… Ce  minunat ar  fi – gandea  el – sa nu mai  stea toata ziua  cu  frica-n  san  -  ba ca  vine  lupul,  ba, ca vine  vulpea, ba  ca… cine  stie ce  necaz  il  mai  asteapta…

Ce  grozav  ar fi  -  de  exemplu, sa  fie  -   un iepure  urias.  Dar,  urias,  urias !

S-apara  asa,  mergand tantos  pe  carari,  cu labutele  la  spate,  fara  nici-o  grija.  Si  cand  o-ntalneste  pe  cumatra  vulpe – care-ar  arata pe  langa  el asa, cam cat  o veverita – s-o  ia de  coada,  s-o  scuture  putin  si  s-o  intrebe:

“Ei,  cumatra, acum  ce  mai ai  de  spus?”

Si  plictisit  s-o  lase  jos, mai dandu-i  si un  sut  peste  coada-i stufoasa,  de  s-ar da  de-a rostogolul  si-ar ajunge  agatata  de  un copac.

Dar cumatrul  lup?

Pe-asta  l-ar  lua  de urechi  si  l-ar  scutura – uite-asa, ca  pe-un  par  paduret cand  bate  vantul  mai tare;  si  i-ar  da  si lui  un  sut…

Daca  s-ar  intalni cu elefantul?

Ce-ar  face  daca  s-ar  intalni cu elefantul?

Hmm… Pai,  daca  vulpea  ar fi cat  o veverita   si  elefantul   cat un  catel   -  lui  sa  nu-i  faca  o  pozna?

L-ar  pune  bunaoara  -  sa  ia  apa  cu  trompa sa-i stropeasca   morcovii  uriasi  pe  care-i   va  manca  cand  ii  va  fi foame.

Dar  cum  visele  nu  tin  loc  de  mancare,  iepurasul  simti  un  gol  imens  in stomac.

Cu  parere  de  rau  se  hotara  sa  intre  in casuta,  pentru  a  cere  mamei  un  morcovel pe  care  sa-l rontaie.

Nici  nu  apuca sa  faca  doi  pasi  -  si  simti  cum  incepe  sa se lungeasca  … si  sa  se  lungeasca …  si sa  se  lungeasca… -  de nu se  mai oprea.

Nu-i  venea  sa-si  creada  ochilor!

Se  ciupi sa  vada daca nu  cumva  doarme. Au !  Ma doare!…

M-o  fi  auzit  vre-un  spiridus?…

Mamica  mi-a spus ca,atunci  cand  iti  doresti  ceva, mult de tot,  spiridusii iti  indeplinesc dorinta…

Dar  ce  se  intampla  cu  mine?

Vai,vai, ce  lung sunt!  Pot  sa ating  varful  pomului cu labuta!

Ce  labuta? Care  labuta? Asta-i  laba  in toata  regula!

Ce  ma fac  ?  Ce  ma fac acum?  Cum  ma  vor  recunoaste  fratiorii mei  asa cum sunt?  Unde-am sa dorm ? Casuta  noastra-i  asa  de  mica, incat  nu  mi-ar intra  nici-un  picior in ea. Praf  as face-o!

Si bietul  Iepurica se  aseza pe codita,  uitandu-se  intai  in jur sa  nu striveasca pe  cineva.

Incepu  sa  cugete.

Nu-am incotro! Acum  trebuie sa ma obisnuiesc  cu  noua  mea  infatisare. Ce-o  sa le spun celorlalti? Iar or sa rada  de  mine! Si-asa  zic  cu totii  ca  nu sunt  bun de  nimic.

Ei, stai ca le-arat eu  lor!

Am  sa  merg  intai  in padure.  O da  domnul  sa ma intalnesc cu  coana  vulpe ,  si-atunci sa  te  tii!

Zis  si  facut.

Fara  sa  mai  stea pe ganduri,  Rica-Iepurica, o  lua  din  loc.

O  umbra uriasa  insa  il  urmarea  pas  cu pas. Mergea Iepurica,  mergea  si umbra . Intorcea  capul  -  umbra  il  imita ; pana  s-a  infuriat si-a rupt-o  la fuga.

Umbra  -  dupa el!

Fugea  Rica,  hop si  umbra!

Cum intra  printre  copaci, urmaritorul  s-a  pierdut. Parc-ar fi intrat  in pamant. Unde-o  fi ramas  celalalt  iepure  urias? se-ntreba  Rica-Iepurica.

Dar,  cum  avea  treburi  mai  importante  de  rezolvat, uita  de  umbra  si  incepu sa scotoceasca  tufisurile,  doar-doar  o  da  de  vreo  cumatra ascunsa  printre  frunze.

Iata  si  vulpea!…

- Cat  pe  ce  sa-mi  scapi, Roscato! Ce ma  privesti  asa? Nu-ti  vine  sa crezi, ai? Iasa  vedem noi  ce putem face  cu  matale:  sa  te jupoi de blana – e bine?

Revenindu-si  din  uimire,  vulpea  ii  spuse cu spaima:

- Vai,  vai,  iepurasule,  nu-mi  vine  sa  cred?!  Te  rog  sa  ma  ierti, Rica,  nu  ma  jupui  de blana. E tot ce  am  mai  de  pret  si  daca  raman  fara  ea -  cum  am sa  mai  suport frigul la  iarna?

-  Acum  ai intrat  in  labele  mele!  Mi-a  venit  si  mie randul! Sa tremuri  in  fata  mea,  codato!  Sa tremuri  in  fata  intregului  neam  iepuresc! Si  sa  nu  te mai prind c-ai  sa  faci  de  petrecanie  vreunuia  dintre  noi, ai auzit?

Apoi venindu-i o idee:

-  Deocamdata  te iert -  insa cu  o  conditie:  pleci  imediat  pana  la  marginea  satului. Acolo  e  o  gradina cu  morcovi. Imi  aduci  pentru  inceput,  un sac. Pe urma,  mai vedem  noi.

Dar  repede…

Si  proptindu-i  o laba  uriasa  in coada,  o  proiecta  la o distanta  zdravana, ca  nu-i  mai  ramanea vulpii  cale  lunga  de  parcurs  pana  la  morcovii  cu pricina.

“Cu  unul   am  rezolvat-o” -  vorbi pentru  sine, Rica-Iepurica, incepand din  nou  sa scotoceasca  printre  pomi si  tufisuri.

Privind  cu  mirare  spre  el,  o  caprioara cu  ochii  mari, catifelati, nu  stia ce  sa  faca. S-o ia la fuga?  Sa  stea  pe  loc?…

- Ce-i cutine, surato?  Nu  te  speria,  sunt eu,  Rica-Iepurica!

Caprioara  ciuli  urechile. Abia acum  il  recunoscu  pe  iepuras.

- Bata-te  norocul  sa  te  bata,  Rica! Cum  de-ai  ajuns  asa? Sa  nu  te  mai  recunosc!

- E  greu de  explicat,  surioara. Mai   bine fii  atenta! Vezica nu departe de tine, e  un  ras; ia-o  la  picior pana-l scutur  putin.

Si-nfipse  laba-n ceafa  rasului,  invartindu-l de  vazu  stele verzi.

Ametit  si-nspaimantat, rasul o lua la goana si  se-ascunse  in  cel mai  des  tufis.

Frecandu-si  labutele  fericit, Iepurica  isi spuse:

- Ce  grozav sunt! Nimeni  nu-i ca  mine!

In  timpul  acesta, surata  vulpe  cara  in  spate  un sac  indesat  cu  morcovi.

Cum  mergea  ea  asa  pe  drum,  s-a  intalnit cu lupul.

-  Buna  vremea,  cumatra! Da,  ce,  ti-ai  schimbat  gusturile ?  Ai  dat-o  pe  zarzavaturi, dupa  cate  vad ! Nu-i  a buna!

- Razi tu,cumetre ,  de  mine ,  da-i  jale   mare  daca  te-ntalnesti  cu  Uriasul …

- Ce urias , cumatra,  ori  ai  temperatura  si  aiurezi ?

-  Nu  te-oi  vedea  si  pe  tine  cu  un  sac  de  varza-n  spate…

Ramase  cu  vorba  neterminata.  Uriasul  era  langa  ei.  Prinzandu-l  de  urechi , Rica  il ridica  pe  lup  in sus  ca  pe-o  frunza  si-i  comanda :

- Mars  dupa  varza !

Cu  coada  intre  picioare  si  urechile  pe  spate ,  lupul  o  lua  spasit  spre  gradini  sa-i  indeplineasca porunca.

Frecandu-si  labutele  -  pardon ,  labele  -  una  de alta,  Rica se  uita  satisfacut  in  jur,  sa vada  daca  i-a  vazut  cineva  isprava.

Padurea   clocotea.

Poata  lumea  aflase  vestea .

Pasarile  si  animalele  si-au  transmis-o  unul  altuia:

- Ai vazut,  ai  vazut,  ciripea  o  pasarica  spre  cealalta  intr-un copac.

- Am vazut, am  vazut, raspundea surata.

- Tok  -tok  – tok ,  fratele meu – ai  auzit ?  vorbi  si  ciocanitoarea  catre  un huhurez.

- Am  auzit, soro, ca doar  toata  lumea stie…

- Ce zarva, ce  zarva, nu poate omul sa se  odihneasca  de  galagia lor – ofta buha ascunsa  intr-un frunzis.

- Ce-i coana  buha,  ce-i , ca  eu am dormit  pana acum, o intreba ariciul cel  cu  o  mie de  tepi.

- Sa vezi si sa nu crezi! Cica spiridusul padurii , sa se razbune  pe  vulpe si pe lup, l-a transformat pe  Rica intr-un iepure  urias.

- Cine-i Rica,  frate?

- Cum cine-i Rica? Cum cine-i Rica? Da, prost mai esti , mai  Aricila! Rica-Iepurica – iepurasul alb si pufos din casuta  de  la marginea poienii…

- Aaaa, Rica, acum vin de-acasa…

Si pentru  sine:”cine-o mai  fi si-asta? Dar daca  nu ma fac ca stiu, asta umple padurea ca-s  greu  de  cap  “.

- Bine, bine, vecina, acum ma duc  la culcare – ca sunt  tare  obosit.

O broscuta dintre frunze – plangea cu  lacrimi amare.

- Ce-ai patit broscuto? o-ntreba o omida  care -si facuse drum  pe  langa ea.

