacitatea mea de orientare în spatiu fiind recunoscut ca unul din singurii care se poate lua la hartza cu un GPS si sa mai si-l bata la directii. Am facut stânga împrejur împreuna cu doamna mea si am cautat corpul de cladire respectiv. Dupa o calatorie 3.45 secunde, timp în care o batrânica cu balustrada din aia mobila pe roti m-a înghesuit într-un colt spre amuzamentul nevesti-mii, liftul s-a oprit la etajul maternitatii. Cînd s-au deschis usile, am avut impresia ca am calatorit în spatiu si timp si am coborât din greseala în maternitatea pe Enterprise, mândria flotei inter-galactice din Star Trek.

Era atât de curat si sclipea totul încat am ramas traznit în usa liftului fara sa îndraznesc sa fac un pas în fata. Batrânica m-a împins ca sa poata liftul sa plece. M-am uitat cu grija în jur dupa niste sosoni de pânza asa cum folosesc chebecii în toate institutiile iarna, ca sa nu murdareasca de mâzga si zapada interioarele sau covoarele. Dar nu era nici un soson în raza mea de vedere ceea ce era oarecum logic tinând cont ca vara abia începea. M-am îndreptat cu niste pasi nesiguri catre ghiseu si am aruncat o privire în jur. Nici o infirmiera sau doctor nu erau prin zona. Cînd am ajuns la ghiseul care-mi venea pâna la coate, am observat o receptionera medicala asezata pe scaun de partea cealalta. M-a întrebat pe cine vreau sa vad, mi-a pus întrebarea standard ‘’familie sau prieteni’’ si mi-a indicat ca Adela se afla în camera 205, explicându-mi cum sa ajung acolo. Totul cu un zâmbet larg care i-a dezvaluit dintii perfecti.

Am înaintat pe coridor si am analizat podeaua. Ma gândeam ca trebuie sa fie cam acelasi tip cu pardoseala aia speciala de uzina pe care i-am vândut-o unui mahar în Romania care-si deschisese o fabrica de mobila. Un soi de spuma chimica care se întinde cu un elicopter ca cel cu care se fac finisajele de beton pe întinderi mari. Si admirând culorile calde mi-am spus ca trebuie sa fie misto sa poti naste în aceste conditii. Dupa trei minute de când intrasem la maternitate, receptionera continua sa fie singura persoana pe care o întalnisem.

Am ciocanit usor la usa camerei cu numarul 205 si am fost invitat sa intru. Pasind în camera, ma uitam în stânga si în dreapta ca un copil curios. Nevasta-mea m-a tras încet de mâneca :

- Înceteaza, o sa creada lumea ca n-ai mai vazut spital!

- Ca asta, în mod sigur n-am vazut, i-am raspuns.

Adela era întinsa în pat, odihnindu-se. Lânga ea se afla o cutie de plexiglas transparenta în care dormea bebe. De jur împrejurul ei tot soiul de aparate, scutece si recipiente. Un televizor atârna de tavan, sustinut de un brat rotativ. Doua fotolii ce pareau destul de comode se aflau de o parte si de alta a patului iar lânga fereastra un dulap încastrat în perete statea cu usa întredeschisa. La intrarea în camera în stânga era o baie a carei usa era data de perete. O cada de un alb imaculat cu doze pentru jet de apa mi-a sarit în ochi.

-Wahahau! am exclamat eu coplesit.

- Nu-i da atentie, s-a adresat sotia Adelei, fluturând mâna a lehamite catre mine. E prima data în viata lui cînd calca într-o materninate. M-as fi asteptat sa fie inhibat dar se poarta ca un urangutan scapat într-o magazie de banane.

(va urma)

Sînt un mic Number One

stash — Wed, 01 Sep 2010 01:07:42 +0000

Acum 9 luni, am demarat o discutie pe Linkedin, legata de motivele pentru care ar trebui sa existe pe aceasta retea de socializare un grup alumni al Universitatii Tehnice din Iasi. Scriam eu acolo ca degeaba s-a creat acel grup pe Linkedin, ca absolventii oricum nu-l folosesc la nimic iar cei aflati în afara tarii (si nu numai) n-au nici un fel de stire legata de Universitatea Tehnica Iasi pe acest grup care numera totusi aproape 500 de membri. Ma rog, am scris cam cum scriam într-o vreme pe blog, pe vremea cînd nu ma hotarâsem sa ma axez mai mult pe ilustrarea vietii în Montreal.

Ei bine, acea discutie a strâns pâna acum 30 de comentarii si este number one în topul popularitatii discutiilor pe Linkedin-ul de limba româna. Ca urmare, am fost de cinci ori Top Influencer of the Week. Saptamâna asta mi-s pe locul doi. Nu pot sa va dau link sau sa va pun un print screen, pentru ca-mi apare moaca si numele real pe pagina respectiva. Trebuie sa ma credeti pe cuvânt.

Atât am vrut sa va spun, noapte buna!

Congestionat în trafic

stash — Tue, 31 Aug 2010 07:00:44 +0000

Duminica trecuta, am hotarât sa fac o expeditie pe malul Lacului Fraser în Estrie, în principal datorita celor 31 de grade anuntate si precum si a apei limpezi si calde care ma astepta în acest loc desoebit din Parcul National Mont Orford. Asa ca am sarit în masina împreuna cu consoarta din dotare si am apucat-o catinel pe autostrada A10 catre Sherbrooke. Autostrada care trece printr-o zona foarte frumoasa a Quebecului. Mai ales toamna, frumoasa.

Pe la o bucata, am trecut pe lânga un panou luminos care afisa un mesaj îngrijorator: ‘’A10 în directia est, închisa între km 68 si 74 ca urmare a unui accident’’. Cum eu trebuia sa ies de pe autostrada la iesirea 118 (aka km 118), nu mi-a picat bine si desi se circula în mare viteza am pus mâna pe telefon si am sunat la Info 511, serviciul de informatii al Ministerului Transporturilor, unde se pot afla tot soiul de chestii. La capatul celalalt mi-a raspuns o voce feminina:

- Buna ziua, zic, sîntem pe autostrada 10 în directia Est si am vazut anuntat pe un panou indicator luminos ca autostrada e închisa între km 68 si 74. Puteti sa-mi confirmati?
- Da, zice operatoarea, într-adevar autostrada e închisa, avem un accident grav la iesirea 74 catre Granby.
- La ce iesire pot sa ies ca sa ocolesc?, întreb cu gândul sa-mi reprogramez GPS-ul si s-o iau pe alaturi
- Veti iesi la km 68 unde agenti de politie au instalat un dispozitiv de ocolire al zonei respective. Indicatoarele si balizele de semnalizare sînt deja instalate.
- OK, multumesc, mai spun si închid multumit ca banii mei din taxe îsi fac datoria cu prisosinta.

Si mi-am continuat drumul cu aceeasi viteza, apropiindu-ma inexorabil de punctul fatidic. Pentru ca fiind eu cu mintea deja pe maulul lacului, nu m-am gândit la o chestie super simpla: dispozitiv de ocolire egal trafic îngreunat. Trafic îngreunat egal buson de circulatie. Buson de circulatie pe autostrada egal CRIMA si PEDEAPSA.

Dupa înca câtiva km am nimerit în plina coada de masini. Cum îmi uitasem aparatul foto acasa, m-am descurcat cu camera video

Coada se întindea pe zece kilometri cînd am nimerit eu p-acolo. Disperat, dupa o ora de înaintat în pasul melcului, am încercat sa ies la prima iesire. Cînd ma uit pe GPS, prima iesire era iesirea 68, aia unde stateau politaii si deturnau traficul. Eu eram la km 59, deci cu 9 km mai în spate. Ïntre mine si iesirea 68, nimic. Zero. Eram obligat sa merg în continuare. Mergeam pe prima banda si în dreapta mea mai trecea câte un disperat, caci asa cum am scris într-un articol de acum un an, disperarea distruge civilizatia. Peste doi km, o Corvette un pic mai veche si-a bulit motorul din cauza supra încingerii iar câtiva cu decapotabile au început sa sufere din cauza soarelui. Era o caldura afara, la nivelul asfaltului de puteai face un ou prajit direct pe caldarâm. Ïn masina aerul conditionat era forjat la maxim si dozele de pepsi rece se terminau vazând cu ochii.

