Ca să treacă timpul

Ce am mai făcut în ultimul timp

2010-01-31T00:53:00.003+02:00

Pentru că nu am mai scris de foarte mult timp mă simt obligată să dau nişte lămuriri:

1. Mi-am găsit într-un final stăpân pentru starea de sclavie mult râvnită de majoritatea bucureştenilor (numai că de data asta sunt un sclav cu mult mai multe libertăţi). E o boală gravă, dar va trece în curând.

2. Am început o muncă asiduă la un site de travel...pentru călători, nu turişti. Pot să zic fără modestie că va fi ceva jmeker (încă nu e că nu avem destule postări), dar fiţi pe fază - adică abonaţi-vă şi voi la un RSS sau newsletter - Nomadic Lifestyle

3. Mi-am luat şi eu în sfârşit un aparat foto mai de Doamne-ajută, după ce mi l-am uitat pe ultimul în WC la un muzeu din Atena, aşa că am simţit nevoia să îmi fac un blog pentru a-mi împărtăşi operele şi pentru a vedea dacă evoluez totuşi cu timpul.. Aici linkul

Toate acestea fiind zise...enjoy! :)

Vreau!

2009-08-26T14:48:00.000+03:00

Am chef
...să fac dragoste pe plajă
...să citesc întinsă în iarbă
...să privesc animăluţele din apă (nu neapărat din Marea Neagră)
...să simt adrenalina unei sărituri de la înălţime
...să descopăr un loc pierdut de restul lumii
...să mă plimb prin ploaie caldă de vară
...să mă joc, la fel ca în copilărie
...să zbor...

Reflecţii

2009-08-24T23:07:00.003+03:00

" - Eşti supărată?

- Sunt gânditoare, sunt visătoare, îmi fac planuri de viitor şi mă văd în atâtea ipostaze. Îmi fac griji că nu sunt bani, îmi fac griji că nu vreau să îi câştig ca 90% din populaţie. Mă frământ să îmi imaginez şi să găsesc soluţia pentru viaţa perfectă, dar imediat mă întreb: oare chiar există şi oare chiar o doresc? Şi apoi mă găsesc între trecut şi viitor. Deci poate doar prezentul contează? Să trăieşti ca şi cum nu există viitor? Sau să trăieşti în aşa fel încât viitorul să fie mai bun decât prezentul? Sau poate se implică una pe alta..Şi închid ochii - mă văd ascunsă în iarbă, mă uit la stele, încerc să aud natura, dar mă trezeşte un claxon şi devin tristă. Sunt frustrată în cutiuţa asta de chibrituri pe care o numim apartament. Aştept cu nerăbdare weekend-ul să evadez. Şi aştept cu o nerăbdare mai potolită aparent, dar care arde mai tare de a scăpa definitiv de cătuşele astea, nu să mă rog pentru 2 zile de permisie. Sunt supărată? Nu, sunt gânditoare. "

Natură..vie

2009-08-24T10:27:00.016+03:00

Un weekend. O maşină, prieteni cât să o umple. Bani puţini - de motorină şi ceva de-ale gurii. O pereche de ochelari şi un tub - ambele de snorkeling. Un buletin să-l arăţi la vamă. Tyulenovo, Bulgaria.

Am văzut aşa:

- peştişori de la 2 la 20 de cm (printre care am înotat foarte aproape)

- peşti care se tăvăleau în nisip

- ceva care semăna a peşte cu picioare

- crabi albi şi negri, de diferite dimensiuni

- crab care mânca

- crab cât piciorul meu (aproape l-am atins) - nu pot explica cum m-am speriat când mi s-a părut puţin mai târziu că mă apucă ceva de picior

Am sărit de pe o stâncă de la mai mult de 2 metri de data asta. Şi am făcut o vânătaie de toată frumuseţea alunecând pe pietre. Dar este extraordinar să vezi atâta viaţă sub picioarele tale, de care habar nu aveai altfel. Să te simţi cu adevărat în natură, să asculţi lumea din jurul tău, fără să fii bruiat de claxoane şi motoare, să dormi sub miliarde de stele - pe care să le şi vezi.

Este minunat!

When life hands you lemons, don't be bitter. Make lemonade!

2009-07-10T07:20:00.002+03:00

De-a lungul vastei mele experienţe ca angajat (aproape 11 luni), am realizat că acest lucru mirific - şi anume muncitul pe o leafă care nu compensează efortul depus, la un şef care te foloseşte pe post de păpuşă de mânuit, care îţi înfrânează absolut orice soluţie creativă, pentru care drepturile salariatului la concediu, zile libere legale, odihnă, recreere în timpul orelor de muncă nu există - nu este pentru mine.

Că nu or fi toţi aşa, cred. Dar în linii mari, judecând după nemulţumirile tuturor cunoştinţelor mele în acest domeniu, e clar că nu se merită nici un moment să munceşti ca un sclav. Pentru că da, asta suntem toţi în această situaţie - SCLAVI.

Mă rog, ca să nu o lungim, dau şi eu un anunţ:

"Sclav (se poate citi şi lefegiu), caut stăpân, cer salariu direct proporţional cu efortul depus, bonuri de masă, telefon, maşină dacă se poate, respectarea zilelor de concediu. Oi cere mult? Ah şi nu, nu va fi definitiv sau pe termen lung, nu voi îmbătrâni acolo. Doar cât să mă pun pe picioare :D"

Fuck everybody! Just hoping not EVERYbody..

2009-06-04T02:32:00.004+03:00

Am realizat că nu mă pricep deloc la oameni. Ori sunt eu prea naivă (a se citi proastă), ori oamenii se schimbă prea repede.