- Oac-oac, ia, ce  sa patesc. Nimic! Nimic nu-am patit.

- Atunci, de  ce  plangi?

- Pai, cum de ce, oac-oac, cum de ce? Tu nu stii? Daca trece Uriasul pe-aici si ma calca?!?…

Omida o privi stramb, apoi, pufnind-o rasul – pleca mai departe bombanind:

- Auzi, auzi, sa  plangi ca poate te  va calca… E si-asta ceva!

Intre timp, Uriasul nostru, nestiind ca i s-a dus vestea  in toata padurea, isi pusese o laba la  ochi si scruta imprejurimile.

- Ia sa vad eu, unde  sa ma mai duc si ce-am sa mai fac…

Tocmai cand s-o ia din loc, numai ce vazu intr-o vale, un  pui de urs  care bocea de ti se rupea sufletul.

Ceva mai departe, ursoaica mama il striga si-l cauta peste tot disperata.

Induiosat, Rica il lua pe puisor  pe  sus – si-l depuse binisor in  fata mamei ursoaice.

Nemaiputand  de bucurie, ursoaica nu stia cum sa-i multumeasca iepurasului.

- Iti multumesc, Rica, daca nu erai  tu , cine stie cand  imi  gaseam puslamaua de copil. Ca numai belele-mi face! Acum, cel  putin, le-a  pus  capac  la toate. Eu si  Martin il  cautam  de doua zile  prin padure.

Si catre Ursulica:

- Ne rafuim noi, afurisitule cand  ramanem amandoi! Acum,  multumeste-i frumos Domnului Iepure ca  te-a salvat.

“Afurisitul”, care-si revenise din  spaima de cand se  afla in siguranta, langa mama sa, isi ridica privirile catre Urias – si, in loc de  multumesc, il intreba:

- Da tu, cum ai facut de-ai ajuns  asa de  lung?

Ce sa se mai supere pe ursulet, parca el  nu era tot copil?

Mangaindu-l pe crestet, isi lua  ziua buna de la ursoaica si pleca mai departe. Niste tipete ascutite  ii ajunsesera la urechi si nu stia  de unde  vin.

Rascolind in jur si  privind mai aproape de pamant, ce descoperi?

Un pui de elefant cazuse intr-o groapa , facuta anume sa se prinda animalele in ea. In jurul gropii, neputincioasa, mama elefantelui  alerga disperata si  tipa si ea cat  putea.

Iepurica  veni mai aproape, se  apleca si  scotandu-l  pe elefantel din capcana, il depuse langa mama lui.

Biata mamica , nu  stia cum sa-l mai  mangaie  pe copilas.

- Iti  multumesc, Uriasule, iti  multumesc. Daca  nu erai  tu…

Si-si privi  puiul  cu  dragoste.

- Asculta, Rica,  acum  suntem noi mici si tu  mare; dar,  nu se stie niciodata.  Daca vei  fi vreodata la necaz si te putem ajuta, cauta-ne…

- Si eu  iti  multumesc, Dinte-de-Fildes, nu-am sa uit; acum insa, du-te ca  se-apropie  alt  pericol! Afundati-va in  desisuri.

Ridicat in doua labe, Uriasul vazuse nu prea  departe de  locul unde statea de  vorba cu cei doi  elefanti, un  vanator si  un  caine.

Se  scarpina incurcat  dupa ceafa. Oare, ce trebuia  sa  faca?

Neavand nici-o  idee, iesi  in  calea vanatorului. Il lua pe  sus impreuna cu cainele sau si-i  zise:

- Buna ziua, vanatorule! Tu ai facut  groapa in  care a picat  puiul de elefant?

- Ia  te  uita – se  mira  vanatorul in  loc  de  raspuns  la  intrebarea lui Rica. Iepure urias  si care  sa  mai  si  vorbeasca , nu-am mai  intalnit in viata  mea; si  ridicandu-si  palaria:

- Salut, Uriasule!

- Salut, salut, dar eu te-am  intrebat   ceva; si catre catel care se tot foiape  laba  lui:

- Asculta,  piticule, daca ma  mai  gadili  mult , iti  ard  una peste  codita, de-o  sa  ma  tii  minte; si  nu  mai  marai asa, ca  nu  ma sperii…

Razand cu  hohote, vanatorul  isi chema  prepelicarul  langa  el:

- Vino  langa mine,  Rex!

Rex il asculta si se  aseza cuminte pe  codita.

- Uite ce e  vanatorule. Tu  cu pusca ta, ai bagat spaima in  animalele padurii. Te rog muta-ti  locul de vanatoare  in alta  parte. Sau  mai  bine, renunta  de  tot. La ce-ti  foloseste sa  omori niste suflete  nevinovate. Daca-mi promiti  ca renunti,  iti dau voie sa  pleci.

- Pai, am  incotro?!?… raspunse mucalit vanatorul.

- N-ai ! mai zise  hotarat  Rica.

Si ca sa fie mai sigur, il depuse pe vanator la marginea padurii.

Salutandu-l cu mana  la palarie, omul cu caunele sau, pornira spre casa pe drumeagul serpuit.  Din cand in cand, se intorcea spre padure si-i facea cu mana lui Rica.

Obosit si-ngandurat, Rica-Iepurica-Uriasul, se-ndrepta spre poienita unde locuiau ai sai .

Oare, ce-o sa  fie de-acum incolo? Unde va dormi? I-or fi adus vulpea si lupul morcovii si varza?

S-a oprit putin la izvorasul din marginea poienii  sa se racoreasca. Ce buna era apa de izvor!

In poienita, fratiorii sai faceau tumbe prin iarba si se jucau fara griji.

Cred si eu, daca le-a asigurat el linistea?!…

In casuta, mama iepuroaica trebaluia pe langa soba. Tata,  statea pe-un fotoliu si citea “Gazeta padurii”. Usa si  ferestrele casei erau larg deschise. Ii vedea pe-amandoi si se bucura.

Intr-o parte, o gramada uriasa de morcovi si de varza.

Dintr-un pas,  fu in  poiana. Se-aseza in iarba cu fata-n sus si  cu labele sub cap. Fratiorii lui nici nu-l observasera. Inchise ochii si atipi…

- Hei, lenesule, scoala-te si vino macar la masa…

-Cine  – cine, vorbeste cu mine?…

Si Rica se freca la ochi sa vada mai bine.  Rila, cel mai mare dintre frati, se protapise in fata lui si  se straduia sa-l trezeasca.

- Hai, mucosule, misca, misca mai repede . De cand te caut! Mama e tare suparata! Putea sa dea vulpea peste tine!

- Lasa-ma,  Rila, mi-e somn. Ce stii tu! Sunt tare obosit. Tu te-ai  jucat, in timp ce eu am salvat elefantul!

- Ce elefant, nu ti-e bine? Pirpiriule!

- Ce pirpiriu? Ce pirpiriu? Eu sunt iepurele Urias!

- Urias, n-am ce zice, poti intra intr-o traista mica…

- Nu-i adevarat, nu-i ade…

- Dezmeticindu-se, Iepurica isi dadu seama ca…nu mai era urias. Isi privi acum tacut fratiorul si incepu sa planga de ciuda. Oare  visase? Oare tot ce i se intamplase lui peste  zi  nu a fost decat o inchipuire?!…

Fara o vorba, fugi repede in casa la tatal sau.

Acesta , tocmai ii povestea mamei , cum c-a scris in gazeta, ca un iepure urias a fost vazut toata ziua prin padure, facand fel de fel de ispravi.

Linistit, Rica iesi afara si, umflandu-si pieptul, se uita de sus  la micutii sai fratiori.

- Ce rost ar mai avea sa le spun, ca Uriasul – am fost eu… ce rost…

Ei, as ! Ar vrea ei! Toti! Pentru ca toti imi zic asa: si mama si tata si bunicii si vecinii – si tot neamul.

Dar si eu le zic la toti intr-un fel: mama!

La toti, la toti. Mama-i, mama, tata-i, mama, vecina-i mama – si uite-asa ma razbun si eu. Ce, credeti ca nu-as putea zice si tata?

Pot – dar nu vreau, uite-asa!

Adica, ce, oi fi aratand eu ca un ghemotoc rotofei alb si pufos – dar sunt copil.

Si inca ce copil ! Zambaret si cu personalitate !

Cu multa personalitate ! Cand vreau eu ceva, e suficient sa zambesc si sa-mi incretesc nasucul – nasucul meu fiind ceva mic aproape invizibil – si-i fac praf pe toti. Si daca va mai spun si ca am niste ochisori nevinovati albastri – nu mai e nevoie sa mai adaug nimic.

Nu reusesc asa – tip. La capitolul acesta ma descurc cel mai bine.

Acum nu stiu sa merg. Dar invat. Ma prefac ca nu gasesc ceva pe parchet, merg in patru labute – si fac progrese. Mama ma ia de mana si zice ca ma sprijina sa nu cad cand merg in picioare. Eu insa pot sa merg singurica – dar nu vreau sa se stie inca.

Sunt o smecheruta ca sa-mi dea toata lumea atentie.

Gata!

M-am dat de gol. Merg singura, singurica ! Hoop, laptele asta – e cam tare si m-a cam ametit ca pe tati berea – zic si eu- ca nu l-am vazut facand ca mine niciodata.

Sa ma vedeti cum dansez: mor de dragul dansului. Cum canta muzica, iau pozitia favorita. Imi trag funduletul inapoi, ridic manutele in sus si sa te tii!

Nici nu mai e nevoie sa mi se spuna ce sa fac cand aud o melodie, ca eu ma si pornesc.

Ce ma supara cel mai tare e cand aud: Hamsterica – danseaza, Hamsterica, mananca, Hamsterica…

Si ma boteaza in fel si chip. Ca pe bebelusi.

Sa stiti ca manac si singurica. Adevarul e ca ma fac eu ca un tablou cu pictura abstracta (stiu ce-i asta – c-am auzit la televizor!) – dar, bravo mie: invat – si inca repede.

Mama si tata cred ca ma invata ei – plus bunicii.

Dar nu-i adevarat. Nu le spun nimic pentru ca-i iubesc si nu vreau sa-i supar.

Stiti de unde-nvat? De la televizor – ca merge toata ziua. Nu le-nteleg eu chiar pe toate, mai trec cu vederea ce nu-mi place, dar ma distrez. Mai ales la reclame. Sunt unele dragute foc, cu copii ca mine-asa.

