Eminenţe şi Excelenţe,
Dragi preoţi, călugări şi călugăriţe,
Majestăţile Voastre,
Fraţilor şi surorilor,

Cu inima plină de bucurie, la începutul acestei călătorii în Spania, prezidez această celebrare în ziua solemnităţii Corpus Christi.

Suntem adunaţi în jurul Euharistiei, darul prezenţei vii a lui Cristos în mijlocul nostru. El, care a ales să ne ofere viaţa sa pentru a ne aduce în comuniune cu Tatăl şi a ne face fii ai săi, este aici, ca Pâinea vie coborâtă din cer, hrănindu-ne cu însăşi viaţa lui Dumnezeu, cu o iubire mai puternică decât moartea.

foto: Vatican Media

Această amintire a Domnului prezent în Pâinea Euharistică se află în inima credinţei voastre şi a istoriei poporului vostru. Aici, la Madrid, dar şi în atâtea alte locuri din Spania, Corpus Christi nu este numai o altă sărbătoare din calendarul liturgic, ci o întoarcere la rădăcinile credinţei pentru a reînnoi iubirea şi fidelitatea faţă de Dumnezeu. Procesiunile solemne ale acestei zile au modelat, timp de secole, evlavia, arta, muzica, arhitectura şi viaţa poporului spaniol şi chiar şi astăzi exprimă şi manifestă sentimentul spiritual al acestei ţări prin frumuseţea şi eleganţa covoarelor florale, a altarelor de pe străzi, a grijii acordate monstranţelor şi relicvariilor, a imnurilor şi a veşmintelor. Aceasta nu este o manifestare exterioară, o supravieţuire folclorică sau o simplă decoraţiune estetică: este vorba despre credinţa în prezenţa Domnului Înviat, care este viu şi continuă să umble printre noi, care devine pâine pentru foamea noastră de viaţă şi vizitează colţurile inimilor noastre şi istoria noastră, chiar şi pe cele mai întunecate.

Astfel, dacă în celebrarea euharistică Cristos se dăruieşte pe Sine ca hrană, procesiunea semnifică faptul că el nu rămâne închis în biserică, ci ne iese în întâmpinare. Isus umblă pe străzi, traversează pieţele, vizitează cartierele noastre şi locuieşte în locurile vieţii noastre de zi cu zi. El este Dumnezeul care este aproape de noi, care merge cu poporul său, Domnul istoriei, mângâierea celor slabi, lumina familiilor, speranţa bolnavilor şi pacea celor care suferă. Cristos care trece pe străzi în monstranţă este acelaşi Cristos care se identifică cu săracii, cei asupriţi, cei singuri şi abandonaţi. Nu este o coincidenţă faptul că aici, în Spania, Biserica a legat timp de mulţi ani Solemnitatea Corpus Christi de Ziua Carităţii.

Nu este vorba numai de a scoate monstranţa, ci de a ne lăsa scoşi din egoism, indiferenţă şi o credinţă confortabilă şi privată, pentru a răspunde invitaţiei sale la convertire, pentru a ne schimba perspectiva, pentru a primi prezenţa sa care ne transformă şi ne face constructori ai unei lumi noi.

Aşadar, memoria istorică a procesiunilor de Corpus Christi nu se limitează la o rememorare nostalgică; dimpotrivă, devine o invitaţie pentru astăzi, pentru viaţa noastră personală, pentru relaţiile noastre, pentru societate, pentru construirea viitorului. Din această perspectivă trebuie să înţelegem invitaţia de a „ne aminti” pe care am auzit-o în prima lectură: „Adu-ţi aminte de tot drumul pe care te-a călăuzit Domnul Dumnezeul tău în aceşti patruzeci de ani prin pustiu”; aminteşte-ţi cum, când ţi-a fost foame, te-a hrănit cu mană. Este vorba despre a „ne aminti” tocmai pentru a nu uita cine este Domnul, pentru a nu cădea în ispita de a ne încrede în alţi idoli şi de a ne hrăni cu pâine care nu satură.

Aşadar, iată o misiune pentru Spania de astăzi şi de mâine: ca religiozitatea care a animat această ţară timp de secole să nu fie un muzeu al trecutului de vizitat, ci o şcoală de credinţă din care să ne putem inspira şi astăzi. O şcoală care ne învaţă să îngenunchem înaintea lui Dumnezeu şi înaintea aproapelui nostru, pentru că nimeni nu poate îngenunchea înaintea Domnului şi să-şi dispreţuiască fratele sau sora; o şcoală care ne învaţă recunoştinţa iubirii care devine dar, pentru ca ea să circule printre noi şi să rupă lanţurile oricărui egoism; o şcoală de la care să învăţăm că Dumnezeu este o prezenţă reală şi că şi noi suntem chemaţi să fim prezenţi în situaţiile şi provocările societăţii, nu pentru a fugi, ci pentru a ne angaja personal în construirea binelui comun.