Dupa înca o ora jumatate (deci doua ore jumate pentru zece km), am reusit sa ajung la mult doritul km 68. Unde am observat cu stupoare ca politaii strângeau totul si traficul pe autostrada fusese restabilit. Si vazându-ma liber dupa atâta închistare, am apasat pedala plin de energie si am taiat-o catre Lac Fraser, bucuros ca mai resusesc sa prind macar doua trei ore de soare.

By the way, ca fapt divers: viaductul ala care se vede în departare la începutul celui de-al doilea film, a fost reparat de o echipa din care am facut si eu parte. Solutia aleasa a fost restaurarea structurii folosind materiale compozite ca fibra de carbon si cea de sticla. E motitorizat în permanenta din 2005 si se pare ca se comporta mai bine decât atunci cînd era nou nout.

Pauza de prânz

stash — Mon, 30 Aug 2010 07:00:03 +0000

Obisnuiesc sa ma plimb în pauza de prânz, dar numai dupa ce manânc. Azi am bagat la ghiozdan un pui cu ananas dupa care am luat-o la pas pe Ste-Catherine în compania unui amic. Cum ne plimbam noi înspre Crescent, dam nas în nas cu ditamai coada pe trei rânduri întinsa pe mai multe zeci de metri de trotuar în fata unei intrari austere. Deasupra intrarii, o firma în semicerc din care noi nu vedeam decât jumatate, anunta ‘’Banque Scotia’’.
- OMG! zice amicul meu. Ce e omorul asta la Banca Scotia? A dat faliment? Oh, no! Cum sa dea faliment, am conturi la ei.
- Bai, calmeaza-te! Cum sa dea faliment ditamai banca si tu sa n-auzi nimic la stiri? Te crezi în Congo?
- Uite ce coada la filiala asta! Presimt ca e nasol. Hai sa întrebam pe careva ce s-a întamplat, se agita amicul.

Ne apropiem de un nene cu parul alb care astepta linistit la rând.
- Nu va suparati, ce s-a întamplat aici? îl abordam noi direct.
- Poftim? Ce s-a întampat? Nimic.
- De ce stau atâtia oameni la rând în fata la Banca Scotia?
- Probabil vor sa vada un film.
- Un film? întrebam noi aiuriti. Ce film?
- E un cinematograf aici, nu? ne întreaba omul privindu-ne fix. La cinematograf ruleaza filme.
- E un cinema?
- Sigur, scrie si pe firma de deasupra capului, ne arata el cu degetul în sus.
Am ridicat privirea spre firma în semicerc. Unde scria mare Cinema Banca Scotia.

***

Dupa ce ne-am lamurit si am dezbatut vreo cinci minute consecintele tragerii de concluzii pripite asupra inimii si sanatatii, am traversat pe partea cealalta unde, în fata sediului The Gazette, am vazut-o. Finuta, cam în vârsta, dar înca se tinea bine.

Probabil e cel mai batrân automobil pe care l-am vazut vreodata în real life. Pe McGill sînt niste panouri de afisaj ale Muzeului McCord si am vazut exact masini din astea în niste fotografii din 1915. Habar nu am ce marca e, daca e Ford sau Dodge sau Oldsmobile. Si culmea, nu mi s-a parut ca face reclama la ceva din simplul motiv ca era parcata în fata la The Gazette si nu-i nici o taverna prin jur.

Dupa ce m-am despartit de bunicuta asta, am dat nas în nas cu apartheidul israelian.

Va spun sincer ca pâna sa dau cu ochii de afisul ala, am crezut ca apartheidul e caracteristica exclusiva a Africii de Sud. Apartheid înseamna în afrikaan ‘’apartness’’. Segregare. Specie aparte. Dar na ca acum si israelienii sînt acuzati de catre arabi de apartheid. Manifestatia din imagine are loc în fiecare zi în fata intrarii librariei Chapters detinuta de Indigo Books and Music din motive care-mi scapa. Ajuns în birou, m-am uitat pe Wikipedia sa pricep ce are Chapters, companie exclusiv canadiana, cu Israelul. Si am aflat ca proprietara Chapters este Heather Reisman care-i casatorita cu Gerry Schwartz, unul din fondatorii CanWest Global Media, cel mai important concern de presa din Canada, fost director la Banca Scotia (na, ca iara am ajuns la ei) si cu o avere evaluata la 1.5 miliarde de dolari. Reisman si Schwartz sînt finantatorii unei fundatii care ofera burse de studii tinerilor israelieni nascuti în afara Israelului si care se ofera voluntari pentru Israeli Defence Forces (IDF), armata israeliana.

Say what?

Repetam : proprietarii canadieni ai Chapters si Indigo sînt finantatori pe fata ai tinerilor evrei care nu s-au nascut în Irsael dar care se ofera voluntari pentru serviciul militar în IDF, unde printre altele trag cu pusca dupa palestinieni. Iar emigrantii palestinieni în Montreal, picheteaza toate intrarile librariilor Chapters din centru.

No, ar putea spune cineva ca pauzele mele de prânz nu sînt interesante?

* Poze facute cu un jaf de telefon Motorola cu care onor firma la care lucrez m-a dotat

Brochette de poulet en sos blanc aux pommes de terre

stash — Sat, 28 Aug 2010 07:00:29 +0000

Ïnca o reteta traditionala la Casa di Stash. Frigarui de pui marinate în iaurt facut în casa si fripte pe gratar la foc mediu alaturi de cartofi noi înveliti în folie de aluminiu. Totul stropit cu vin alb, de preferinta un Château du Haut Pick Sauternes 2007 (30$ la SAQ)

Ïnainte de a va apuca de reteta asta aveti de muncit un pic si trebuie sa tineti cont de timpul necesar pregatirii. Mie-mi place sa pregatesc în casa marinadele si sosurile pentru gratare, asa ca sa ne suflecam mânecile si sa purcedem la treaba

Ingrediente

500-750 ml de iaurt de casa

1 capatâna de usturoi

1 jumatate de lamâie

sare, piper dupa gust

2 piepturi de pui dezosate si taiate cubulete cam de 25 mm grosime

2 ardei grasi

2 rosii

1 ceapa rosie

6-8 cartofi noi de marime medie. Pot fi si cartofi obisnuiti.

Prepararea

Iaurtul

Se cumpara un pahar de 250 grame de kefir si trei litri de lapte pasteurizat de 2.5% grasime de la IGA sau pe unde va faceti voi cumparaturile. Se fierbe laptele pâna ajunge exact la temperatura de 85 de grade (verificati cu un termometru) apoi se lasa la racit pâna ajunge exact la temperatura de 25 de grade celsius. Se toarna într-un borcan de 3 litri cele 250 grame de kefir si peste el se toarna laptele. Se amesteca usor si se lasa deoparte vreo 6 ore la temperatura camerei. Se aseaza apoi la frigider. Dupa înca trei ore se gusta si se ridica ochii spre cer, multumindu-i lui Stash pentru aceasta bautura divina, numai buna de baut dimineata. Nu se consuma niciodata în întregime ci se pastreaza mereu 250 de grame drept kefir de casa, numai bun pentru reluat procedeul de productie.

Marinada

Se iau vreo 500 de ml de iaurt de casa si se toarna într-un bol de sticla. Se sparge o capatâna de usturoi si se piseaza, amestecânduse cu iaurtul. Se pune o lingurita de ulei de masline, sare si piper dupa gust. Se taie pieptul de pui în cubulete si se aseaza în sosul alb amestecându-se usor pentru omogenizare. Se acopera bolul cu o fotie de aluminiu si se lasa la fezandat în frigider minim doua ore. Eu obisnuiesc sa le las cam 12 ore.