Ce nu suport – e sa plece mama de langa mine. Ar vrea ea sa ma pacaleasca dar si eu ma razbun: intru-n greva, c-am vazut ca se poarta. Tot de la televizor. Si trag niste tipete – pe cinste!

Bun si televizorul asta la ceva. Mai ales la educatie. Cel putin la mine a prins. Si nu numai treaba cu greva. Sa dorm in orice conditii tot de la televizor am invatat.

Cum ? Pai de la niste neni care-si zic parlamentari. Dorm domnule acolo, mai ceva ca mine pe pernuta, de-mi fac pofta si nu mai astept invitatii speciale.

Vedeti, asta da, educatie!

Mai nou ma incalt singurica cu ghetutele. Va asigur ca le pun cum trebuie in picioruse si nu invers.

Si-mi place sa ma uit in oglinda sa ma admir. Ca blondele din televizor! (Am spus eu ca am de unde-nvata!) Ma uit victorioasa in jur sa vada toata lumea cat de frumusica sunt: cu carlionteii mei blonduti, cu ochisorii albastri, dolofanica si cu nasucul cat un nasturel, imi vine sa ma pup singura de drag.

Si chiar o fac. Acum le spun tuturor ca ma cheama Bu-Bu. Sau Bo… Sincera sa fiu as putea sa spun Bia, Biuta ori Biulica – dar nu vreau. Lasa-i pe cei mari sa creada ca nu pot. Pentru ca ma eneveaza si le zic mereu cate ceva pe limba mea ca sa nu priceapa. Si stiti cand ?

Cand imi zic Hamsterica.

Hai, ca pana-acum a mai mers. Eram mititica. Dar acum, acum sunt fetita mare, am doi ani.

Hamsterica-n sus, Hamsterica-n jos…

Voi habar n-aveti ca eu sunt o  printesa  mica . Da, da,  o  Printesica^!

Nu mai spun ce zarva de glascioare pitigaiate, latraturi, miorlaituri si alte sunete amestecate se iscasera in jurul meu.

M-am intors cu fata catre camera si-am ascultat.

Ca prin minune, zarva s-a potolit; cateva susoteli, apoi nimic.

Mai, sa fie ! mi-am spus. Probabil am visat.

Si din nou m-am asezat cu fata la perete pentru a-mi continua somnul.

Aproape adormisem, cand aud din nou:

- Numai tu esti de vina, Mutzunache! Cat pe ce sa ne prinda!

Mi-am tinut rasuflarea. Daca mai misc, risc sa nu mai descopar nimic.

Aceeasi voce continua:

- Ti-ai facut bagajele? Hai, mai repede, ca-ntarziem! Uite, deja seful de tren ne face semne disperate cu cascheta.

- Poftiti in vagoaneee!!!…

- Vino, Cristina, sus, sus, hai, misca-te odata! Iti trebuia rochie lunga la munte!

- Uite cine vorbeste! Tu nu esti in frac?

- Ei, lasa, taci odata si stai aici, langa mine. Bimbo, vino si tu!

- Tobosarule, fara galagie multa! Si mai lasa javra-ceea de catel in pace!…

Ma uit discret printre gene: ce sa fie oare ?!?…

Cand colo, ce descopar?

In mijlocul casei, pe covor, toate jucariile Alinutzei, cu mic, cu mare, cu bagaje – fara bagaje, se-nghesuiau in trenuletul electric care statea pe linie gata de plecare.

Ce-or fi avand de gand?

In timpul acesta, trenul se puse in miscare.

A pornit cu un fluierat prelung, la inceput mai incet, apoi mai repede, si mai repede, iar dupa prima curba – nu l-am mai zarit .

Pitulat intr-un colt de peron, un baietel bucalat isi stergea lacrimile si privea necajit in directia in care disparuse trenuletul.

Era cat pe ce sa ma dau de gol si sa-l mangai drept consolare, cand, langa el, aparu de nu stiu unde, Mutunache.

- Pe unde mi-ai umblat, neascultatorule? Uite, din pricina ta am pierdut trenul si-am ratat excursia!…

Bucalatul ii raspunse printre lacrimi:

- Mi-am pierdut catelul – pe Codrut. Puteam pleca fara el?

- Uf! … Mare lucru! De ce nu m-ai intrebat? Uite-l in automobilul de colo! Se joaca cu codita si toata lumea-i a lui. Ce stie el ce-am pierdut noi, cautandu-l.

In timpul acesta, un suierat ascutit iesi dintre buzele baietelului. Numaidecat, catelusul isi facu aparitia dand bucuros din codita.

- Ei, si-acum ce facem?

Parca nimic nu se intamplase din pricina sa, Codrut sarea, facea tumbe si se-ncurca printre picioarele lor.

- Astampara-te, raule, uite ce mi-aifacut!

Pentru tine am ratat plimbarea!

Apoi catre Mutzunache:

- Stii ceva, Mutzunache, ce-ar fi sa plecam cu automobilul ? Poate-i ajungem din urma pe ceilalti!

- Nu-i rea ideea – fu de acord piticotul.

Si s-au urcat in masinuta.

Catelul, nu-are de lucru? Se sui cu labutele pe volan si claxona.

- Obraznicatura, te las aici daca nu te-astamperi !

- Ham-ham, nu cred ca te-nduri tu de-asa un prieten! Nu m-ai parasit nici cand au plecat ceilalti, dar acum?!…

- Codrut, fii cuminte! se zborsi la el si Mutzunache.

Vazand ca nu are incotro, catelul se aseza pe bancheta din spate. Langa el se aflau o umbreluta si o palarioara. Lua palarioara, si-o puse pe-o ureche, apoi deschizand umbreluta, il batu pe umar pe Bucalat.

- Hei, ia priveste-ma! Si saluta militareste.

Bucalatul se intoarse spre el.

Catelul, ghidus, il privea cu ochisorii sai de sticla asa de nevinovat, incat baiatul izbucni intr-o cascada de rasete.

Eu, abia ma abtineam.

Odata motorul pornit, au plecat la drum.

Eram curioasa – incotro?!…

Am coborat tiptil din pat si-am privit pe fereastra. Masinuta disparea dupa colt cu un claxonat strident.

Aruncand repede ceva de imbracat pe mine, m-am urcat si eu in masina mea si am plecat dupa ei.

Soseaua era dreapta si speram sa-i ajung din urma. Gonind cu viteza, era cat pe ce sa ma las descoperita. Nu trebuiau sa stie ca ii urmaresc.

Cand au inceput serpentinele a trebuit sa reduc din viteza. Norocul meu ca era luna plina si-o lumina ca ziua se revarsa asupra noastra.

Tot gonind astfel, dupa un timp am crezut ca i-am pierdut.

Dar nu, uite-i colo, pe marginea soselei, gesticuland si parca certandu-se pentru ceva.

Am oprit, prefacandu-ma ca am ceva la motor. In timp ce mesteream, am tras cu urechea:

- Numai tu esti de vina, Bucalatule! ii spunea Mutunache.

- Nu-i adevarat, Codrutz este de vina! El, cu poznele sale! riposta copilul.

- Asa-mi trebuie daca daca stau dupa pici! Acum ma distram si eu cu toti ceilalti.

Parca asta nu-i distractie? Priveste si tu cum zboara pacatosul! Parc-ar avea aripi si nu patru labute!…

Cand ma uit in sus, ce vad?…

Codrut zbura cu umbrela pe deasupra noastra si ne facea bezele cu labuta. Era asa de incantat, incat nici nu-i pasa ca cei doi se certau din pricina lui.

Si eu care credeam ca au pana de cauciuc!

Deodata, aud un fluierat de locomotiva. Intorc capul si abia acum observ ca, paralel cu soseaua se afla o cale ferata si ca tocmai ne apropiasem de-o gara.

Incet, incet, trenuletul se opri.

Din el au coborat toate jucariile Alinutei.

In timpul acesta, Codrut a aterizat drept pe acoperisul unui vagon.

Sa fi vazut atunci zarva si vanzoleala!

Comadantul escadronului de soldatei ii incolona cu mic, cu mare – si pornira spre lacul din apropiere.

S-a umplut soseaua de jucarii: catelusi, ursuleti, chiar si-un elefantel, capriorul Bimbo, pisicute, papusele si caluti cu totii marsaluiau spre lacul de munte.

Ajunsi la mal, primul care intra cu curaj in apa, fu elefantul.

Sa fi vazut ce trombe de apa sufla pe nas! Ai fi zis ca-i arteziana din fata garii!

Dupa el, au prins curaj si altii . Sareau stropii in toate directiile – de-ti era frica sa te-apropii.

Codrut sa nu mai faca o boroboata? Lua trompetul de la un soldatel si-i sufla drept in ureche iepurasului. Acesta, speriat, a sarit pe-un calut, care, nestiind ce se-ntampla, a fugit cu el in spinare unde era apa mai adanca si daca nu era ursuletul sa-l scoata pe Iepurila de urechi, cine stie ce s-ar fi intamplat…

Intr-un tarziu, trompetul suna adunarea.

Cu parere de rau, excursionistii nostri se adunara pe iarba si grupuri, grupuri, s-au intors in gara.

Gata de plecare, trenuletul ii astepta rabdator.

- Hei, ce mai stati, urcati in vagoane!

Cu rasete, cu inghionteli, impinsaturi – toata lumea si-a ocupat locurile si trenul a prins viteza.

Doar Mutzunache si Bucalatul cu catelul au ramas pe peron.

Ce puteau sa faca?

Au venit cu masina, trebuiau sa se intoarca tot cu ea.

Privesc cu atentie spre cei trei.

Codrut si-a ocupat locul pe bancheta din spate, cu palarioara pe-o ureche si umbreluta deasupra.

Mi se pare mie, sau …

Pacostea de catel imi face cu ochiul!

Ii fac si eu cu ochiul – punand in acelasi timp degetul la buze conspirativ, in semn sa nu ma dea de gol la ceilalti doi.

Pornesc in urma lor…

xxx

Cand am ajuns acasa – liniste deplina.

Aproape ca nu-mi venea sa cred.

Toata lumea doarme, fiecare la locul sau, ca si cand nimic nu s-a intamplat.

Doar locomotiva incalzita a trenuletului si blanita uda a unora dintre ei, mai dovedea ca fusesera plecati.

