Discutiile astea le-am tot avut de-a lungul copilariei. Fie ca jucam tenis cu piciorul, bambilici, badminton sau tenis de câmp mereu erau discutii de afara-înauntru. Cum nu aveam arbitru, singura modalitate sa cadem la întelegere era sa se repete schimbul de mingi, ‘ca sa se arate adevarul’. Ca si cum o divinitate superioara ar fi stat cu degetul în nas deasupra terenului de joc si ar fi decis arbitrar si unilateral care din jucatori sa piarda o minge.

Însa lucru curios, de obicei jucatorul care încerca sa triseze si sa-si adauge un punct la care nu avea dreptul, pierdea schimbul de mingi care trebuia sa arate adevarul. M-am gândit de multe ori ca la trisor functiona un soi de sentiment de vina care-l împiedica sa joace foarte convingator mingea. Sau poate ca acea serva era câstigata de cel care era convins mai tare ca are dreptate, nu stiu. Însa m-a mirat de multe ori cît de precis se arata dreptatea, daca unul din cei doi încerca sa castige necinstit.

- Aut!
- Aut? Eu am vazut-o pe linie!
- A fost afara.
- Hai s-o repetam!

Astazi, nu mai precizez ca repetam un schimb de mingi ca sa se arate adevarul. Desi tot la asta ma gandesc.Nu mai joc tenis cu piciorul sau bambilici, ma multumesc doar cu tenisul de cîmp. Si constient sau nu, dupa un schimb prelungit cînd returnez mingea în urma unui rever prea puternic, se întampla sa cada afara. Si se întampla ca în cazul în care mingea loveste terenul aproape de tusa sa pun în discutie finalitatea punctului. Nu sînt gata sa cedez prea usor o minge muncita. Ma gandesc ca sînt puternic psihic si n-am sa las un eventual sentiment de culpa sa-mi controleze racheta. Asa ca ma concentrez pe schimbul de mingi care trebuie sa arate adevarul. Deloc surprinzator, în majoritatea cazurilor pierd punctul. Si realizez ca fara sa vreau l-am jucat crispat în timp ce adversarul meu era relaxat. L-am jucat crispat, nu pentru ca tineam neaparat sa castig ci pentru ca era important sa arat ca am avut dreptate.

Îmi place tenisul pentru ca este un sport sincer. Un sport în care nu poti trisa. Nu exista zone de gri. Poti sau nu poti. Stii sau nu stii. Castigi sau nu castigi. Nu exista egaluri, nu exista companioni pe care sa te bazezi. Esti doar tu si cu abilitatile tale. Tenisul e un duel în care castiga întotdeauna cel mai bun. Cel mai ager. Cel mai bine pregatit psihic.

E ca în viata.

***

TITLUL

Titlul interviului în engleza, pe pagina RFERL.org - Romanian President Says Moldova Protests Reminiscent Of 1989

Titlul interviului în româna, pe pagina Europalibera.org - Evenimentele post-electorale din Chişinău amintesc de Bucureşti în decembrie 1989

Titlul articolului de pe Cafeina.ro - Basescu la Europa Libera: Voronin sa se uite la filmele din decembrie 1989 (publicat la 19h47 – ora României)

Titlul articolului de pe Hotnews - Traian Basescu: Domnul Voronin ar trebui sa se uite la filmele din decembrie 1989 de la Bucuresti (publicat la 21h24 ora României)

Initial am zis ca a fost o întamplare. Ca pur si simplu Hotnews au pus ca titlu cu copy-paste o fraza care exista în interviu, chiar daca au modificat-o putin. Anyway, no big deal!

***

Copy-paste ale unor modificari facute de Cafeina.ro

Ïn interviu însa, exista o fraza pe care Abaddon a modificat-o cînd a postat articolul pe Cafeina.

Articolul în româna de pe Europalibera.org zice: O sa vadă că în stradă erau tinerii care vroiau libertate. Tinerii care vroiau spre Europa

Abaddon a modificat lejer: O sa vadă că pe stradă erau tinerii care vroiau libertate. Tinerii care vroiau spre Europa.

Hotnews a preluat cu ochii închisi: O sa vadă că pe stradă erau tinerii care vroiau libertate. Tinerii care vroiau spre Europa.

***

Mno! Eu stiu ca-s paranoic si sînt constient ca blogul asta e prea mic ca sa inspire cu adevarat pe careva de la Hotnews. Dar mi se pare cel putin bizar sa existe doua asemanari atât de flagrante. Cumva, am impresia ca acuzatiile de furt aduse Hotnews sînt corecte! N-o fi asta exemplul capital, dar este doar înca unul pe lânga multe altele.

Si stiti ce e cel mai trist? Ca ziaristii lui peste congelat nu au bagat de seama ca dupa multa vreme, un presedinte al României s-a adresat direct moldovenilor de peste Prut. Fraza de încheiere a interviului : doresc numai bine moldovenilor, ar fi trebuit sa le atraga atentia.

N-ai cu cine, bre, n-ai cu cine!

(preluat de pe site-ul Radio Free Europe/Radio Liberty)

“Evenimentele post-electorale din Chişinău amintesc de Bucureşti în decembrie 1989″

In cursul celei de-a doua zi a vizitei oficiale pe care o întreprinde în Republica Cehă, președintele României, Traian Băsescu a fost oaspetele postului de radio Europa Liberă, la noul sediu din Praga. Cu acest prilej, președintele român a acordat un interviu în exclusivitate postului nostru de radio, pe tema relațiilor din România și Republica Moldova și a parteneriatului strategic americano-român. Interviul a fost realizat de corespondentul Europei Libere, Eugen Tomiuc.

Europa Liberă: Relatiile Romaniei cu conducerea comunista a Republicii Moldova s-au inrautatit, in special dupa ce Presedintele Voronin a acuzat Romania ca ar fi in spatele violentelor post-electorale din aprilie. Chisinaul a introdus vize pentru cetatenii romani, a expulzat ambasadorul Romaniei si restrictionat accesul mass-media din Romania. Legaturile economice si sociale de zi cu zi intre locuitorii celor doua state au fost intrerupte aproape complet. Ce poate face Romania, ca stat membru al UE, pentru a ajuta Moldova sa iasa din aceasta criza evitand in acelasi timp sa fie acuzata de “amestec in treburile interne ale Moldovei”?

TRAIAN BASESCU: Noi vom respinge oricind o astfel de acuzaţie că Romania a fost implicată în revoltele de după alegeri sau că va fi implicată în treburile interne ale Republicii Moldova. Ce va pot spune cu certitudine este că noi am mai văzut aceste întimplări. Le-am văzut la Bucuresti în decembrie 1989, cind, tot aşa, un conducator comunist nu şi-a înteles propriul popor şi mai ales n-a înţeles tînara generaţie şi poate domnul Voronin se uită la filmele din decembrie 1989 de la Bucuresti. O sa vadă că pe stradă erau tinerii care vroiau libertate. Tinerii care vroiau spre Europa. Nu erau cei care îl votau pe Ceauşescu.

Europa Liberă: Domnule Presedinte, anul acesta se implinesc 70 de ani de la semnarea pactului Ribbentrop-Molotov. Ati afirmat ca nu veti semna cu Republica Moldova un tratat bilateral care ar consfinti consecintele acestui pact. Milioane de romani se considera moldoveni – dar numai ca identitate regionala care se subsumeaza identitatii nationale si lingvistice romanesti. Exista de fapt o regiune in estul Romaniei care se numeste Moldova, si asta cateodata sporeste confuzia strainilor in legatura cu ce inseamna exact identitatea moldoveneasca. Conducerea comunista a Republicii Moldova vorbeste insa despre o identitate, limba si istorie moldoveneasca diferita, care duce cu gandul la conceptual stalinist de “popor moldovenesc”. Cum poate o Romanie moderna, europeana, sa pastreze legaturile de sange si limba cu Republica Moldova fara sa riste a fi acuzata de “revisionism”, “sovinism” si alte rele?

TRAIAN BASESCU: Sa ştiţi ca nu vom cădea în capcana timidităţii, cu privire la acuzatiile sau jocurile politice pe care le face Chişinăul cu privire la Romania. Noi avem o politica de explicare către toţi aliaţii nostri europeni şi din NATO asupra istoriei acestor locuri, asupra istoriei acestui popor. Iar conceptul nostru este clar: un sigur popor, două ţări. Deci, din acest punct de vedere, propaganda de la Chişinău nu va păcăli pe nimeni. Mai mult decăt atît: Romania nu va sta pasiva la acest lucru şi, după cum ştiţi, probabil am mărit numarul de locuri în universităţile şi liceele romaneşti pentru tinerii din Moldova care doresc sa studieze; vom încerca să susţinem presa de limbă romană care sa fie orientată către democraţie; nu vom ezita să luptăm, în interiorul Uniunii Europene, pentru a ne convinge prietenii şi aliaţii că Republica Moldova nu trebuie abandonată în pachetul de integrare cu Ucraina, ci trebuie adusă, ca obiectiv de integrare in Uniune, alaturi de ţările din Balcanii de Vest.

Deci, sînt doar cîteva exemple că nu ne intimidează acţiunea brutală a Chişinăului. In ceea ce priveşte schimburile de marfuri, va pot spune că Romania - şi au fost dispozitiile guvernului către toate structurile noastre să nu fie împiedicat nici un fel de export al republicii Moldova pe piaţa romanească. Nu ştiu daca va aduceti aminte cînd era domnul Voronin în mare dificultate, că Rusia îi blocase exporturile de vinuri pe piaţa rusească; eu l-am adus pe domnul Voronin la Bucureşti, am făcut o mare expozitie de vinuri produse în Republica Moldova şi de atunci piaţa romanească a absorbit cea mai mare parte a exportului de vinuri. In momentul de faţă, republica Moldova exportă mai mult vin în Romania decît în Federaţia Rusă, care şi ea şi-a redeschis piaţa. Deci nu vom face nimic care sa însemne ostilitate faţă de Republica Moldova. Mai mult decît atît, in ceea ce ne priveşte sintem gata pentru orice fel de asistenţă ar avea nevoie Republica Moldova, in orice fel de zona a economiei.

Europa Liberă: Din unde ar trebui sa vina aceasta cerere de asistenta?

TRAIAN BASESCU: Din partea guvernului, dar incercam sa stimulam şi un alt mod de a sta in legatura cu romanii din republica Moldova, intensificind legaturile la nivelul comunităţilor locale. Si nu numai comunităţile locale, chiar legăturile cu intelectualitatea din republica Moldova. De curînd am avut o întilnire cu reprezentati ai societăţii civile din republica Moldova la Palatul Cotroceni, la Bucuresti, acum cîteva zile. Am mărit numarul de locuri în tabere pentru tinerii din Republica Moldova. Deci, noi ne facem treaba si de buni vecini si de frati, fata de cetăţenii din Republica Moldova, chiar dacă pentru moment nu avem comunicare cu conducerea statului moldovean.

Europa Liberă: Relatiile constant reci ale Romaniei cu Rusia par a se fi racit si mai mult de la izbucnirea crizei din Republica Moldova. Unii analisti afirma ca Moscova falfaie o pretinsa “amenintare” romaneasca impotriva firavei statalitati a Republicii Moldova pentru a castiga si mai multa influenta asupra Chisinaului. Poate Romania sa isi imbunatateasca relatiile cu Moscova si sa-si mentina concomitent interesele in regiune?

TRAIAN BASESCU: Eu nu cred ca este atît de reală analiza celor care spun că Romania are relatii rele cu Moscova. Schimburile noastre comerciale cresc, contactele politice au o frecvenţă foarte mare, numai anul acesta au existat cel putin 5 -6 vizite ale miniştrilor romani la Moscova pentru a stabili elemente de cooperare şi vă mai spun un lucru, nu cred că Moscova este atit de angajata alaturi de Voronin pentru a fi ostilă Romaniei datorită relatiilor Romania-Moldova. Si am toate elementele să vă spun acest lucru. In ceea ce priveşte interesele Moscovei in Republica Moldova, in mod categoric ele există, la fel cum există şi interesele Romaniei pentru cetăţenii Republicii Moldova.

Noi vrem ca cetăţenii Republicii Moldova, deci, fraţii nostri din republica Moldova, să aibe şansa de a spera la prosperitate; or, acest lucru nu se poate întimpla decît dacă Republica Moldova îşi ia un drum viguros şi consecvent către integrare in Uniunea Europeană. Si aici as vrea sa mai fac o precizare pentru a nu avea o intrebare rămasă fară raspuns, ati vorbit despre confuzia cu Moldova din Romania şi Republica Mioldova. Sigur, acest lucru poate fi valabil pentru cei care nu înţeleg că Romania are cîteva regiuni istorice: Moldova, care, daca discutăm de regiuni romanesti, ţine pină la Nistru, pînă acolo ţine Moldova, regiunea, are Banatul, are Oltenia, are Bucovina, are Ardealul. Deci sunt regiuni pe care locuiesc romani. Regiuni in care acelasi popor a trait şi va trai multe milenii de acum înainte.