Adică nu trebuie să mă uit decât la numărul mare de oameni pe care iniţial i-am plăcut, dar mi-au făcut mai mult rău. Sau şi mai bine, să ne uităm decât la băieţii de care tind să mă îndrăgostesc. Poate e doar masochismul pe care încă nu reuşesc să îl percep ca ceva real.

În ultimul timp am încercat să iau mai în serios toată treaba cu limbajul trupului. wow! Ce răsturnări de situaţie..

De ce toată lumea care pare drăguţă vrea doar să obţină ceva de la tine? A obţinut, s-a dus şi partea drăguţă din el. Nu s-a obţinut, ţi l-ai făcut duşman.

Odată demult credeam că toţi oamenii sunt buni. Le dădeam "the benefit of doubt" de fiecare dată. Ce dacă toată lumea mă prevenea? Eu ştiam mai bine. De ce ar fi vrut să îmi facă cineva rău dacă eu nu am nici o treabă cu el? Am avut demult un prieten care a încercat să îmi deschidă ochii (într-un mod foarte prost din păcate), dar căruia acum îi dau dreptate. Nu ştiu dacă prin acum înţeleg de acum încolo, sau doar acum, 4 iunie ora 3 dimineaţa.

Love and peace? A bunch of bullshit. Toţi vor ceva de la tine. Au obţinut, tu poţi să dispari definitiv de pe planetă. Nu mai prezinţi interes.

Recitesc ce am scris şi simt prea multă amărăciune. O fi de la prea multe cafele amare. Sau doar de la faptul că devin din ce în ce mai dezamăgită de persoanele care mă înconjoară.

Să îmi schimb mentalitatea sau anturajul? Sau poate sunt doar eu greu de mulţumit?

Un time-out al minţii

2009-06-02T19:57:00.006+03:00

Te plimbi prin ploaie: tu, picăturile mari de apă care ţi se preling pe frunte, pe ochi, pe buze; luna amară care îţi călăuzează paşii pe poteca îngustă. Nu ştii unde va ajunge. Ai renunţat la curiozitate pentru moment, a dispărut şi teama de necunoscut. Eşti ca un zombie, ca o păpuşică mânuită de altcineva. Picioarele merg fără tine, fac parte din alt corp. Nu mai eşti tu. Dar nu îţi dai seama.

Mergi pe spirală.

Îţi aminteşti. Oare de ce avem amintiri? Ah da, ca să nu faci în prezent greşelile din trecut. Te-ai hrănit cu trecut, te hrăneşti cu prezent, te vei hrăni cu viitor. Mâncarea în sensul pe care îl ştim nu înseamnă nimic. Oricum vom ajunge să mâncăm pastiluţe sau paste la tuburi în câţiva ani. Adevărata hrană constă în ceva mai mult. Pentru care nu omori fiinţe nevinovate şi rupi plante binefăcătoare. Ci ceva care te poate distruge pe tine, se hrăneşte din tine. Şi te va devora dacă o laşi!

Şi mergi în continuare pe spirală.

Începi să îţi simţi genunchii. Şi degetele de la picioare. Ai recăpătat controlul. Crezi? Hahahaha. Nu ai niciodată controlul. E doar o iluzie. Dar una cu care te hrăneşti, şi nu se hrăneşte şi ea cu tine. Tot e ceva, îţi zici. Şi ploaia se opreşte. Şi poate se face dimineaţă.

Dar luna stă după colţ.

Şi mergi în continuare pe spirală..

Se întâmplă ceva

2009-04-07T12:57:00.006+03:00

În sfârşit se întâmplă ceva. Şi la televizor. Nu e doar Gigi Becali care stă de Paşte la închisoare. Ieri a fost cutremur în Italia. Au murit 150 de oameni. Ei şi? O punem ca ştire neimportantă. Alaltăieri s-a "ales" în Republica Moldova. Au ieşit comuniştii. Ei şi Coreea de Nord.. Şi ce dacă?

Azi în sfârşit au ieşit basarabenii în stradă. Pietre, lacrimogene şi focuri de armă. Poate revoluţie. Din câte televiziuni avem, numai Realitatea şi Antena 3 vorbesc despre asta. De ce? Pentru că Becali e mai important. Sunt foarte indignată.

Basarabenii din Iaşi au plecat deja spre Chişinău. Se pregătesc cei din Bucureşti.

Suntem cu sufletul lângă ei.

Update:

- mai mult de 200 de raniti in Italia

- iesenii nu au fost lasati sa intre in Moldova

Marele EU

2009-02-20T00:43:00.006+02:00

De multe ori mi s-a reproşat că sunt egoistă. Că stă în firea mea, că e de la zodie, că e de la educaţie fiind singură la părinţi. Şi am ajuns la concluzia că da, aşa e. Bine, că de multe ori mi s-a reproşat asta nedrept, fără să fiu cu adevărat vinovată, moment în care mi-a sărit capacul şi m-am ambiţionat prosteşte să le arăt că pot fi egoistă la modul urât, e altceva..

Oricum..news flash..toţi suntem egoişti! Într-un fel sau altul, toţi facem lucruri bune pentru binele nostru. Crede cineva că vedetele fac donaţii şi adoptă copii din lumea a 3a din simplu altruism? Lucrurile bune se fac fie pentru poziţia în societate şi admiraţia pe care le-ar stârni, fie pentru că simpla idee de a face ceva bun pentru altcineva presupune o împăcare mai bună cu sine şi o impresie de măreţie sufletească. Nu-i aşa că te simţi tu mai bine când vezi fericirea în ochii celuilalt?