Franta de oboseala, am adormit si eu.

Inainte de culcare, Codrut a venit la mine si m-a rugat dand din codita:

- Stii ceva, daca nu vrei sa te spun ca ne-ai spionat, fa-mi si mie o poza cu umbrela si palariuta pe cap. Vrei?…

IARTA-MA, MAMA!

Iarta-ma, mama, in primul rand ca exist. Ca sunt mama ta si ca tu poate ti-ai fi dorit o alta mama. O mama ideala care-ar fi stiut la momentul potrivit ce si cum sa faca. Ce si cum sa faca sa fie mai bine pentru ea si pentru copilul ei. Ce si – cum sa procedeze – sa fie o mama model si care sa nu greseasca niciodata. Sa stie cand sa fie blanda si sa nu fie niciodata aspra cu copilul ei. Sa stie mereu ce are de facut si sa nu faca greseli, din prea multa dragoste. Sa nu fie mereu cu gandul la binele copilului si sa greseasca. Sa-si faca viata ei si sa nu se gandeasca prea mult la ce-i trebuie lui, la ce-ar fi mai bine pentru el. Sa nu mai tremure pentru el cand are temperatura ori dureri de burtica. Sa nu mai stea ore in sir veghindu-l si privindu-l cu dragoste si durere in suflet ca nu-i poate lua asupra ei durerile si micile lui suparari de copil. Ca e prea mic sa inteleaga niste lucruri si ca viata ei depinde de vietisoara lui, ca traieste si respira prin el si pentru el. Si c-ar da orice sa fie totul altfel si sa-i usureze drumul in viata. C-ar face orice ca el sa nu sufere de nimic – niciodata.

Te rog sa ma ierti, mama, pentru tot ce-am facut si n-am facut pentru tine. Pentru tot ce-am facut ca sa fie bine si-a iesit rau – si pentru tot ce-am facut rau – ca sa fie bine. Dar am facut totul din dragoste pentru tine. Si pentru ca am vrut sa fiu alaturi de tine si de sufletul tau. Si pentru ca am vrut sa nu repeti greselile mele. Si pentru ca am vrut sa-ti ofer totul – dar nu-am putut sa fac prea mult. Pentru ca am vrut sa nu suferi cum am suferit eu. Pentru ca te-am idealizat si-am vrut sa te vad asa cum voiam eu si nu cum voiai probabil tu sa fii. Pentru ca ti-am vrut binele cu orice chip si nu voiam sa te las sa faci greseli. Pentru ca vreau sa judeci de doua ori lucrurile si sa actionezi o data. Pentru ca vreau sa fii bun, bland si iertator atunci cand e cazul si sa nu duci intransigenta la absurd. Pentru ca in acelasi timp nu vreau nici sa te lasi calcat in picioare – dar sa recunosti si cand celalalt vede greselile facute – si sa-l ierti. Pentru ca de multe ori o ambitie facuta in tinerete – chiar daca tu consideri ca ai avut dreptate – iti poate afecta toata viata – si poate antrena dupa ea regrete tardive – asa cum mi s-a intamplat mie.

Viata nu-i un drum drept si neted pe care mergi fara sa te abati pana la capat. E un drum sinuos, cu gropi si hartoape, cu dealuri, munti si vai, cu prapastii si abisuri pe care trebuie sa stii sa le sari si sa le ocolesti. Si sa pleci pregatit, sa fii scolit ca viata nu-i numai lapte si miere, sa te poticnesti la prima piedica si sa mori de disperare.

Copilul trebuie sa fie ocrotit si aparat, dar si pregatit sa le-ndure pe toate. Teoretic… Mai trebuie sa vrea si copilul… Ori sa poata sa vrea . Depinde de multe – si de multi…Pentru ca de multe ori parintele vorbeste-n van . Sunt altii cu mai multa putere de convingere. Si cand se trezeste – de multe ori e tarziu. Si durerea e mai mare pentru parinte… Si se simte neputincios – si singur… Si neinteles.

E o posibilitate…

Dar cel mai greu e cand copilul pe care l-ai dorit atat, pe care l-ai ocrotit atat si care a crescut si care e atat de bun, bland si muncitor si…asa-i mama, il vede … cel mai cel… e departe de ea si de sufletul ei si care se instraineaza pe zi ce trece … se indeparteaza pe zi ce trece … si prapastia dintre ei e din ce in ce mai adanca pentru ca mama a imbatranit si nu mai vede lucrurile ca in tinerete, nu mai intelege totul ca in tinerete – cand tot ce zice si ce face nu e bine …

Omul cat traieste invata – si mai si greseste. Greseste cu litere mari sau mici. A gresi e omeneste . Important e sa-ti vezi si sa-ti recunosti greselile . Si de o parte – si de alta. Copilul ramane copil pentru tine la orice varsta. Tu, ca mama, asa-l vezi. Dar el – el nu se vede la fel . E matur si gandeste . Si nu mai are nevoie de sfaturi. Asa-i tineretea . Banuiesc ca toti am fost la fel – mai mult sau mai putin.

Important e sa-l ajuti – daca se lasa ajutat si daca poti – sa nu-o ia de la zero. Si sa-l intelegi. Iarasi – in masura in care poti…

Ar fi multe de spus. Teoretic. Practic lucrurile stau putin mai altfel. Mai bine spus – diferit.

Oricat de intelegator ai fi, nu poti sa nu-ti faci griji de copilul tau. Nu poti sa nu fii fericit cand el e fericit si nefericit cand el sufera. Nu poti sa-l iubesti mai putin doar pentru faptul ca acum el e… un copil mare – dar este si va ramane mereu copilul tau, chiar si la saizeci de ani…

Chiar si saizezi de ani ramai mama pentru el si suferi foarte tare cand il vezi o data la un an, ori la doi, ori la trei si cand cauti mereu poze cu el sa stii cum mai arata, sa vezi cat s-a maturizat, cand vrei sa-i auzi vocea – ca macar asa sa-l mai simti aproape de tine – si-ti tremura picioarele de emotie cand vorbesti cu el la telefon, cu copilul tau, ca ti-e asa de dor de el incat iti vine sa iesi in strada si sa tipi – chiar daca stii ca acolo unde este el e bine si el e multumit si fericit.

Dar, asa-i mama. Nu e multumita niciodata. Ii e dor mereu de copilul ei . Nu-i multumita sa-l vada odata la doi ani, ori…

Ea ar vrea sa-l vada mereu. Sa aiba o familie. Si, mai aproape de ea . Sa-i creasca copiii…

Adica – sa-si creasca nepotii. Si sa nu mai fie singura, mai ales de sarbatori. Si sa urasca sa faca sarmale pentru ca nu e el acasa sa le manance . Si cozonac. Facut de bunica. Nici bunica nu mai face cozonac de sarbatori. De ce sa mai faca? Si ce daca-i Craciunul? O zi ca toate zilele!…

Sa nu-i mai vada nici pe bunici lacrimand si ascunzandu-se de ea si ferindu-se sa-i pronunte numele stiind cat o doare. Pentru ca asa-i modern azi . Copiii sa plece departe de familie, c-o fi mai bine printre straini.

Mama nu se prea impaca ea cu ideea asta . Dar ce sa faca? E neputincioasa in fata a tot ce se petrece in jurul ei.

Si-ar da ea o parere – dar cine-o mai asculta?

Si ursuletii acestia, tare mai erau nazdravani si poznasi.

Toata ziua se tineau numai de sotii.

Cum se trezeau dis-de-dimineata, ii scoteau peri albi ursoacei mame.

- Martinel, te rog sa te speli pe dinti!

- Da, mama!

- Martinica, spala-ti gatisorul!

- Da, mamico!

- Martinici, te rog sa-ti speli urechiusele!

- Le-am spalat, mamico, le-am spalat – zicea grabit cel strigat.

- Nu-i adevarat, mama, minte – raspundeau ceilalti doi fratiori in cor.

- Nici voi nu v-ati spalat! rabufnea el.

- Ba da, ba da, mincinosule, noi ne-am spalat!

Urmau apoi o serie de inghionteli si mormaituri pe trei voci, care sfarseau intr-o incaierare pe cinste. Dupa care, erau luati toti trei de urechiuse si aruncati in apa rece a izvorasului din fata casei. Atunci sa fi vazut tipete si chitcaituri scoase de bietii de ei:

- E rece, mama!

- E uda, mamico!

- Au, au, ma innec ! Martinica, de ce ma impingi?

- Mama, Martinel imi pune piedica!

- Ba nu, mama, el se urca in spatele meu…

Sareau stropii incolo si-ncoace, de nu te puteai apropia.

Urma apoi controlul si storsul blanitei.

Doamne, ce se mai chinuia biata ursoaica sa puna mana pe ei; unul fugea in stanga, altul fugea in dreapta, ca-i venea sarmanei sa plece-n lume sa nu mai auda de-asa puslamale.

Ii trecea insa si-o lua de la capat ca orice mama care-si iubeste copiii.

Inainte de a pleca dupa treburi, i-a asezat in rand, mustruluindu-i:

- Astazi trebuie sa merg la stana dupa urda; drumul e tare lung si-am sa ma intorc tarziu acasa. Vreau sa stati macar azi cuminti, sa nu mai primesc reclamatii de la vecini.

Si intorcandu-se catre mezin care se tregea de-o ureche:

- Ai auzit, Martinici si pentru tine vorbesc! Si mai lasa-ti urechea-ceea in pace!

In timpul acesta, Martinica il calca pe labuta pe Martinel.

- Mama, mama, Martinica ma calca pe picior! Au, ma doare!

Si, jap! O labuta peste boticul lui Martinel.

Ce sa mai faca biata ursoaica?!…

A luat si ea o nuielusa din alunul de-alaturi, si-a inceput sa-i croiasca cu ea:

- Nu-i chip sa stea omul linistit din pricina voastra! Pezevenghilor! Martine, Martine, vino la nebunii astia o data, ca nu mai stiu ce sa ma mai fac cu ei!…

Cand au vazut ei ca se-ngroasa gluma si ca intra-n joc chiar Martin-tatal, buclucasii s-au linistit ca prin minune.

Stiau ei ce-i asteapta odata intrati in labele lui!…

Spasiti, au pus boticurile in pamant si n-au mai miscat.

Ajuns in fata ursul ii intreba:

- Ei, care mai misca? Ce-ati amutit asa? Sunteti sfintisori, nu zau ? Martinel! Martinica! Martinici!