Europa Liberă: Sunteti, inca de la inceputul mandatului, un promotor viguros al parteneriatului strategic dintre Romania si Statele Unite. Romania a contribuit cu trupe in Afghanistan, iar pana de curand si in Irak, si a oferit Washingtonului baze la Marea Neagra. Ce altceva mai poate face Romania pentru a-si consolida parteneriatul strategic cu Statele Unite, cu noua administratie Obama?

TRAIAN BASESCU: Categoric da şi va pot spune noua administratie ne-a dat toate semnalele că politica fata de Romania rămîne neschimbată; obiectivul ambelor ţări este consolidarea parteneriatului strategic in ambele dimensiuni daca ati observat, atit cea de securitate, cea militara, in care am oferit facilitati militarilor americani în bazele militare romanesti de la Kogalniceanu, de la Babadag şi din alte locuri. Participăm impreuna cu trupe in afara frontierelor, dar, in egala masura avem şi investitiile Ford in Romania şi investitiile in industria alimentara şi in agricultura si multe altele. Deci, acest parteneriat se dezvolta frumos, pe toate dimensiunile lui, ca sa nu mai vorbim de dimensiunea politică, unde Romania a fost sprijinita şi a fost un partener al Statelor Unite în problematica de politica externa. Va pot spune că un parteneriat la fel de puternic dezvoltam cu Franţa, in interiorul Uniunii Europene. Si este un parteneriat care vine rapid din urma, iar pentru noi, cele doua parteneriate strategice cu Statele Unite si cu Franta sunt doi piloni extrem de importanti in politica noastra externă.

Europa Libera: Domnule Presedinte, va multumesc!

TRAIAN BASESCU: Si eu va multumesc si doresc numai bine moldovenilor!

Mi-a spus însirat cîteva nume ale colegilor cu care a fost la Scoala de Presa si apoi în redactia Monitorul. Optimius Sarateanu, Liviu Antonesei, Cristian Mungiu, Andi Lazescu. Majoritatea erau studenti la diferite facultati. Si mi-a povestit cum se facea pe atunci jurnalism. Despre vremurile în care ziaristica era o pasiune. Despre timpurile în care subiectele nu erau constituite din crime, violuri sau viata pseudo-vedetelor. Despre vremea în care orice membru al redactiei era în stare sa recite din Bacovia sau sa numeasca operele lui Geo Bogza. Despre timpurile în care a avea o legitimatie de presa era semn al apartenentei la o societate elitista.

Mi-a spus ca s-a lasat de ziaristica prin 1993, în anul trei de facultate cînd începusera cursuri mai serioase si examenele erau din ce în ce mai grele, pentru ca nu putea sa mearga în paralel. Dar ca a ramas cu un soi de melancolie fata de vremurile alea cînd se ducea cu colegii la un mic si-o bere la Casa Universitarilor din Iasi. Multi alaturi de care a muncit în redactia Monitorul au ajuns persoane cunoscute în presa, desi toti plecasera din acelasi punct. Scoala de presa a Monitorului.

I-am ascultat amintirile si ma gândeam ce diferenta este între presa din 1991-1995 si cea de acum. Ce diferenta între un ziar facut din pasiune, cum era Monitorul de Iasi sau Opinia Studenteasca si unul facut din dorinta de a plati niste polite cum sînt unele ziare de azi. Ce diferenta între ziaristii de atunci, oameni culti si informati, fata de nulitatile care populeaza azi unele ziare. Însa si oamenii din presa ieseana a acelor vremuri s-au schimbat mult. Antonesei s-a retras din presa dupa ce a fost pe la Cotidianul, de Optimius Sarateanu care la un moment dat era la sport la Radio Romania nu am mai auzit nimic, Andreea Marin s-a transformat din studenta la Electronica, simpatica si un pic timida si care prezenta emisiuni la TVR Iasi în diva amatoare de scandaluri de azi, Cristian Mungiu s-a facut regizor iar de Lazescu nu stiu pe unde umbla. Ah, o uitam pe Alina Mungiu-Pipiddi redactor la Opinia Studenteasca.

La Monitorul de Iasi din acele vremuri, unii dintre comentatorii si analistii care populeaza redactiile de azi ar fi fost trimisi sa faca cafeaua sau sa scrie rubrica de obiecte pierdute. Si asta fara ca cineva sa-si bata capul sa le mai dea vreun test.

Lac Ste Croix

Lacul Sainte-Croix ne-a aparut deodata în fata în toata splendoarea dupa ultima curba. Am tras repede pe dreapta, sa-l admiram. Numai ca aceeasi idee au avut-o cam toate masinile dinaintea si din urma noastra, astfel ca bietul refugiu se transformase într-o veritabila parcare. Daca erau destepti frantuzii, ar fi pus un flacau sa taie bilete ca oricum nu s-ar fi mirat nimeni. Vazuta de sus, apa lacului este de un albastru infinit. O multime de barci cu pânze misunau pe el iar malurile dinspre noi fussesera transformate în plaje în toata regula. Pe caldura aia ni se scurgeau ochii dupa o baie racoritoare, dar aveam o mica problema. Eram pe malul stâng, la o înaltime ametitoare, pe soseaua taiata direct în munte. Accesul la plaje se facea de pe malul drept. Ar fi fost suficient la plecarea din Moustiers de Ste-Marie sa urmarim indicatoarele cu St-Croix malul drept, însa noi am vrut sa mergem pe cel stâng pentru ca atlasul meu turistic ne spunea ca la vederea privelistii, ne vor cadea plombele. Si asa a fost! Deci am avut o super priveliste asupra lacului dar asta pentru ca eram sus, în loc sa fim jos sa ne scaldam.

Gorges du Verdon

Cu ochii înca plini de albastrul lacului, am continuat drumul pe soseaua serpuita si dupa înca trei serpentine, am dat cu ochii de Gorges du Verdon. Cheile Verdonului! În aceeasi secunda s-au auzit în masina exclamatii de uluire în fata peisajului care tocmai ni se deschidea în fata ochilor. Cred ca atâtea de Mamma mia!, Dumnezeule!, Wau! si Pfoai de mine! cîte s-au auzit într-un minut din gura noastra, nu s-au mai auzit vreodata. R. a fost atât de suprins ca aproape a oprit masina în curba, în mijlocul soselei, fiind absolut aiurit de frumusetea vaii Verdonului. Din spate venea un Nissan d-ala de teren, condus de doi tipi mai în varsta, care aproape erau sa se urce pe noi. Dar nu s-au urcat! S-au oprit si au tasnit cu aparate foto la ochi si din Oh my God! si Can you believe it? n-au iesit vreo câteva zeci de secunde.

Gura Verdonului

Am tras pe dreapta preventiv, în ceva ce parea oarecum un nou punct de refugiu dar care semana mai curand cu parcarea unui mall într-o zi de sambata, ne-am luat aparatele foto si ne-am întors pe jos cam o suta de metri pâna într-un punct din care puteam cuprinde cu privirea toata minunea naturala. Verdonul se revarsa în lacul St Croix, printr-o mini-estuar pe deasupra caruia era un viaduct rutier. Pe sub viaduc se zareau zeci de ambarcatiuni nautice care intrau sau ieseau din Verdon. Spre varsare, Verdonul este atât de linistit încat ai impresia ca un brat foarte lung al lacului si-a facut loc printre crestele muntoase care se ridica abrupt la stanga si la dreapta apei. De la cei peste 600 metri înaltime ai canionului, barcile si hidrobicicletele se vedeau atât de mici, încât a trebuit sa ma uit prin obiectivul aparatului de fotografiat ca sa pot sa le vad detaliile.

În aceelasi loc ne-am hotarât sa si mâncam. Aveam cu noi cosuletul cu bunatati pregatite de fete de cu dimineata. Oua fierte, rosii, branza, ardei, paté si un salam. La toate acestea s-au adaugat o cutie de capsuni, cumparata de pe drum. Alaturi de apa de izvor din Moustiers, au alcatuit una din cele mai bune gustari luate vreodata pe drum. Bucatele mi-au adus aminte de vremea cînd strabateam tara alaturi de familie în Dacia tatalui meu si ne opream în câte un refugiu sau popas pe marginea drumului sa mancam oua fierte, telemea cu rosii si ceapa verde si la urma sa taiem un pepene. Si cum soseaua pe care ne aflam în Midi aducea cu cea care strabate Cheile Bicazului, amintirile copilariei erau destul de puternice.

Soseaua prin chei

Dupa gustare, am continuat drumul catre Nisa. Treceam acum prin Chei, iar soseaua mi se parea incredibil de îngusta. Pe alocuri, stancile surplombau soseaua. În alte locuri, soseaua sinuoasa trecea pe deasupra unor pinteni de piatra suspendati în consola deasupra haului. Am observat foarte repede ca în partea dinspre prapastie nu era absolut nici o bariera de protectie. În cei aproape 60 de km cît serpuieste soseaua deasupra Verdonului, nu stiu daca am vazut de cinci ori aceste bariere. Iar cînd le-am vazut, erau realizate din bile de lemn care nu-mi inspirau mare încredere. Masina raspundea bine la comenzi si R. conducea cu ochii în patru, dar asta nu ne-a scutit de emotii. La un moment dat a dat sa se fereasca de o masina care venea din sens opus si ma jur ca am avut impresia ca a iesit cu jumatate din latimea cauciucului din dreapta de pe sosea. Iar sub cauciuc se deschideau niste prapastii care m-au albit la fata. Nici nu mai tin minte daca m-am uitat pe geam sau m-am aruncat peste soferul nostru, din reflex. Ideea e ca la cinci minute dupa aia înca-mi batea inima.

Point Sublime

Spre capatul Cheilor, se afla un punct de belvedere numit Point Sublime. Ei bine, numele spune tot. La intrarea în Chei, Verdonul este vijelios si îsi croieste intrarea printre pereti de stanca aproape verticali. De la înaltimea la care ne aflam, se vedea o alta sosea pe lânga râu si pe malul lui erau amenajate niste trepte care duceau într-o pestera. Peisajul facea toti banii. Plecînd de acolo, soseaua începuse sa coboare si la un moment dat am zarit în fata nostra un pisc de munte sculptat de ploi si vânt în asa fel încât dadea impresia ca o cetate imensa a fost construita exact în vârf. Nu stiu de ce mi s-a parut ca acele stanci seamana cu Minas Tirith din Lord of the Rings. Soarele cadea exact pe ele si pareau mai albe decît în realitate.

Drumul spre Nisa trecea în continuare prin Alpi numai ca de aceasta data ne aflam într-o sa de munte cînd ne-am oprit. în departare vedeam Nisa si Mediterana, iar în jur cît vedeam cu ochii numai creste de munte si paduri. Chiar acolo, în locul în care ne oprisem era un nene cu un butic de minerale. Adica vindea pietre. Cristale de mina, flori de mica, etc. Fetele si-au cumparat cîte un bolovan d-acela special, care era taiat în asa fel încât parea o sculptura abstracta. Nu ma pricep la minerale, deci n-as putea sa va spun cu ce fel de stânca m-am întors în Canada. Dar e un bolovan cu miez albastru si în mijloc sînt niste cristale translucide. Sînt interesante, nimic de spus, arata foarte bine în biblioteca mea alaturi de cristalul suedez de Orrefors, placuta de lut scrisa în alfabetul fenician sau placheta decorata manual din portelan de Toledo.

Corraze

Dupa o vreme, desi evitasem sa ne avantam pe autorute din cauze de taxe rutiere, am realizat ca nu prea cunosteam alt drum prin care sa ajungem la Nisa si apoi în arriere pays niçoise asa cum este cunoscuta zona montana din spatele capitalei Costei de Azur. Pensiunea noastra se afla la Corraze, un sat catarat pe un pisc de munte la o altitudine de aproape 1000 m înaltime. Am realizat acest lucru abia atunci cînd, iesind de pe autoruta care face legatura între Nisa si Monaco, am intrat pe niste drumuri de munte întortocheate si cu niste serpentine atat de stranse si abrupte încât majoritatea curbelor erau la 160 de grade. Mi se înfundasera urechile din cauza altitudinii si a vitezei cu care urcam de la nivelul marii. Drumul era atat de îngust încat de vreo cîteva ori a trebuit sa ne tragem înspre peretii de stanca aproape sa-i atingem cînd ne intersectam din sens invers cu vreo masina.

Se lasase seara cînd satul ne-a aparut în fata. Era exact un sat tipic de munte, cu biserica în iar casele construite strans una într-alta, în jurul ei, asezate pe pantele muntelui. Pensiunea noastra era catarata deasupra drumului si avea în fata o livada de maslini asezata pe terase sapate în munte. Închiriasem o casa cu trei dormitoare plus doua bai la etaj si o sala rustica de luat masa plus bucatarie la parter. Foarte curat si îngrijit. Am deschis geamurile si nu mi-a venit sa cred cînd am vazut ce priveliste aveam. Toate ferestrele dadeau spre muntele din fata crestei pe care eram noi si chiar peste vale era un alt sat. Iar de jur împrejur numai munti.