E păcat că sunt atât de rare cazurile de altruism adevărat. Şi aici nu sunt de acord cu DEX-ul, care zice că altruismul este doar o atitudine binevoitoare şi dezinteresată manifestată în folosul altora. Nu, altruismul adevărat înseamnă să ai o asemenea atitudine indiferent dacă ţie ţi-ar putea dăuna. Câţi s-ar arunca în râu să salveze o altă persoană dacă ar fi siguri că s-ar îneca? Dacă ar simţi moartea chiar înainte să se arunce că îi şopteşte la ureche..ori tu ori el? Nu ar trebui să iubeşti cu adevărat persoana pentru care ţi-ai da viaţa? Cum altfel să fi dispus să renunţi la starea asta efemeră, şi totuşi atât de preţioasă, care este viaţa?

Bottom line - egoismul e ceva firesc. Şi nu o să spun că trebuie să îl înfrângem. Egoismul nu înseamnă neapărat ceva rău. Nu mi se pare nimic greşit în a fi egoist, atâta timp cât nu faci rău deliberat altcuiva. E şi asta cred o artă: să ştii unde să te opreşti, să stăpâneşti bine limita dintre bine şi rău. Pe care mulţi însă nu o cunosc.

Ar trebui să îmi iau un căţel..

Later edit: un prieten zice că dimpotrivă, a salva pe cineva de la înec este egoismul suprem - ai face asta numai pentru a nu te simţi vinovat mai târziu. Atunci ce înseamnă altruism adevărat? Există aşa ceva?

Think happy thoughts

2009-02-04T20:59:00.009+02:00

Zilele astea am fost puţin frustrată. Şi din frustrare în frustrare am ajuns la ideea de secretul fericirii şi al succesului. Acuma probabil toţi aţi dat într-un moment sau altul peste un film pe dc++ numit The Secret, cu paranteza de rigoare că acest film îţi va schimba viaţa. Şi la multe insistenţe din partea lu' Şefu' m-am uitat şi eu la el. Un filmuleţ destul de plictisitor, câţiva oameni care spuneau lucruri pe care ar fi putut să le zică în 15 minute, nu într-o oră jumate.

Anyway..ce ziceau ei acolo, aşa ca idee, era destul de interesant. Cam tot filmul se bazează pe Legea atracţiei, un principiu simplu care spune că tot ce se aseamănă se adună - după cum zice şi un vechi proverb. Adică orice gând pozitiv al tău îţi va aduce lucruri pozitive; valabil şi pentru cele negative. Pe scurt, eşti ceea ce gândeşti : orice gând al tău îţi va aduce acel lucru în viaţa ta - indiferent dacă îl doreşti sau nu. Şi cu cât te gândeşti mai mult la un lucru, cu atât îi acorzi mai multă atenţie şi emoţie, exercitând astfel o forţă de atracţie mai mare, ceea ce va creşte şansele să îl aduci în viaţa ta, indiferent dacă este un lucru bun sau rău. Asta pentru că Universul nu "gândeşte" în termeni de bine şi rău.

Ceea ce m-a enervat la filmul ăsta e că de fapt nu îţi spune nimic. Că vrea sa te facă să crezi că asta e tot ce trebuie: să gândeşti gânduri vesele; şi să vizualizezi ce vrei să obţii. Total neadevărat. Poţi să te gândeşti tu 500 de ani că vrei un elefant la tine în cameră. Dacă nu te gândeşti şi la cum să prinzi unul sau să îl cumperi, să îl transporţi până acasă şi să găseşti o modalitate de a-l băga în apartament, nu faci nici un kkt.

Într-adevăr, primul pas spre a obţine ceva e acela de a vizualiza un obiectiv pe care să te focalizezi. Dar şi de a-l concepe coerent, posibil, de a gândi paşii pe care trebuie să îi realizezi pentru a-ţi îndeplini scopul. Nu ajunge să te vezi la volanul unei maşini ca să o şi primeşti. Şi după ce te-ai gândit tu la toate trebuşoarele astea, nu trebuie să şi acţionezi? Cred că mai nimic pe lumea asta nu s-a realizat fără multe încercări şi experimente eşuate iniţiale.

Consider că tot secretul e să ştii să primeşti deschis oportunităţile care apar, să nu pierzi nici o ocazie şi să acţionezi în consecinţă. Asta e toată treaba cu gândirea pozitivă. Dacă eşti vesel, vei fi deschis la ce te înconjoară şi vei atrage persoane vesele. Dacă eşti îmbufnat şi te enervezi la orice lucru mărunt, nu vei mai fii în stare să vezi lucrurile esenţiale şi vei rămâne singur şi nealinat cu nervii tăi.

Un lucru atât de simplu, pe care l-am priceput destul de greu. Care mi-a luat ceva timp să îl pot pune în aplicare - şi încă nu îmi merge de fiecare dată, pentru simplul motiv că nu este aşa uşor să îţi controlezi toate gândurile (având în vedere că 90% din ele sunt inconştiente) şi pentru că e mult mai greu să îţi controlezi emoţiile şi să poţi fi vesel chiar dacă ţi se întâmplă lucruri neplăcute.

Dar acuma că ştiu secretul, succesul şi fericirea vor veni de la sine cică :))

Dreptul la lene

2009-01-15T18:01:00.003+02:00

Am dat zilele trecute peste o lucrare intitulată Dreptul la lene. A fost scrisă în 1883, ca un răspuns la o altă lucrare scrisă în 1848 care vorbea despre dreptul la muncă. Pe scurt, vorbeşte despre forma de sclavie pe care o constituie munca şi despre această mentalitate impusă de societate de-a lungul timpului care ne-a transformat în nişte sclavi - ai cumpărăturilor, ai creditelor, ai publicităţii - adică ai banilor. Este o spirală infernală care pare să nu aibă capăt.