Frigaruile

Se iau niste tepuse de lemn gasibile de cumparat în orice magazin de-ale gurii si se lasa doua ore la înmuiat în apa. Apoi se taie cuburi sau felii de marime potrivita, ceapa, rosiile si ardeii grasi. De obicei îndepartez din rosii miezul, pe care-l folosesc la salata sau îl manânc în timp ce prepar frigaruile. Din rosii pastrez doar partea carnoasa. Se trag în teapa cu gândul al Traian Basescu si Emil Boc, un cub de pui marinat, unul de rosie, unul de ardei gras apoi unul de pui si asa mai departe, pâna toate frigaruile sînt gata si v-a trecut gustul de razbunare pe politicienii români. Cartofii se învelesc complet în hârtie de aluminiu.

Gratarul

Gratarul se încinge vreo cinci minute la 500 de grade, dupa care se diminueaza focul la minim. Se aseaza cartofii pe grilajul de sus. Se unge cu o pensula grila de fonta, cu ulei de masline si se da focul la mediu. Dupa înca cinci minute, frigaruile se aseaza pe gratarul super încins si se asculta cu religiozitate sfârâitul carnii în contact cu grilajul de fonta. Se lasa cam doua minute pe fiecare din cele patru fete, apoi focul se da la mediu-mic în asa fel încât temperatura sa nu depaseasca 200 de grade si se lasa cam 35-45 de minute la facut, întorcându-se regulat pe fiecare fata.

Normal, daca nu ungeti ca lumea gratarul, o sa aveti pierderi de materiale, pentru ca puiul se lipeste. Iar daca-i trageti prea mult cu bere în timpul prepararii, s-ar putea sa uitati si sa mai si ardeti frigaruile. Shit happens!

La urma, dupa ce scoateti frigaruile de pe gratar, le ungeti cu un sos asemanator cu cel în care le-ati marinat, dar preparat separat (nu folositi sosul de marinat). Deci luati restul de 250 grame de iaurt, bagati un usturoi pisat, un vârf de lingurita de ulei de masline, piper, amestecati bine pâna devine o pasta omogena si turnati-l peste frigarui.

Totul se serveste alaturi de cartofi copti cu smântâna si unt, o salata de cruditati (rosii, ceapa, brânza feta, marar, etc) si se uda generos cu excelentul Sauternes.

Suna-ma, sint fierbinte!

stash — Fri, 27 Aug 2010 16:13:19 +0000

Începând de ieri, Google Mail ofera posibilitatea de a suna GRATUIT in Canada si SUA pe telefoanele fixe si mobile direct din casuta de mail. Optiunea apare doar daca Google Mail este setat pe limba engleza (iconita cu telefonul este la chat). Trebuie instalat un mic plugin si gata.

Daca aveti prieteni sau cunostinte în Canada si SUA si vreti sa-i stresati, do it! Pâna la sfârsitul lui 2010 apelurile sînt gratuite. Dar luati în considerare ca exista o diferenta de fus orar fata de Bucuresti de minus 7 ore pe Coasta de Est si minus 10 ore pe cea de Vest. Nimeni nu vrea sa primeasca telefoane la doua noaptea de sa-i sara inima din piept si sa auda în receptor un glas dulce si sexy ‘’Ce faci iubire? Te mai gândesti la mine?’’.

De fapt mint, sigur ca toti vrem sa auzim asa ceva în receptor la doua noaptea cînd dormim dusi, frânti de oboseala.

Luna la Mamaia

Abaddon — Thu, 26 Aug 2010 17:36:47 +0000

: Luna la Mamaia

Cam asa arata luna rasarind din mare pe la ora opt si un sfert, la nord de Mamaia. Acum.

Dude, where is my car?

stash — Thu, 26 Aug 2010 07:00:30 +0000

Vecinul meu la cinci case distanta e plecat în Romania în vacanta. Ïnainte sa plece, s-a prezentat la mine la usa si mi-a lasat cheia de la casa cu instructiuni precise sa-i ud florile, sa-i tund peluza si sa-i iau toate pliantele pe care le baga astia de la agentiile imobiliare sub pres, si sa le arunc la gunoi. Am considerat ca tot eu am iesit în câstig ca nu m-a pus sa-i sterg praful prin casa si sa-i car gunoiul la poarta în ziua cînd vin gunoierii.

Acum doua zile m-am întors acasa pe la sase seara si înainte s-o întind la tenis, am aruncat o privire înspre casa lui. Masina din alee îi disparuse. M-am foarte mirat si am cotit-o catre el sa verific daca se întorsese din vacanta. Nu se. M-am întors din drum si am pus mâna pe telefon, dându-i desteptarea în Romania la 1h00 noaptea.

- Ce faci bai? Dormi?

- Hmm. Ce, cine-i acolo?

- Eu, ma. Stash!

- S-a întamplat ceva? m-a întrebat el cu o voce super somnoroasa.

- Nu, mai, stai linistit, nu ti-a luat foc casa. Dar ti-au furat hotii masina din fata casei. Da’ na, daca dormi, somn usor!

- Ce? m-a întrebat el bumiac. Ce hoti? Ce masina?

- Toyota! Nu ti-ai lasat-o în driveway cînd ai plecat în vacanta? Nu mai e acolo, ti-au luat-o niste baieti destepti. Salutari sotiei si hai sa ne vedem sanatosi! zic eu si dau sa închid

- Stai ma putin! se trezi el de-a binelea. Ce zi e azi?

- La mine sau la tine?

- La noi în Canada.

- Miercuri. De ce?

- Azi trebuiau sa vina aia de la dealerul auto sa ia masina cu platforma si s-o duca sa-i schimbe discurile si placutele de frâna. Am programat-o înainte sa plec.

- Aulio! Pai sa sun la politie sa le spun sa n-o mai caute?

- Ce ma, esti nebun? De ce ai anuntat politia? Tu stii cît o sa ma coste alarma asta falsa? se îngrijora el.

- Ce sa-ti fac fratele meu, daca n-ai zis nimic cînd ai plecat? Mi-ai lasat cheile sa am grija de casa si ce era sa fac cînd am vazut ca ti-a disparut masina dupa o saptamâna de vacanta?

- Suna repede la politie si spune-le ca a fost o neîntelegere.

- Ma, nu pot, ca nu sînt eu proprietarul masinii. Eu am anuntat ca a disparut, acuma aia o cauta în cartier cu cinci echipaje. Nu pot eu sa-i opresc din actiune, numai tu poti!

- Valeu! Care-i numarul la politie? OK, mersi, hai ca-i sun!

Ïnchid telefonul si-mi arunc pe dupa umar cureaua de la sacul de tenis. Sar în masina si o tai catre sala de sport. Dupa zece minute suna telefonul:

- Bai Stash! Sa-mi bag %?@( în ea de treaba.

- Ai sunat la politie, ma? Ce-au zis? ma arat eu interesat.

- Ca n-au primit nici o reclamatie ca s-ar fi furat vreo masina la adresa mea. Dar li s-a parut suspect ca-i suna cineva din senin sa le ceara sa anuleze actiune care nu exista, asa ca acum trebuie sa trimita o masina acasa la mine si dupa aia la dealerul auto sa vada despre ce e vorba. Cica e procedura standard. Si ca la întoarcerea de vacanta trebuie sa platesc 150 de dolari pentru serviciile prestate, daca i-am pus pe drumuri degeaba, mi-a spus el amarât.

- Vezi mai? l-am încurajat eu. Nu era mai bine sa-mi fi spus dinainte de întelegerea ta cu dealerul auto?

- Da, ok, am gresit. Acuma lasa dracu’ tenisul si fugi acasa la mine ca trebuie sa dai cu subsemnatul la politai.

- De ce?

- Le-am spus ca ti-am lasat casa în grija si acum trebuie sa semnezi formularele ca sa închida cazul. Fac cinste cu o palinca de Bihor!

Asa ca acum astept provincia. Oare o merge palinca pe caldurile astea?

