nu pare a fi de bine – începe 
sezonul 8 din Tre` să-ți găsești pacea 
cu tine însuți! – de parcă ți-ai pierdut-o 
la finalul copilăriei 
de parcă aș fi doo persoane, nu una..
și ne batem pe titlurile de proprietate 
ba tu ești chiriașul! 

tu, suflete-al meu
că eu sunt mai mult decât tu!
și mi se pare că de-aia crapă coaja copacilor 
nu-i mai încape viața – și-abia 
atunci se usucă, când seva din ei 
nu le mai contrazice felul de-a fi
existența..

ah, 
tu contrazi-mă, suflete!
fii tu viața din mine!
..dă-o-ncolo de pace! 

]]> https://calatorru.wordpress.com/2026/04/08/the-end/feed/ 0 11469 calatorru https://calatorru.wordpress.com/2026/04/01/primitivism-lingvistic/ https://calatorru.wordpress.com/2026/04/01/primitivism-lingvistic/#respond Wed, 01 Apr 2026 18:50:00 +0000 http://calatorru.wordpress.com/?p=11465 cascada de dinaintea peșterii nu-i apă
ci consoane silabisite și mai ales vocale
cu zgomot – un oarecare zgomot ce
îngână un freamăt și-o muzică și 
cu siguranță o distinsă noimă 

uneori – când în vorbele nedescrise e soare 
se poate vedea chiar și curcubeul 
arcul cu săgeți al aha-ului 
arcul doldora de culoare 
al vieții monocrome

mă retrag te regtragi ne retragem 
în peșterile astea ale conjugării 
și-i acoperim gura cu perdeaua 
aceasta a rostirii
să n-audă nimeni cântecul frescelor 
să nu vadă nimeni scânteile ciocnirii
sufletului de suflet 
și mai ales armele de vânătoare 
așezate ca trofee sub umbre

plângi?..
dar asta-i altă cascadă!

stau pe-un măruntai de-al ei
ca un gând nerostit încă și intuiesc
clocirea de parcă aș fi un cuib de viitor
pentru planuri o săgetare rotund-spiralată
de aripi
prin aerul prin care în mod normal se cade
se prăvălește grav-itațional
izbitor, pământesc..

Isus pășea într-o noapte pe ape
izbitor de asemănătoare cu noaptea asta
în care aerul mă poartă pe brațele lui – valuri
nelichide sub pașii minunii!

iar n-avem pâine – o aud pe mama 
zicând cu buzele strânse
fugi până la magazin, și..

câte pâini ne lipsesc 
scrie înrămarea de lângă dulap 
toate – zic eu
le-am ascuns la mine sub tricou
le caut uneori în oglindă 
ca să le admir – întreptând spatele 
a speranță:
că ce lipsește
se poate uneori număra 
și ce-i strâmb poate fi 
îndreptat..

chiar dacă știu – acolo, undeva 
în sinea mea 
că nu-i așa..
nu-i așa ?

poate o fi un film de scurt metraj 
cu subtitrare nu – regizorul necunoscut..
cu actori și cu actrițe întâmplătoare
finalul previzibil e de brusc – aidoma 
zgomotului făcut de înger 
când a căzut..

într-o noapte Angyal a adormit dus 
pe calorifer de frig se făcuse întuneric..
și noi dintr-o dată am auzit un booom
odihna lui caldă nu s-a trezit
deși căzuse zgomotos..

de atunci mi s-a părut că lumea
e un înger căzut 
cu două aripi către nord și sud
vreo două spiralate de la est spre vest 
cu celelalte își învelește acoperit picioarele 
de parcă i-ar fi frig acum..
să nu mai știe nimeni încotro..
cu ultimele ce i-au mai rămas
`și-ascunde fața – mă uit la el
de-un secol imediat și nu mă prind
nu vrea să vadă ce-și-cum
sau pur și simplu așa
de rușinat..(!?)

ghemul de munți și văi 
de oceane de fluvii și de pârâiașe 
cu tot cu florile lor ce ciripesc 
dansează prin spațiu dansul cadou 
șomoiocul de lumină caldă admiră 
abundența serilor de dimineață
a apusurilor de răsărit..

în atelierul lăuntric agonisim tot felul de șublere
măsurăm milimetric străzile astea cu doo sensuri 
ale relațiilor 
tot felul de cântare cu care ne acordăm cântecul
cântările de bucurie și de jale 
după cât cântărim în ochii celor pe care-i cântărim 
 – nici nu știam că știu, pân`adineauri, că atelierele astea-s 
în ochi – la cât de aglomerat e acolo..