Iată etapele acestei spirale pe scurt (dintr-o sursă mass-media):

1. Muncim tot mai multe ore şi producem tot mai mult ca să câştigăm tot mai mult – aşa ni se cere «ideologic» de către societatea capitalistă – că doar marii industriaşi/patroni au nevoie de oameni «motivaţi» care să le producă mai mult, să se îmbogăţească ei mai mult; lenea nu e bună, din punctul lor de vedere căci nu muncim pentru ei şi nu ne înregimentăm să le fie lor bine...

2. Produsele, la un moment dat, nu se mai vând, căci sunt prea multe, piaţa e saturată, iar oamenii nu mai au bani – salariile oferite de industriaşi/patroni nu sunt suficiente pentru a face faţă tentaţiei generate de produse; intervine publicitatea care ne convinge să cumpărăm

3. Suntem tentaţi de publicitate, vrem să cumpărăm. Muncim mai mult, să câstigăm mai mult, să ne permitem. Mulţi ne lăsăm tentaţi şi facem şi credite.

4. La un moment dat sunt atât de multe produse pe piaţă că nu mai are cine să le cumpere – dar spirala infernală continuă: că doar continuăm să muncim mai mult, ca să ne plătim creditele, şi... să consumăm mai mult.

5. Dacă tot sunt dispuşi din ce în ce mai mulţi oameni să muncească tot mai mult, de ce să angajeze patronii 10 oameni în loc de 7, sau chiar 5, că doar vor munci suficient cei 5 deja angajaţi, dacă sunt bine prinşi în credite şi dorinţe de consum. Aşa apare şomajul. Astfel, tot mai puţini oameni muncesc tot mai mult, calitatea produselor/ serviciilor scade, dar nu contează pentru patron căci banii vin şi aşa. În ceea ce priveşte şomerii – este treaba lor !

6. Creditele sunt din ce în ce mai numeroase şi mai mari căci cine intră în cercul lor iese greu

7. La un moment dat piaţa crapă: locuri de muncă, credite, imobiliarele, totul intră în picaj.

După acest algoritm, noi ne-am afla acum în acest al 7-lea moment. Acelaşi autor ne explică faptul că dacă am munci mai puţin fiecare dintre noi, am putea trăi toţi mai bine, şomajul ar scădea - iar nivelul de viaţă al populaţiei s-ar imbunătăţi. Dar nu ar mai câştiga atât de mult patronii.

Acuma, nu îmi dau seama cât de mult sunt de acord cu treaba asta. Îmi sună puţin comunist, dar şi puţin anarhist. Pare logic ce zice aici, totuşi mentalitatea comună nu exprimă oarecum dorinţa fiecăruia de a avea mai mult? De ce să lucrez mai puţin dacă pot mai mult, de ce să nu am mai mult dacă pot? De ce să mai am încă pe atâţia colegi la muncă, să stăm degeaba jumătate din timp şi să câştigăm tot pe jumătate? Sau de ce nu mai bine să am afacerea mea? Sunt de acord că am devenit sclavii publicităţii, că televizorul este o modalitate de manipulare în masă (d-aia nu îl mai folosesc decât cu câteva excepţii), dar dacă eşti atât de fraier încât să pui botul la tot ce vezi de ce te mai plângi? Sunt total împotriva creditelor. Dar de ce să nu vrei mai mult decât ai? Ce e greşit în asta? Totul depinde de tine să ştii cât de departe poţi merge şi unde trebuie să te opreşti. Să îţi dai seama când eşti pe punctul de a deveni sclav şi să întorci foaia.

În ton cu tema:

Civilizaţie

2009-01-11T13:39:00.008+02:00

De sărbători am experimentat civilizaţia. Adică m-am plimbat printr-o Europă evoluată, deschisă, curată; o lume a secolului XXI: Viena, Paris, Bruxelles, Bruges, Amsterdam, Munchen. Am pus poze aici.

O experienţă care nu a putut decât să îmi deschidă apetitul, să văd mai multe locuri noi, să cunosc mai mulţi oameni, să experimentez lucruri noi. O excursie care mi-a şi arătat ce înseamnă civilizaţie, nu doar mi-a vorbit despre asta. Care m-a învăţat că dacă vrei, se poate; că dacă îţi menţii o mentalitate deschisă nu ai decât de câştigat; că trebuie să înveţi să te foloseşti de toate resursele de care dispui dacă vrei să evoluezi.

Am făcut o pauză de la realitatea crudă a României, pentru 10 zile m-am deconectat de tot ce însemna acasă, de la corupţia şi mizeria în care trăim până la problemele mele legate de şcoală şi viaţă personală. M-am deconectat chiar şi de ce însemna probleme internaţionale. Nu mi-a mai păsat de nimic, decât de ce puteam vedea concret cu ochii mei.

Dar m-am întors şi am dat de şcoală, de muncă, de plata chiriei si întreţinerii. Creşterea Euro şi criza gazului. Războaie peste războaie.. Parlamentari proşti.. Şi am ajuns la concluzia că ar trebui să fie mai dese momentele în care să mă pot deconecta de viaţa reală.

Dacă aveţi ocazia, nu rataţi nicio secundă!

slow Romania?

2008-12-18T11:01:00.006+02:00

Pe aceeaşi idee ca în postul anterior..şi anume că trebuie schimbare, mi s-a trimis de curând un link cu o mică povestioară.. care te pune un pic pe gânduri şi te face să vrei altceva (în general să te fi născut în altă ţară).

Mentalitatea suedezilor, luând drept caz particular parcarea maşinilor, nu ar putea fi adoptată de noi decât undeva într-un viitor foarte îndepărtat. Ca în orice societate, se creează un cerc vicios: ăla nu se gândeşte la mine, eu de ce să mă gândesc la el? Aşa că suntem fiecare pentru el, deci ţara se duce de râpă, motiv pentru care oricum nu are de ce să ne pese, aşa că suntem pe cont propriu. Wrong wrong mentality..