Socializarea dusa la extrem

stash — Thu, 26 Aug 2010 07:00:01 +0000

Baietii astia de la Google încep sa ma cam agaseze. Au dus conexiunile sociale atât de departe, ca-i fac pâna si p-aia de la Facebook sa para niste copii de mingi. Bunaoara sa va povestesc ce poate face serviciul de e-mail de la Google.

Am cont de e-mail personal pe Gmail. Am si cont de mail pentru bloc, prin Google Apps. Adresa de mail a blogului, desi e pe domeniul cafeina.ro e trecuta prin serviciul Google. Acum, Google ofera posibilitatea de ‘’all in one’’ pentru e-mail. Toate adresele de mail legate de Google pot fi citite dintr-un singur cont, ala personal.

M-ati urmarit pâna aici? OK.

Primesc multe mailuri pe zi. Personale plus blog, cam 25 spre 30. O gramada de mailuri de la oameni pe care nu i-am vazut în viata vietii mele. Pe lânga asta, primesc cacaturile alea de chain mails pe care le primeste toata lumea. Am eu niste contacte care numa’ asta fac toata ziua.

Snapanul asta de google tine minte TOT. Toate adresele de e-mail se memorizeaza automat. Nimic de facut aici. Ïn memoria cache a e-mailului meu am 500 de contacte, repet, 80% nu le-am vazut în viata mea si nu stiu cine sânt.

Va mai tineti de mine? Booon!

Photos prin Google. Picassa and shit. Toata lumea are cont si-si uploadeaza fotografii personale. Baietii destepti, securizeaza (pe cât posibil) tot. Nimic nu e public. Nici o poza. Altii, mai putin învatati cu netul, nu. Au albume publice. Ok?

Ei bine, din pagina Home a serviciului de Google Photos, se poate intra printr-un simplu click pe oricare din contactele din Google mail (cu conditia ca acele contacte sa aiba adresa pe google.com) si de acolo pe oricare din albumele publice ale anumitilor. Din exact trei clickuri se ajunge pe fotografia pe care si-a facut-o, sa zicem asa, absolut la întamplare, un oarecare nene în momentul în care era cam baut si cu chilotii cam cazuti. Fotografie clar dedicata doar ochilor prietenilor lu’ nenea ala, dar care iaca, poate ajunge pe net la liber.

Cam nasol, nu?

Afinata confiscata

stash — Wed, 25 Aug 2010 06:00:51 +0000

Mai acum ceva vreme, ratacit fiind prin zona Gatineau, m-am împiedicat de o zmeurarie. O afinarie. O ferma de fruncte de padure, crescute în semi-salbaticie (adica salbaticie dar fara ursii aferenti). Si cu gândul la un pont pe care mi-l daduse un cititor, Cipri parca, am cules vreo sase kg de afine din alea mari si coapte si vreo trei kg de zmeura. Ajuns acasa, am luat un borcan de sticla si am pus toate afinele la macerat cu vreo 3 kg de zahar iar într-un alt borcan, zmeura si alea cu zahar. Nu înainte sa dau iama prin ea putin.

Dupa vreo doua saptamâni am mers frumos la SAQ si am cumparat un kil de alcool dublu rafinat de 94%. L-am potrivit 2 parti alcool, una de apa chioara cu gând sa scot o afinata si o zmeurata de cam 45 de grade. Nu mai stiu ce calcule îmi facusem eu si cum estimasem diluarea gradelor de alcool, dar cam p-acolo trebuia sa ies. Luasem ca referinta tequila, care are 40% alcool si mi-am zis ca doar n-o sa iasa afinata si zmeurata mea mai slaba ca posirca aia mexicana.

Cînd am facut amestecul siropului cu alcoolul, am gustat. Prima data mi-a sarit cusma din cap. Era asa de tare încât gustul de alcool îl acoperea pe cel de fructe. Hmm, mi-am zis, not so cool! Hai sa mai adaug putina apa. Dupa aia era numai bun. Am mai gustat de vreo doua ori si simteam cum ma învaluie asa, o caldura si o euforie misto. Abia atunci am realizat ca-s pe cale sa ma îmbat din gustat. Ca tot potriveam cînd zmeurata, cînd afinata. Si uitasem sa numar ‘’gâturile’’. Probabil ca opera de arta batea lejer spre 53 de grade.

Cînd sa le pun în camera rece, hopa, apare nevasta-mea. Eu eram asa, mai sturlubatec si zic: ia gusta tu aici sa vezi ce traznaie am realizat. Nevasta-mea a gustat si s-a strâmbat. Prea tare! Pfuai…si ce? o întreb. Pt mine e buna.

Asa ca sotia a început sa-mi argumenteze cazul: ai tuica? Am! zic. Ai vinuri? Am. Whiski? Rom? Cognac? Vodca? Bere? Ai?

Pai cum nu, zic, ca doara mi-s gospodar!

Ei, eu n-am nimic, zice ea. Stii cât costa un lichior pt fete? Stii? Ai habar?

N-am, zic eu foarte sincer. N-am, ca eu nu ma concentrez pe chestii fara importanta cum ar fi lichiorul pentru fete.

O gramada, zice ea. Un Amaretto e 37 de parai. Amarula e 30. Un Irish Cream e si el vreo 30 de dolari. Ia sa-mi faci tu zmeurata si afinata bautura pentru fete. Maxim 30 de grade, poate chiar 25. Si aia sa fie bautura fetelor care vin în vizita.

Mno, ce era sa zic? Dupa cum stiu barbatii casatoriti, cînd femeia vrea ceva, femeia obtine. Cu parere de rau si durere în suflet, am potrivit afinata si zmeurata de asa natura încât a iesit un lichior foarte apreciat de partea feminina care ne calca pragul. Dar chiar foarte apreciat. Ïn schimb, pt mine e ca si cum as bea un suc mai tare. Nici nu ma mai încalzeste pâna în vârful picioarelor, nici nu ma mai arde placut pe gâtlej cînd îl dau de dusca. Cu parere de rau, m-am despartit de el si le-am trecut în proprietatea nevesti-mii. La cele aproape 8 kg de lichior care au rezultat si la degetarele cu care se cinstesc ele, o sa aiba fetele cu ce sarbatori si când oi iesi eu la pensie.

Cum scrie pe blog un corporatist

stash — Tue, 24 Aug 2010 07:00:03 +0000

În fiecare zi am sedinte la firma. Sedinte de productie, de santier, de avansare de proiect, de management, de buget. Dupa cum scriam într-un articol acum mult timp, din 37 de ore saptamânale, minim 25 sînt în sedinta. Dar si sedintele astea, sînt sedinte si sedinte. Din când în când prind câte o fereastra în care unul vorbeste despre ‘’conflictul evident între solutia drenajului din spatele culeelor de pod si rambleul lejer executat din polistiren care poate conduce la infiltrarea uleiului de motor sau al particulelor chimice si afectarea structurala a rambleului de apropiere de pod’’ (ba, treziti-va, credeati ca autorutele sînt asa, niste chestii de doi lei pe care poa’ sa le faca orice Dorel?) si-mi scot iPodul prefacându-ma ca tocmai am primit un e-mail de mare importanta (adevarul e ca primesc 78 de e-mailuri profesionale zilnic, dar cine are timp sa le citeasca pe toate?) si-mi notez febril o idee de articol de blog:

Cum ar fi sa existe un sistem de masurare a somnolentei audientei la un curs sau într-o sedinta? Sa existe un soi de ochelari speciale pe care sa-i poarte speakerul si care sa-i indice deasupra capului fiecarui spectator gradul de somnolenta? Asa, ca la download. Ala e adormit 65%, celalalt 35%, aia din spate 100% si la urma un semnal ‘’Lasa-te pagubas!’’