Pensiunea din munti

Am desfacut cîteva beri si alaturi de o salata de cruditati compusa la repezeala si o pâine de secara proaspat cumparata de la brutaria din sat, ne-am pus burtile la cale si ne-am dus cu totii la culcare rupti de oboseala. A doua zi urmam sa patrundem în Italia pâna la San Remo si sa ne întoarcem apoi pe sosele de cornisa catre Monte Carlo, locul de huzur al miliardarilor lumii.

Vacanta pe Coasta de Azur, tocmai începuse…

- Va urma -

Photo: Cafeina.ro

Episoadele precedente le gasiti AICI

Cehia a reactionat dur, chemandu-si ambasadorul de la post si anuntând ca va impune vize tuturor detinatorilor de pasaport diplomatic canadian. În paralel, guvernul ceh a cerut UE sa aplice clauza de solidaritate, urmând ca toate tarile UE sa impuna vize de calatorie cetatenilor canadieni. Presedentia suedeza a UE s-a conformat si a declarat prin intermediul ministrului suedez al imigratiei Tobias Billström ca Suedia este de acord cu cererea Cehiei si ca va face o recomandare Comisiei Europene sa discute aceasta propunere de introducere a clauzei de reciprocitate.

Comisia Europeana s-a sters la fund cu declaratia ministrului suedez. În afara de “ne pare rau pentru aceasta situatie” si “speram ca aceasta masura este temporara’’, Barroso a declarat numai ca va discuta cu Canada pentru a avea mai multe informatii. Canada a anuntat ca a transmis deja la UE toate datele legate de motivarea acestei decizii.

Între timp din cauza tiganilor Cehia ramâne cu obligativitatea vizelor canadiene.

În aceeasi oala cu Cehia se afla Mexicul, caruia Canada i-a impus începând de azi-noapte vize de calatorie. În lumina acestor evenimente, m-as risca sa spun ca Romania nu va beneficia prea curând de ridicarea vizelor de calatorie pentru ceatatenii care doresc sa calatoreasca în Canada.

Faza misto e ca el nu stie ca eu blogaresc despre el in timp ce el vorbeste despre blogging! Talk about speed… Or, should I have twittered?

I-as face si o poza, sa vi-l arat, dar nu vreau sa fiu nepoliticos!

Printre seniorii care îl însotisera pe defunctul rege , cel ce avea sa fie numit de urmasii sai Sfantul Louis, se gasea si puternicul conte Raymond al IV de Provence. Prieten al regilor europeni si sfetnic de încredere al papei Honoriu al III, Raymond avea o foarte mare influenta în ostirea cruciatilor, atât datorita averii sale si a casatoriilor ilustre pe care le aranjase ficelor sale. Cea mai mare era chiar regina Frantei, sotia lui Louis, cea de-a doua se maritase cu Regele Henric al III-lea al Angliei iar ce-a de-a treia cu fratele acestuia, viitorul rege al Albionului, Richard al II-lea. Ce nu stia Raymond si nu mai avea sa afle vreodata era ca pe cea de-a patra fata si pe mostenirea ei reprezentata de întinsele pamanturi ale tatalui ei, pusese ochii chiar Charles, noul comandant suprem al cruciatilor. Trupele contelui se aflau sub ordinele cavalerului Boniface de Blacas, mândru senior a zece sate din Provence si sotul Aycelinei de Moustiers.

În dimineata aceea de iulie, dupa întalnirea seniorilor care avusese loc în cortul lui Charles de Sicilia, Raymon de Provence îl chema la el pe Blacas si îi ordona sa încerce o patrundere în cetate. Blacas îsi stranse oamenii si sub acoperirea scuturilor îsi încerca norocul la poarta dinspre vest a cetatii. Dar strajerii califului al-Mustansir vegheau. O ploaie de smoala fierbinte si un nor de sageti îi întimpina pe cruciatii provensali. Blacas fu ranit la picior si la mâna în timp ce în jurul lui oamenii cadeau ca mustele. În mijlocul derutei generale poarta se deschise si pe ea navalira o trupa de luptatori calare, fluturand sabiile curbate asupra capului. Spre norocul sau, Blacas fu crutat datorita însemnelor de cavaler si fu facut prizonier în scopul unei rascumparari din partea rudelor lui. Aruncat într-o celula rece din turnul de vest, bîntuit de friguri, cavalerul îsi astepta soarta luni în sir fara sa primeasca nici o veste.

Între timp Charles al Siciliei ridica asediul Tunisului si îsi deplasa armata catre Acre, unde regele Ierusalimului facea cu greu fata atacurilor ostilor sultanului Baibars. Uitat în temnitele sarazine, Blacas se ruga la D-zeu în fiecare ceas al zilei, jurandu-si ca daca scapa cu viata sa ridice închine un monument Mîntuitorului în satul sau din muntii din Provence unde-l astepta Ayceline.

În timpul acesta, califul Tunisiei si trimisii regelui Spaniei negociau un acord secret prin care Muhammad al-Mustansir sa-l lipseasca de ajutor militar pe sultanul Egiptului. În cautarea unor garantii de buna credinta, trimisii catolici îi cerura califului sa elibereze din temnitele sale toti cavalerii cruciati facuti prizonieri. Voia lor se facu si Blacas se trezi deodata liber. Dupa multe luni de calatorie pe valurile înspumate ale Mediteranei si prin colbul Frantei, ajunse în sfarsit la mult iubita lui doamna. În semn de recunostinta, deasupra satului în care îsi avea cetatea aparu o stea suflata cu aur si supendata cu lanturi de metal între doua creste stâncoase. Apoi cruciatul mult încercat cladi o capela sub o stanca, si pâna la sfarsitul zilelor sale urca în munte de cîte doua ori pe zi pentru a multumi divinitatii care-l ajutase sa scape din mana necredinciosilor.

***

Cascada în sat

2009. Rezemat cu spatele de parapetul de beton care margineste cascada din mijlocul satului, ma uitam prin obiectivul aparatului de fotografiat la steaua de aur care parea ca pluteste între cele doua creste ale unuia din cele mai frumoase sate din Franta, Moustiers de Sainte-Marie în Alpes de Haute Provence. De jos îmi parea foarte mica. Sclipind din cînd în cînd pe azuriul cerului, aproape ca ar trece neobservata daca nu as sti ca e acolo. Putin mai jos, capela construita de Blacas înca mai sta în picioare. Încerc sa prind într-o singura încadeare satul, capela si crestele muntoase dar îmi este greu. Vazut de jos, de pe soseaua care duce prin munti de la Aix-en-Provence la Cannes satul se desfasoara absolut fabulos. Catarat pe stanci, avand în mijloc un arc de pod peste povarnisul în mijlocul careia cascada se revarsa zgomotos, Moustiers de Ste-Marie pare un loc iesit din povestile copilariei. Casele vopsite în culori vii si ferestrele pline de flori contrasteaza placut cu verdele muntilor din fundal cu cu albastrul lacului Sainte-Croix care se vede în departare. Planând la mare înaltime, niste ulii se rotesc neîncetat de parca ar astepta sa le pice ceva de mâncare. În aproape fiecare casa din acest sat functioneaza un butic, un hotel sau un restaurant. si lucru deloc de mirare, toate acestea functioneaza ca un magnet turistic.

Flori

Plimbarea prin sat era binevenita dupa cele doua ore jumate de drum. Afara erau vreo 35 de grade, însa nu se simteau. În spatele unei case, am descoperit un izvor de apa potabila, tras printr-o teava direct din munte. Ne-am umplut sticlele cu apa rece si ne-am stropit pe fata ca sa ne racorim. Aveam de gând sa urc pâna la capela din munte, însa uitandu-ma la multimea de trepte, eram oarecum descurajat. Pâna la urma ne-am hotarât sa urcam. Mi-a luat cam o jumate de ora sa urc cele 168 de trepte, pavate cu piatra spalata si rotunjite de ploi. Din cauza acelorasi ploi, pamantul se tasase astfel ca erau oarecum înclinate ceea ce îngreuna urcarea. Si cum soarele ardea iar eu eram iesit din forma fizica care ma consacrase pe vremea cînd faceam sport în mod regulat, am ajuns sus la capela în patru labe. M-am asezat pe scari la umbra sa-mi trag sufletul si am tras un gât de apa. Cam de jumatate de litru, gâtul asta. Moment în care apa mi-a tasnit instant prin porii pielii. Pasamite ma deshidratasem. Si mi-am plâns de mila, acolo pe scari, gandindu-ma ca Blacas putea sa urce si de doua ori pe zi, poate ca uneori cu armura pe el, iar eu cazusem lat din prima. Dar desi eram dezamagit, mi-a trecut repede! La coborâre a fost mai usor. Din cauza treptelor înclinate si a pietrelor alunecoase am luat-o la vale pe fund de doua ori.

Moustiers de Ste-Marie

Multe ore ne-am plimbat prin sat! Timp în care am admirat o rusoaica înalta si cu niste pantaloni scurti care-i lasau bucile dezgolite si am asistat la un exercitiu de alarma de incendiu anuntat de niste sirene atât de puternice încât am început sa ma uit prin jur asteptand sa vad peste munti vreo ciuperca de la vreo bomba atomica sau vreo flotila de avioane coborând în picaj peste sat. Sa moara Veta daca n-am crezut o clipa ca au venit mujahedinii lu’ Al-Quaeda peste Provence la cum urlau sirenele alea.

Cu urechile facute flenduri ne-am suit în masina si am luat-o catinel catre Les Gorges du Verdon si Lac de Sainte-Croix.

- Va urma (într-o buna zi) -

Photo: Cafeina.ro

Episoadele precedente le gasiti AICI

Eu : Kakaia treaba?
El : Tocmai l-am vazut pe împaratul Japoniei, Akihito!
Eu : Habar n-aveam ca-i prin Vancouver. Credeam ca a plecat deja din Canada.
El : Am vazut ca e lume adunata într-o piata si m-am dus si eu sa vad despre ce e vorba
Eu : Te-ai pozat cu el?
El : Nu. A trecut cu masina la 3-4 metri de mine.
Eu : I-ai facut din mâna?
El: Mi-a facut el mie. A trecut foarte încet. Am avut timp sa ma uit bine la el.
Eu : Si cum e?
El : Mi s-a parut mult mai batran decat il stiam eu.
Eu : Asa.
El : Mi-a placut sistemul de securitate. Avea niste tipi cu el foarte inalti, bine facuti, chiar chipesi.
Eu: Chipesi?
Eu : Asta ai vazut tu din sistemul de securitate? Ca baietii erau chipesi?
El : M-a mirat. Departe de imaginea pe care o am eu cand e vorba de japonezi.
Eu : Adica?
El : Mici de statura.
Eu : Aha! Vezi ca vine si Printul Charles cu Camilla în noiembrie
El : As vrea sa ii vad. Sper numai sa nu uit!
El : Lui Akihito as fi vrut sa-i strig Banzai!
El : Sa vad cum reactioneaza.
Eu : Poate ti-o furai de la baietii aia chipesi.
El : De ce?
Eu : Asta strigau soldatii japonezi în al doilea razbel cînd lansau atacuri sinucigase.
Eu : Sînt destul de convins ca chiparosii aia de japonezi ar fi interpretat gresit urarea ta!
El : Poate nu
Eu : E ca si cum i-ai striga Heil! lu’ Merkel.
El : Lui Charles o sa-i urez: Long live the king!
Eu: Poate o încasezi si de la securitatea printului.
El : De ce?
Eu : Charles nu-i înca rege!
El : Poate o sa fie pâna atunci.
Eu : Poate da. Sau poate nu.
El : Oricum, apropo de japonezi. Astia strigau altceva. Nu Sayonara. Altceva!
Eu : Cum sa-i strige Sayonara, bai? Sayonara e La revedere!
El : Si? Doar nu pleca nicaieri.
Eu : Nu, dar ar fi putut crede ca-i ureaza sa plece în loc cu verdeata.
El : Nu m-am gândit.
Eu : Nu l-au orbit ai lui cu flashurile? Nu s-a aruncat nici unul cu fata la pamânt?
El : Erau cîtiva pe lânga mine care plangeau în hohote de bucurie ca l-au vazut pe împarat.
Eu : Normal. Nu-l vezi în fiecare zi pe seful celei mai vechi monarhii din lume.

http://www.haaretz.com/hasen/spages/1100104.html

Va dati seama la ce fineturi s-a ajuns în razboiul israelo-palestinian? Dupa ce britanicii le-au taiat macroana unor importatori de arme israelieni si dupa ce au fost acuzati de toata lumea ca s-au putin jucat de-a genocidul în Gaza, acum Mossad-ul si Tzahal au descoperit arma secreta care sa-i ajute sa se impuna. Guma afrodisiaca!