Fraţilor şi surorilor, doresc să-l amintesc aici pe Sfântul Manuel González, episcopul tabernacolelor abandonate. Viaţa sa ne aminteşte că Euharistia nu poate fi onorată numai în marile sărbători sau ocazional, ci şi în fidelitatea tăcută a celor care îl însoţesc pe Domnul cu o prietenie umilă şi discretă, hrănită zilnic. Aş dori, de asemenea, să amintesc versetele poetice ale Sfântului Ioan al Crucii: „Cât de bine cunosc fântâna care ţâşneşte şi curge, chiar dacă este noapte” (Cântecul sufletului care se bucură să-l cunoască pe Dumnezeu prin credinţă). În închisoarea mănăstirii din Toledo, unde a fost încarcerat în condiţii extrem de dure, tocmai în jurul zilei Corpus Christi din 1578, el a recunoscut, din noaptea acelei închisori, prezenţa ascunsă a Domnului, din care izvorăşte o lumină care nu cunoaşte apus şi curge o viaţă care nu seacă niciodată. Isus în Euharistie este „acea fântână veşnică ce este ascunsă”, o fântână care ţâşneşte şi potoleşte setea, dar fără a orbi, fără a se impune cu putere exterioară, fără a se prezenta într-un mod spectaculos (cf. ibid.).

Să ne întoarcem la el cu iubire sinceră. Să ne deschidem pentru a-l întâlni, să-i permitem să ne potolească setea inimilor, pentru ca apoi să putem merge pe cărările vieţii şi ale istoriei şi să ducem acest izvor de apă proaspătă – un izvor de iubire, pace, dreptate şi bucurie – printre oameni. Să bem din nou din această fântână euharistică, care nu ne închide în devoţiune privată, ci ne trimite să-i adăpăm pe fraţii şi surorile noastre, pe familiile noastre, pe săraci, pe cei care suferă şi pe cei care şi-au pierdut speranţa. Harul euharistic ne transformă, dar ne face şi agenţi ai schimbării în istorie şi semn de speranţă pentru cei pe care îi întâlnim.

Domnul Isus, prezent în Euharistie, să vă facă pâine frântă, dăruită şi oferită, pentru ca o viaţă deplină să poată izvorî pentru voi, pentru familiile voastre şi pentru ţara voastră.

(1) Ştim că Sfântul Augustin este foarte important pentru dumneavoastră, dar ce alţi sfinţi şi ce alte modele v-au ajutat în creşterea dumneavoastră ca creştin?

(2) Aş dori să vă întreb acum despre anii dumneavoastră ca misionar în Peru. Ce amintire sau experienţă preţuiţi din acei ani?

Ei bine, în primul rând: salutări tuturor! Vă mulţumesc că sunteţi aici şi vă mulţumesc că împărtăşiţi credinţa cu tot Madridul şi cu întreaga Spanie. Referitor la prima întrebare despre unii sfinţi care au fost modele pentru mine în copilăria şi tinereţea mea, dar şi ca episcop şi ca papă… L-aţi menţionat deja pe Sfântul Augustin – şi ştim cu toţii că Sfântul Augustin este o figură foarte importantă pentru întreaga Biserică – dar m-am gândit şi la unul dintre Părinţii Bisericii Orientale, pe nume Sfântul Ioan Crizostomul. Numele său înseamnă „gură de aur”, titlu pe care acest Părinte al Bisericii îl merita pentru că poseda o elocvenţă atât de frumoasă. Înainte de botezul său, care a avut loc în anul 368 d. C., a studiat filozofia. După aceea, s-a dedicat exegezei Sfintei Scripturi, împreună cu alţi tineri din Antiohia, oraşul său natal. După o perioadă ca pustnic, s-a dedicat slujirii Bisericii ca preot şi apoi ca episcop.

foto: Vatican Media

Şi aici profit de ocazie pentru a vă spune tuturor: nu vă temeţi niciodată să luaţi în considerare o vocaţie la preoţie, la viaţa călugărească sau la alte slujiri în Biserică! Căci Ioan Gură de Aur, care purta în inimă această iubire pentru cuvântul lui Dumnezeu, după ce fusese preot şi episcop, a dat o mărturie puternică, mai ales prin consecvenţa vieţii sale. Dacă a predicat, a fost pentru că a trăit acel mesaj. Personal, am fost deosebit de impresionat de cateheza sa, de predicile sale, de omiliile sale şi de scrierile sale, care îmbină iubirea pentru adevăr cu corectitudinea vieţii sale. Dar a avut şi un mare curaj. Nu se temea să vorbească în faţa împăratului, să spună lucruri care erau în favoarea dreptăţii şi nu numai pentru a le face pe plac altora. Era un om de cuvânt.

Un alt sfânt la care m-am gândit este Sfântul Toma de Villanova, un călugăr augustinian, care a fost, de asemenea, chemat să devină păstor al Bisericii. Era spaniol. A studiat la Universitatea din Alcalá şi, datorită înţelepciunii sale, a câştigat stima împăratului Carol al V-lea. Mai târziu, a fost numit episcop de Valencia şi a întreprins o intensă muncă de reformare a Bisericii, în special a clerului, îndemnându-şi fraţii la perseverenţă în rugăciune, într-o viaţă de castitate şi în ascultare. Datorită carităţii sale arzătoare, este cunoscut până în ziua de azi drept „episcopul săracilor”. Căci această caritate m-a susţinut în vremuri de încercare şi în vremuri de slujire.

Un alt tovarăş de drum este Sfântul Toribio de Mogrovejo, tot spaniol. În secolul al XVI-lea, a fost misionar în Peru, unde s-a dedicat cu mare zel evanghelizării, studiind limbile locale. Sfântul Toribio a combinat o viaţă intensă de rugăciune cu o angajare faţă de dreptate, mai ales în faţa abuzurilor şi corupţiei din vremea sa. Din acest motiv, el este, pentru mine, un model de dăruire faţă de oameni, în special faţă de cei mai săraci, în numele lui Cristos.