Iar partea de slow food şi slow Europe..mă încântă ideea, dar depinde de cât de încet.. Da..graba strică treaba şi cu răbdarea treci şi marea.. Dar dacă se merge în ideea de prea lent, trece jumătate din viaţă degeaba pe lângă tine, pierzi timp esenţial în care chiar ai putea face ceva. Da, trebuie relaxare, dar nu prea multă că după aia ţi-e prea greu să te trezeşti din ea. Trebuie să gândeşti bine ce ai de făcut, dar dacă stai prea mult timp pe gânduri s-ar putea să nu se mai poată aplica ideile..

Totul depinde de cum decizi tu să gândeşti, de cât de deschis eşti la noi idei, de cât de mult chiar vrei să fii "cineva"

Trebuie schimbare

2008-12-01T01:12:00.004+02:00

S-au terminat şi alegerile. Finally!!!! M-am săturat de feţele lor, pe care le vedeam (şi o să le mai văd o perioadă până se face curat), pe toate gardurile, toate panourile, toate ecranele de pe stradă, toate canalele de la TV, toate ziarele.. Dacă până acum vedeai doar câţiva, câte unul pe partid, acum vezi zeci de burtoşi care te arată cu degetul, care spun că vor face orice e mai bine pentru tine, dar tu vezi clar în privirea lor cum îşi imaginează modalităţi de îmbogăţire rapidă (a se citi furt) şi somnic prin Parlament.

Toţi ne dau cadouri (din banii care se preconizează că se vor fura în viitor) – umbrele, cântare, găleţi, ceasuri, brelocuri, carneţele, pixuri şi mai ştiu eu ce alte minuni – şi oamenii îi votează, că doar vezi, le pasă de foamea noastră. Toţi şi-au făcut blog – evident nu pentru publicitate şi mesaje electorale , ci „ca să fie mai aproape de noi şi să afle problemele noastre” (yeah right!). Era ceva dacă şi le-ar fi făcut înainte să aibă EI nevoie, da’ na.

Acuma ce să zic..mă bucur să văd că sunt atâţia oameni în România care încă mai au speranţa că măcar unul din candidaţi merită un vot de încredere. Că mai există unii care chiar s-au interesat înainte să se ducă la vot, nu doar au pus o ştampilă pe numele unuia că i-a plăcut de faţa lui. Şi mă bucur că Jiji îşi vede în continuare de oile lui, şi că Vadim Tudor – de nebuniile lui, amândoi departe de Parlament.

Dar eu zic că cel mai bine ar fi să o putem lua de la zero. Să schimbăm absolut totul: toate partidele, toţi politicienii. Poate măcar jumate din cei noi ar avea idee cu ce se mănâncă politica.

Mulţumim Metrorex!

2008-11-19T20:45:00.010+02:00

Metrou 1996, '97, '98, '99 şi aşa mai departe...

Atenţie se-nchid uşile

Urmează staţia Eroii Revoluţiei

Cu peronul pe partea dreaptă.

Aiurea, la Eroii Revolutiei peronul e pe partea stângă. Şi nici măcar nu rimează.. Ştiu, că doar în fiecare zi acolo cobor, să mă duc la muncă, în general la 9 dimineaţa. Şi plec, evident, la 8 dimineaţa pe uşă, că doar aşa e in Bucureştiul nostru minunat - faci o oră cam oriunde te-ai duce.

Te scoli dimineaţa, plin de speranţe pentru noua zi. Intri la metrou (dacă ai noroc, nu trebuie să iei niciun alt mijloc de transport până la cea mai apropiată gură de metrou), şi te plesneşte un curent direct în faţă. Atunci este momentul în care îţi închizi geaca până în gât şi eşti fericit că ai mai pus nişte kilograme pe tine în ultimul timp, că altfel zburai una-două. Ajungi zgribulit la maşinăriile concepute parcă special pentru mintea hoaţă a românului, bagi cartela, îţi loveşti genunchii de minunatele bare de metal, şi ajungi pe peron.

Şi aici, în mijlocul unei mulţimi nervoase şi neliniştite, de parcă eşti în pragul unei revoluţii nu alta, aştepţi.. şi aştepţi.. şi aştepţi... Şi pentru că avem destul timp la dispoziţie, s-au gândit băieţii de la Metrorex să ne pună o mulţime de tembelizoare, marca Realitatea, să aibă şi ochii noştri la ce beli privirea. Chestiuni plictisitoare şi total inutile.. Nu puteau să pună un sistem de monitorizare (ca în Berlin, de exemplu, unde ştii cât mai e până vine trenul dinainte să ajungi pe peron), sau să refacă pereţii încât să nu ne plouă prin staţii şi să nu pice pe noi? Nu, că altfel nu mai lua bani cine trebuia. Mă rog, dacă nu vă place ce e la televizor, puteţi veni cu telecomanda voastră de acasă să le stingeţi - am auzit că merge >:)

La un moment dat te mângâie gentil pe obraz o mică briză, vezi o luminiţă la capătul tunelului. Din nefericire şi ceilalţi îşi îndreaptă privirile spre lumina salvatoare, şi picioarele se duc teleghidate către marginea peronului. Nu contează ca e o tanti care ţipă undeva într-un microfon să nu depăşeşti linia desenată la marginea peronului.