și uite așa unii sunt prea puțin pentru noi 
și de alții ne-am săturat deja 
cei mai mulți (ne) sunt indiferenți 
majoritatea sunt niște străini și nu ne afectează 
străinătatea lor – nici nu planificăm vreo excursie
`nspre ei..

a izbucnit ieri un nou război 
vechea persie cu bombe și-n plombe 
a primit o palmă, sau doo
dar ca-n bancul cu impotența:
noi ridicăm din umeri..
vuiește facebookul de alinierea planetelor 
și parcă ciulim și noi urechea 
ah, e scris în stele – cum zice cântecul 
trebuie doar să avem răbdare – cum spun bătrânii
că la răstimpuri există o potrivire 
între ce dai și ce primești 
între cât cântărești și cât ești cântărit.. 
între 1 și 2..

visăm câteodată cu ochii închiși 
fără să vrem anume ne trezim captivi 
în jocul unor imagini nealese de noi 
visul ne trăiește și nu noi îi suntem 
proprietari 

altminteri visăm cu ochii deschiși 
împingem imaginile mentale 
zăbovim asupra unora anume 
le suprapunem cu altele 
fără să ne dăm seama măcar 
cât de specialiști suntem 

ne cerem noi nouă
ca unei inteligențe artificiale 
să adăugăm culoare – și adăugăm
să șlefuim griul – și se estompează 
să punem o fereastră să crească iarba mai mică 
sau mai mare să aibă frunze pomul 
și leagăn 
și insistăm asupra detaliilor 
ca și cum ar fi niște detalii de vis 

până când ni se închid ochii de zgomot 
de strigăt de chemarea unei sonerii 
de ușa deschisă a unei conversații 

ba se întâmplă să ne dorim să visăm 
și să nu fim în stare 
să căutăm visele prin unghere lăuntrice 
și să nu le găsim 
să ne întrebăm noi pe noi înșine 
ca pe niște locatari deodată 
– nu mi-ai văzut visul? era aici pe masă 
– oare ce am făcut cu visul de alaltăieri?
..rama asta pusă pe marginea șemineului 
e visul ăla mai vechi din copilărie?

mergem la sală ca să putem ridica paturile 
să căutăm să vedem de nu-s cumva visurile pe-acolo 
ne dezvoltăm abilități noi 
de-a da stelele într-o parte și-n alta 
să vedem nu cumva sunt ascunse 
prin ceruri 

le căutăm chiar și-n gurile unora 
ca pe niște dinți de aur 
– tu ce părere ai ? ce crezi ? zi ceva !
vorbește ! poate că printre vorbele tale 
s-a pierdut visul meu 

și brusc găsim câte un vis 
când nici nu te aștepți 
precum răsadurile pământului 
nici nu știm cum de au răsărit 
când au crescut că erau doar un sâmbure 
de idee
o sămânță de speranță înghițită de noapte 
de noaptea uitării
înghițită de trecut în pământul lui reavăn
peste care au plouat zilele 

visăm că visăm vise 
aidoma timpului 3 în 1 

drumurile sunt segmente de pași 
paie din care ne construim un cuib 
dârele gps-ului pe harta timpului 
portret al învârtiturilor noastre

drumurile sunt cercuri nerotunde 
ghemuri din care ne croșetăm hainele vieții 
puloverele cu care ne îmbrăcăm 
îmbucăturile cu care ne hrănim
astea sunt drumurile
și
ele au o geometrie a lor 
o geometrie fluidă deși par solide 
au o oarecare lichiditate 
precum dâra bărcii pe lac 

dimensiunile noastre 
nemăsurabile 

să le potrivești precum tâmplarul lemnele
să le muți din planul mental
în viitorul posibil și
să construiești prin cumpărare
o punte între
astăzi și mâine

este o fericire să cumperi lucruri
chiar dacă fericirea nu poate fi cumpărată
chiar dacă ceea ce obții nu sunt lucrurile însele
– lucrurile în sine – ci imaginabila lor posibilitate de-a fi
infinitatea de posibilități în care se pot lega
între ele într-un anumit fel cu rezultat fix
și apoi dezlegarea spre o altă legare
cu alt rezultat

cumperi de fapt o bibliotecă imaginară
a viitorului din care îți alegi de pe raft
o variantă anume

cumperi o multitudine de variante
și schimbul acesta aduce cu sine
prin întinderea aceea a mâinii din suflet
o cantitate anume de fericire
râu ce inundă delta prezentului
viitor lichid tolănit în acum-ul ce țipă

păsări de bucurie cresc galben
nevăzuți pești de gânduri înoată
umbre ascund undeva monștrii
monștrii unui posibil dezastru
monștrii de viitor sumbru

e o fericire să cumperi lucruri
pentru că nu lucrurile sunt cumpărate
nici fericirea..

ne mai jucăm? m-a întrebat
nesigur 
deși eu intenționat 
venisem anume 
pregătit cu cele necesare 
să iau aminte la frageda bogăție 
a inimii (lui)

și-am hoinărit împreună 
prin joacă 
ciulind urechiile 
acuțind coada ochiului 
să nu care-cumva să ratez 
intersecția (aia prielnică) 

cărarea devenirii o ia ușor la stânga 
– spre cealaltă dreaptă –
și-n jocul conștienței de sine 
se poate citi sub lumină 
în-semnul că 
nu toate drumurile 
duc la roma..