Contemplând vieţile acestor sfinţi, precum Sfântul Augustin, mi-am spus: dacă ei au fost capabili, de ce nu pot şi eu? (cf. Confesiuni, VIII, 27). O întrebare pe care v-o încredinţez cu bucurie şi vouă, invitându-vă să alegeţi exemple de viaţă bună care să fie atractive atât pentru voi, cât şi pentru ceilalţi.

Ei bine, referitor la anii pe care i-am petrecut în Peru, mai întâi ca misionar şi apoi ca episcop, îmi amintesc mai ales mărturia de credinţă a oamenilor, marcată de multe greutăţi, dar plină de speranţă. Tocmai această întâlnire cu rănile oamenilor şi, de asemenea, cu bucuriile lor, m-a ajutat să cresc pe calea urmării lui Isus. Pe măsură ce îl proclamam, şi eu am fost transformat de Evanghelie, transformat de viaţa şi credinţa acestor oameni, adesea foarte săraci material, dar bogaţi în credinţă. Şi experimentând această credinţă în cuvântul Domnului, am văzut cum cuvântul lui Dumnezeu poate transforma conflictul în pace. Poate fi izvor de reconciliere, de pace şi de dreptate.

(3) Ce credeţi că ne-ar ajuta să recunoaştem vocea lui Dumnezeu printre multe alte voci?

(4) Cum putem noi, şi noi căutători, să-i însoţim în procesul lor de descoperire a frumuseţii credinţei?

Mai întâi, putem vorbi despre cum să ascultăm această voce a lui Dumnezeu, cum să discernem dacă este cu adevărat Dumnezeu cel care vorbeşte sau este altceva, o altă atracţie, o altă dificultate.

Pentru a recunoaşte vocea lui Dumnezeu, tăcerea ne poate ajuta mai presus de toate. Cred că este foarte important ca fiecare dintre noi să cultivăm capacitatea de a tăcea. Adesea umblăm cu căştile pe urechi, ascultând muzică, distraşi de alte lucruri şi nu ştim cum să tăcem. Cred că adesea tocmai în această experienţă a tăcerii Dumnezeu ne poate vorbi sau putem discerne vocea lui Dumnezeu. Când căutăm tăcerea, decidem ce să nu ascultăm şi ce zgomote să nu lăsăm să ne distragă. Eliberându-ne de zarva a mii de voci, recunoaştem că unele ne înşală dorinţele, altele ne cumpără fără să ne hrănească şi altele vorbesc din interes personal. În tăcere, înţelegem că ideologiile dispar, în timp ce adevărul rămâne. Şi aici vreau să subliniez importanţa căutării adevărului, pentru că multe voci şi multe lucruri de pe reţelele de socializare ne înşală şi ne spun minciuni. Căutaţi întotdeauna adevărul! Dumnezeu este adevăr! Dacă vă îndepărtează de Dumnezeu, nu este adevăr! Nu uitaţi asta!

În al doilea rând, fii sigur că Dumnezeu îţi cunoaşte bine vocea, vocea ta: te aude şi îţi va răspunde. Nu te teme să exprimi ceea ce simţi în inima ta. Există un psalm care spune: „Cel care a făcut urechea, oare n-aude?” (Ps 94,9). Discursul nostru interior devine rugăciune, laudă şi implorare atunci când este încredinţat singurului care o poate auzi. Rugăciunea este o voce liberă tocmai pentru că nu vorbeşte pentru a da socoteală, pentru a demonstra că suntem pregătiţi sau pentru a ne face să ne simţim importanţi. Când noi înşine devenim rugăciune, Domnul ne răspunde cu cuvântul său, care s-a făcut om pentru noi, afirmând că ne iubeşte cu toată fiinţa sa.

În al treilea rând, pentru a recunoaşte vocea lui Dumnezeu, este necesar să ascultăm cuvântul. Cuvântul lui Dumnezeu este viu pentru că este Cristos, a cărui voce continuă să răsune în Biserică, care este Trupul său. El împlineşte toate Scripturile, acel testament vechi şi nou dat omenirii ca promisiune de mântuire. Adoraţia euharistică, pe care o împărtăşim în această seară, este tocmai locul potrivit pentru a tăcea, pentru a elibera inimile noastre şi pentru a fi prezenţi în faţa Domnului, conversând cu el, astfel încât iubirea sa, făcută hrană pentru întreaga omenire, să devină elocventă.

În plus, dragi tineri, pentru a-i însoţi pe alţii în descoperirea frumuseţii credinţei noastre, amintiţi-vă că niciunul dintre noi nu s-a născut învăţător şi că, înaintea Domnului, suntem cu toţii discipoli. Împărtăşiţi, aşadar, drumul vostru spiritual, mărturisindu-l cu consecvenţă de viaţă: voinţa de a-l urma pe Isus vă va reînnoi constant, mai ales în momentele de oboseală. În aceasta, este important să vedem că nimeni nu este singur în a crede în Isus. Uitaţi-vă câţi dintre voi sunteţi aici! Şi aşa, în comunitate, în grupurile de tineri, în familie, cu toţii putem învăţa frumuseţea credinţei noastre. Căci împărtăşind drumul vostru spiritual, voinţa de a-l urma pe Isus vă va reînnoi constant. El merge alături de noi şi ne luminează calea. Urmând exemplul Învăţătorului: aşa vă invit să acţionaţi, ca păstori, educatori, ca prieteni. Dacă vă rugaţi cu iubire, tinerii vor aprecia importanţa rugăciunii. Dacă ardeţi de credinţă, îi veţi transmite focul viu. Căutaţi acest foc al iubirii lui Dumnezeu în inimile voastre! Acolo se află prezenţa lui Isus, iar prezenţa sa apropiată se simte chiar şi în momentele noastre de efort, pentru că Isus nu ne abandonează. El este prezent şi atunci când oferim o mână de ajutor, o îmbrăţişare fraternă, când căutăm oportunităţi de a-i sluji pe ceilalţi şi când încercăm să atingem vieţile altora prin rănile lor, prin tristeţea lor, prin dificultăţile lor. Acolo, credinţa în Isus Cristos prinde viaţă şi acolo, Isus ne ajută să ne susţinem unii pe alţii în drumul nostru.