Repede, sa-i zica cineva si lui Obama, poate câstiga razboiul din Afganistan si Irak!

***
De obicei ma duce un prieten la gara de unde iau trenul spre servici. De întors, ma întorc cu autobuzul. Acum doua zile am observat ca regia de transport locala a introdus de la gara niste Maxi-Taxi care circula mai mult goale si care opresc exact unde vreau eu. În fata casei mele! Am fost uimit sa observ ca abonamentul de tren e valabil si pe taxiurile astea, fara costuri suplimentare. E ca si cum as merge cu ele gratis. Talking about public services, huh?

***
Din cauza de ploi profunde, gradina mea de legume se simte bine numai pe jumatate. Rosiile au crescut ca la balamuc, tulpina ajungând la aproape 180 cm înaltime. Adica aproape doi metri! Pe alocuri, au ajuns sa se întrepatrunda cu ramurile marului sub care sînt plantate. Din pacate, din lipsa de soare, desi le-am plantat de vreo doua luni fructele de rosii nu sînt atat de multe. Iar care unde sînt, înca-s cît o unghie. În schimb salatele s-au facut mari si deja le-am mancat. Acum am plantat seminte de salata, tura a doua si deja au iesit! N-am mai vazut asa ceva. Castravetii si ardeii dau bairam în curand. Usturoiul si ceapa au ramas mici, vai de curu’ lor. Si toate buruienile (leustean, marar, cimbru, etc) se simt foarte bine. Loboda în schimb e prastie. E al treilea an ca încerc loboda, pur si simplu nu creste. Nu pot s-o aclimatizez deloc! Sînt trist!

***
Abaddon mi-a atras atentia ca articolul lui despre consulul futacios din Moldova a depasit mia de vizualizari la numai câteva ore dupa ce a fost postat pe Cafeina.ro. M-am uitat la statistici si am bagat de seama ca ieri am avut 1200 de unici, majoritatea veniti din Google dupa cuvinte cheie bazate pe sex. Si am ajuns amandoi la trista concluzie ca romanii sînt niste bizoni, pe care tot sexul si pornachele îi pasioneaza, indiferent cîta istorie, literatura si politica încercam noi sa-i aruncam în fata. Mai bine ne facem pepenarie decît sa încercam sa schimbam mentalitati.

***
Un scriitor american, Matt Stewart, a anuntat azi ca-si lanseaza noua carte pe Twitter. Am stat si m-am gandit, ce om întreg la cap si-ar lansa o nuvela pe un serviciu care-ti permite doar 140 de caractere per mesaj? Dar dupa aia am înteles genialitatea : trebuie sa fii un as în scris ca sa poti compune mesaje în doar 140 de caractere, pe care sa le legi unele de altele si sa trezesti interesul. Eu nu stiu daca as putea scrie un articol de blog prin Twitter. Mereu as avea impresia de claustrofobie literara!

Toti aia care-l acuza pe Creanga ca i-ar fi plagiat pe Fratii Grimm nu-s în toate mintile! Si acum sa lamurim de ce :

Creanga publica în decembrie 1875 în Convorbiri Literare, Capra cu Trei Iezi, la 63 de ani distanta de Kinder- und Hausmärchen, primul volum de povestiri al Fratilor Grimm care cuprindea si povestea Der Wolf und die sieben jungen Geißlein (Lupul si cei 7 iezi). La prima vedere, daca re-citim Capra cu Trei Iezi si povestea fratilor Grimm, poate parea caz de plagiat flagrant, desi povestea în sine e destul de diferita.

Dar, oare nu vi se pare încantator de suspect ca nimeni pâna în anul 2009 nu s-a prins ca Creanga ar fi plagiat? Adica, pana mea, timp de 134 de ani nu s-a prins nici dracu’ ca o poveste apartinand celor mai cunoscuti povestitori de pe planeta ar fi fost copiata de cel mai cunoscut povestitor român? Chiar asa? A trebuit sa observe Eduard si sa fie preluat de o gramada de bloguri, inclusiv de Ioan T. Morar, un om în general cu capul pe umeri?

Oare nu cumva explicatia este foarte simpla? Si anume ca Fratii Grimm nu au compus niciodata Lupul si cei 7 iezi, ci doar au cules-o din folclorul german? Nu cumva o istorie fara autor cunoscut care circula liber din gura în gura este libera de drepturi de autor si deci nu poate fi considerata plagiat? Stiati ca multe din povestile Fratilor Grimm de fapt apartineau nu doar poporului german ci în realitate circulau pe cale orala atât prin Franta cît si în Prusia si Austro-Ungaria cu zeci de ani înainte de publicarea lor?

S-a gândit cineva ca poate Capra cu Trei Iezi, într-o forma mult mai bruta, circula deja în tarile române poate cu 100 de ani înainte sa ajunga sa fie introdusa într-o carte de Fratii Grimm? S-a gândit cineva macar o secunda ca poate veriga lipsa dintre Ion Creanga si Fratii Grimm era Joseph Haltrich, un sas din Transilvania care era pasionat de povesti si care s-a întalnit de mai multe ori cu Fratii Grimm exact în perioada respectiva? De unde stim noi ca nu Haltrich i-a spus aceasta poveste lui Jacob Grimm? Poate ca de fapt Fratii Grimm au « plagiat » o poveste din folclorul românesc!

Terminati cu acuzatiile tâmpite la adresa lui Ion Creanga! Ce dracu, nu mai aveti nici un punct de reper? Am ajuns sa ne acuzam de plagiat scriitorii cei mai de seama? Parca vad ca mâine-poimâine aud ineptii si despre Eminescu. Ah, stati asa, ca tocmai citisem într-un ziar central ca în realitate plopii fara sot ai lui Eminescu erau cu sot si ca nu stiu cine a descoperit ca poetul n-a trecut niciodata pe acolo!

Am mai spus ca sistemul de valori al românilor e complet distrus! Povestea cu Creanga este o noua dovada ca ne place tare mult sa dam cu tarnacopul în baza statuilor noastre. Sau daca vreti, ca ne place sa-i aducem pe nemuritori la nivelul nostru.

Iata un link catre un video de pe ABC care-l absolva pe Obama. Dar comentatorii americani subliniaza gestul lui Sarko, he, he: Not so clear, not so clear!

http://abcnews.go.com/video/playerIndex?id=8049121

(curentul.ro)

Simpaticul consul al Romaniei la Chisinau a demisionat din motive de sanatate, dupa ce l-a tras Curentul.

Mai exact, Curentul l-a tras in poza si in film, pe cand dom” consul Ioan Nuica (zis, de vreo 24 de ore, si Ioan Nu-i Cap), calca pe bec — si pe o bunatate moldoviniasca — imbracat in costumul lui Adam.

Si mai exact, Curentul nu l-a filmat, ci se pare ca numai a publicat un filmulet in care consulica al nostru se joaca de-a mama si de-a tata, sau de-a bunicul si buneta, cu o sora incestuoasa di piesti Prut.

Articolul incriminant il puteti vedea aici www.curentul.ro/2009/index.php/2009071330928/Actualitate/Scandal-sexual-la-Chisinau-cu-un-diplomat-roman-in-rol-principal.html

Iar video-ul necenzurat, aici: http://www.yodablog.info/2009/07/video-necenzurat-ioan-nuica-sex.html

De remarcat ca tataia Nuica e un traditionalist convins in pat, nu se deda la acte perverse, ceea ce i-a facut pe multi sa isi dea cu parerea ca poate domnia sa se pastreaza in acest scop pentru Fratele Cel Mare de peste Prut, tavarisci Voronin himself.

Nasol e ca, lasand gluma la o parte, prostu”” asta batran iar a dovedit ca romanii sunt mai fraieri ca moldovenii, lasandu-se prinsi pe picior gresit, sau intre picioarele gresite, de comunistii de la Chisinau si serviciile lor secrete kaghebiste. Pentru ca, dincolo de dulceata din care s-a lacomit sa guste, tembelul asta lasa Romania fara reprezentare diplomatica la varf (scuze de expresie) in Moldova exact inainte de alegerile pe care Voronin a fost fortat sa le reorganizeze.*

Nu intamplator, un diplomat britanic a fost surprins intr-o situatie similara recent. Uitati-va mai jos la cei trei frati-patati: KGB, FSB, si SIS. Toti se trag din aceeasi sabie.

SIS FSB

*Dupa cum bine stiti, ambasadorul Filip Teodorescu a fost expulzat deja in Aprilie.

KGB

Am primit de la o banca, pe care nu vreau s-o numesc pentru ca-i o banca locala si numele n-are importanta, o oferta foarte misto. Dobânda cu 2 puncte mai mica decît aveam pâna atunci si plata tuturor penalitatilor si a taxelor de transfer a ipotecii. Conditia era sa-mi deschid si un cont de cheltuieli curente la ei si sa iau o catre de credit VISA.

Pentru ca-s un tip trecut prin ciur si prin dârmon, am cerut oferta scrisa, pe care am primit-o. Am acceptat-o si am trimis toate actele la banca ca sa înceapa procedurile. Am semnat contractele cu ei, dupa ce le-am citit din scoarta în scoarta - aveam o lupa la mine si am citit si literele alea mici cît puta de furnica, ramasesera astia de la banca foarte surprinsi. Era OK, am semnat, au semnat si ei, am luat copii cu mine si am plecat în vacanta.

La doua saptamani dupa ce m-am întors - trecuse o luna de cînd fusesem la banca - primesc acasa un extras din istoricul dosarului meu de credit de la Equifax Canada (platesc un serviciu special care ma anunta cine si de ce îsi baga nasul în dosarul meu de credit ca sa evit scaderea punctajului de credit si furtul de identitate). Scria acolo ca mi s-a adaugat o carte VISA la dosar si ca prima banca de la care aveam ipoteca se retrasese si aparuse noua banca. Dar, lucru foarte bizar, în loc sa-mi fie trecuta suma totala pe care o datorez la banca pentru casa, era trecuta o suma cu cinci mii dolari mai mare.

Avînd eu informatii ca s-au petrecut miscari în dosarul meu de credit, sun la noua banca si cer un update. Si aia foarte naturali, îmi trimit un mail cum ca ipoteca a fost transferata, ca toate actele sînt gata si ca dupa ce am platit notarul, taxele de transfer si penalitatile, datorez suma X care era aia cu cinci mii în plus. Am întrebat cum puii mei de am platit eu penalitatile si transferul daca întelegerea era ca banca plateste? Consilierul bancar mi-a spus ca v-am luat din suma împrumutata si am platit din ea cheltuielile.

Deci am cazut de pe scaun!

Am încercat sa dau la telefon de consilierul asta, cu care ma mai întalnisem de cîteva ori. Nimic! Era de negasit. I-am lasat doua mesaje pe robotul telefonic, am trimis trei mailuri, intrase în pamânt. Ïntr-o seara am primit de la el un mail în copie conforma adresat unei colege a acestuia, tipa care îmi facuse oferta initiala cu care ma atrasese la banca lor. Mailul era pe un ton sfidator, consilierul vorbea de mine ca despre un idiot si pe deasupra îi zicea tipei aleia ca nu am stiu eu sa citesc contractul, ca nu scrie nicaieri în dosar ca banca plateste transferul ipotecii, ca toate platile trebuie sa se faca exclusiv din contul meu de la banca lor si ca am avut o oferta speciala pe care eu n-am înteles-o bine. Adica eu sînt cam bou, cu alte cuvinte! Si îi scria tipei : poti tu sa-i explici clientului în asa fel încat sa priceapa si el?

Bai, am vazut negru în fata ochilor! Însa cînd îmi sare mustarul, nu mai pot gandi logic, pt ca asa cum spunea înteleptul Buddha cînd te enervezi, nu mai cauti adevarul ci adevarul TAU. Asa ca am respirat adanc desi fierbeam si m-am ocupat cu altceva. Am tuns iarba în curte, am baut o bere cu vecinul si am mai scris doua articole pe blog. Adica am încercat sa nu ma gandesc la faza asta.

Pe la 10h00 seara, am luat toate hartiile de la banca si le-am citit rand cu rand construindu-mi cazul. I-am scris consilierului un mail dur dar de-o politete taioasa în care am solicitat o întalnire cu el si cu superiorul sau direct cît mai repede, în caz contrar urmand sa iau masurile potrivite.  N-am precizat care-s masurile, puteau fi apelatul la un avocat sau mutatul dosarului la alta banca ori chiar acceptatul mizeriei lor. N-am precizat, am lasat sa pluteasca amenintarea în aer.