ce altceva măreț mai știm de Adam 
– din tot mileniul vieții lui – decât 
c-a ascultat de nevastă-sa într-o nebună zi 
și-a fost concediat 
din slujba lui de grădinar 
(și-odat` cu el și noi..)

de atunci tot cântă sprinsteen 
pe coarde de aramă personală 
faimoasele grădini secrete 
pierdute undeva-n obscuritate 
iubirile din tinerețe pe care 
se depune grosolan 
praful uitării 
și suspendatele grădini din babilonul 
acelor ani de glorie 
zac în țărână mute 

cum „ce grădini?” cine-i Adam?
strămoșul ce-i ascuns adânc în noi 
cu care măsurăm tot ce-i uman 

oare cu timp se poate doar 
a măsura declinul meu, al tău 
al altcuiva.. 
[poate că nu, ..poate că da]

până și faptul că ați prins ideea din prima 
ne aseamănă – acel ceva ce avem în comun cum ar fi 
reacția sprâncenei ridicate când se bate apa în piuă 
sau state the obvious – cum ar zice asemănătorii noștri
de dincolo de oceanul lingvistic 
al etichetelor verbale care ne diferențiază 
și al comunicării totale ce ne aseamănă 

toți avem același izvor, deși nu ne revărsăm în aceeași mare 
și afluenții influențelor (noastre) de care avem parte 
au cenepe-uri diferite, deși cu toții au cenepe-uri 
fiecare vrea ceva însă fiecare vrea ceva 
înrobiți de atâta libertate care ne diferențiază 
și ne aseamănă deopotrivă:
tânjirea veșnic neîmplinită 
gândul c-ar fi putut fi altfel 
călătoria căutării de sine ce se întoarce mereu acasă
la oglinda aia ușor ciobită pe margini de rușine 

toți avem ceva în comun 
gândul înșurubat în stele 
ușoara teamă de moarte 
fiorul (atât de diferit al) vieții!

moartea dă târcoale în fiecare seară 
ca un lup pe lângă cotețul găinilor 
râvnind cel mai mult ouăle de aur ale gândului
în pomul vieții am agățat o ghirlandă 
cu lumini galbene 
ce se-ntind până pe terasele dimineții 

celălalt pom l-am tăiat bușteni 
bucăți aproape identic-egale
l-am descojit de coajă să văd ce sevă 
ascunde pe dinăuntru și cât de spiralate
îi sunt circumferințele cunoașterii

îl crăp lemne de foc în vatra nopții 
și-n viețile friguroase ale zilei 
fac surcele din care sar scântei  
ce ne descriu atât de..
în două fracțiuni de secundă 

acolo în anotimpul inimii mă găsesc
scormonind în cuvinte jarul lumii

oamenii i-au dat nume și-au construit 
bănci pe malurile ei și-au stat să-i asculte 
cântecul la umbra de curiozitate 
a vorbei

toate poveștile cărate-n rucsace – ajunse la culme
și date mai departe din gură în gură 
se rostogolesc ca niște mingi de pe un 
versant pe altul și-apoi irigă valea 

ajunse-n cănile oamenilor le astâmpără setea 
setea lor nesfârșită de viață se strecoară 
în rădăcinile sălcilor – devine duh de viață 
merelor coapte din care mușcă copiii
cu zgomot 

și se varsă într-o poveste mai mare 
cu corabii ce transportă lumea dintr-o 
parte în alta și care se revarsă poveste 
în urechile mării 
în neasfârșita poveste cu maluri nisipoase 
și cu lumină rotundă ce rupe granița 
dintre zi și noapte 

[toate poveștile se varsă-n povestea 
ce mereu și mereu se rosto-golește]

visele devorau noaptea 
hiene sfârtecând hoitul zilei 
 lumini mișcătoare inconștiente 
duhuri de viață tiptile 

desculță cu dansul haotic 
visare vie-reală și iară și iară 

se cuibărește-n mine casa lungă 
ca o îmbrățișare dureroasă 
plouă cu soare picuri mari de umbră 
și viața-i dintr-o dată.. răcoroasă!

când mă întorc acasă e spectacol 
toți pomii îmi zâmbesc foșnind din palme 
în iarbă-s flori cu suflete de păsări 
ce s-au întors din țările lor calde 

și plouă-ncet cu suflet de felină 
și mă pândesc din colțuri ochii vremii
și plouă parfumate mirodenii
și plouă cu iertare peste vină 

când mă întorc acas` tot timpul plouă 
minutu-i opt, clipirea lui e nouă..
 

țipam ca să-ți așez aureola 
cu pumnii ascuțiți de nerostire
țipam cu funii, cu săgeți, cu stele 
țipam cu viața `ntreagă creioane ascuțite 
de suflet să te regăsesc descrisă 
ca printre niște dărâmături
de tăcere 

sub un cutremur de țipete 
zgârie-norii noștri îngenuncheați 
de durere