(5) Cum putem trăi noi, tinerii creştini dedicaţi acestei societăţi?

(6) Care este misiunea specifică pe care ne-o cereţi nouă, tinerilor din Biserică?

Ei bine, felicitări pentru căsătorie, Fernando! Am văzut şi alte cupluri căsătorindu-se aici: Felicitări şi binecuvântări! Pentru că, dacă am mai spus: „Nu-ţi fie teamă să te gândeşti la o vocaţie”, şi căsătoria este o vocaţie! Nu-ţi fie teamă de căsătorie şi de întemeierea unei familii!

De-a lungul secolelor istoriei Bisericii, noi, creştinii, am trăit în tot felul de societăţi, experimentând schimbările din culturile pe care le-am împărtăşit şi pe care le-am contribuit la modelarea lor. Există un text antic, Scrisoarea către Diognet, care ne oferă o frumoasă perspectivă în acest sens: „Creştinii sunt pentru lume ceea ce sufletul este pentru trup” (VI). Acesta este modul nostru de viaţă: discipolii lui Isus sunt întotdeauna contemporani, dar niciodată prizonierii timpului care trece. Suntem liberi în Cristos! Şi Cristos ne-a eliberat cu iubirea sa. Datorită acestei iubiri, suntem întotdeauna liberi de orice constrângere şi înşelăciune. Suntem liberi de tendinţele trecătoare pentru că suntem discipoli ai adevărului; suntem deschişi spre viitor pentru că ştim că moartea nu ne aşteaptă. Dimpotrivă, sensul istoriei culminează în comuniunea veşnică a vieţii pe care Dumnezeu o pregăteşte pentru toţi. Din această perspectivă, voi, tinerii, în special, sunteţi chemaţi să daţi o nouă direcţie societăţii, devenind agenţi ai schimbării prin relaţiile voastre zilnice – acele experienţe pe care le aveţi în familiile voastre, la universitate şi la locul de muncă. Văzându-vă, dragi tineri, plini de acest entuziasm motivat de credinţă, mă umple de speranţă pentru capacitatea voastră de a mărturisi pe Cristos în lume, inclusiv în domeniul digital, şi de a comunica valorile şi frumuseţea evangheliei (cf. Christus vivit, 105; Salut cu ocazia Jubileului Misionarilor Digitali, 29 iulie 2025).

Vă invit, aşadar, pe toţi să fiţi împreună sarea pământului şi lumina lumii (cf. Mt 5,13). Pentru a trăi astfel, este necesar, în primul rând, să interpretăm societatea actuală, trăind cu înţelepciune, pentru a o putea transforma apoi ca martori ai evangheliei. Tânărul creştin, de fapt, devine radiant atât în bucurie, cât şi în încercare, dând savoare realităţii pentru că o locuieşte precum cineva care se bucură de viaţă din interior, fără să aştepte ca acea savoare să vină din bogăţie, plăcere sau putere. Aceasta este libertatea noastră, care îşi are izvorul în credinţă, care este capabilă să dea lumină şi savoare fiecărei societăţi, fiecărei experienţe umane. Pe de altă parte, atunci când viaţa nu are gust de nimic, este ca şi cum ne-ar fi luată: nu o mai simţim a noastră. În faţa golului indiferenţei şi a conformismului, în faţa violenţei războiului şi a minciunii, fiţi voi înşivă o scânteie a unei noi umanităţi.

Şi astfel, vreau să vă încredinţez tuturor o misiune: să fiţi oameni. Da, fiţi oameni! Bărbaţi şi femei din carne şi oase. Nu simple aparenţe, ci feţe demne de încredere. Oameni care caută dreptatea pentru că sunt înfometaţi după ea, aşa cum sunt înfometaţi după pâinea cea de toate zilele. Oameni care îşi doresc o viaţă cinstită şi dreaptă pentru că fac cu bucurie pentru ceilalţi ceea ce ar vrea ca alţii să facă pentru ei. Fiţi oameni aşa cum este Cristos, omul perfect, Cel Înviat care împărtăşeşte istoria cu noi în fiecare epocă. Cultivând această angajare, priviţi la apostoli, la primii creştini, locuitori ai unei lumi păgâne. Urmând exemplul lor, fiţi misionari ai evangheliei în faţa sărăciei materiale şi spirituale a timpului nostru, ştiind bine că credinţa noastră este un mod de viaţă împlinit în caritate (cf. Gal 5,6). Aceasta, dragi tineri, este virtutea care schimbă istoria mai mult decât oricare alta. Voi puteţi schimba istoria! Faceţi-o cu iubire! Vă mulţumesc foarte mult.