Si i-am mai citat cuvant cu cuvant din actele semnate cu el, niste puncte care spuneau ca e dreptul meu sa-mi aleg banca din care vreau sa fac platile si ca banca nu poate impune conditii unilaterale suplimentare la contract fara sa ma consulte. I-am precizat ca deschiderea unui cont curent la ei nu presupune automat ca eu trebuie sa-l si folosesc pt plata ipotecii si ca am o oferta scrisa în care scrie negru pe alb ca banca plateste transferul. Si ca ma mira foarte tare ca a reusit sa faca niste plati din contul meu în conditiile în care nu m-au informat în prealabil. Si ca sînt de-a dreptul surprins de faptul ca au marit arbitrar suma împrumutata fara sa aiba semnatura mea de accept. Si i-am mai scris ca dupa slabele mele cunostinte financiare, am vaga impresia ca a încalcat niste regulamente bancare cu ocazia asta dar ca desigur ca ma pot interesa la vreun organism de regularizare bancara.

Ïn încheiere i-am spus ca urasc cînd oamenii presupun ca sînt un idiot care nu-s cunoaste drepturile.

Dupa care i-am trimis acest mail, cu copie conforma la colega lui, cea care mi-a facut oferta initiala ca sa devina oficial si sa am martori.

***

A doua zi dimineata la ora 9h00 cînd înca nu ma asezasem bine pe scaun la birou, m-a sunat  acest consilier de la banca si foarte, foarte amabil mi-a spus ca sigur domnu’ Stash, sa ne întalnim joia viitoare sa lamurim toate aspectele. S-a grabit sa confirme ca va fi si seful lui la întalnire si mi-a adus aminte îndatoritor sa nu cumva sa uit sa aduc o hartie semnata prin care sa precizez contul si banca din care vreau sa fac platile. Si ca sigur ca o sa va dam înapoi banii pe care i-am platit din contul dvs, uite chiar acum ne ocupam de asta, domnu” Stash. Si îmi cer scuze, a fost o neîntelegere si bla, bla.

Înca nu-i terminat foiletonul, ramâne sa vad joia viitoare. Dar sînt absolut scîrbit de puterea discretionara pe care si-o aroga uneori bancile prin intermediul unor angajati. Si sînt convins ca la prima ocazie de a ma desparti de ei, o voi face.

Pentru ca s-au comportat exact ca niste hoti la drumul mare!

Firmele care au o cifra de afaceri mai mica de 12.000 de euro vor trebui sa plateasca anual la stat un impozit minim de 500 de euro, a declarat, joi, pentru NewsIn, ministrul Finantelor, Gheorghe Pogea, adaugand ca firmele care nu pot plati nici macar aceasta suma nu-si justifica existenta. “Daca nu poti plati nici macar 500 de euro la stat, anual, inchide! Nu avem de unde plati investitiile si nu avem cum sa luam alte masuri economice daca firmele nu-si platesc taxele”.

Pe 9 Aprile 2009, scriam:

Ia sa facem noi un calcul mititel pe genunchi asa cum ne-a învatat la scoala nenea profesorul. Sa zicem ca avem o firma de contabilitate cu doi angajati, cu cifra de afaceri de 12 mii de euro anual, maximul permis de lege. Da? 500 împartit la 12.000 fac exact 4.1% impozit pe cifra de afaceri, ca nu pot sa-i spun profit. Nu suna rau, nu? Dar ia sa despicam noi firul în patru si sa vedem cum stau lucrurile mai în detaliu (…)

(…) pentru 500 de euro, onor guvernul României se caca pe el si pierde de 10 ori mai mult decât ar încasa la bugetul de stat daca ar lasa firmele în pace.

Articolul integral AICI

Pe 14 Aprilie, Pogea revenea cu lamuriri:

Introducerea impozitului minim, nu va duce la falimentul unor firme (…) Nu pot sa cred ca o firma ar putea intra în faliment din cauza introducerii impozitului minim. Va asigur ca în Romania nu vor fi falimente din acest punct de vedere.

Ieri, citesc la Vlad Petreanu urmatoarea chestie:

Peste 80 de mii de firme româneşti şi-au oprit activitatea în primele 6 luni ale acestui an - acestea sunt date oficiale, comunicate de Registrul Comerţului, dar ce e mai dur abia acum vine: cifra este de 10 ori mai mare ca în primele 6 luni ale anului trecut. O creştere dramatică de peste 1000 la sută, aşadar.

Mai e ceva de spus?

Deci, într-un oras de lânga Montreal, niste Dorei canadieni au uitat sa mute stalpii, asa ca niste Gigei destepti au asfaltat în jurul lor. Si mai tare este indicatia de viteza de pe stalp: 16 km/h. Nu 50, nu 40, nu 10. Exact 16!

Primita pe mail, cum altfel?

Photo: AFP

Traim într-o lume nebuna! Iata clipul:

Nu cred ca o femeie ar putea vreodata sa devina pilot în Formula 1. Cred ca ar trebui sa se îmbrace în alb si sa stea în bucatarie, laolalta cu celelalte aparate casnice.

Asa grai Bernie Ecclestone, bossul Formulei 1, cel mai mediatizat show automobilistic de pe planeta si unul din cei mai bogati oameni din Marea Britanie, într-un interviu de saptamana trecuta. Noi putem doar sa adaugam atat :

Dude! Say fucking what?!?

Aia care stiu un pic de franceza, vor întelege fara probleme!

Si pentru ca noi romanii ne pricepem la toate si eu sînt dupa doua pahare de Côté du Languedoc 2001, uite ce as face eu daca mîine m-ar suna Vantu si mi-ar propune postul lu’ ala care-i sef la Cotidianul: as da un test tuturor jurnalistilor. Daca sînt pe economic, testul ar fi din economie: ce-s alea bonuri de tezaur, cum functioneaza piata de capital, calculeaza-mi o dobanda compusa pe zece ani, calculeaza-mi rata de amortizare la un împrumut pe 10 ani, etc. Daca-s jurnalisti pe politic, le-as da test din cultura politica nationala si internationala: ce state fac parte din Grupul de la Visegrad, cum functioneaza Parlamentul European, cine era prim-ministrul Romaniei în 1929, ce-i aia glasnost si perestroika si ce vrea ele, etc. Dupa care as da afara fara mila. Nu cum fac astia acum în presa, cînd pun pe liber de-a valma. Eu as da afara exact ciurucurile si as creste productivitatea la hectar.

Astazi, 9 iulie, Pagina de Media publica un mail intern din grupul Realitatea-Catavencu, din care face parte si ziarul Cotidianul, care zice :

În acest weekend, sâmbătă şi duminică, toţi jurnaliştii Realitatea TV Bucureşti vor participa la testarea profesională. Adică vor primi de la managementul RTV şi HR 2-3 pagini cu întrebări de cultură generală, cunoştinţe profesionale şi gramatica limbii române. (să aveţi pix la voi). Este o practică în companiile care se respectă să testeze periodic nivelul profesional al angajaţilor. La RTV testarea instituţională o face audienţa. Însă în spatele reuşitei sau eşecului de rating se ascund oameni pregătiţi, foarte pregătiţi şi deloc, iar managementul vrea foarte mult să îi cunoască.

Mai mult, în acelasi articol, scriam :

As sparge Cotidianul în bucati si as creea sectiuni separate de Actualitate, Cinema, Auto, Imobiliare, Gurmand, Turism, Dispora, etc care sa arate ca niste ziare independente. Si as alcatui în fiecare zi ziarul din sectiunea Actualitatea împreuna cu una sau doua sectiuni din celelalte. Luni Auto, marti Arta si Lectura, miercuri Imobiliare si tot asa. Sambata as baga inserturi publicitare în ziar - nu carti si DVD-uri - de calitate. Pliante de firme, oferte de la Orange, etc. As muta centrul de greutate al ziarului din timpul saptamanii în week-end cînd as publica sectiuni de Timpul Liber, TV, Ghid de iesit în oras, etc. As gandi publicitatea din ziar diferit.

Aceeasi Pagina de Media, publica într-un alt articol, un interviu cu Doru Buscu, director editorial la Cotidianul

Ediţia de print a ziarului Cotidianul va fi complet relansată, spune Buşcu: “va fi un accent mult mai puternic pe secţiunile de analize, comentarii şi materiale de sinteză. În noul ziar, care va avea tot 16 pagini, dintre care vor fi între 6 şi 8 de comentarii. Zona de sport va fi foarte puţină prezentă pe print. Ea avea 2-3 pagini în ziar, iar acum va fi doar în zona de actualitate. Am constatat că sportul nu era foarte citit. Noua grilă a ziarului a fost intersectată cu două criterii: eficienţa jurnalistică plus utilitatea viitoare în structura ziarului. În primul rând, sunt unii care nu mai au un loc în noul format al ziarului. În al doilea rând, sunt cei care nu au strălucit până acum”.

Deci, da!

Remoulins

Ne-am strecurat cu greu prin aglomeratie si am reusit s-o luam catre Nîmes, urmand ca la prima sau a doua iesire sa ne îndreptam catre Gard. De-a dreptul banal, am ratat si iesirile astea asa ca am iesit mai la sud-vest. Nu mai stiu daca v-am spus, însa toate intersectiile din Franta sînt formate din sensuri giratorii. Cred ca francezii au inventat sensul giratoriu si pentru ca-s absolut înnebuniti dupa el, l-au plasat în fiecare satuc, intersectie de strazi, în orase si absolut peste tot unde aveau loc. Doar zonele vechi au scapat, ca daca ar fi pus si acolo un giratoriu, cred ca nu se mai putea circula decît cu bicicleta. Nu-i rau ca sistem de fluidizare a circulatiei daca compar cu Canada unde în zone urbane sau rezidentiale am stop obligatoriu la fiecare 20 de metri. Dar sînt generatoare de rau de masina daca mergi cu viteza si trebuie sa le ocolesti la fiecare doua sute de metri.

Iar noi eram grabiti, asa ca dai si baga la sensuri giratorii de m-a luat cu ameteala. Într-un tarziu am reusit sa ajungem la Remoulins si sa parcam, în scopul servirii cinei. Spre uimirea mea, în satucul de o frumusete iesita din comun, nu erau decît doua restaurante terasa, si alea închise. Asa ca dupa o plimbare de jumatate de ora pe stomacul gol, am iesit vijelios din sat si am mers pe malul drept al Gardonului, râul care trece pe sub apeductul roman de la Gard. Obiectivul în sine se afla la vreo 20 de km de sat, într-un soi de parc natural. Parcarile sînt de-o parte si de alta a apeductului, dar numai pe malul stang sînt vreo doua restaurante si o vila romana. Noi, bineînteles, parcasem pe malul drept.

Pont du Gard

Pont du Gard este cel mai mare apeduct roman care a rezistat pâna în zilele noastre. Construit pe trei nivele, nivelul inferior folosind ca pod pietonal, era folosit la transportarea apei de la un lac de lînga Uzes pâna la Nîmes. Unii zic ca a fost construit de împaratul Agrippa, altii ca mai devreme. Cert este ca, la fel ca majoritatea constructiilor romane care mai dainuiesc înca în Midi, a fost construit dupa cucerirea Galiei de catre romani, în secolul I era noastra. Ceea ce este uimitor pentru constructiile din acea perioada este ca acest apeduct a fost construit în întregime din blocuri de piatra, fara sa se foloseasca mortar. Care fusese deja descoperit înca din 250 înainte de Christos, fiind folosit în mai multe constructii din Imperiu. Iar reteta era incredibil de asemanatoare cu mortarul din zilele noastre.

Arce

Dar la acest apeduct, nu s-a folosit mortar. Si ca sa va lamuresc nedumeririle, la fel cum le-am lamurit fetelor care m-au întrebat cum e posibil ca romanii sa fi construit niste arce de piatra imense, cu raza de pâna la 20 de metri fara mortar: foloseau chei de bolta. Cheia de bolta este o piatra taiata foarte precis, care se punea la mijlocul unui arc si care prin greutatea ei presa pietrele din stanga si din dreapta ei. Iar la rândul lor acestea se sprijineau pe cele de dedesubt. Principiul în sine este simplu doar ca bolta trebuie realizata foarte exact în asa fel încat fatetele blocurilor de piatra sa se afle în contact 100%. Cunostintele de geometrie si mecanica de baza (calcul de segment de cerc, diametre, topografie, cum actioneaza greutatea blocului, presiune laterala, diferente de nivel, etc) erau esentiale. Esentiale, bai! Pe vremea aia, mesterii erau ingineri adevarati care stiau sa faca calcule de mâna fara sa aiba nevoie de programe de calcul. Nu va ascund faptul ca unii profesionisti din zilele noastre ar sfarsi în arenele romane mancati de lei. Cam asta e nivelul societatii de azi si cam p-aici ne aflam în epoca moderna!