Se opreşte metroul în staţie. Te înghesui, dai din coate, împingi, tragi de păr, orice numai să prinzi un loc sigur în picioare.. Eu personal prefer locul imediat de lângă uşă, chiar dacă risc să mă pierd undeva într-o staţie intermediară. Măcar acolo nu îmi invadează spaţiul personal decât maxim 5 persoane (jumătate din numărul obişnuit). Cum astăzi am prins de 4 ori acest loc minunat, nu am putut să nu mă întreb ce s-ar întâmpla dacă în viteza ameţitoare a metroului, între staţii, s-ar deschide uşile? Aş avea timp să mă apuc de ceva să nu pic? Poate timp aş avea, suport nu aş găsi. Deci mi-ar rămâne să mă agăţ de prima persoană de lângă mine..care să se agaţe de prima persoană de lângă ea..care să se agaţe de prima persoană de lângă ea.. Dar mai bine m-aş apuca de prima geantă de lângă mine..nimeni în România nu dă drumul la geantă, orice s-ar întâmpla. Şi am găsit pe youtube că treaba asta chiar s-a întâmplat..din fericire nu la o oră din asta de vârf.

Într-un final, dacă ai noroc, reuşeşti să cobori la staţia dorită, chiar dacă te mai înjură unul sau altul că l-ai împins, l-ai călcat sau i-ai dat un cot în gură. Asta-i viaţa.. Urmează chinul de a urca scările, fie ele cele obişnuite sau cele rulante. Înaintezi cu viteza melcului turbat, îl descalţi pe cel din faţă, te loveşte cineva din spate cu o sacoşă. Şi când vezi lumina zilei eşti mai fericit decât dacă abia ai fi scăpat din închisoare.

Trebuia să mă plâng undeva de treaba asta..

And I say Romania is my country..

Tragem de timp..

2008-11-17T21:55:00.003+02:00

Maine am parţial.

Şi, ca şi alte persoane din lista mea de mess, învăţ în stilul caracteristic..

Cannibals..

2008-11-11T23:24:00.004+02:00

"You don't like raisins?"

"Not really."

"Why?"

"They used to be fat and juicy and now they're twisted. They had their lives stolen. Well they taste sweet, but really they're just humiliated grapes. I can't say i'm a big supporter of the raisin council."

"Did you see those raisins on tv..the ones that sing and dance and stuff?"

"They scare me."

"Yeah, me too."

"It's sick. The commercial people..they make them sing and dance so people would eat them.

"It's a shame about raisins."

"Cannibals.."

"Yeah.."

Trăieşte!

2008-11-02T23:25:00.006+02:00

Săptămâna asta m-am tot lovit de o idee. Ce te poate face să ajungi la un moment în viaţă când să nu ai decât regrete, să fi renunţat deja la orice speranţă, să te fi împăcat deja cu ideea că pur şi simplu viaţa nu îţi poate dărui mai mult? Cum să fi trecut prin viaţă ca raţa prin apă, fără să te fi împlinit, să zicem în jumătate de secol, pe niciun plan? Să nu fi cunoscut măcar un succes profesional, să nu ai pe nimeni apropiat..să nu fi aflat ce înseamnă să iubeşti - poate o persoană, poate o idee, poate un loc; să nu fi găsit niciodată în atâţia ani de făcut umbră pământului ceva pentru care să te lupţi cu toate forţele tale?

Să îţi rămână după atâţia ani doar amintirile speranţelor năruite şi singurătatea..Sau poate să fi trăit toată viaţa cu teama de a face ceva concret şi să ajungi înspre sfârşit aşteptând, la fel de cuminte ca până atunci, sosirea morţii eliberatoare..

Refuz să trăiesc aşa. Refuz să cred că fericirea vine doar când nu o cauţi. Cred că în cele mai multe cazuri trebuie să îţi pavezi singur drumul către ea.

Şi momentan mai cred că fericirea îţi zâmbeşte întocmai ca un copil inocent, uitându-se la tine cu nişte ochişori care trădează o dragoste sinceră, însufleţiţi de o pată de culoare..verde.

Răspunsul clientului restant

2008-10-28T21:22:00.006+02:00

Am găsit google-uind, pe un blog, un model de scrisoare ca un răspuns al unui client restant. Dau şi eu un copy-paste poate va folosi cuiva..Eu sigur am nevoie :))

"Stimate Domn,

Am onoarea să vă confirm primirea scrisorii dv. din 12 aprilie prin care imi cereţi, pentru a treia oară, returnarea banilor pe care vi-i datorez. Aş vrea să ştiţi că eu nu contest această datorie şi am intenţia să vă plătesc datoria cât mai curând posibil. Pe de altă parte, aş dori să vă informez că eu am numeroşi alţi creditori, la fel de onorabili ca dv, cărora vreau să le înnapoiez, deasemenea, sumele datorate. Deoarece suma alocată de mine lunar rambursărilor este limitată, în fiecare lună desemnez, prin tragere la sorţi, unul dintre dumneavoastră căruia să îi înapoiez banii.
Îndrăznesc să sper, domnule, că numele dv. va ieşi cât mai curând.
Vă rog să acceptaţi, domnule, salutările mele împreună cu întreaga mea consideraţie.

P.S. Datorită faptului că ultima dv. scrisoare a fost redactată într-un limbaj agresiv şi violent, vă anunţ cu regret că nu veţi participa la următoarea tragere la sorţi."

Facem ordine în viaţă

2008-10-02T20:42:00.007+03:00

A început toamna, cu o depresie evident, dar nu mă fac pe mine chestiuni aşa mărunte. Începe să se contureze o viaţă mai bună. Trebuie să progresăm, că doar ăsta trebuie să fie sensul vieţilor noastre. Trebuie să ne creăm calea spre atingerea scopurilor, după ce ni le-am definit şi ne-am făcut o idee de cum am putea ajunge la ele. Nu ştiu dacă sunt în stare să îmi găsesc un scop măreţ momentan, dar scopuri mărunte, realizabile, am destule. Nu poţi avea ce nu ştii că îţi doreşti.