- Da, tata! raspunsera -n cor.

- Ce-aveti de spus?

- Nimic, tata! auzi pe trei voci.

- Unul sa nu mai sufle!

Se uitara unul la altul si-si dusera labutele la nasuc.

Martinici, ca totdeauna cand era emotionat sau incurcat, se tragea de-o urechiusa.

Pe ursoaica o pufni rasul si ca sa nu o vada micii zurbagii, pleca sa-si ia panerul din casa.

Cand Ursuleana iesi pregatita de drum, Martin terminase instructia si plecara amandoi linistiti dupa treburi.

Ramasi singuri si de capul lor, cei trei copilasi nu stiau dece sa se mai apuce.

- Hai sa ne jucam pititea!

- Ba nu, ba nu, hai sa ne jucam leapsa!

- Sarim coarda, ori ne jucam baza?

- De ce sa nu ne ducem dupa zmeura?!…

Si pentru ca nu au ajuns la o intelegere, dupa ce s-au certat zdravan, s-au mai si incaierat.

Se rostogolira gramada prin iarba de nu stiai care e unul si care e celelalt.

Bosumflati, si-a facut fiecare programul sau.

Martinel a inceput sa faca tumbe; Martinica, sarea coarda cu franghia de rufe a mamei, iar Martinici? Martinici plictisit, s-a asezat cu o piatra sub cap si a inceput sa viseze la bunatati.

Vezi ca, tot jucandu-se cu fratiorii sai, i se cam facuse foame ; si cum la masa fusese mofturos, acum flamanzea.

Isi duse labutele la burtica.

Doamne, ce goala era!

Suparat peste masura, mezinul se hotara sa porneasca prin padure sa adune macar ceva zmeura.

Si fara sa spuna nimanui ce are de gand, se strecura iute printre tufisurile din marginea poenitei, ajunse la izvoras si, sarind din piatra in piatra, cand s-atinga celalalt mal, ii aluneca piciorul si cazu baltabac in apa.

Pufnind si fornaind furios pe nas, Martinici isi scutura blanita si se aseza pe iarba sa se zvante la soare.

Un fluturas micut care zbura pe deasupra apei, ii rase-n nas dand din aripioarele-i smaltuite:

- Ia te uita ce viteaz, cum pune piciorul, cum cade-n apa. Ha!Ha!Ha!

Mormaind, ursuletul o lua la fuga dupa el. Putea insa sa-l prinda? Acesta s-a-naltat sus, sus de tot, atat de sus incat, pas sa-l mai ajunga cineva.

Tot bodoganind si maraind, incerca tufele de pe marginea cararii sa vada – nu care cumva sa mai fie ceva zmeura scapata ca prin minune dupa vizita facuta cu o zi-nainte cu ceilalti ursuleti.

De unde! Nimic si iar nimic!

Doamne! Si ce foame-mi mai este! gandea pofticiosul.

Numai ca, tot scotocind asa, nu se uita pe unde calca si nimeri cu labuta exact in tepii unui arici.

- Nesuferitule, teposule, ce cauti in calea mea? Numai tu mai lipseai! striga Martinici scos din sarite.

Si, fara sa gandeasca ce face, dadu cu sutul in ghemotocul care-l intepa asa de tare, incat de durere se tavali pe jos,

in mijlocul potecii.

Intr-un tarziu se ridica, isi sterse nasucul si lacrimile cu labutele si porni hotarat mai departe.

Le-arata el tuturor de ce este-n stare!

Tot scormonind cu privirea sa descopere ceva boabe rosii, deodata, poc! Se pomeni cu ceva tare care-i cade in cap.

Ridica privirile si ce vazu?

O veverita jucausa aruncase cu un con de brad exact intre urechiusele sale. Apoi, s-a cocotat pe o creanga mai inalta, prefacandu-se ca nu-l ia in seama.

- -Ei, stai ca-ti arat eu tie, nesuferito! Te faci ca nu ma vezi dupa ce dai in mine?…

Si ridicand pumnul, Martinici se catara repede in pomul in care se gasea veverita.

Aceasta se catara si mai sus.

Ursuletul,dupa ea.

Razand, mititica ajuns in varf.

- Hai, vino dupa mine, ursulica! Ce te tot pitesti, urca pana aici, ce mai astepti!…

- Pun eu laba pe tine, motato! Vezi tu atunci, cumatra, daca-ti mai arde de ras!

Veverita, tusti! in celelalt copac.

Ursuletul insa, fiind prea greu pentru o creanga asa de subtire, ramura parai sub el si se rupse, Martinici rostogolindu-se in gol si cazand intr-un tufis tepos de la poalele copacului.

Ramase acolo un timp neputand sa se ridice de durere, amenintand si strigand neputincios.

Si, cum statea rasturnat, planuind ce sa faca mai departe – o ganganie mititica se opri in fata lui, intrebandu-l ce-a patit:

- Cum ce-am patit? Cum ce-am patit? Eu nu patesc nimic! Si te rog sa piei din calea mea, pricajito!

Speriata, gangania disparu repede-n iarba, spunand:

- Ia te uita, domnule, ce viteaz e ! El cade din copac si tot el face pe grozavul . Sa ti se mai faca mila de asa o fiinta!

Nu dupa multa vreme, intalni in cale un iepuras:

- Buna ziua, ursuletule! Cu ce ocazie pe la noi?

Martinici se uita de sus la el, raspunzandu-i:

- Da tu cum indraznesti sa-mi iesi in cale? Si mai ai curajul sa-mi mai si vorbesti?

Speriat, iepurasul ii ceru iertare :

- Credeam ca vrei sa afli pe unde te gasesti si cum ajungi inapoi, acasa, dar …

- Nu-am nevoie de sfaturile tale proaste! Hai sterge-o de aici, pana nu ma-nfurii de-a binelea si te iau la scarmanat! Uite, frate, cine-mi spune mie ca m-am ratacit?!?…

Ramas singur, Martinici gandea in sinea sa:

“Hm! Ce-o fi avand toata lumea cu mine? Ma cred asa de prost?!?… Le-arat eu lor!…Le-arat eu lor!”…

Si-si vazu de drum.

Dar, cand sa mai faca un pas, se rostogoli intr-o groapa, parca anume sapata acolo de cineva – sa cada un gura casca in ea.

In zadar incerca bietul ursulet sa iasa afara. Nu putea si pace!

Daca vazu ca nu reuseste, se porni pe plans.

In timpul acesta, Martin-tatal, se intorcea mormaind pe carare, nemultumit ca nu-i mersesera nici lui treburile mai bine. Parandu-i-se ca aude niste scancete cunoscute, se apropie de marginea gropii, si, ce sa vezi?!?…

Pe Martinici al sau in carne si oase !

- Ce cauti acolo, puslama? Aici ti-am spus eu sa te gasesc? Ei las-ca te scot eu afara!…

Si-i intinse o creanga ce copac , de care Martinici se agata si ajunse in carare.

“Acum i-acum” isi zise mezinul, incepad sa se smiorcaie mai tare.

- Nu ma bate, taticule, nu ma bate! Iarta-ma, te rog! Am gresit, iarta-ma!…

Dar ursul il si ridicase de urechi in sus, bietul pici facandu-se cocols, stiind ce-l asteapta…

Dupa ce fu tabacit bine, se pomeni rostogolit cu o lovitura dibace de picior in spate, drept la marginea potecii.

- Acum, directia casa!…

Smiorcaindu-se si frecandu-si codita, Martinici porni inaintea batranului in pas fortat, mai tragand din cand in cand cu coada ochiului sa vada daca nu cumva se trezeste cu vreo surpriza.

Dar Mos Martin se racorise. Trecandu-i supararea, gandea:

“Parca eu nu-am fost ca el? Ce de mai pozne faceam impreuna cu fratii mei! Unde mai pui ca eu eram cel mai nazdravan. Acum, s-a-ntors roata; am ajuns eu sa-i scarman pe cei mici . Si, privind induiosat inspre pici:

- Ei, tu, potaie mica, ia vino la mine!

Martinici il privi cu neincredere, gata s-o ia la fuga.

- Hai, stiu ca esti obosit si ti-e foame, vino sa-ti arat ceva.

Si dand tufisurile la o parte, descoperi niste fructe mari, rosii, care-i faceau cu ochiul puisorului.

Ursulica, atat astepta. Uita de tot si de toate si – tragandu-se de-o urechiusa se repezi la zmeura si-ncepu sa manace lacom.

Doamne, sa-l fi vazut, parca se bateau turcii la gura lui! Abia dupa ce se satura avu timp sa-l intrebe pe Martin:

- Tata, dar eu n-am trecut tot pe-aici, atunci de ce nu erau?

- Ba erau, dragul tatei, dar tu te uitai pe sus si nu-ti trecea prin cap sa dai frunzele la o parte si sa cauti cu atentie…

- Ai dreptate, dar m-a suparat o rautate de veverita si-am alergat dupa ea…

- Vezi, ce-ti spuneam eu, iti ardea de joaca.

- Ba, nu-mi ardea, nu-mi ardea, ca ma suparase ariciul…

- Alta, acum!

- Dar i-am tras si eu un picior…

- Si te-ai intepat zdravan, nu?

- A-asta, cam asa-i…

- De-acum incolo sa nu mai pleci singur de-acasa. Ar fi putut fi si mai rau! Ia spune-mi tu mie, ce te faceai daca nu treceam eu sa te scot de-acolo de unde te-am gasit? O pateai, o pateai!…

Martinici se opri – si asezandu-se in fata tatalui sau il privi sfios si-l ruga:

- Tata, ma iei in carca?

Mos Martin zambi pe sub mustata si-l ridica pe sus…

xxxx

Cand ajunsera acasa, se-ntunecase de-a binelea, iar Martinici dormea dus.

Ceilalti doi ursuleti, se culcasera si ei.

Doar mama, Ursuleana ii astepta ingrijorata in pragul casutei.

Asezat in patucul sau, Martinici vorbi prin somn:

- Ti-arat eu tie, motat-o, pun eu mana pe tine!…

De la fereastra luminata a unei casute, un baietel cu niste ochi mari albastri-cenusii, urmarea cu nasucul lipit de geam spectacolul noptii.

Statea ca vrajit.

I se parea ca o lume de basm se afla in fata lui si nu se putea desprinde din loc.