Unele blocuri folosite la Pont du Gard cîntareau pâna la 6 tone, de unde apare întrebarea cum au reusit romanii sa ridice aceste blocuri la înaltimi uluitoare. Cu scripeti! Caci nu Da Vinci a inventat scripetii, el doar i-a folosit în cadrul unor masini. Romanii foloseau la un moment scripeti actionati de un soi de roata ca aia pe care alearga soriceii în cusca. Imaginati-va ca un om care merge în interiorul unei roti cu diametrul de 10 metri, poate ridica un bloc de piatra cu o greutate de 1 tona. Gasiti referinte pe internet, daca cautati Roman engineering. Si ca sa terminam cu partea tehnica, aflati voi ca acest canal de aductiune a apei din care facea parte Pont du Gard, era capabil sa livreze 20 mii de m.c. de apa pe zi. Sa mai spunem ca în majoritatea oraselor de astazi un locuitor foloseste sub un metru cub de apa pe zi si veti realiza poate dimensiunile ingineriei romane de acum 2000 de ani.

Vedere de pe malul stâng

Am coborât pâna în albia Gardonului pentru a avea o vedere mai larga asupra apeductului. Lînga noi, un grup de greci se scaldau în râu asa cum stramosii lor au facut-o înainte sa vina galii si apoi romanii si sa-i putin fugareasca. Fiind eu urmas al dacilor, popor care a încasat-o si el de la romani, m-am uitat la ei cu simpatie si i-am lasat în veselia lor. Am urcat pe podul pietonal la primul nivel admirând împrejurimile, constructia în sine si padurile dese din jur. În jurul meu o gramada de turisti vorbeau la telefon, gest care mi se pare blasfemie la adresa istoriei. Unul din ei, provençal tipic, folosea în discutia lui niste expresii care m-au amuzat de cînd le-am auzit prima oara. Sudicii Frantei folosesc foarte des quoi si voilà. La asta de vorbea la telefon, probabil agent de vanzari pe undeva, expresiile curgeau gârla : Ne cerem scuze, quoi? Da, stiu ca am gresit estimarea, quoi? Mâine o sa va trimitem o noua cotatie, voilà! Trebuie mai întai sa vorbesc cu seful meu, voilà! Da, sigur ca o putem reface, quoi? si tot asa timp de jumatate de ora. În timp ce ma plimbam pe pod, ma gandeam ca daca i-as pune o zgarda electronica cu electro-shocuri care sa se activeze de cîte ori zice quoi sau voilà, ar muri electrocutat.

Placheta

De la Pont du Gard ne-am întors catre pensiunea noastra, aflata la 150 km departare, numai ca am luat-o pe alt drum, ca sa mai vedem zona. Si asa am ajuns sa luam cina la Tarascon. De fapt am luat-o în Beaucaire, oraselul geaman al lui Tarascon. Cele doua orasele sînt asezate de-o parte si de alta a Rhônului si daca n-ar fi placutele indicatoare, ai zice ca sînt o singura localitate. Tarascon este cunoscut în toata lumea datorita a doua personaje. Tartarin din Tarascon, personaj inventat de scriitorul Alphonse Daudet si monstrul mitologic Tarasque despre care se zice ca ar fi salasluit p-acolo. Oraselul în sine nu-i ceva special. E un loc linist si cu un port de iahturi destul de simpaticut. Plus o cetate care la ora 9 seara nu se prea zarea.

Ne-am oprit la Brasserie du Nord au Sud sa luam cina. S-a dovedit a fi un restaurant foarte misto, cu preturi decente. Mi-am comandat plat du jour, care consta dintr-o farfurie cu diverse fructe de mare : scoici, creveti, octopus, crabi, etc. Un deliciu la doar 15 euro. Berea costa între 3.5 si 4.5 euro asa ca am udat din belsug fructele de mare. Atmosfera era foarte faina, noaptea calda si prietenii aproape. Ne-am simtit bine si dupa vreo doua ore am plecat spre Villelaure, unde trebuia sa ne facem bagajele, urmand ca a doua zi sa plecam catre Nisa, pe Coasta de Azur, al doilea punct de cazare din excursia noastra.

Ajunsi la pensiune, am observat pe întuneric ca în usa ne astepta un broscoi. Da’ cred ca era cel mai mare broscoi pe care l-am vazut în viata mea, ever! Aveam impresia ca trebuie sa cântareasca minim jumatate de kil. Fetele si-au dat cu parerea ca o fi vreun print fermecat si au stat în dubiu daca sa-l sarute si sa plece cu el la castelul lui din Taramul Fermecat sau sa ramana în continuare cu noi. Pâna la urma ne-au ales pe noi, spre usurarea noastra.

În timp ce strangeam lucrurile pentru ca a doua zi dimineata sa nu pierdem timp si sa plecam direct. R. ne-a comunicat ca în contractul lui cu pensiunea, scrie ca sîntem pasibili de penalizare de 50 de euro daca nu lasam totul exact cum am gasit. Am ramas masca, pe scarile care duceau la etaj, la dormitoare. Unde ai zis ca scrie? am întrebat nelamurit.În contractul pe care l-am semnat cu pensiunea, mi-a raspuns el. Ce-ai facut? am râs eu. Cine a mai pomenit sa închei contract cînd închiriezi o pensiune, l-am întrebat neîncrezator. Glumesti?

Însa R. era cît se poate de serios. Si mi-a explicat ca la rezervarea celor trei pensiuni în care urma sa stam în timpul vacantei noastre, rezervari facute prin reteaua Gîtes de France, primise prin posta pe adresa lui de acasa, contracte în toata regula care stipulau conditii absolut aiuritoare pentru mine, dar destul de naturale pentru el. Si pe care a trebuit sa le semneze si sa le trimita înapoi prin posta, înainte ca noi sa ajungem la acele pensiuni, altfel rezervarile nu erau valabile.

Umirea mea atinsese apogeul. M-am uitat într-unul din contracte, cel de la Corraze, localitate aflata la 20 de km de Nisa unde urma sa ajungem a doua zi si nu mi-a venit sa-mi cred ochilor. Printre altele, contractul facea un inventar al tuturor obiectelor din pensiune, specifica ca daca vrem lenjerie de pat trebuie sa platim suplimentar, ca vom citi contoarul electric împreuna cu gazda la venire si la plecare si ca vom plati curentul separat, ca daca lasam deranj în casa vom fi taxati, ca daca vrem televizor vom fi taxati si alte asemenea. Plus ca gazda trebuia sa primeasca un CEC cu toata suma de plata în avans si Oh, my God! în momentul cazarii trebuia sa lasam o garantie returnabila de 300 de euro pentru cazul în care spargeam sau distrugeam ceva.

Deci nu ca eram socat! Eram absolut aiurit de ceea ce citeam în contract. L-am întrebat cum de a putut semna asa ceva si mi-a spus ca în majoritatea Gîtes de France, de la trei spice în sus cam astea sînt conditiile. Pur si simplu nu-mi venea sa cred! Desi cazarea era cu mult mai ieftina decît la un hotel, conditiile mi se pareau de-a dreptul absurde comparate cu orice pensiune din lumea asta în care mi-a calcat vreodata piciorul. Si aici includ si Romania. Mi-a spus ca celelalte doua pensiuni, cea din care urma sa plecam si cea de-a treia, de lânga Béziers în Languedoc, nu aveau conditii atât de stricte, dar ca a trebuit sa semneze contracte si cu acelea si se prevedeau penalitati în caz ca lasam deranj plus ca lenjeria se platea separat. L-am întrebat cum dracu as fi facut daca ma ocupam eu de rezervari, tinand cont ca veneam din Canada si nu din Franta, ca el. Mi-a raspuns ca era foarte probabil sa ma fi trezit cu contractele în posta în Canada, altfel nu aveam rezervari.

Mi-am revenit cu greu din sistemul absolut socant al cazarilor în pensiunile rurale ale Frantei. În viata mea nu pomenisem asemenea conditii impuse cuiva care venea sa le dea bani, în conditii de criza turistica, în care multe pensiuni stau goale. Pur si simplu îl bombardam pe R. cu întrebari si el îmi raspundea rabdator la fiecare, facându-ma sa înteleg ca asta era sistemul si ca acesti proprietari de pensiuni lucreaza dupa niste proceduri aplicate cam peste tot. La urma a reiesit ca ne costa foarte putin - practic o pensiune cu doua dormitoare, sala de dus, toaleta, living, bucatarie dotata cu toata aparatura necesara si o terasa în curte - costa cam 100 euro pe zi sau sub. De unde reiese în jur de 25 de euro pe zi de caciula, un pret mai mult decît accesibil. Pâna la urma, noua nopti de cazare ne-au costat 400 de euro în total. Super deal!

Lamurit asupra metodelor de cazare si fiind aproape miezul noptii, am urcat la culcare pentru ca a doua zi urmam sa parcurgem aproape 300 km pâna la Nisa si ne alesesem traseul care trecea prin Gorges du Verdon, prin unele din cele mai spectaculoase chei montane prin care mi-a fost dat vreodata sa trec.

- Sfarsitul Aventurilor în Provence -

Photo: Cafeina.ro

Episoadele precedente le gasiti AICI

Ïn episoadele viitoare, Coasta de Azur si Coasta Ligura (în nordul Italiei). Dar pâna atunci, Aventurile lui Stash iau o mica pauza de încarcare a bateriilor.

Iata ce zicea Buddha, prin anul 450 înaintea erei noastre:

1. Un cîine nu este considerat un cîine bun pentru ca latra bine. Un om, nu este considerat un om bun doar pentru ca e un bun orator.

Adica, indiferent cît de bine scrieti, asta nu înseamna ca sînteti bloggeri de succes.

2. Un pahar se umple picatura cu picatura.

Paharul este succesul la care tindeti în online iar picaturile sînt reusitele unor postari pe blog. Desigur, daca vreti un pahar mai mare sau picura mai rar, veti umple paharul peste douazeci de ani!

3. Tot ceea ce sîntem, este rezultatul a ceea ce gândim. Daca un om vorbeste sau actioneaza în urma unor ganduri necurate, durerea îl va urmari. Daca va avea ganduri curate, fericirea si linistea nu-l vor parasi niciodata.

Asta se refera la comentariile lasate pe alte bloguri. Daca criticati aiurea, durerea va va urmari. Daca laudati, veti fi fericiti, pentru ca nu veti fi banati sau cenzurati de proprietarul blogului respectiv.

4. Toate faptele rele apar din cauza mintii. Daca mintea se transforma, pot continua faptele rele?

Nu criticati alti bloggeri pe site-ul vostru. Obisnuiti-va sa ganditi ca ei si poate într-o zi veti fi acceptati în cercul lor. Odata acceptati, oricum nu-i mai puteti critica!

5. O idee care-i dezvoltata si transformata în actiune este mai importanta decît o idee care ramâne la stadiul de idee.

Cred ca-i evident ca acest sfat se refera la ideile pentru articole. Degeaba aveti o idee misto daca în baza ei nu scrieti acel articol. De aceea este necesar sa va treziti noaptea din somn cînd va vine ideea, ca sa scrieti articolul si sa-l publicati. Daca nu, o sa v-o ia Zoso înainte, pentru ca se stie ca Zoso nu doarme niciodata.

6. Un prieten nesincer si rau este mai de temut decît o fiara feroce; o fiara îti va rani trupul, dar un prieten nesincer îti va rani mintea.

Asta se întampla uneori cu prietenii facuti pe internet. Cîteodata îti trag presul de sub picioare! Dar asta e riscul daca ati ales sa traiti pe internet. Daca ati avea si voi o viata, n-ati citi articolul asta despre blogging!

7. Sa nu crezi nimic din ce citesti sau auzi, indiferent unde citesti sau cine a spus-o, decît daca e în concordanta cu propriile tale convingeri sau bunul tau simt.

Se aplica în cazul în care credeti tot ce cititi pe un blog. Repetati dupa mine: Mos Craciun nu exista!

8. Decît o mie de cuvinte goale, mai bine unul singur dar plin de întelepciune!

Sfat valabil pentru fetele care umplu pagini întregi de blog cu sentimentul ala misto pe care l-au avut ele azi-dimineata. We don’t care! Scrieti mai bine o singura propozitie înteleapta! Sînt goala si singura! Ne intereseaza de mii de ori mai mult!

9. Nu supraevalua succesul  tau si nici nu-i invidia pe altii. Cel care-i invidiaza pe altii, nu va obtine pacea sufleteasca.

Nu invidiati numarul de abonati ai unui blogger. Puteti si voi sa va faceti 300 de adrese de e-mail si sa va abonati la blogul vostru. Nu invidiati numarul de comentarii al lui Dono. Cu alea 300 de adrese de e-mail va puteti si voi lasa 100 de comentarii pline de « Misto! », « Excelent post! » si « Marfa! » la fiecare articol pe care-l scrieti.

Ma opresc aici cu citatele înteleptului Buddha. A mai spus el multe, dar cine are timp sa citeasca tot? La urma urmei spre deosebire de voi, eu chiar am o viata!