Am trecut destul prin viaţă neştiind ce anume vreau, lăsându-mă în totalitate purtată de val; azi vroiam ceva, mâine total altceva. A venit momentul să mă maturizez, să aflu o dată ce anume vreau să fac cu viaţa mea. Şi totul începe să se contureze la mine în minte. Chiar dacă nu îmi place să fac planuri pe durată mai lungă, pentru că nu ies mai niciodată cum aş vrea, au început totuşi să îmi vină idei cum aş putea realiza ceea ce vreau.

Şi ştiu că o să mă dau cu capul de multe praguri, că o să fiu lovită, că o să am motive să fiu dezamăgită. Dar poate tot răul spre bine. E momentul să îmi fac ordine în viaţă..o viaţă pe care intenţionez să mi-o fac cât mai plăcută cu putinţă, pentru că, oricare ar fi convingerile mele, nu am cum să fiu 100% sigură că viaţa asta nu e singurul lucru pe care îl primim.

Vor veni vremuri mai bune

2008-09-24T22:34:00.003+03:00

M-am mutat şi eu, într-un final neaşteptat. Acum stăm la apartament..ne respectăm. Nu mai sunt nici homeless, nici navetist, nici nu mai stau pe capul altora. Am locşorul meu, intimitatea mea, şi ai putea crede că mă face mai fericită. Dar nu, pentru că acum mă simt prea singură.

Da, ştiu, femeia asta..veşnic nemulţumită.. Dar aveam o altă idee pentru când m-aş fi mutat la apartament. Cum ziceam în postul anterior, Bucureştiul ăsta ştie cum să ne distrugă visele. Şi cum a fi om este egal cu a dori mai bun şi mai mult, eu nu fac nicio excepţie. Am job, dar vreau unul mai bun. Mă distrez, dar vreau mai des. Cunosc oameni, dar sunt atâţia alţii care merită. Învăţ, dar am lucruri mai interesante şi mai folositoare pe care le pot învăţa. Mă rog, cu banii şi dragostea nu mai zic..că nici eu nu prea îmi dau bine seama în ce stadiu mă aflu cu astea două..

Acum ce pot face este decât să aştept să trec şi peste momentul ăsta, să mă acomodez cu situaţia şi să fiu optimistă (că oricum în momentele astea de singurătate probabil doar exagerez aiurea), că doar după fiecare recesiune vine şi o expansiune. Şi deja încep să se întrezărească vremuri mai bune. Aproape pe toate planurile..

Noapte buna, Bucureşti!

2008-09-18T21:15:00.007+03:00

URĂSC Bucureştiul! Este oraşul în care toate visele se năruie, în care toate prieteniile se strică, în care toţi banii ţi se cheltuiesc inutil, în care eşti călcat prea mult pe (se poate citi şi în) picioare şi înghesuit prea nesimţit în autobuz (sau la colţul metaforic). Ca să citez un prieten.."urăsc oraşul ăsta şi oraşul ăsta mă urăşte pe mine".

Deci să recapitulăm ultimele două săptămâni.

M-am angajat. Toate bune şi frumoase, numai că mă cheamă sâmbăta la muncă (deci s-au dus beţiile de vinerea) , nu mă plătesc extraordinar şi momentan nu fac nimic interesant (dar am promisiuni). Deja am ajuns să cunosc oamenii din autobuz în drum spre metrou. E băiatul cu cioc, drăguţ, care ascultă ceva frumos la iPod si care ţine cu Arsenal - mergem împreună şi cu metroul. E copiliţa emo care probabil a început şcoala şi le dă părinţilor bătăi de cap. Mai e o tanti la vreo 50 de ani, aşa de tristă că mi-e milă şi să mă uit la ea. Nici nu vreau să îmi imaginez ce probleme are ea acasă. Şi la întoarcere, aştept la aceleaşi două autobuze care vin din 20 în 30 de minute, exact în ora de vârf, ca să trebuiască să mă înghesui eu ca ţăranu', să aştept în faţa tuturor, evident undeva pe la mijlocul benzii şi să încap în autobuzul în care e normal să nu fie nici aer respirabil.

Eh..asta nu e nimic. Problema e că momentan sunt homeless. Îmi lipseşte punga de prenadez, e adevărat. Şi statul în tufiş, pentru că datorită unui prieten bun, căruia îi mulţumesc şi aşa, am şi casă, şi masă, şi duş (atâta cât m-o mai suporta). Deci maxim o săptămână :)) De trei săptămâni ne chinuim să găsim un apartament. Eram patru, aveam vise, speranţe, ne făcusem planuri. Am rămas trei. Azi au rămas două. Am cedat şi eu. Şi evident s-au supărat pe mine. Şi înţeleg, şi îmi cer iertare, dar sunt atâtea lucruri pe care nu mi le permit. E o junglă piaţa imobiliară din Bucureşti, mai ales toamna. Nişte maimuţe care sar din bloc în bloc şi ne arată fundul ostentativ. Cărora nu le pasă de noi, oamenii care avem nevoie de un loc să stăm şi suntem dipuşi să plătim aproape o avere în fiecare lună, pentru că cererea şi aşa e prea mare.

Ce mai, urăsc oraşul ăsta, cu aproape tot ce e în el. Mi-ar trebui o minune ca să mă facă să mă răzgândesc. Şi minunile nu au timp să treacă şi pe la mine..

În căutare..

2008-09-12T20:25:00.006+03:00

Mi-am luat un bilet până la capătul curcubeului. Am pornit pe culorile lui în speranţa de a găsi oala cu aur. Sau cu ce o fi ea. Din când în când am impresia că sunt pe drumul cel bun, alteori mă rătăcesc parcă fără cale de întors. Dorm sub cerul liber, mă păzesc stelele, mă ascund în scorburile de copaci, fug de ploaie şi frunzele cu care mă acopăr sunt inutile. Ziua simt că mă sufoc de căldură, noaptea îmi îngheaţă venele.