Dintr-o data, invartindu-se intr-un dans nebun, fluturasii au inceput sa-si schimbe infatisarea.

Un roi de copilasi frumosi, minusculi, zglobii si zapaciti i se infatisau privirii uluite a baiatului nostru.

Fara sa-si dea seama ce face, copilul deschise fereastra.

Un baietel poznas, cu aripioare ca de fluturas, se desprinse dintr-un cerc agatandu-i-se de nasuc si ciupindu-l cu manutele lui dolofane.

Inveselit, copilul il lua in palma.

- Cum te cheama? auzi el mirat un glascior ascutit si pitigaiat.

Il studie cu atentie. Albisorul din mana ii zambea dulce.

- Pe mine ma cheama Andrei. Dar pe tine?

- Eu sunt Albisor, cel mai poznas fulg de nea de la palatul Zanei zapezii, iar ceilalti sunt fratiorii mei.

- Si eu am un fratior. E mic, mititel, dar nu asa ca tine. Nici macar nu vorbeste. Cand ma apropii de el imi zambeste, intinde manutele si bombane ceva intr-o limba necunoscuta.

- Nu mai spune!… Tare-as vrea sa-ti vad si eu fratiorul!

- Acum, nu se poate, doarme. Daca-l trezesti din somn. face mare taraboi…

- Ai dreptate, mai avem timp. Tu de ce nu dormi?

- Mie nu mi-e somn. Sa-ti spun drept …

Copilul se opri.

- Ei, ce-i ? il incuraja Albisor.

Sunt suparat, tare suparat…

- Te pomenesti c-oi fi facut vreo pozna! Hai, vorbeste, mie poti sa-mi povestesti.

Andrei il privi pe Albisor. Acesta astepta linistit si serios. Nici urma de zambet pe fetisoara lui bucalata.

Baiatul prinse curaj si, cu lacrimi in ochi ii destainui:

- Am facut numai pozne in ultima vreme. Asta seara, mama mi-a spus ca l-am suparat pe Mos Craciun si acesta nu mai vrea sa vina la mine.

Inveselit, Albisor il incuraja.

- Vai, Andrei, si tu o crezi? Era necajita si-a vrut sa te sperie. Mosul te-a iertat si nu-o sa te ocoleasca, asa cum nu ocoleste nici-un copil. Atat numai ca trebuie sa fii mai cuminte.

- Si mie imi pare rau de ce-am facut. Nici macar nu-am vrut s-o supar. Numai ca, nu stiu cum fac si cum ma invart, ca toate imi ies pe dos.

Doua lacrimi ca doua margele i se rostogolira pe obraji.

Isi amintise cat de mult muncise mamica sa-i faca un tort si el l-a rasturnat, de-a trebuit sa se-apuce din nou de munca…

Iar el, vazand ca nu-i certat prea tare, i-a spus vesel mamei:

- Ce bine-mi pare ca l-am dat pe jos! Tigrut si Azor nu trebuiau sa manance si ei? Lor nu le face nimeni tort!…

Zambind mucalit Albisor il mai intreba:

- Asta-i tot?

- Nu, nu-i tot. Fratiorul meu e un smiorcait si-un rasfatat. Cand am vrut sa-i dau cana mea de lapte s-o bea, a-nceput sa urle. M-am infuriat si i-am turnat-o in cap. Pe urma i-am luat biberonul si i l-am spart. Sa se-nvete minte. Mama m-a prins si daca nu-o luam la picior, cine stie ce s-ar fi intamplat. Pe urma…

- Ei, ce-ai mai facut?

- Ce sa-ti mai spun? Tot chestii de-astea. Vreau sa fiu cuminte, dar nu stiu cum se face ca mereu dau gres. Si stiu si de ce…

Andrei s-a oprit. Albisor astepta. Nu-i mai puse nici-o intrebare.

- Stiu eu ca toata lumea il iubeste mai mult pe-asta mic. De cand cu el, tot ce fac nu mai e bine…

- Ce prostie! Se revolta Albisor. Uite, si eu am frati…

- Ei, ai si tu frati?

- Oho! Si inca multi. Dar eu nu gandesc ca tine. Incearca sa nu mai faci ce-ai facut si nu-o sa te mai certe nimeni. Stiu ca inainte nu erai asa …

- Nu, nu eram. Mai faceam cate-o pozna, dar numai din greseala. Acum… acum le fac intentionat, recunoscu in sfarsit cu sinceritate.

- Pai, de ce?

- Ca sa le-atrag atentia asupra mea – spuse cu naduf. Sa fiu si eu luat in seama, nu numai flecustetul ala mic si obraznic.

Furios, Andrei era cat pe ce sa stranga pumnul pe care era asezat fulguletul. Si-a adus aminte la timp si s-a abtinut. Precaut, Albisor i s-a asezat din nou pe nas .

- Hei, da-te jos de-acolo, ca ma gadili! Si-apoi, nici nu te vad bine!…

Dandu-i prieteneste un bobarnac, Albisor cobori de pe nasucul baiatului.

Inveselit, Andrei incerca sa mangaie albisorul. Fiind insa atat de delicat, ii era frica sa nu-l striveasca.

Albisor il intelese si pentru asta ii spuse cu recunostinta:

- Uite, vezi, asa trebuie sa te porti si cu fratiorul tau. E si el micut ca mine si te iubeste.

Atunci Andrei si-a amintit cum il urmareste Ionut prin toata casa cu privirea, cum ii intinde mereu manutele si ce taraboi face cand nu-l ia in seama.

A inteles ca nu are dreptate si s-a simtit incurcat.

Albisor i-a ghicit gandurile si i-a spus:

- Vezi, Andrei, vezi? Acum ai priceput c-ai gresit?

Andrei dadu intelegator din cap.

Tot fulguletul ii vorbi:

- Te rog acum sa ma scoti afara si sa-nchizi fereastra. Nu cumva sa racesti tocmai acum, de Craciun. Am sa mai vin la tine si-alta data.

Cu parere de rau, baietelul scoase mana afara. Albisor zbura iute si se amesteca cu fratiorii sai. Acestia dansau tinandu-se de mana ca sa-l inveseleasca pe Andrei.

- Ramai cu bine, Albisor si sa mai vii!…

- O sa mai vin, Andrei! Sa ma astepti!…

Andrei se urca in patucul sau.

“Oare cu cine-o fi semanand Albisor?…se framanta el in gand.

Deodata, ochii ii sclipira in intuneric.

Cum de nu si-a dat seama?…

Albisor semana cu… semana cu…fratiorul lui cel mic.

Se ridica binisor din asternut si se apropie de patutul lui Ionut. Acesta dormea zambind dulce, asezat ca un pisoi cu labutele in sus. Andrei il saruta usor pe nasuc si dadu sa plece. Gamalia insa deschise ochisorii si rase cu hohot. Ii facu apoi, parca, cu ochiul complice ca si cum i-ar fi spus:

- Ramane intre noi, amice…

Si inchise ochii la loc.

Ascuns sub patura moale si calda, Andrei se lasa purtat de valurile domoale ale somnului. Acum, ca descoperise adevarul, era linistit. Fratiorul sau se transformase in fulg de nea ca sa poata sa-i arate ,in felul lui, cat de mult il iubeste…

Mai privi o data spre fereastra si, inainte de a adormi de-a binelea, vazu prin geam cum o multime de copilasi ii faceau semne prietenesti cu mainile lor micute.

N-a mai avut insa ragaz sa le raspunda.

O sanie de argint stralucitoare a poposit la portile genelor sale, purtandu-l mai departe, in lumea minunata a viselor sale de copil, unde toate sunt bune si frumoase, pentru a-l aduce inapoi in zori de zi, cand mamica il va mangaia cu drag, iar primele raze ale diminetii ii vor straluci pe fata.

In loc de maini, avea doua maturi vechi, iar nasturii hainei – tot din carbune si ei, se vedeau de la o posta pe albul imaculat al zapezii.

A aflat ca se numeste, ”OMULET DE ZAPADA” si si-a dat seama ca nu e prea aratos. Copilul care-l facuse era un prichindel de vreo sase anisori.

Avea o figura vesela, razand tot timpul cu o gura pana la urechi, asa incat toti cei care treceau pe langa el si-l priveau, spuneau :

- Ia uitati-va, copii, ce mutrisoara hatra are omuletul acesta de zapada!

Si l-au botezat “OMULETUL CEL HATRU”.

Auzind aceste vorbe, baietasul s-a repezit in casa, plangandu-se bunicului:

- Bunicule, bunicule, oamenii de pe strada mi-au facut omuletul “hatru”!…

Zambind si rasucindu-si mustata, bunicul se adresa nepotelului:

- Si zi… asa! Te-ai suparat ca i-au zis “hatru”, ai?

- Da, bunicule, sunt niste rai. Eu zic ca e cel mai frumos om de zapada din cati am vazut!

- Asa, deci, tu crezi ca ei il vad urat, nu?

- Da si inca, rau!

- Asta era! Asculta, Andrei, tu stii ce inseamna cuvantul “hatru” ?

- Un om rau si urat, asta inseamna!

- Ei, uite, vezi? Daca nu intrebi!

- Am gresit cumva?

- Bineinteles. Hatru inseamna, cum sa-ti spun… Inseamna vesel, poznas, hazliu. Drept sa-ti spun – si eu am gasit ca omuletul tau are un aer poznas.

- Da? Se lumina la fata nepotelul.

- Sigur ca da. Si nu vad nimic rau in asta.

- Atunci… atunci sa stii bunutule, ca nu mai sunt suparat. Fug repede la el sa-l impac. E tare amarat saracul.

- Si copilul o zbughi pe usa ca din pusca.

Batranul se uita pe fereastra si vedea cum piciul vorbeste cu omuletul sau, povestindu-i de zor, mangaindu-l cu drag si asezandu-i palaria mai pe-o ureche.

Cand baiatul a terminat de vorbit, “hatrul” parca si-a largit gura si mai tare.

Era fericit ca nu e un om rau si urat.

Privind vrajit luminitele sclipitoare si colorate care straluceau printre crengutele-i vesnic verzi, se urca in patutul sau sa se culce, incantat de felul in care reusise sa-si aranjeze pomisorul.

Globurile, panglicile si jucariile erau aceleasi din fiecare an ca si instalatia de stelute care acum se mai imputinasera.