Eminenţă,
Excelenţe,
Iubiţi fraţi şi surori,

Sunt cu adevărat încântat să încep aici vizita mea la Madrid. Aşa cum a spus Eminenţa Sa, oricine este la Madrid este din Madrid. Şi de aceea şi eu sunt printre voi ca un alt madrilen: mulţumesc, Madrid, pentru această primire. O primire care mă face să mă simt parte a unei familii mari şi minunate unde, ca în toate familiile, se întâmplă miracole de iubire. Mai ales în această casă, unde nimeni nu este lăsat singur.

foto: Vatican Media

Aici, bucuria şi durerea fiecărei persoane sunt bucuria şi durerea tuturor şi, ascultându-ne unii pe alţii, înfruntăm împreună provocările, fără a ignora complexitatea situaţiilor şi, în acelaşi timp, fără a neglija exigenţele carităţii şi dreptăţii, „în dialog cu toţi cei care sunt serios preocupaţi de omenire şi de lumea ei” (Deus caritas est, 27). Astfel, CEDIA merge pe calea evangheliei, urmând paşii lui Isus, Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om nu numai pentru a vindeca bolile şi mizeriile noastre, ci pentru a le face sale – cu excepţia păcatului – trăind ca unul dintre noi în slăbiciune şi identificându-se cu fiecare persoană care suferă, până la punctul de a ne spune: „Adevăr vă spun că, ori de câte ori aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei, cei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40).

În acest sens, putem interpreta cuvintele pe care tocmai le-am auzit în cântec: „În fiecare vis te-am căutat şi niciunul nu a fost în zadar”. Ele rezumă perfect mărturiile pe care le-am auzit şi munca desfăşurată aici în fiecare zi.

Într-adevăr, datorită unui vis şi unei mici uşi deschise – mică ca dimensiuni, dar imensă în milostenie, cum a spus Eminenţa Sa -, Niurka le-a dăruit lui Ares şi Atenei viaţă, iubirea ei maternă, harul Botezului şi promisiunea unui viitor fericit.

Datorită unui vis şi aceleiaşi uşi mici, Khadri a traversat tunelul întunecat al pandemiei şi un drum plin de necunoscute. Cu ajutorul celor care i-au dat o mână de ajutor, arătându-i că îl apreciau şi că credeau în el, şi-a găsit un loc de muncă şi, mai presus de toate, şi-a recăpătat dorinţa nu numai de a merge mai departe, ci şi de a-i sprijini pe ceilalţi, aşa cum l-au susţinut şi alţii.

Tot datorită unui vis şi aceleiaşi uşi mici, în fiecare zi Alicia şi ceilalţi voluntari ai Proiectului Speranţă ajută atât de multe femei să-şi recapete demnitatea, autonomia, speranţa şi respectul pentru valoarea sacră a persoanei lor şi să înceapă o viaţă nouă.

Simbolurile pe care mi le-aţi dat sunt şi un mesaj pentru toţi: panglica cu numele copiilor exprimă bucuria pe care fiecare naştere o aduce lumii; permisul de şedere relatează o istorie de efort, dar mai ales de angajare, onestitate şi primire; sandalele, care amintesc de întâlnirea lui Moise cu Dumnezeu pe Horeb (cf. Ex 3,1-6), evocă „pământul sfânt” pe care suntem obligaţi să-l respectăm în toată existenţa umană.

De aceea vă mulţumesc tuturor din adâncul inimii pentru că aţi împărtăşit experienţe dureroase, dar mai ales experienţe pline de lumină, care reflectă, ca nişte oglinzi, caritatea lui Dumnezeu.

Mărturiile voastre deschid o fereastră către o panoramă vastă, populată de nenumărate mame precum Niurka, copii, femei şi bărbaţi, voluntari: atâţia oameni, atâţia fraţi şi surori, atâtea poveşti, atât de numeroase încât, aşa cum spune sfântul Ioan, „Dacă s-ar scrie fiecare în parte, cred că nici în lumea întreagă n-ar cuprinde cărţile care s-ar scrie” (In 21,25). Şi comparaţia cu evanghelia nu este forţată, pentru că în aceste relatări continuă „lucrurile pe care le-a făcut Isus” (ibid.) la care face referire evanghelistul.

În discursul său, arhiepiscopul a evocat drumul de la Betleem la Paradis. Madridul este faimos şi pentru scenele Naşterii Domnului care îl împodobesc în timpul sezonului Crăciunului. Frumuseţea lor, însă, este doar o palidă expresie a unei minuni şi mai mari şi mai profunde, pe care o găsim astăzi aici. Luminile, vocile şi sunetele care ne ating inimile şi ne aduc lacrimi în ochi în timpul sărbătorilor de Crăciun sunt, în realitate, în noi, cu noi şi printre noi pe tot parcursul anului, iar astăzi sunt mai vii şi vibrante ca niciodată în aceste spaţii, în jurul acestei scene a Naşterii Domnului simple şi primitoare pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, continuaţi să o pregătiţi zi de zi – ba chiar, literalmente zi şi noapte – pentru Isus, prezent în oamenii care vin la Centru în căutarea ajutorului.

Motto-ul acestei vizite a fost ales din cuvintele lui Isus adresate ucenicilor săi: „Ridicaţi-vă ochii” (In 4,35).

Sunt o invitaţie la contemplarea câmpurilor coapte pentru seceriş şi ne amintesc că caritatea nu îngăduie întârziere. Dacă grâul nu este secerat când este copt, recolta este pierdută, iar aceasta este responsabilitatea noastră faţă de cei aflaţi în nevoie: o responsabilitate care consacră fiecare întâlnire cu celălalt ca un kairos, un moment unic şi irepetabil de har pentru a iubi, care nu trebuie pierdut sau amânat. Iubirea lui Cristos ne îndeamnă spre fraţii noştri şi surorile noastre (cf. 2Cor 5,14), iar caritatea şi grija cu care răspundem la îndemnurile sale sunt dovada credinţei noastre.