Unul din prietenii mei foarte buni, cu care fac zilnic drumul catre job mi-a si spus într-o zi: Ba, tu ai mintea atât de odihnita, încât ma sperii! Cum dracu îti vin ideile astea? Pentru ca el obisnuieste sa ma întrebe: si ce mai zici?, asa ca un soi de ‘’ma plictisesc de moarte, mosule, zi ceva misto’’ iar eu ma execut, ca rolul meu în societate e sa-i distrez pe ceilalti. Asa ca-i spun exact ce-mi trece prin cap. Dupa care el se mira, dar ideea e ca avem despre ce vorbi pâna la job. Cine are chef sa vorbesca despre Basescu în fiecare zi? Sau despre Pauline Marois ori tamulii care cer azil în British Columbia?

Dar am divagat.

De la notele pe care mi le fac în iPod în timpul zilei, seara dezvolt ideea. De la câteva rânduri, torn un lighean de proza. Si când nu ma ajuta inspiratia, ceea ce nu e rar, astept weekendul cînd ma tratez cu un pahar de vin de Languedoc si o friptana la gratar, ca asta dezleaga întotdeauna limbile mintii.

No, asta e reteta casei. Astept sa expire si s-o arunc la pubela.

Sarkozia si tiganii

stash — Mon, 23 Aug 2010 06:00:38 +0000

De prin 2008, Uniunea Europeana a început sa multiplice declaratiile la nivel înalt, summiturile si recomandarile privind integrarea celor 10 pâna la 12 milioane de tigani din Europa. Doi ani mai târziu, Franta în calitate de membru de vaza al UE a început expulzarea tiganilor catre tarile de origine. Basescu a iesit iarasi în fata camerelor de luat vederi si desi n-a acuzat direct institutiile europene, a aruncat vina pe ‘’statele care au considerat că nu este nevoie de un program european de integrare a romilor.’’ A uitat sa precizeze care state si-au bagat picioarele în programul ala european, asa c-o sa va spun eu.

Situatia actuala

EURoma este o retea europeana înfiintata în 2007. Cele 12 tari membre ale UE care fac parte din aceasta retea promoveaza utilizarea fondurilor structurale europene pentru integrarea tiganilor în societate. Tarile membre sînt : Romania, Bulgaria, Grecia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Italia, Spania, Portugalia, Suedia si Finlanda. Cine NU e membru ? Franta, of course, pentru ca integrarea tiganilor nu reprezinta o prioritate a politicii de dreapta a lu’ nenea Sarkozy. Cine sînt tarile membre EURoma care s-au implicat cel mai mult în managerierea cît mai eficace a bugetului de 17.5 miliarde ? Romania, Bulgaria si Spania, adica tarile cu cele mai mari populatii de tigani. Pe cine i-a durut la şpiţ? Italia si Suedia printre altele, adica tari confruntate cu hoarde întregi de romi si care au expulzat tigani catre tarile de origine, cu mult înaintea Frantei.

Sint 15 000 de tigani români în Franta. Stiti cîti sînt în Italia? 120 000. Francezii au ales sa-i expulzeze. Italienii au ales sa construiasca ziduri de aparare în jurul oraselor. Cine are cea mai buna imagine europeana a integrarii tiganilor ? Finlanda, care n-are decât 10 000 de tigani pe cap, cel mai mic procent din Europa. Cine are cea mai proasta imagine ? Italia si Franta.

Deci Franta, pentru care programul european de integrare al romilor (în care Romania face eforturi laudabile) nu reprezinta o prioritate, a ales sa expulzeze cohortele de rromanes. Booon ! Romania a declarat prin vocea sacadata a lui Basescu ca o sa-i ia înapoi, ca-s si ei ai nostri, dar le-a putin batut obrazul la francezi. Ceea ce este eminamente corect. Franta totusi îi urca pe haules-baules în avion si le da si 300 de iuroi sa se întoarca acasa. Suma a fost stabilita în functie de salariul mediu în Romania, despre care francezii au aflat ca ar fi 360 de euro. Probabil au citit si ei datele oficiale ale guvernului Boc al douazecilea.

Ce nu prea ati citit în presa româneasca? Franta le promite tiganilor care se întorc acasa si suma de 3600 de euro cu conditia sa-si deschida o firma în Romania, zice Le Monde. De chestia asta se ocupa L’Office français de l”immigration et de l”intégration (OFII). O firma, deci. Tiganii sa deschida. Ce nu se potriveste aici ? A, da ! E tzeapa franceza. Tiganii care semneaza actele cum ca o sa-si deschida firma, vin în tara, stau pe cur si asteapta aia 3600 de euro care n-au venit niciodata. Si nici n-or sa vina.

Ce urmeaza

Nu e singura tzeapa data de Sarkozia! Acum, ca tiganii sînt repatriati, Parisul a ridicat tonul si a cerut imperios României, de parca ar fi câstigat-o la belciuge, sa integreze tiganii conform programelor europene din care Franta oricum nu face parte. Un soi de ‘’acum ca vi i-am dat înapoi, spalati-va pe cap cu ei’’. Franta foloseste doua masuri pentru aceeasi problema. Tipic sarkozian.

Dar Romania s-a cautat putin si a descoperit ca are coaie: noul secretar de stat român pe probleme tiganesti, Valentin Mocanu, va conduce o delegatie româna la Paris pe 30 August si este pregatit sa-i ia oleaca la scarmanat pe francezi, cu legile europene în mâna : ‘’ Bineînteles, ca Franta are propria sa legislatie’’ a declarat el pentru Le Parisien, ‘’dar mi-as dori ca ea sa respecte si dreptul european asupra libera circulatie a persoanelor. Sincer, sînt îngrijorat! Am urmarit cu atentie lucrarile comisiei drepturilor omului ale ONU, care a aratat cu degetul politica franceza. Este contra principiilor Uniunii Europene si contra traditiei franceze de respect al drepturilor omului. Aceasta actiune a Frantei ofera o imagine urâta a Hexagonului’’

În limbaj diplomatic, un soi de ‘’ba pe-a ma-tii!’’.

Semifinala care n-a mai fost

stash — Mon, 23 Aug 2010 00:50:18 +0000

Sâmbata si duminica aveam bilete la Cupa Rogers, sectiunea WTA (feminin). Vremea se anunta cam nashpa, dar cu toate astea am fost. Sâmbata am asteptat 9 ore (!!) sa înceapa semifinala dintre Wozniacki si Kuznetzova. Care nu s-a mai jucat din cauza ploii.

Pe teren, o armata de ‘’uscatori’’ încercau sa faca si ei rahatul praf, desi din nori ploaia mocaneasca nu se mai oprea. Organizatorii, în disperare de cauza si pentru a nu pierde banii (toate biletele pentru meciurile nedisputate din cauza ploii, trebuie înlocuite cu bilete în acelaesi conditii si aceleasi meciuri, anul viitor), anuntau din jumatate în jumatate de ora ca meciul va începe ‘’în maxim o ora’’. Si bagau gogosile astea desi terenul central era înmuiat total.

Pe la 19h00 seara, cu o întârziere de patru ore, ploaia s-a oprit si au reusit sa usuce terenul. Wozniacki si Kuznetzona s-au prezentat la apel si au început încalzirea. Dupa cîteva minute, s-a dat drumul la meci. Care a durat … doua ghemuri, pentru ca a început sa ploua.

Asa ca jucatoarele au plecat. Iar tabela a întepenit la scorul de mai jos

Jucatoarele au mai iesit odata pe la 21h15, s-au încalzit si când sa reia jocul din locul în care-l lasasera, a început sa ploua. Ca sa ofere si o picatura de spectacol fanilor dezamagiti, au schimbat câteva mingi cu stânga (amândoua fiind dreptace), au jucat tenis cu piciorul peste fileu cu o minge de tennis mare cât una de fotbal si au semnat autografe. Dupa care s-au întors la vestiare si meciul a fost suspendat.

Aveam bilete si a doua zi, la finala, însa a plouat continuu si nu m-am mai deranjat. Lucru întelept, deoarece au fost suspendate si semifinalele (în cealalta juca Azarenka cu Zvonareva) si finala. Si dupa cum arata vremea, finala se va juca abia marti, cînd eu sînt la birou.