Din când în când mai zboară cu mine un vultur. Se apropie de mine, eu îl îmbrăţişez, el mă loveşte cu ciocul, eu îl arunc de pământ, el îmi mai ia câte o bucată din inimă. Nu ficat, inimă.

Câteodată sunt confuză. Ce culoare e asta? Încotro duce? Pe cine o să întâlnesc? Cui o să cer indicaţii?

Dar culoarea astalaltă unde duce?

Apocalypse now

2008-09-10T10:20:00.013+03:00

10 septembrie 2008..Despre ce am putea vorbi astăzi dacă nu despre apocalipsă, experimentul de la Geneva, găuri negre şi alte chestii de genul ăsta?
Cum ştim cu toţii, la ora 10, ora României, undeva în Elveţia, la graniţa cu Franţa, lângă Geneva mai precis, la 100 de metri sub pământ, sub munţii Alpi, a început cel mai important experiment de până acum, menit să recreeze condiţiile existente în momentul creării Universului, în urmă cu 13,7 miliarde de ani. Acolo, CERN a construit un tunel - LHC (Large Hadron Collider) în interiorul căruia se va experimenta coliziunea unor pachete de protoni în vederea generării unei serii de particule dintre care unele nu au putut fi observate până în prezent (am dat şi eu un copy-paste, că nu sunt specialist). Oricum, ciocnirea propriu-zisă a particulelor va avea loc abia în octombrie. În filmuleţul ăsta explică pe înţelesul tuturor cam ce anume se întâmplă.

Eh, asta e treaba pe care o ştim. Acuma unii şi alţii se tem de sfârşitul lumii. Mai precis că în vreo patru ani de la experiment se vor crea găuri negre, care se vor mări, hrănindu-se cu materie, şi ne vor înghiţi Pământul. Ceea ce evident se pupă cu o presupusă previziune a lui Nostradamus, şi anume "Fugiţi, fugiţi din Geneva cu toţii, Saturn din aur în fier se va transforma, Raza contra-pozitivă o să vă extermine pe toţi; Înainte de aceasta vor fi semne pe cer". Ca să nu mai vorbim şi despre data previzionată de mayaşi pentru sfârşitul lumii, adică 21 decembrie 2012 (fix 4 ani). Cam aşa văd unii sfârşitul lumii generat de LHC:

Acuma, eu nu sunt om de ştiinţă, mă cam chinuiam să trec fizica în timpul liceului, nu că nu m-ar fi interesat, ci pentru nu-mi plăcea profa îndeajuns de mult încât să stau pe la şcoală; informaţiile pe care le primesc sunt aceleaşi pe care le primeşte 95% din populaţie. Sunt convinsă că sunt mult prea multe lucruri care ne sunt ascunse în mod deliberat. Şi că şanse ca o gaură neagră să ne înghită pe toţi or exista. Dar oameni buni, mai bine ne-am face griji că sfârşitul lumii va veni din analfabetismul care ne înconjoară din ce în ce mai mult, din incultura şi ignoranţa tot mai pronunţată, din violenţa şi lipsa omeniei, milei şi înţelegerii.
Vă recomand un film, aparent o comedie proastă, dar cu ceva substrat: Idiocracy

Zâmbeşte!!

2008-09-07T18:39:00.005+03:00

"Un zâmbet nu costă nimic, dar oferă mult". Cică în timpul zâmbetului, organele sunt mai bine irigate, mai bine oxigenate, şi organismul se repară şi se înviorează..şi este chiar medical aprobat (ceva cu glanda hipofiză). Trecând peste asta, chiar am observat cum un simplu zâmbet mă poate trece de la o stare proastă la una ceva mai bună, fie el şi autoindus.

Mă uit prin oraş..sunt atât de puţini oameni care merg singuri şi zâmbesc.. Majoritatea stau îmbufnaţi, atenţi pe unde calcă (Doamne fereşte să se uite în stânga sau în dreapta), stau în metrou adânciţi în ziarele lor sau se uită pierduţi pe fereastra autobuzului. De ce nu zâmbesc? Ce li se poate întampla aşa de rău în timp ce merg pe stradă de nu pot zâmbi? Nu zic că nu are fiecare problemele lui, că nu stai să te frămânţi atâtea ore pe zi pentru mai ştiu eu ce lucru ţi s-a întâmplat azi, ieri sau alaltăieri..Dar de ce să nu poţi zâmbi?? Nu zic să râzi..doar să zâmbeşti.. Şi de ce să nu zâmbeşti, dacă nu ai motiv să fii supărat?

M-am hotărât într-o zi să-mi iau inima în dinţi, să îmi urmez sfatul şi să merg pe stradă şi să le zâmbesc oamenilor. Din fericire se pare că nu toţi sunt total cufundaţi în lumea lor tristă, şi ţi se mai şi zâmbeşte înapoi :D Totuşi, cred că ori România este o ţară foarte tristă, ori oamenii nu ştiu să trăiască.. Dar mai bun decât zâmbetul, e râsul. Cam greu totuşi să râzi aşa..degeaba.. Am realizat că cea mai bună metodă ca să faci asta e să ai prieteni..fie ei mulţi şi trecători..fie puţini dar adevăraţi. Chiar şi aşezările şi combinările merg :)) Numai să nu fii singur. Şi dacă eşti o persoană care ştie să zâmbească..îţi faci repede prieteni..

Concluzia.. zâmbeşte cât de mult poţi! Când îţi vine să arunci cu toate obiectele din jur, când mai ai puţin şi îţi smulgi părul sau pur şi simplu când vrei să te prăbuşeşti şi să plângi până când vine cineva să te ridice de jos, aminteşte-ţi că nimic nu merită nervii şi sănătatea ta.. aşa că..SMILE