Dacă ne gândim cu atenţie, în realitate, „şi creştinii, în multe ocazii, se lasă influenţaţi de atitudini marcate de ideologii lumeşti sau de poziţii politice şi economice care duc la generalizări nedrepte şi la concluzii înşelătoare. Faptul că exercitarea carităţii este dispreţuită sau ridiculizată, ca şi cum ar fi fixaţia unora şi nu nucleul incandescent al misiunii Bisericii, mă face să mă gândesc că este întotdeauna necesar să recitim evanghelia, pentru a nu risca să o înlocuim cu o mentalitate lumească. Nu este posibil să-i uităm pe săraci dacă nu vrem să ieşim în afara curentului viu al Bisericii care izvorăşte din evanghelie şi rodeşte fiecare moment istoric” (Dilexi te, 15).

Cuvintele lui Isus sunt şi o invitaţie de a cultiva o inimă sensibilă la nevoile celuilalt (cf. Ps 112,1-9), menţinând vie în noi dorinţa de bine pe care Dumnezeu a pus-o în umanitatea noastră şi pe care credinţa o eliberează şi o întăreşte. Papa Francisc a spus în acest sens: „În faţa misterului vieţii personale şi a provocărilor societăţii, credinciosul se bucură, are o pasiune, un vis de cultivat, un interes care îl împinge să se angajeze personal” (Omilie, Marsilia, 23 septembrie 2023) şi a avertizat împotriva pericolului unei „inimi plictisite, reci, confortabile cu o viaţă liniştită, care se protejează cu indiferenţă şi devine impermeabilă, care se împietreşte” (ibid.). O inimă vie este caldă şi pulsează şi dă viaţă. O inimă rece este imobilă, nu mai pompează sânge şi provoacă moartea persoanei.

Dar aş dori să subliniez un ultim aspect al invitaţiei Domnului: într-adevăr, este şi o chemare de a-i privi în ochi pe cei care suferă şi de a face din ajutor, mai presus de toate, o întâlnire de fraţi şi surori uniţi în unica îmbrăţişare a Tatălui. Papa Francisc a insistat şi el asupra acestui punct. El a întrebat: „Când dai pomană, te uiţi în ochii cerşetorului? Îi atingi mâna ca să-i simţi carnea?” (Angelus, 27 octombrie 2024) şi a concluzionat: „Pomana nu este caritate. Cel care primeşte cel mai mult har din pomană este cel care o dăruieşte, pentru că se lasă văzut de ochii Domnului” (ibid.). Cel care iubeşte cu adevărat „nu se limitează la a da ceva; ascultă, dialoghează, încearcă să înţeleagă situaţia şi cauzele ei […]. Este atent la nevoile materiale şi totodată spirituale, la dezvoltarea integrală a persoanei” (Mesaj pentru a VII-a Zi Mondială a Săracilor, 13 iunie, 5).

Şi am putea încheia privind spre Maria, în a cărei caritate toate acestea îşi găsesc împlinirea: în iubirea ei grijulie de la Cana (cf. In 2,1-11), în dorinţa ei de a urma urmele Fiului său (cf. Lc 2,41-49; 8,19-21), în apropierea şi participarea ei până la sfârşit la picioarele crucii (cf. In 19,25-27). Ei vă încredinţez pe fiecare dintre voi şi munca voastră, în acest pământ consacrat ei, sperând ca spiritul maternităţii sale universale să inspire mereu mai mult strigătul credinţei. Ei să-i spunem: „Învaţă-ne să te vedem mereu ca Mamă, izvor de milostivire, poartă de iertare, îmbrăţişare a speranţei, poartă a Gloriei” (Rugăciunea Sfântului Ioan Paul al II-lea către Fecioara Maria de la Almudena, 15 iunie 1993).

Mulţumesc.

Bine, înainte să dăm binecuvântarea, haideţi să spunem rugăciunea pe care ne-a învăţat-o Isus Cristos.

Tatăl nostru

Binecuvântarea apostolică

Majestăţile Voastre,
Alteţele Voastre Regale,
Distinse autorităţi şi membri ai Corpului Diplomatic,
Doamnelor şi domnilor,

Îi mulţumesc Domnului pentru această întâlnire şi îmi exprim recunoştinţa pentru invitaţia de a întreprinde această călătorie apostolică în Spania: un itinerariu în mai multe etape, fiecare etapă a căruia va dezvălui câte un aspect al bogăţiei multiple a unei mari ţări care, timp de aproape două milenii, a îmbrăţişat Cuvântul Evangheliei. Tradiţia a legat întotdeauna prima evanghelizare a Peninsulei Iberice de predicarea apostolului Iacob cel Mare. Această legătură are o semnificaţie teologică considerabilă, deoarece exprimă conştiinţa Bisericii locale a continuităţii sale cu misiunea apostolică născută la Rusalii.

foto: Vatican Media

Legătura străveche dintre credinţa creştină şi acest pământ, deşi nu cuprinde identitatea multiformă a poporului vostru, a modelat profund cultura voastră şi reprezintă o sursă de speranţă şi călăuzire în mijlocul provocărilor pe care noi, ca familie umană, trebuie să le înfruntăm împreună astăzi. Mă gândesc la expresiile credinţei populare care, în fiecare oraş şi sat, reprezintă o adevărată istorie a mântuirii care se desfăşoară pe tot parcursul anului şi în diferitele contexte ale vieţii. Împreună cu patrimoniul artistic şi muzical, numeroasele fraternităţi şi asociaţii caritabile, ele mărturisesc întâlnirea rodnică dintre Isus Cristos şi poporul vostru. Este un popor plin de pasiune, care iubeşte viaţa şi o arată!