Nici-o ciocolata, nici-o portocala sau alte bunatati care trebuiau sa atarne printre jucarii nu se puteau vedea in pomul de plastic pe care-l avea de cand se nascuse, darul primului sau Craciun, primit de la o matusa de-a tatei.

Pe masura ce anii treceau, jucariile ca si cadourile erau din ce in ce mai putine si mai sarace, mama avand salariul prea mic pentru a mai ajunge si pentru astfel de lucruri.

In timp ce se intorcea de la scoala, baiatul privea vitrinele luminoase incarcate cu tot felul de jucarii. Acestea insa, nu ajungeau si nu vor ajunge niciodata la el.

Erau prea scumpe pentru buzunarul lor.

Vazand-o pe maica-sa cat se necajeste ca nu-i poate oferi tot ce si-ar dori, copilul o consola de multe ori:
- Lasa, mamico, ma fac eu mare si din leafa mea o sa-ti cumpar o vitrina intreaga!…

Ceea ce o facea pe biata de ea sa-l stranga la piept si sa sufere mai tare…
In dimineata aceasta, trecand pe langa un magazin, a vazut un ursulet care tinea in brate o toba cu doua betisoare si care statea gata-gata sa inceapa sa bata.

Si cum baietelul se uita la el, acesta ii facu cu ochiul, de parca i-ar fi spus:
- Daca esti cuminte, Mos Craciun ma va aduce la tine!
- Am sa fiu cuminte, ursuletule, iti promit! Numai sa nu uiti sa vii!

Cat timp a impodobit bradutul cu mamica lui, s-a gandit numai la ursulet.
Oare o sa vina???…Poate ca Mos Craciun i-a ghicit dorinta si i-l va aduce in noaptea aceasta impreuna cu toba lui zornaitoare…

Era deosebit de preocupat si statea cu gandul numai la ursulet, cand mamica l-a intrebat:
- Ce-i cu tine, Andrei, mama, te supara ceva ?

Privind-o cu ochii lui mari, caprui si catifelati, baiatul i-a povestit intamplarea cu ursuletul.

Ascultandu-l, maicuta s-a intristat.

Apoi s-a imbracat si a plecat sa cumpere paine, lasandu-l sa se ocupe singur de bradutul sau.

- Esti acum baiat mare, in clasa intai. Ai sa te descurci si singur pana ma intorc, nu ?

- Stai linistita, mamico, stii ca ai un baiat grozav. Nu asa ma lauzi tu?

Acum, pe jumatate adormit, se gandea : ce-ar fi daca…

Un rapait de toba il trezi pe Andrei din somn. Deschise ochii si privi in jur. Pomisorul clipea cu ochisorii lui colorati din stelute de plastic verzi, albastre, rosii si galbene, iar dintre ramuri, un ursulet pufos – cu papion la gat, facea mare taraboi, lovind cu
betisoarele in toba sa mica.

Frecandu-se la ochi si nevenindu-i sa creada, Andrei se aseza pe marginea patului.

- Oare visez? se intreba cu voce tare copilul.

Parca ghicindu-i gandurile, ursuletul ii vorbi:

- Trezeste-te adormitule! Eu vin la tine si tu dormi?…

Si o gramada de rap-rap-uri se facura auzite.

Inveselit, Andrei se apropie de pom.

- Deci, te-ai tinut de cuvant si ai venit?

- Ce credeai tu, uraciosule,ca am sa te pacalesc? Doar si tu ai fost cuminte si ai luat numai zece la scoala. Ia priveste cu atentie langa bradut: nu vezi nimic?

- Banane, portocale… si… si – ciocolata!

- Si? Si?… il mai imboldi ursuletul.

- Si…O…nu poate fi adevarat! Exclama baiatul batand din palme fericit. Patine! Patine adevarate, cu ghetute cu tot. Ce rau imi pare ca nu m-ai trezit cand a venit Mosul. Cum o sa-i pot multumi?

- Stai fara grija ca nu se supara el pentru atata lucru. O sa fii baiat cuminte, o sa inveti bine la scoala si-asa iti platesti datoria.

- Da, da, ai dreptate ursuletule. Si o s-o fac si pe mamica fericita. Tot am vazut-o eu numai suparata si cu lacrimi in ochi in ultima vreme. Ii voi spune ca Doamne, Doamne tine si cu noi – si, uite cu ce l-a trimis pe Mos Craciun.

Alerga repede in camera mamei lui sa-i spuna noutatea.

- Mami, mami, trezeste-te! Vino sa vezi ce mi-a adus Mos Craciun: ursulet, banane, portocale, ciocolata si… patine, mami, patine adevarate cu ghetute cu tot…

Si, tragand-o de mana cat putea, o duse la bradut, sa vada cu ochii ei ce i-a adus mosul.

Emotionata si fericita, mama si-a strans puiul la piept murmurandu-i incetisor:

-Vezi,dragul mamei,daca ti-ai dorit mult aceste lucruri, Mosul ti le-a adus. Acum la culcare, ca-i tarziu…

Peste cateva zile, cand mama se afla in bucatarie, Andrei auzi vocea bunicii:

- Asculta, fata mea, de ce nu mai porti lantisorul de aur de la mine? Nu te-ai despartit niciodata de el de cand ti l-am dat.

Glasul mamei se auzi dupa o lunga ezitare:

- Nu stiu, mama, l-oi fi pierdut… Nu-l mai gasesc. N-are importanta!…

- Da, da, inteleg, a repetat bunica cu vocea tremuranda. Ai vrut sa aiba toata lumea cadouri de Craciun. Poznas lantisor!

Auzind discutia, Andrei se intreba:
- Ce-o mai fi si-asta? Lantic care sa faca pozne ca mine, n-am mai intalnit!…

- Dii, caluti, dii! Asa, mai repede,mai repede si mai sus! Ne-asteapta Zana Zapezii cu palatul ei minunat de clestar. Dii, caluti, dii!… Si calutii parca atat asteptau. Porneau la drum si mai iute, miscandu-si mandri capetele pentru a starni sunetele clopoteilor.

De-o parte si de alta a soselei nevazute, zeci si zeci de alte saniute se intreceau si ele in zbor. Era un du-te vino neintrerupt. Unii urcau, altii coborau si toti erau purtati de saniute de argint trase de cate doi cai albi, nazdravani.

Cat a tinut drumul acesta, copilul nu stia. Poate o zi, poate un ceas, ori poate o clipa.
S-a trezit dintr-o data la portile unui palat atat de alb si stralucitor in lumina soarelui, incat aproape ca-l dureau ochii privindu-l.

Cand calutii s-au oprit in dreptul palatului, doua trambite au rasunat, anuntand cu sunete ascutite sosirea lor.
Portile s-au deschis larg.

Sarind usor din sanie, baiatul intra incetisor inauntru, privind curios in jur.
In fata lui, doi sfetnici ursuleti imbracati in costume albe cu fireturi si ciucuri aurii i se plecara solemn si-l poftira fara o vorba sa-i urmeze…

Se aflau intr-o sala imensa cu oglinzi mari de cristal pe toti peretii. Vazandu-i pe cei doi atat de plini de importanta, baietelului ii venea sa rada.

”Ce mutricele caraghioase au!” gandi, dar nu indrazni sa vorbeasca cu glas tare.

Se opri insa in fata unei oglinzi si incepu sa se strambe in toate chipurile. Ba scotea limba, ba se tragea de urechi, doar-doar i-o face pe insotitorii sai sa rada. Nimic. Dimpotriva.

Vazand ca nu are de gand sa se dezlipeasca din loc, acestia il insfacara fiecare de cate un brat si-l silira sa mearga mai departe, privindu-l mustrator.

Dupa ce mai parcursera cateva sali asemanatoare, ajunsera in sfarsit la capatul drumului.

Incaperea in care au intrat era la fel de mare ca celelalte, dar in mijlocul ei, trona pe un jilt de clestar, o fetita blonda si bucalata, care avea pe cap o coronita stralucitoare si in mana un betisor de aur. Pe margini, insirate pe toate laturile, alte jilturi goale, de o parte si de alta ale unor usi mari.

Ursuletii il poftira sa se aseze in genunchi. Scotand limba la ei, copilul nici nu se gandi sa-i asculte.

- Cine sunteti voi de ma obligati sa stau in genunchi?Nu vreau! Mamica mi-a calcat pantalonii cei noi si n-am nici-unchef sa-i stric.

Atunci unul dintre ursuleti vorbi cu naduf:

Dar cand versi cerneala pe ei? Dar cand ii agati prin copaci? Cand mergi tarandu-te pe genunchi si pe coate facand pe indianul – atunci nu-i strici, nu? Cel putin apleaca-te in fata printesei. La noi asa-i regula si trebuie sa i te supui.

- Ce printesa ? Care printesa? Ea, printesa? Ma faceti sa rad ! Pai asta-i Ilenuta, sora mea!

Printesa il imboldi suparata cu betisorul ei de aur si batu furioasa din picior.

- Fa ce ti s-a spus ! Aici eu comand !

- Ia potoleste-te! Vezi ca batul asta are doua capete… Si, stii ceva? Daca tu esti printesa, atunci eu, ce sunt?

Printesa ramase fara replica.

- Si tu esti print, zise in locul ei cel de-al doilea ursulet care se afla in fata lui, dar, trebuie sa asculti de printesa. Esti fratele ei cel mic.

Baietelul se pregatea sa raspunda cand usa care se afla in fata lor se deschise brusc si aparu o pisicuta imbracata intr-o rochie lunga, impodobita cu tot felul de funde si zorzoane.

Mergea mandra pe labutele dinapoi, iar cu labuta-mana dreapta tinea un fel de ochelari prin care se holba la copil.

- Asta, cine mai e? Se zbarli baiatul.

O asemenea pisica, care sa poarte rochie ca fetitele, nu mai vazuse in viata lui.

- Contesa de Angora! anunta solemn un ursulet sfetnic dupa ce batu de trei ori in parchet cu un baston, care semana foarte bine cu bastonul bunicului.

Pisica, dupa ce facu o plecaciune pana-n pamant in fata printesei, se aseza la un semn pe unul din jilturile de pe margine.

Din nou se deschsera usile si doi catelusi in costume hazlii cu niste palarioare caraghioase pe care le tineau cu labutele din fata – intrara batosi in sala.

- Baronii de casa si de curte – Mache si Lache – se auzi vocea ursuletilor.