Asa ca voi aplica politica de caz de ploaie si voi schimba biletele pierdute pe altele, pentru o semifinala si finala de anul viitor din turneul masculin.

Nachos à la grec

stash — Sat, 21 Aug 2010 07:00:19 +0000

Week-endul asta e unul de tennis pentru mine. Si pentru ca sînt plecat la semifinala Cupei Rogers dintre Caroline Wozniakci si Svetlana Keznetzova, va las în compania uneia din retetele cele mai apreciate de catre vizitatori la Casa di Stash. Nachos à la grec, un amuse-bouche cum ar spune verii nostri francezi ce merge ca unsa cînd e stropita cu bere rece în cantitati onorabile.

Ingrediente

1 punga mare de chipsuri de porumb marca Tostitos. De la IGA sau de pe unde va faceti voi cumparaturile.

1 rosie de gradina. Eu mi le culeg din gradina proprie.

masline negre feliate, cantitate dupa ochi si gust

250 g de brânza feta (greceasca, nu daneza sau bulgareasca ca ati îmbulinat-o)

1 ceapa rosie, dulce

Preparare

Se ia o tava mare, de preferinta chiar tava din dotarea cuptorului vostru si se acopera cu hârtie de aluminiu. Peste ea se aseaza un pat de chipsuri ca în fotografia de mai sus. Apoi se taie ceapa fidea, brânza feta se sparge în cubulete mai mult sau mai putin uniforme, rosia se taie si ea cuburi si se presara totul peste chispurile de porumb.

Cînd operatiunea e gata, se baga totul la cuptor la o temperatura de 350 – 375 de grade pentru 20 – 30 de minute, pâna se topeste brânza. Rezultatul ar trebui sa arate cam asa:

Se transfera totul cu grija într-un platou si se trage folia de aluminiu de dedesubt. Apoi se servesc cu smântâna si salsa (aceeasi marca, Tostitos) alaturi de câteva sticle reci de Grolsch.

Politaii români si puiul la rotisor în sirop de artar

stash — Fri, 20 Aug 2010 14:00:29 +0000

Poate nu stiati, dar politaii români au renuntat de o buna bucata la traditionalii covrigi cu mac si sînt mult mai interesati de catre puii la rotisor cu sirop de artar. Si sînt atât de interesati încât nici macar n-au rabdare sa ajunga acasa ci întorc internetul pe o parte si pe alta direct de pe calculatoarele de la servici, totul pentru a gasi retete cît mai faine. Cu sirop de artar, repet. Ca în sos de duda n-are nici un gust.

Ce ziceti, îi ajutam? Hai sa-i ajutam, ma, saracii! Si daca tot sînt interesati în retete din astea exotice, sa le zicem o reteta cu pui de Cornwell.

Oferita de Cafeina.ro, Ministerului Român al Administratiei si Internelor.

Poulet de Cornouailles en sos erable au rotissoir

Se presupune apriori ca politaii interesati de reteta asta au luat suficient de multa spaga la viata lor ca sa-si fi permis un cuptor cu rotisor si o bultelcuta cu sirop de artar confiscata eventual de la vreun rezident canadian pe care l-a pus naiba sa viziteze Romania.

Ingrediente

2 pui de Cornwell ïntregi

sare, piper dupa gust

150 ml de sirop de artar

100 ml de sos de BBQ (gratar, pentru caralii care nu stiu ce-i aia)

Prepararea

Se iau doi pui de Cornwell, se spala bine si se înfing în tepusa, ca în fotografia de mai sus. Aripile si picioarele se leaga cu o sfoara de gatit, di aia mai aspra. Ideea e sa nu atârne si si împiedice rotirea. Se înfing furcile de la rotisor în pui si se balanseaza greutatea. Se rotesc puii deasupra chiuvetei pentru a vedea pe care parte sînt mai grei si se fixeaza greutatea de la rotisor în directia opusa.

Se amesteca sosul de BBQ cu siropul de artar si se ung puii cu generozitate, folosind o pensula, sau ma rog, pentru ca ne adresam unor politai români, o pana de gâsca mai lata. Restul sosului rezultat se pune deoparte pentru a se unge puii din când în când în timpul prepararii.

Se aseaza tepusa cu pui în locasul specific din motorul rotisorului (daca e rotisor cu pedala, probabil nu aveti nevoie) si se aprinde arzatorul rotisorului. Se aseaza sub pui o tava de picurat grasimea, în care se toarna apa. Tava nu trebuie sa ramâna nici un moment fara apa. Arzatorul se fixeaza la mediu si se porneste motorul rotisorului sau se da la pedala, dupa caz. Se coboara capacul gratarului.

Dupa un timp, caldura va ajunge la 500 de grade. La aceasta temperatura se mentime puiul care se roteste continuu, cu o viteza constanta. Dupa 60 de minute, timp în care n-ati uitat sa-l mai ungeti cu sos, ar trebui sa arate astfel:

Se serveste pe un pat de orez alb, cu o salata de vara si un vin alb din camara.

Speram ca reteta prezentata este suficient de simpla încat sa reuseasca sa o prepare si niste angajati ca cei pe care-i are Ministerul Administratiei si Internelor. Pofta buna!

Sophie

stash — Fri, 20 Aug 2010 07:00:27 +0000

Am cunoscut-o pe Sophie absolut din întamplare. Cautam un apartament pentru niste prieteni care urmau sa se mute la Montreal si luasem la rând siteurile de închirieri de apartamente pe termen scurt. Aveam ca tinta Le Plateau, zona boema, populara în rândul artistilor si a iubitorilor de arte frumoase din Montreal. Vazusem deja vreo câteva apartamente care nu prea ma încântasera, cînd am dat cu ochii de un anunt interesant.

Am fost sa vad locatia într-o sâmbata dimineata. Mi-a deschis o fata frumoasa si super amabila. Apartamentul stralucea de curatenie dar ceea ce m-a atras era ca fusese amenajat foarte … feminin. Se vedea mâna proprietarei în toate. Cum prietenii mei au cam aceleasi gusturi ca si mine pentru frumos si au încredere în feelingul meu, am luat decizia sa-i înaintez o oferta fara sa stau pe gânduri mai mult de cinci secunde.

A fost foarte multumita ca reusise sa-si gaseasca un chirias. Ne-am asezat la o cafea, pe canapeaua rosie din living si printre altele mi-a spus ca trebuie sa termine un album si ca din acest motiv este nevoita sa închirieze apartamentul pentru trei sau patru luni. N-am prea priceput eu ce album dar am presupus ca are legatura cu orga electronica dintr-una din camere. Ne-am înteles sa lase totul exact asa cum era, toata mobila, farfuriile, tot. ïmi placea mult prea mult cum amenajase si am vrut sa-i fac o surpriza partii feminine a cuplului care urma sa se mute în apartament. Am discutat cu Sophie despre Romania, despre Franta, despre prietenii care urmau sa vina si la despartire cînd i-am întins mâna, m-a sarutat pe obraz.

Am fost surprins, am zâmbit si am plecat. M-am mai întâlnit odata cu ea, cînd i-am înmanat cecurile de chirie. A fost la fel de calda si amabila ca si prima data. Am mai tinut legatura un timp, am mai vorbit la telefon cînd avea nevoie de câte o informatie, ne-am mai întalnit din întamplare la apartament.

La un moment dat, tot auzeam de albumul care trebuia terminat. Ïmpins de curiozitate, am facut legatura cu discurile de pe pereti si cu fotografiile din living si am dat o cautare pe YouTube, gasind un videoclip cu ea, extras dintr-o emisiune difuzata la Radio-Canada. Pentru ca Sophie este o artista chebecoasa în devenire, o tânara speranta a muzicii francofone despre care probabil voi mai auzi.

Nu pot decât sa va las în compania muzicii compusa si interpretata de Sophie Beaudet.