Vin printre voi pentru a confirma, a încuraja şi a inspira o fidelitate reînnoită a credincioşilor faţă de Evanghelie, precum şi o reconciliere şi o cooperare mai profundă între diferitele forţe ale acestei naţiuni. Într-adevăr, propria voastră istorie sugerează că nu cultura confruntării, ci aceea a întâlnirii este cea care generează stabilitate şi prosperitate. Mesajul de pace, care în aceste vremuri, din păcate, răsună pentru unii ca fiind naiv, iar pentru alţii ca fiind provocator, găseşte acceptare în rândul celor care nu se limitează la ideologii prefabricate, ci se deschid adevărului. Aşa cum ne-a învăţat Papa Francisc, există, de fapt, „o tensiune bipolară între idee şi realitate. Realitatea pur şi simplu este; ideea este construită. Între cele două trebuie să se stabilească un dialog constant, împiedicând ideea să se separe de realitate. Este periculos să trăim în domeniul simplelor cuvinte, al imaginilor, al sofismelor” (Evangelii gaudium, 231). De fapt, a concluzionat el, „realitatea este superioară ideii” (ibid.). Adevărul este întotdeauna mai mare decât noi şi de aceea ne surprinde şi ne atrage spre căi de purificare şi reconciliere, în care dialogul cu ceilalţi – şi cu Celălalt cu C mare – devine fundamental.

În acest sens, aş dori să mă refer la două figuri din această ţară care, timp de cinci secole, au hrănit viaţa Bisericii şi căutarea spirituală a multora, chiar şi dincolo de graniţele sale vizibile. Este vorba de Ioan al Crucii şi Tereza de Avila, care au devenit prieteni în pasiunea lor comună pentru Misterul divin. Al lor este un misticism cu ochii deschişi, adică nu detaşat de istorie, ci, dimpotrivă, care conduce la rădăcina problemelor, la inima realităţii. În special, în interpretarea transformărilor şi în suportarea tensiunilor care fac epoca noastră atât de întunecată, ne ajută tema nopţii, atât de dragă sfântului Ioan al Crucii, al cărui An Jubiliar îl celebrăm. În setea sa de lumină, paradoxal, a învăţat să aprecieze întunericul – „noaptea binecuvântată” (Noaptea întunecată a sufletului, 3) – ca timpul în care sufletul este eliberat de ceea ce pretindea că el cunoaşte şi posedă. Şi astăzi, ceea ce ne înspăimântă cel mai mult, ceea ce la mulţi provoacă întunericul raţiunii şi violenţa emoţiilor, este necunoscutul, în faţa căruia poate prevala sentimentul de a nu mai avea hărţi, de dezorientare. De aceea, şi în viaţa publică, avem nevoie de bărbaţi şi femei care intuiesc, în întuneric, lumina; în sfârşit, un posibil început, aproape irupţia unui adevăr ca o lumină care încă orbeşte, dar care – dacă avem încredere şi găsim pace – ne va conduce uşor spre ea însăşi: „O, noapte care ai călăuzit! O, noapte mai blândă decât zorii! O, noapte care ai unit Iubitul cu cel iubit, iubitul transformat în Iubit!” (ibid., 5).

Epoca noastră, care la suprafaţă pare zguduită de dezechilibre şi conflicte teribile, strigă din adâncul sufletului după pace, după o nouă înţelegere a persoanei umane şi a demnităţii sale inviolabile, după civilizaţia iubirii (cf. Magnifica humanitas, 186).

Sfânta Tereza descrie acelaşi drum cu imaginea castelului interior. Trecând dintr-o cameră în alta către locul cel mai intim – adică fiecare persoană către propria inimă, sanctuarul adevărului – spaţiul se extinde, mintea se deschide, contradicţiile se rezolvă, tensiunile se dizolvă, ceilalţi îşi găsesc locul, iar universul devine acasă. Nu este vorba de o evadare intimă, ci de o deschidere radicală către totus alius et semper novus, care se realizează atunci când ne întoarcem la noi înşine. Această dimensiune a fiinţei umane este motivul pentru care libertatea religioasă şi libertatea de conştiinţă trebuie protejate.

Astăzi, tentaţia de a câştiga popularitate alimentând flăcările polarizării pare să crească, în loc să se diminueze; demnitatea umană continuă să fie încălcată. De aceea avem nevoie de cultură, de viaţă interioară, de o educaţie gratuită şi de calitate, avem nevoie de transcendenţă. Şi totuşi, din aceste nopţi întunecate, bărbaţi şi femei fideli adevărului au fost impulsionaţi să avanseze de la o etapă la alta până la punctul în care, în conştiinţă, dreptatea şi pacea se îmbrăţişează. Din libertatea lor învăţăm să fim liberi.

Biserica Catolică este în slujba acestei sete a inimii umane. Nu într-un mod impunător, ci cu mărturia Evangheliei susţinută de o mulţime de martiri şi sfinţi, şi astăzi este gata să se pună în slujba viitorului unui popor care caută reconcilierea şi pacea.