Mai,sa fie! Toate lighioanele par sa-si fi dat intalnire in acest palat.

Mai venira si niste iepuri – intepeniti ca niste momai, doua caprioare timide, inca vreo cativa ursuleti, cateva,,doamne gaini,,(vai, ce palarii caraghioase au!) si alte oratanii care mai de care mai gatite.

Ce adunare pestrita!

Un bursuc cu un guler cat toate zilele, il privea pe baiat cam de sus, mormaind nemultumit, de cine stie ce.

Copilul ii studia amuzat pe toti. Sala se umpluse si un murmur continuu se auzea din toate partile.

Cei doi ursuleti, sfetnici mari, facura un semn multimii.

Tacere.

Se linistira toti ca la comanda. Pisica inzorzonata rosti cu gravitate:

- Printesa noastra v-a adunat aici, tusi ea discret, pentru a va comunica ceva foarte important.

Toate privirile se indreptara spre printesa. Aceasta, statea foarte mandra si plina de ea in jiltul ei; nici macar nu clipea. Pisica se intoarse invitand-o din priviri. Printesa Ilenuta se ridica si incepu:

- Sfetnicii mei, v-am adunat aici sa va dau o veste mare: a sosit fratele meu Andrei.

- Ura, bravo, ura!…strigara toti in cor.

Ilenuta ii astepta sa se potoleasca si continua:

-In cinstea lui, voi da un bal!

Cu totii incepura sa faca mare taraboi, in semn de mare bucurie. Pe Andrei il umfla rasul.

O asa mare prostie, nu mai intalnise de cand se stia el pe lume. Se prefacu totusi ca intra in joc si facu o plecaciune in fata lor. Apoi, ridicandu-se pe neasteptate, scoase limba la ei.

Printesa era rosie de furie. Arunca cu betisorul de aur in el. Andrei il prinse din zbor fugind pe una din usi si se ascunse in dosul ei.Printesa, o porni dupa el tinandu-si rochita cea lunga sa nu se impiedice in poale.

Incepu o alergatura si-o harjoana de mai mare dragul, pentru ca,toata lumea, vazand ce fac printul si printesa, ii imita.

Abia intr-un tarziu, rapusi de oboseala, se astamparara cu totii intorcandu-se in sala de consiliu a printesei.

- Ce mai caraghiosi! Murmura Andrei ca pentru sine. Ce-o mai fi si circul acesta?!…

Printesa, ridicata in picioare, le vorbi:

- Dragii mei supusi…

- Si supuse – obiecta nemultumita contesa pisica in timp ce-si indrepta palaria.

-…si supuse completa printesa Ilenuta aruncandu-i o privire de gheata.

Pisicuta isi pleca vinovata genele.

Mai avem o problema de rezolvat. Va trebui sa stabilim, la ce brad ne oprim pentru pomul de Craciun. Trei dintre prietenii nostri braduti se cearta unul cu altul – care sa vina la noi pentru a fi impodobit. Deja au inceput sa-si rupa crengile intre ei si daca nu ne hotaram repede, nu vom mai avea ce impodobi.

- Sa hotaram, sa hotaram! strigara toti in cor.

- Bun, atunci caruia dintre ei ii permitem sa vina aici?

- Celui din stanga – indrazni un iepuras.

- Ba nu, celui din dreapta! mormai un ursulet.

- Celui din mijloc – se amesteca o girafa.

- Stati, stati! Asa nu ne mai decidem nici pana maine! Sa tragem la sorti – propuse o voce.

Dar n-apucara sa faca biletelele, cand usile cele mari din mijloc se deschisera brusc si un brad urias, cu palaria alba de zapada intra inauntru, aplecandu-se pana la pamant.

- M-am prezentat, spuse el simplu.

- Tu de unde-ai mai aparut? se minuna printesa.

- Cand trei se cearta, al patrulea castiga!

Hm, zicala e parca altfel, dar toata lumea pleca acasa multumita.

Ramasi numai ei doi, Andrei o intreba pe surioara lui:

- Si-acum ce facem?

- Ce sa facem ? Asteptam sa vina Mos Craciun sa-l impodobeasca.

- Si noi ? Noi nu facem nimic?

- Unde te crezi,prostanacule ? Aici esti intr-o poveste. Numai acasa iti decorezi singur pomul de Craciun.

Andrei nu mai spuse nimic. Drumul pana la palat si joaca il obosisera si, desi la masa aveau numai bunatati, baiatul nu manca mare lucru. I se inchideau ochii de somn. Cei doi ursuleti il ajutara sa se dezbrace si-l culcara cu grija intr-un pat moale.

Curiozitatea insa nu-i dadea pace si – inainte de a adormi,Andrei se mai strecura o data in sala de alaturi unde se afla bradul.

Acesta trona majestuos in mijllocul incaperii raspandind in jur aer proaspat de munte.Si, in clipa in care vru sa se intoarca in camera sa, pe usa din fata aparu cu un sac mare in spate, chiar Mos Craciun. Speriat, Andrei se ascunse intr-un ungher mai intunecat. Mosul se apropie de brad si sufla asupra lui.

Dintr-o data, o multime de jucarii si podoabe aparura ca prin farmec. Luminite multicolore straluceau pe fiecare creanga si o multime de bunatati atarnau parca cerand sa fie culese de copii.

Descarcand sacul cu greutate, Mosul randui pachetele la poalele bradului. Isi scoase apoi caciula si-si sterse fruntea asudata de osteneala.

- Asa… mormai Mosul ca pentru sine. Acum toata lumea va fi multumita. Si Andrei cand se va scula, isi va gasi pachetelul sau… Numai sa nu adoarma acolo unde s-a pitit.
Rusinat, Andrei se cuibari si mai mult in ascunzatoarea sa.

Deodata, toate usile se deschisera si o adevarata harmalaie de glasuri se auzi. Mos Craciun fu descoperit tocmai cand era gata s-o ia la sanatoasa. Se incinse o hora mare sub bradul cel urias si Andrei se trezi cu Ilenuta langa el.Luandu-l de mana pe Mos
Craciun, pornira si ei in vartejul jocului. Cantau cu totii :

“O brad frumos, o brad frumos, cu cetina tot verde”…

Emotionat, bradul incepu sa-si tremure acele si doua lacrimi de rasina i se prelinsera din varful trunchiului. Era atat de fericit, incat uita ca bucuria de-acum nu va tine mult si se va trezi aruncat undeva – poate intr-o soba – si nimeni nu-si va aminti de el pana la Craciunul urmator.

Dar merita…

In curand jocul se potoli si Mos Craciun, cu sacul sau greu in spate, porni spre alte locuri, spre alti copii care-l asteptau nerabdatori sa le aduca jucarii…

Picotind de somn, Andrei se ghemui in asternutul sau moale si calduros. In patutul alaturat, Ilenuta adormise deja zambind fericita unui vis frumos.
- Maine…

Dar nu mai apuca sa spuna ce avea de gand, maine. Adormi imediat.

Copilul meu, sufletul meu, lumina ochilor si sensul vietii mele.

Copilul atat de dorit, atat de asteptat si pe care – de cand l-am privit prima data, o manuta de carne de 1 kg 700 – un botulet de om care nu stia nici sa tina ochisorii deschisi si nici macar sa scanceasca si pe care mi-era si frica sa-l tin in maini de teama sa nu-l strivesc si care mi-a aparut din prima clipa ca o minune dumnezeeasca – nestemata facuta sa-mi bucure existenta, soarele meu care straluceste luminandu-mi zilele si dand sens vietii mele.

Ma trezeam noaptea din somn si-l priveam -si parca – nu-mi venea sa cred ca exista – ca minunea aceea micuta – cu suflet, e a mea.

Era minunea mea, papusa mea cu suflet, jucaria – dar si printul si stapanul meu si-al bunicilor – cuminte, alintat si rasfatat de toti cei din jur…

O minune grabita sa se faca mare, grabita sa stie, grabita sa afle cat mai multe si care nu m-a dezamagit niciodata.

O minune care a crescut poate prea repede pentru gustul unei mame care-si vrea copilul mereu cat o ghinda -sa-l rasfete si sa-l protejeze totdeauna – dar care se bucura de fiecare pas si an al lui in plus si trebuie sa accepte ca asa e viata.

Un pui se naste, il ingrijesti, il veghezi cu dragoste si-l ocotesti pana intr-o zi, cand constati ca rolul tau s-a terminat – ca puiul tau s-a facut mare – si, pe nesimtite si-a luat zborul iar tu ramai doar cu amintirile si nu-ti vine sa crezi ca, botuletul acela de om, papusa aceea zambareata si rafatata – baietelul vesel si zglobiu de mai tarziu – care mergea din “de ce?” in “de ce?” – pana cand nu mai aveai nicio explicatie…

Copilul precoce care la trei ani si jumatate imi citea mie povestile cand aveam treaba la bucutarie – si care-mi scria biletele – asa cum se pricepea el – cu litere amestecate, mari, mici, de tipar ori de mana – pe care mi le punea in geanta sa le gasesc si sa ma bucur ca mi-a scris.

Copilul pentru care am scris povesti inca inainte de-al avea si care era intotdeauna mandru de mama lui si-mi spunea ca sunt cea mai grozava mamica din lume…

Copilul care, cand plangeam eu, plangea si el…

Care isi incolacea manutele lui micute de gatul meu si ma mangaia si-mi zicea :,,lasa, mami, ca ma fac eu mare si nu-o sa mai plangi niciodata ;o sa am eu grija de tine si nu-o sa mai las pe nimeni sa te supere,,…

Puiul mamei care in clasa intai a citit la scoala “Copiii Capitanului Grant” de Jules Verne – de trei ori – pentru ca se plictisea…

De care mi-era dor si cand eram la servici si asteptam sa ma sune sa-i aud glasciorul..

Copilul care voia sa faca totul numai cu mama.

Care nu voia sa faca un pas – fara mama.

“Cu tine, mama” – erau vorbele lui…
……………………………………………………………………………………………….

Copilul acela – a crescut.
Parca prea repede – si si-a luat zborul.
Iar mama ramane cu amintirile.
Si-asteapta.
Asteapta s-o sune la telefon.
Asteapta sa intre pe net – si sa-i puna macar – o mutricica – daca nu are timp sa-i zica doua vorbe.
C-asa suntem noi, mamele. ..
Ne e dor mereu de copiii nostri – oricat de mari ar fi.