“Ce lungă-mi pare calea! De ce am plecat de acasă?
As vrea să ma întorc. Orgoliul însa nu mă lasă!
Monaco-mi va fi casa, într-un micut castel
Un cont baban în bancă si un iaht mititel”

Amarnic plângea diva mărirea de-altadată
Acele texte scrise de presa subjugată
Erau ca o lumină dulce de glorie mareaţă,
Dar toate aceste lucruri sînt dintr-o alta viaţă

Dezamagirea cruntă si scârba i-au luat locul
Cum si-ar dori acuma pe toti sa-i ardă focul !
Aceste ganduri triste o chinuiau pe divă
Si sub povara lor, opri pe dreapta-n curbă.

Cu capul pe volan si frâna de mană trasă
Isi aducea aminte intrarea în calească
La ultima editie, platita din buget
Din fonduri aprobate de un primar destept.

Cîteva mii de euro pentr-o reclamă grasă
Facuta la orasul ce-i fuse cîndva casă.
« Nu am crezut vreodata ca voi pleca în tren
Ca sa revin acasă calare pe-un Cayenne! »

Astfel grăi artista bătută-n cap de soare,
În fata unui public ce-ovationa-n picioare
Şi inima în pieptu-i bătea cu foc, deşteaptă
Ah, i-am prostit si p-ăstia. Cu ei, o tara-ntreagă!

Plecată este diva si de-ar rămane-acolo
Departe, la Monaco, sa-si cînte ode solo
Ne-am saturat de fite si de rahat prin presă
Ce dulce e tacerea, cînd Răduleasca-i dusă!

By Cafeina.ro

Drumul spre izvor

Iesind din Gordes am observat pe dreapta un producator local ce vindea cirese. Am oprit si am cumparat o caserola de 1 kg pentru 3 euro. Mi s-a parut un deal foarte bun, pentru ca de obicei mananc cirese de la 8 euro în sus kg. Dar am observat mai apoi, în timp ce treceam cu masina prin mijlocul unor livezi întinse, ca ciresele sînt foarte populare în zona respectiva. Le lipsea gustul ala de carton cretat pe care îl au fructele cu care sînt eu obisnuit. Mai curand aduceau la gust cu cele pe care le-am furat în copilarie, pe vremea cînd gardurile dintre bunicii mei si vecini erau doar un obstacol temporar menit sa-mi aduca aminte ca ciresele de dincolo de gard sînt întotdeauna mai bune.

De la Gordes la Fontaine de Vaucluse, drumul este taiat adesea prin stanca. Pe masura ce ne apropiam de izvorul râului Sorgue, peretii de stanca se profilau din ce în ce mai amenintatori. Adesea sculptati de mama natura, plini de scobituri în care pasarile si animalele au gasit un loc propice de salas, strajuiesc soseaua de o parte si de alta transformandu-se într-un soi de fortareata naturala care protejeaza un peisaj linistit, prea putin tulburat de prezenta umana. Prea putin cunoscute turistilor, locurile gazduiesc unul din cele mai stranii fenomene geologice.

Râul izvoraste direct de sub falezele de stanca înalte de cîteva sute de metri.

Fontaine de Vaucluse

Izvorul râului, alimentat de apa de ploaie colectata din platoul Vauclusei, este constituit de un puţ natural extrem de adanc. În sezonul ploios, acest puţ se revarsa cu un debit de peste 100 metri cubi pe secunda si creaza râul Sorgue. Fenomenul îl transforma într-unul din cele mai puternice izvoare ale unui râu de pe planeta. Speologii au cautat ani de zile modalitatea prin care izvorul se alimenteaza. La un moment dat au coborât un submarin-robot pâna la 350 de metri adancime fara sa reuseasca sa-i atinga fundul! De curand, alte teste au aratat ca apa se aduna de la distante de pâna la 30 de km, calatorind prin pasaje subterane care înca nu au fost descoperite. Doar utilizarea unor coloranti în Platoul Vaclusei, coloranti descoperiti apoi în acest puţ natural, au aratat cam de unde calatoreste apa.

Asa grai badia Google!

Pe malul rîului

Pe marginea râului se afla foarte multe salcii si gradini care induc o senzatie de liniste direct în moalele capului. Senzatie accentuata de morile de lemn utilizate altadata la fabricarea hartiei. În satul cu o alura oarecum medievala, o gramada de restaurante si terase cu puternic parfum turistic au fost construite pe malurile râului astfel ca doritorii pot admira culoarea de smarald a apei în timp ce-si pun burta la cale. Normal ca aceasta combinatie de terasa, râu de munte si peisaj linistit poate fi fatala pentru buzunare. De altfel Fontaine de Vaucluse este unul din locurile acelea unde nimic nu-i pe gratis. Cînd am ajuns noi p-acolo, erau o multime de gardieni publici si paznici de parcari nemilosi. L-am testat pe unul si i-am spus ca stam doar o juma’ de ora. Nici n-a vrut sa auda. Odata intrat în parcare, deja se taia bilet nerambursabil. Noroc ca eram hotarâti sa lasam masina în acea parcare, altfel erau bani pierduti.

Drumul spre izvor trece prin mijlocul unor dughene din lemn ca acelea care se gasesc si prin Romania pe drumuri de munte, în zone foarte turistice. Si tot ca la noi, erau de vanzare o gramada de cacastuşuri. Fetele s-au oprit sa vada niste sapunuri naturale si plachete din argila realizate pe loc de un artist. Si au reusit sa iasa de acolo si cu sapunuri si cu plachetele respective. În timpul asta eu am vizitat o fabricuta de hartie de altadata, alimentata de o moara de lemn dar am reusit sa ies de acolo si fara hartie si fara vreo bucata din roata cu palete. Desi era interesant rau, ca mestesugarii amestecau flori de lavanda întregi în pasta de hartie si iesea un produs final foarte cochet. Ideal pentru scris biletele de dragoste de catre o femeie îndragostita. De mii de ori mai incitant decât mailurile impersonale din ziua de azi.

Si daca tot vorbim de mailuri si internet, sa povestim si despre Francesco Petrarca care si-a tarâit pasii pe aici pe la 1300 si ceva. Dupa ce papa Clement al V-lea aflat în exil la Poitiers i-a decimat pe Cavalerii Templieri la ordinele lui Philip al IV-lea al Frantei, a încercat sa iasa de sub tutela franceza si s-a mutat cu catel si cu purcel la Avignon, care nu era parte a regatului Frantei. Si daca tot s-a mutat, si-a luat cu el toata curtea ca doar nu era sa se spele si sa se îmbrace singur. Iar ta-su lu’ Petrarca a fost obligat sa-l urmeze pe suveranul pontif, ca el era ala care-i tinea ţucalul. Asa ca si-a luat cu el si familia.

Placa memoriala

Peste ani, cînd Petrarca a devenit si el preot, s-a întors în Franta ca sa faca stagiu pe lânga papa Benedict al XII-lea, urmând sa trimita mai apoi niste CV-uri la niste biserici din provincie pentru vreun post de cleric. Cautand el un loc linistit la mica distanta de Avignon, un loc unde sa se relaxeze si sa se gandeasca la Laura de Noves, nevasta contelui de Sade, stramosul marchizului cu acelasi nume, l-a gasit la Vallis Clausa, adica Valea Închisa. Unde s-a apucat sa scrie niscaiva sonete si sa corespondeze cu Boccacio cel cu Decameronul ca sa-l barfeasca pe Dante, ala cu Divina Commedia. Mai tarziu, niste membri ai Ministerului Turismului din Franta au instalat o placa memoriala pe locul unde altadata primul turist din istorie - despre Petrarca se spune ca ar fi calatorit pentru placere pe cînd con-ţaranii lui calatoreau în interes de servici sau fugariti cu sabiile - a dormit la umbra salciilor si a scris multe din operele lui nemuritoare din care eu n-am citit nici una.

Am urcat cu totii pâna la izvorul râului si am admirat ştioalna. Nivelul apei era scazut, nimerindu-ne noi în sezonul secetos. Deci ţîsnitoarea naturala pe care ne asteptam s-o vedem, era lipsa la apel. Cu toate acestea, râul din aval parea sa se simta bine, motiv de reflexii la coridoare subterane care-l alimenteaza. Am cascat gura pe acolo avand grija sa n-o luam la vale catre puţul fara fund si dupa o plimbarica pe la umbra salciilor si aruncat cu pietre dupa ratele care îsi faceau de lucru pe oglinda apei, ne-am întors la masina.

Era deja ora cinci dupa-amiaza si ne propuseseram sa ajungem la Pont de Gard, unde ne gandeam sa luam si cina. La ora aia habar n-aveam ca Pont du Gard este se afla în mijlocul unui parc natural si ca lucru bizar pentru unul din cele mai vizitate obiective turistice din Franta, nu aveam sa gasim nici un restaurant la picioarele lui.

- Va urma (probabil) -

Photo: Cafeina.ro

Episoadele precedente le gasiti AICI

Din presa locala

Stirea de mai sus ar fi trecut absolut neobservata în Readerul meu daca nu as fi vazut numele si varsta sefului de serviciu care a luat mita. Dar le-am vazut si deodata au navalit peste mine amintiri negre!

Pe cînd aveam 18 ani si ma pregateam cu colegii de balul de sfarsit de an si de majorate, prin orasul meu natal umbla o banda de batausi. Capul bandei era acest Sorin Gherghelas. La toti baietii din oras ne era absolut groaza de tipul asta, pentru ca atunci cînd se îmbata, cauta scandal si futea niste batai asa de violente, de-i baga în spital pe nefericiti. Desi era cu 2 ani mai mic ca noi, avea o forta iesita din comun, o tehnica de bataie bolnava si o agresivitate ireala. Obisnuia sa mearga cu gashca prin oras si unde vedea un majorat, spargea usa la apartament - la propriu - si navalea peste tineri, de multe ori lasandu-i cu ochii umflati. De fete nu se atingea niciodata, trebuie sa recunosc. Politia era absolut neputincioasa, cred ca din cauza ca parintii lui Gherghelas aveau relatii, nu mai stiu. Mai avea un frate, daca-mi amintesc bine, foarte cuninte. Dar renumele batausului de frate-su i-a facut nu odata probleme si lui.

Prin 1990 cred ca nu era week-end sau seara de vacanta sa nu aud ca Gherghelas a mai batut pe careva, ca a distrus un bar în oras sau ca s-a batut într-o discoteca. Putini din adolescentii de atunci reuseau sa-i faca fata. Pe vremea aia aveam un fost coleg care nu umbla cu batausul asta, dar care si asta era super-caftangiu. Din pacate avea sa moara doi ani mai tarziu în caminul Facultatii de Marina din Constanta, înjunghiat în urma unei altercatii. Ei, la majoratul meu l-am invitat si pe fostul meu coleg, nu pentru ca eram prieten cu el ci pentru ca puteam sa-l folosesc ca bodyguard. Si bineînteles ca dupa o vreme, cînd bairamul la mine acasa era în toi, l-am vazut de pe balcon pe Gherghelas în fata blocului, cu toata trupa lui de batausi.

M-am prins atunci ca printre invitaii mei erau si tradatori. Genul ala de oameni de nimic care ar vinde-o si pe ma-sa numai sa le fie lor bine. Unii din astia îl serveau cu ponturi pe Gherghelas, despre bairamele din oras, asa ca asta venea acolo, exact ca un mafiot, si cerea taxa de protectie. De obicei cerea de baut! Unii dadeau ca sa nu o încaseze. Altii se dadeau cocosi si sfarseau la urgenta.

Gherghelas statea în fata blocului cracanat si urla amenintari cum ca vine sus peste mine. Avea niste bocanci grei carora usa de la apartamentul parintilor mei nu ar fi rezistat. L-am trimis jos pe colegul meu, bodyguardul. Ala se cunostea cu Gherghelas si aveau asa, o stima unul pentru altul, cum au capii de gashti interlope între ei.  S-au înteles ca trupa de batausi sa se care de acolo contra a trei sticle de vin. Le-am trimis jos si dusi au fost, în alte parti de oras unde sa mai bata pe careva. Aceeasi tehnica am aplicat-o mai tarziu la balul de sfarsit de clasa a XII-a cînd o alta banda de batausi, condusa de alt dobitoc, vroia sa intre peste noi în sala unde era petrecerea. Cu aceleasi tehnici de negociere si mita, i-am convins sa stea deoparte. Iar ei au stat, drojdind la bautura împrastiati în jurul salii unde avea loc balul, «pazindu-ne» de cealalta banda, a lui Gherghelas.

Dupa cîtiva ani i-am pierdut urma. Cred ca intrase la facultate la Bucuresti si facea dezastru prin campusurile de acolo. La un moment data am auzit ca încercase sa distruga o discoteca acolo si bodyguarzii îl pisasera atat de bine, ca-l bagasera în spital. Uitasem de el, desi de cîte ori ma gandeam la cum a fost majoratul meu, acolo într-un colt al mintii vedeau abia profilata umbra lui Gherghelas, doar ca uitasem si cum îl cheama si cu ce se ocupa. Abia azi cînd am citit stirea din ziar mi-am amintit de tipul asta care altadata speriase orasul.