Complicitate

stash — Thu, 19 Aug 2010 07:00:38 +0000

Azi dimineata pe la ora opt, cu cîtiva metri înainte sa ajung la Starbucksul de lânga biroul meu, am observat un Audi negru tragând lânga bordura. Din el a coborât o euro-asiatica cu un corp traznet. Înalta, cu o fusta albastra mulata pe fund si o bluza neagra cu mineci trei sferturi, purta niste pantofi cu tocuri înalte de minim zece centimetri. S-a îndreptat catre cafenea în timp ce toti barbatii de pe o raza de 25 de metri în jurul ei o sorbeau din ochi. Si spre lejera mea surpriza, jumatate dintre femeile care au trecut pe lânga ea, au privit-o peste umar. Asta ca sa întelegeti cam la ce mod iesea în evidenta, într-o zona în care femeile frumoase si îngrijite nu sînt chiar rare nici macar la opt dimineata.

În cafenea s-a nimerit sa stau la rând exact în spatele ei. Efluviile unui parfum fin îmi gâdila narile si faceam oarece eforturi sa nu-mi cobor privirea prea evident catre fesele ei. Cu toate astea, ceilalti barbati din cafenea nu pareau prea deranjati si-i aruncau din când în când priviri lungi care nu urcau niciodata mai sus de umeri. M-am considerat un norocos tinând cont ca stationam chiar în siajul ei si daca as fi întins gâtul, as fi putut sa-i miros parul sa încerc sa ghicesc cam ce sampon foloseste.

Si-a luat cafeaua, la fel cum am facut si eu si a luat-o cu un pas oarecum grabit catre una din cladirile de birouri din preajma. Întamplarea face ca am mers în spatele ei vreo câteva minute bune, la o distanta rezonabila, admirandu-i zveltetea mijlocului. În timp ce-i mângâiam cu privirea picioarele lungi si fundul presat de fusta, am coborât ochii catre gleznele fine si pantofii cu tocurile alea de zece centimetri. Dar în loc sa mi-o imaginez goala, întinsa în niste asternuturi albe de satin într-o camera inundata de soare de pe-o insula exotica - asa cum ar face orice barbat normal, s-a trezit inginerul din mine si a început sa-mi dea ghionturi.

Am început sa ma întreb cum face de nu cade de pe tocurile alea? Cum reuseste sa-si mentina echilibrul cu o suprafata de sprijin de numai câtiva centimetri patrati? Cît exercitiu îi trebuie încat sa reuseasca sa mearga aproape la fel de repede ca mine, fara sa îndoaie genunchii sau sa mearga cocosata? Cîta forta are înglobata în glezne si pulpa picioarelor încât sa reuseasca sa mearga pe tocurile alea mentinand în acelasi timp controlul asupra lor? Cît de puternica este ca sa poata sa ignore suferinta pe care cred ca o induce un mers pe tocuri inalte?

La câtiva metri în fata ochilor mei, soldurile ei se unduiau atragator. Barbatii continuau sa treaca pe lânga ea întorcând capul cu o constanta deloc surprinzatoare. Inginerul din mine înca nu terminase analiza.

Probabil ca posteriorul ei este cea mai privita parte de pe strada asta, ma gândeam. Cred ca în acest moment se uita mai multe perechi de ochi la acest deriere extraordinar proportionat decât la panoul mare de câteva zeci de metri care troneaza pe magazinul de alaturi. Daca vreo companie ar vrea sa încerce o reclama non-conventionala, argumentam continuându-mi drumul, cel mai bun loc de panotaj de pe bulevardul asta este chiar pe fundul din fata mea. Probabil ca audienta target ar fi atinsa în proportie de 100%, ceea ce ar fi un record.

Dupa înca câtiva metri, ne-am apropiat de intersectie. Era rosu, asa ca ne-am oprit amândoi. Eram acum alaturi unul de altul, asa ca privirea mi-a fugit catre mâna cu degete lungi, încolacite în jurul paharului de carton reciclabil de la Starbucks. Unghiile lungi, date cu grija cu o oja sidefie, mi-au spus multe despre ea. Asa cum mi-a spus netezimea pielii de pe brat, adâncitura dintre sâni sau degetele de la picioare itite prin deschizatura pantofului. S-a facut verde si am traversat strada împreuna, ca într-un soi de complicitate tacuta, potrivindu-ne pasii. Pe trotuarul celalalt a facut la stânga în timp ce eu am luat-o la dreapta. A fost o despartire simpla. O ultima privire aruncata peste umar, ca un soi de ramas bun, doar ca sa observ ca si ea întorsese capul si ma privea. A întors apoi privirea spre destinatia ei, dintr-o miscare zvâcnita, pletele negre plutindu-i scurt prin aer.

Abia atunci am realizat ca a stiut tot timpul ca am fost în spatele ei. Si mi-am continuat drumul razând si multumindu-i în gând pentru o dimineata excelenta.

Cine n-are batrani…

Abaddon — Wed, 18 Aug 2010 17:11:18 +0000

Cumva, azi am dat de doua ori in stiri peste numele unor nonagenari. Personalitati majore ale culturii contemporane, ei si-au trait cea mai mare parte din viata in secolul XX, iar pentru unii, insasi stirea ca mai sunt in viata e o surpriza majora. Am verificat repede daca si ceilalti nonagenari de care stiam ca mai traiesc sunt inca bine, si acum le aduc un omagiu si pentru faptul ca, la aceste varste, fiecare zi e ziua lor de nastere.

Ganditi-va doar ca, atunci cand unii dintre ei aveau 20 de ani, Hitler inca nu venise la putere, iar unii se apropiau de 60 de ani cand omul a pus piciorul pe Luna.

Ei sunt:

Ernest Borgnine, actor american

Eli Wallach, actor american

Sven Hassel, scriitor danez si veteran al Wehrmachtului din cel de-al doilea razboi mondial

Neagu Djuvara, istoric, diplomat si ganditor roman

si, ultimul, cel mai batran, care a implinit 99 de ani, parintele spiritual si literar al lui Abaddon, Ernesto Sabato

Cu ei, lumea e mai bogata. Sa le multumi ca exista. Sa ne traiti!

P.S. Nu am pus-o pe lista pe colorata doamna Zsa Zsa Gabor, care si ea are vreo 93 de ani, pentru ca ea nu s-a remarcat prin forta capului, ci viceversa.

Elena Udrea ma spioneaza

stash — Wed, 18 Aug 2010 15:00:03 +0000

Bulangii aia de bugetari din subordinea lui Udrea n-au altceva mai bun de facut decât sa citeasca TOT ce se scrie pe net despre Gradina Carpatilor. Ca d-aia îi platesc românii, sa stea sa beleasca belingherul pe net.

Abaddoane, tata, esti si furat si spionat. Ce urmeaza?

Who the fuck is Edward Maya?

stash — Wed, 18 Aug 2010 07:00:08 +0000

-Auzi ba? ma întreaba amicul meu George.

-Baga! ma arat eu interesat.

- Mergi pe 14 August la spectacolul lui Adam Lambert de la Festivalul de Mongolfiere (baloane cu aer cald) de la St-Jean sur Richelieu?

- Hâ?

- Adam Lambert, ma! Ala care a câstigat locul doi la American Idol.

- Nu stiu cine e Adam Lambert. Si nu merg, ca pe 14 ma duc la ferma la cules de vinete

- Tarane! Atunci hai la showul lui Edward Maya, pe 18 August, tot la St-Jean-sur-Richelieu.

- Who the fuck is Edward Maya?

- Cum ma, sa nu stii? Nu e el în toate topurile radio din Canada si Europa? E român, a cântat si cu Akcent.

- Cine bre? Maya asta?

- Da.

- De cînd e Akcent o referinta în materie?

- Habar n-ai! Vii? E român de-al nostru. Urmasul demn al lui Dan Balan.

- Ma doare-n spit de Dan Balan. Nu vin ca sarbatoresc 9 ani de la casatorie si-s la restaurant ‘en amoureux’. Dar du-te tu, ca-mi pari a fi mare fan!

Iaca asa am aflat eu de existenta lu’ românul Maya, care domina toate topurile europene si nord americane de profil.