Nu stiu ce fel de om a ajuns tipul asta, desi este evident din stirea de mai sus, dar n-as putea niciodata sa-i adresez doua vorbe sau sa-i dau mâna. Tocmai din cauza terorii pe care a raspandit-o cînd era adolescent.

Am iesit afara sa ma bucur de soare si mirosuri pâna se trezea toata lumea. Prin fata mea tocmai trecea cu tractorul gazda noastra. Din mers mi-a facut din mâna niste semne bizare, pe care le-am interpretat ca fiind de salut, asa ca i-am raspuns cu aceleasi semne. M-am prins mai pe urma ca-mi atragea atentia la unul din cîinii lui cît un vitel care venise din spate sa ma miroasa. Noroc ca era învatat cu strainii, pentru ca la ce colti avea, nu cred ca as fi avut sanse sa scap necapsat. M-am refugiat înapoi în bucatarie si asteptând sa se faca cafeaua, am facut planul de bataie pe ziua care tocmai începea. Pentru ca tocmai ne umpluseram ochii de peisaje urbane în Marsilia si Aix-en-Provence, si pentru ca de-a lungul calatoriei noastre urma sa mai petrecem ceva timp pe malul Mediteranei, am hotârat de comun acord cu mine însumi ca-i cazul sa vedem la Provence profonde. Si ce poate fi mai tipic pentru Provence decît niste lanuri de lavanda si niste sate catarate pe stânci?

Panorama lînga Gordes

La distanta de doar 30 de km de noi, dincolo de crestele muntoase care strajuiesc la nord valea rîului Durance, se afla Gordes, unul din cele mai frumoase sate din Franta. Frecventat altadata de artisti ca Matisse, Renoir, Van Gogh, sau Picasso care au baut si ei un vin la vreun auberge din sat, atrage în fiecare an o gramada de turisti si gura-casca ca mine curiosi sa vada locurile care i-au inspirat pe clasici. Cînd a coborât si restul trupei, le-am propus sa mergem în Luberon. Toata lumea a fost de acord, asa ca dupa micul dejun ne-am blindat cu crema anti-solara si cu apa plata - poate va aduceti aminte din episoadele anterioare ca apa de baut e o substanta magica care nu este disponibila oriunde în Franta - am fixat radioul din masina pe Nostalgie care transmitea numai muzica franceza de altadata, cu Edith Piaf, Dalida, Maurice Chevalier si Mireille Mathieu si am luat-o catre Gordes.

Gordes

Drumul trecea prin munti si nu odata am avut impresia de déjà-vu. Zona aduce mult cu Transilvania, cu defileul Muresului. Iar oraselele de pe drum îmi aduceau aminte de localitati din judetul Mures. Nu-mi vin în minte locatii specifice, dar memoria mea mi-a spus foarte clar ca de judetul Mures e vorba. La un moment dat ne-am oprit într-un punct de bellevedere ca sa admiram platoul Vauclusei care se întindea la picioarele noastre. In zare se zareau alti munti, de care Franta nu duce deloc lipsa. Dupa înca cîteva zeci de km, iesind din ultima curba am zarit în fata noastra Gordes, catarat pe dealurile Luberonului.

Cu un puternic iz medieval, perfect restaurat si conservat, satul se afla situat pe un deal stancos, avand în varf o cetate. Piata centrala se afla în fata cetatii iar casele sînt asezate pe pantele dealului. Ceea ce da impresia de centrare a satului în jurul cetatii. Pantele sînt destul de abrupte, aproape fiecare casa fiind construita deasupra alteia. Desigur, acest tip de asezare ofera tuturor locuitorilor o priveliste superba asupra platoului Luberon si a lanurilor de lavanda si maci de la poalele satului. Majoritatea gradinilor sînt terasate, taiate în stanca. Stradutele sînt pavate cu piatra cubica, înguste si abrupte. Practic în tot satul nu ai decât doua directii de mers. În sus, sau în jos. Aproape ca nu exista alee care sa înceapa si sa se termine la acelasi nivel.

Gard de piatra

Dupa ce am parcat, ne-am ferit de un autocar plin de turisti si am facut cîteva fotografii. Vremea era superba, nici prea cald, nici prea frig. În timp ce fetele s-au oprit la un magazin cu antichitati iar R. admira cetatea, eu am început sa studiez gardurile de piatra. Ce mi se parea absolut fabulos la acele garduri era modul în care fusesera construite. Practic toate erau alcatuite din blocuri de piatra culese din vreo albie de râu, asezate simplu unul peste altul iar la partea superioara piatra fusese sparta în felii si asezata în picioare ca niste farfurii puse la uscat. Rezultatul era uimitor. Aceste felii de piatra ale caror colturi si muchii erau destul de taioase, actionau ca sârma ghimpata. Practic nu te puteai nici urca si nici aseza pe ele. Si nu doar oamenii, nici animalele nu s-ar fi simtit mai confortabil. Gardurile din Gordes mi s-au parut un excelent exemplu de folosire a resurselor naturale cu minim de prelucrare.

La pas, satul este foarte misto! Impresia de cetate medievala este accentuata de faptul ca toate casele sînt construite din blocuri de piatra, fara finisaje moderne. E ca si cum toate ar dainui de pe vremea razboiului de treizeci de ani. Stradutele sînt umbrite iar printre case exista din loc în loc un soi de pasaje si arcade care sa te ajute sa treci dintr-o straduta în alta fara sa trebuiasca sa cobori si apoi sa urci. Ne-am plimbat cu totii admirand privelistea si diverse case mai deosebite. Am trecut pe lînga un cais care daduse în rod si pentru ca nu-l culesese nimeni iar Fluture tocmai ce se plansese de ciresele de la el din sat pe care nu le culege nimeni, am zis ca-i pacat sa ramana fructele nemancate de niste guri flamande. Ca doara nu numai Viena sa aiba tiganii ei care sa-i manance lebedele din parc, pot si eu sa rad un cais decorativ din mijlocul Frantei. Asa ca am tras de o creanga care atarna deasupra strazii, mi-am înnodat tricoul si mi-am umplut poala cu caise. Erau calde si zemoase, o binecuvantare pentru niste gatlejuri uscate.

Nevasta-mea m-a certat ca am stricat estetica caisului!

Poftim?!? Era sa ma înnec cu un sâmbure cînd am auzit-o!

Mi-a aratat copacul ramas în urma. De unde înainte era de un verde viu cu pete portocalii, acum deasupra strazii era doar verde viu. Doar în curte mai avea fructe, p-alea din strada le rasesem eu. Daca as fi avut simtul estetic al lui Picasso poate ca as fi suferit pentru aceasta debalansare a culorilor. Da’ eu am adesea simtul estetic atrofiat si înlocuit de simtul stocului gol, asa ca nu am plans. Dar va plânge cultura universala ca am lasat un cais la Gordes fara fructe si poate un viitor Matisse nu va mai avea ce sa picteze.

Atelier Radu Focsa

Dupa o promenada prin sat ne-am întors în piata centrala. Fetele au observat un atelier de pictura al unui Radu Focsa, artist român stabilit la Gordes si au intrat hotarate la el sa schimbe o vorba. Sperând ca tipul nu-i specializat în nuduri, mi-am înghitit spaimele interioare si am dat sa intru în curtea unui palat de alaturi. Dar exact atunci mi-au cazut ochii pe cîteva din lucrarile artistului agatate pe peretii atelierului si pe care le puteti vedea si voi dînd click aici. Spaimele interioare mi-au revenit cu putere si mi l-am imaginat pe pictor ca pe Javier Bardem în Vicky, Cristina, Barcelona gata sa le invite pe fete sa mearga cu avionul lui la Dijon sa guste împreuna niste cultura si mustar la borcan.

Am intrat într-o cafenea de vis-a-vis sa-mi înnec spaimele cu un cappucino glacé. Dupa cîteva minute, timp în care masurasem din ochi înaltimea usii artistului dându-mi cu parerea asupra rezistentei ei si derulasem în minte niste faze de kung-fu pe care le-am prins din filmele cu perversu’ de Carradine înainte sa-si lege juvaţul de ce-i era lui mai drag, fetele au iesit în strada râzand, fiecare avand în mâna o carte de vizita a pictorului. M-am uitat la ele prin geam si am iesit si eu din cafenea dupa ce dadusera coltul spre castel. Am alergat repede la palatul ale carui curti vroiam sa le admir, am tras cinci poze una dupa alta ca sa am un alibi pentru lipsa mea si apoi am urcat relaxat spre locul de întalnire, de la fantana din piata castelului.

Gradina palat

Fetele tocmai negociau pretul la niste saculeti cu seminte de lavanda, asa ca le-am asteptat si dupa ce ni s-a alaturat si R. care fusese sa inspecteze nu-s ce monumente, am luat masina si am plecat catre Fontaine de Vaucluse, locul de reculegere si comuniune cu natura si din cînd în cînd cu nevasta contelui de Sade a lui Petrarca, tatal Renascentismului si al limbii italiene moderne.

- Va urma -

Photo: Cafeina.ro

Episoadele precedente le gasiti AICI

Eu : Si deci?
El: Si deci, ce?
Eu : Care-i treaba în Iran?
El : Nasoala! Au adus luptatori Hezbollah sa-i ajute pe politai.
Eu : Am auzit. Zvonuri!
El : Poate ca nu! Tot ce stim, stim de pe Twitter.
Eu : Noroc de americani cu Twitter-ul lor.
El : Desigur! Noroc de americani.
Eu : Crezi ca va castiga Moussavi?
El : E pregatit sa devina martir.
Eu : Moussavi? Credeam ca e politician!
El : Este politician! A fost prim-ministru în 1980. Are si el sange pe mâini.
Eu : Nu al lui, în tot cazul…
El : Nu, al iranienilor!
Eu : Asta e speranta politicii iraniene, pentru care a murit Neda? Politicianul-martir?
El : Da.
Eu : Asta-i o poveste din 1001 de Nopti?
El : Cunosti 1001 de Nopti?
Eu : Cunosc! Tu cunosti povestile lui Ispirescu?
El : Nu. Cine este?
Eu : Un fel de Seherezada.

Pauza. Râd. El soarbe din cafea.

El : Esti musulman?
Eu : Nu. Sînt crestin ortodox.
El : Crestin? Dar cum de nu esti musulman?

Râd si înjur în gând

Eu : În tara mea, au ajuns crestinii înaintea musulmanilor.
El : Da? Dar pana sa ajunga crestinii ce religie ati avut?
Eu: Adoram un zeu pe care-l chema Zalmoxe!
El : Zalmoxe?
Eu : Da. E o religie bazata pe acupunctura.
El : Acupunctura? Ca la chinezi?
Eu : Nu chiar. Mai curand ca la mayasi.
El : Cum ca la mayasi?
Eu : Pai la ceremoniile religioase se lua cel mai viteaz razboinic si se arunca în sulite drept ofranda zeului Zalmoxe.
El : În sulite? La asta-i zici tu acupunctura?
Eu : Nu-i tot un fel de acupunctura? Este. Doar ca-i adesea fatala!

Soarbe din cafea. Astept.

El: Cum îl chema pe fostul vostru presedinte?
Eu : Iliescu.
El : Nu asta, celalalt.
Eu : Constantinescu.
El : Nu-i asta. Tot cu « escu »
Eu : Ceausescu
El : Asa. Nu era la fel ca Ahmadinejad?
Eu : Oarecum. N-avea barba dar avea nevasta.
El : Si Ahmadinejad are. Numai ca n-o cunoaste nimeni
Eu : Pe-a lui Ceausescu o cunosteau prea multi
El : Era populara?
Eu : Foarte. Din cauza asta au si împuscat-o
El : Au împuscat-o? Credeam ca s-a spanzurat în închisoare împreuna cu barbat-su
Eu : Daca s-a spanzurat, atunci trucajul a fost misto
El : Ce trucaj?
Eu : Ai mai vazut spanzurat cu 20 de gauri în el?
El : Nu
Eu : Asta atatea avea!

Se pregateste sa duca cana la gura. Zambesc larg.

Eu: Ceausescu v-a facut barajul de pe fluviul Karun

Cana se opreste la mijlocul drumului.

El : Ce?
Eu : Si p-alea de pe Eufrat în Irak
El : Ce?
Eu : Noroc de Ceausescu ca aveti acu’ lumina în Iran.
El : Sînt patru baraje pe Karun.
Eu : Unul e al nostru.

Se uita la mine mirat.

Eu : Hai ca o întind, fericitule!
El : De ce fericit?
Eu : Nu-i asta numele tau* ?

Râd. El pare de-a dreptul socat. Ies din birou. Cana de cafea a ramas pe masa, pe jumatate goala.

* În farsi, Saeed înseamna norocos, fericit.