Voi stiati cine e?

Detalii despre show AICI, Pretul biletelor tip Prestige este de 100 de coco plus taxe.

Epistola catre ciordaci

stash — Wed, 18 Aug 2010 01:45:12 +0000

Este unii, dom’le, care ei se cred distepti daca fura de pe bloag articole scrise cu truda de maestrul Abbadon sau de eu insumi si posteaza pe forumuri de ziare aceste articole, care vas’sa zica. Crede ei ca bloagele sînt spre servirea gratuita a mintilor încete, ca sa poate ele aceste minti sa se dea rotunde prin colturile internetului cu scrierile noastre

Aflati mai ciumpalaci ciorditori ca noi stim ce si cînd furati si ni se rupe la o bataie de bazooka în spate, ca ce scriem pe bani nu apare pe blog. Si nu avem nici reclama ca sa ne stropsim la voi ca ne furati banii din buzunare asa cum faceti de altfel cînd iesiti pe strasse, lucru de care nu ne îndoim nici o clipita. Vreau sa va comunic ca tot oligofreni ramâneti în viata reala, chiar daca aveti pentru o secunda impresia ca vi s-a ridicat IQul la nivelul lui Einstein, chestie pe care de altfel nu dam doi bani.

Luati de furati si niste articole mai rasarite, nu doar ceea ce am scris dupa o noapte de betie udata din belsug cu tuica de Bîrlad. Ne faceti de rusine cu bucatile de articole ciupite, cam cum ne-a facut Catavencu cînd ne-a furat jocurile de cuvinte la adresa lui Verestoy. Aproape ca nu mai putem scoate obrazul în lume cînd vedem ce gainari fura articolele noastre. Nu putem decît sa promitem sa scriem mai putin adânc, în asa fel încât sa considerati textele noastre si mai demne achizitionat fara sa ne întrebati.

Dupa cum ati fi bagat de seama daca n-ati fi stat cu un desht în nas si cu alalalt in gaoaza curului ca am încercat sa folosim un limbaj la nivelul vostru, în speranta ca o sa juliti si articolul asta si o sa-l postati pe undeva.

Atît am avut de spus, care este!

Steak de saumon grillé au sésame

stash — Sun, 15 Aug 2010 02:55:24 +0000

Era o vreme în care vorbeam mai mult despre încercari culinare în bucataria proprie decât despre Basescu. Cred ca traditia trebuie reluata.

Weekendul acesta am pregatit pentru niste amici veniti în vizita o reteta de somon pe gratar, cu sos de soia si seminte de susan. Relativ usor de preparat, e gata în doar un sfert de ora si închide gura tuturor cârcotasilor care acuza barbatul ca nu gateste. Poate fi însotita de creveti pe grill si de legume fierte la abur.

Ingrediente:

2 lingurite de sos de soia

2 lingurite de mustar de Dijon

2 lingurite de zahar brun (eu prefer sirop de artar)

1 lingurita de apa chioara

2 lingurite de ulei de masline

sare, piper dupa gust

seminte de susan prajite

4 cotlete de somon proaspete, cam de 25 mm grosime

Preparare

Se amesteca primele cinci ingrediente (dar numai cu o singura lingurita de ulei de masline) pâna devine o pasta compacta si se pune deoparte. Se ung cotletele de somon cu o lingurita de ulei masline si se sareaza si pipereaza dupa gust.

Pe gratarul încins dar cu focul dat la mediu-mic se aseaza cotletele de somon. Dupa cam cinci minute se întorc pe partea cealalta cu o paleta lata, cu mare grija sa nu se rupa. Se ung cu pasta de sos de soia si mustar, se presara semintele de susan si se lasa înca cinci minute.

Apoi se iau cu extrema prudenta si se întorc iarasi pe prima parte, ungându-se si cealalta fata cu sos si se presara seminte de susan. Zaharul se caramelizeaza, în cazul în care ati îndraznit sa folositi si împreuna cu mustarul formeaza un gust traznet.

Dupa înca 3-5 minute, se iau de pe gratar si se servesc fierbinti alaturi de crevetii aburinzi si legume fierte la abur si date prin unt. Le-am servit alaturi de un vin rosé de Chateau Lancyre 2008.

La sfârsit, am pregatit un desert dintr-o felie de chec facuta de soacra-mea si doua cupe de înghetata. Alaturi de acelasi vin foarte meserias Chateau de Lancyre.

Care se baga sa încerce reteta de la Casa di Stash?

Un Român

stash — Sun, 15 Aug 2010 00:06:27 +0000

Probabil singurul capabil sa mobilizeze 20 de mii de fani doar prin simpla prezenta pe afis. Probabil cel mai în voga sportiv român al ultimilor ani, dupa retragerea lui Hagi. Probabil viitor ambasador onorific al Romaniei alaturi de Hagi si Nadia.

Din nou în fata publicului, ca un adevarat campion, pe 15 octombrie la Centre Bell în Montreal. Pentru ca a fost refuzat de guvernul României. Ïnsa Lucian va purta ca de fiecare data tricolorul român pe post de toga. Pentru ca este un Român.

Encounter

stash — Fri, 13 Aug 2010 21:15:31 +0000

Mergeam azi pe St-Catherine între Quartier des Spectacles si La Baie, cînd deodata o voce miloaga ma trezeste din visare :
- Scuzemoa, musiu, parle vu franse?
Mno, aflându-ma în centrul Montrealului, care prin definitie este mai mult anglofon decît francofon, nu m-am mirat foarte tare si m-am oprit scurt :
- Oui.
Femeia din fata mea, abia îmi venea pâna la umar. Împingea un carucior în care se afla un puradel în picioarele goale si era îmbracata într-o fusta care-i ajungea pâna la calcâie.
- Musiu, sil vu ple, n-am mâncat nimic de ieri; am trei copii acasa si barbatul mi-e bolnav, am nevoie de niste dolari. Puteti sa-mi dati dolari? Cît puteti!
Accentul ei dâmbovitean mi-a sarit în ochi imediat asa ca i-am raspuns în româna cu o voce calda si blânda, care m-a mirat si pe mine :
- Haulio, pirando, luminate-ar lumânarili si stuchite-ar mâtzele, si p-aici ati ajuns cu cersitul? S-a rasturnat containeru’ în port si ati dat navala pe bulihar la întins mâna, poliglota lu’ Napoleon?
La care ea mi-a raspuns simplu:
- De ce te tiganesti?

Lectia asta de viata m-a costat o bancnota de douazeci de dolari. Pentru ca invatatul, costa!

Presedintele Israelului multumeste Romaniei pentru salvarea evreilor

Abaddon — Fri, 13 Aug 2010 09:54:06 +0000

Preşedintele Shimon Peres s-a întâlnit, joi, la Bucureşti, cu omologul român, Traian Băsescu. Cei doi au susţinut o declaraţie de presă, la Palatul Cotroceni, la finalul întrevederii. “Nu vom uita niciodată că, în cele mai negre perioade ale istoriei, vremuri ale nazismului, România a ajutat la salvarea a 400.000 de evrei, care au venit în Israel şi au ajutat la construirea acestui stat, dar şi-au păstrat şi identitatea şi cultura şi dragostea pentru România”, a spus, în enleză, Shimon Peres, cu această ocazie, adăugând că doreşte să mulţumească pentru aceasta poporului român.

Acest ultraimportant moment din conferinta de presa sustinuta de Presedintele Peres la Bucuresti a fost ignorat, fie cu buna stiinta, fie din incompetenta, de presa din Romania. Se stie rolul controversat jucat de Romania in timpul Holocaustului. Gestul sefului statului israelian de a multimi Romaniei pentru salvarea a 400 de mii de evrei are o greutate uriasa in procesul de reabilitare a Romaniei in raport cu poporul evreu.

Din pacate, singura agentie internationala care a punctat evenimentul, AP, a redat gresit declaratia lui Peres: Peres thanked Romania for helping 400,000 Romanian Jews emigrate to Israel during the communist regime.