Îi invit pe toţi, de dragul adevărului, să abandoneze naraţiunile divizive şi polarizante ale realităţii voastre sociale şi ale istoriei sale şi să treacă de la simplificări sterile la o apreciere rodnică a complexităţii. Văd aici o vocaţie specifică pentru Europa, din care Spania este un protagonist original şi fundamental. Este darul pe care Bătrânul Continent îl poate oferi lumii dacă doreşte să rămână tânără, căci tânăr este ceea ce simte că are un viitor şi o misiune care încă rezonează. A aprecia complexitatea şi a o studia, a învăţa să nu o negăm, ci să o trăim ca pe o binecuvântare, a fugi de acele abordări identitare care par să clarifice totul, dar populează lumea cu fantome şi duşmani: aceasta este sarcina celor care au în spate o mare istorie. Noile tehnologii au devenit un mediu artificial în care alegerile noastre fundamentale sunt puse la încercare: în interiorul său, prejudecăţile sunt exacerbate, gândirea critică este slăbită, iar interesele dominante seamănă instincte de moarte. Pe de altă parte, binele poate dăinui şi poate fi comunicat.

Este necesar, mai ales din partea celor cu responsabilităţi economice, politice şi instituţionale, să se facă un salt calitativ, o schimbare de direcţie în investiţiile alocate şcolilor, universităţilor şi cercetării, comunităţilor locale şi societăţii civile ca teren fertil pentru participare şi mediere culturală. Securitatea, despre care prea adesea ne amăgim că vine din arme şi ziduri, se maturizează mai degrabă învăţând să mergem înainte alături de alţii, să creştem împreună, umăr la umăr. Propria voastră istorie este mărturie în acest sens. Prezenţa islamului în Peninsula Iberică, de exemplu, a constituit o realitate politică, culturală şi religioasă de lungă durată. În acea perioadă, nu a existat numai confruntare, ci şi o încercare de a crea un spaţiu de contact, conversaţie şi dialog despre sensul adevărului între creştini, musulmani şi evrei. La şcoala de traducători a lui Alfons al X-lea cel Înţelept, experţi din cele trei religii au colaborat la traducerea bogatei moşteniri arabe, greceşti şi ebraice, contribuind la diseminarea unor texte precum cele ale filozofilor Averoes (1126-1198) şi Maimonide (1138-1204). În special, oraşe precum Córdoba şi Toledo au devenit centre de mediere între limbi, religii şi cunoaştere. Dar acesta este adevărul pe care îl spun oraşele europene: stratificarea lor istorică, ţesătura de solidaritate care de-a lungul secolelor a modelat diferenţele lor, transformând conflictele inevitabile în puncte de plecare.

Aşa cum ne-a învăţat un alt fiu nobil al acestui pământ, în încercări şi eşecuri este posibil să regândim totul: Ignaţiu de Loyola a avut această îndrăzneală, dând crezare dezolărilor şi mângâierilor inimii sale, într-un exerciţiu de discernământ şi imaginaţie prin care a preferat pacea armelor şi sfinţii celor puternici. A înţeles că binele spre care se simţea atras nu era utopic şi astfel criza sa s-a transformat în har. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi cu „noutăţile” care ne frământă astăzi şi în jurul cărora sensibilităţile noastre sunt divizate. „Să evităm cuvintele care umilesc sau dezbină. Să optăm pentru claritatea care luminează şi francheţea care deschide căi. Să nu binecuvântăm entuziasmele naive şi nici să nu alimentăm temeri sterile”. Mai degrabă, să indicăm criterii de discernământ – demnitatea persoanei, destinaţia universală a bunurilor, opţiunea pentru săraci, grija pentru casa comună, pacea – şi să le traducem în practică: planificare responsabilă, evaluări ale impactului uman şi social, incluziunea celor mai vulnerabili, alfabetizare digitală, cercetare şi industrie orientate spre dreptate şi pace” (Magnifica humanitas, 14).

Majestăţi, Alteţe Regale, doamnelor şi domnilor, îmi exprim recunoştinţa faţă de ţara voastră pentru fidelitatea sa faţă de dreptul internaţional şi multilateralism, care se traduce într-o angajare activă pentru pace şi solidaritate între popoare. În acelaşi timp, vă încurajez să cultivaţi dialogul şi prietenia socială în interiorul graniţelor voastre, să luaţi în considerare perspectivele săracilor şi ale tinerilor atunci când vă imaginaţi viitorul, să armonizaţi cerinţele de autonomie şi unitate şi să promovaţi procesul Uniunii Europene, nu în opoziţie cu alte puteri, ci ca un dar pentru întreaga familie umană.

Dumnezeu să binecuvânteze Spania!

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Pacea să fie cu voi!

Iubiţi fraţi şi surori, bine aţi venit! Herzlich willkommen!

Mi s-a spus că germanii sunt foarte punctuali! Ich bin ein Ausländer.

Dragi prieteni,

Îmi face plăcere să vă salut pe toţi, membri ai asociaţiilor studenţeşti catolice germane, care vă reuniţi pentru o conferinţă comună, Cartellversammlung, pentru prima dată în afara Germaniei. Decizia voastră de a veni aici, la Roma, ad Petri Sedem, este motivată de credinţa catolică care vă defineşte, de comuniunea care ne leagă ca discipoli ai lui Isus şi de activităţile culturale pe care le întreprindeţi. Aş dori să reflectez pe scurt asupra acestor trei aspecte pentru a consolida legătura de fraternitate care vă uneşte şi dăruirea voastră comună faţă de Biserică.

foto: Vatican Media

În ceea ce priveşte identitatea voastră catolică, angajarea voastră fermă faţă de credinţă se reflectă în cele patru principii care vă ghidează asocierea: religio, scientia, amicitia şi patria. În faţa despotismului şi a ideologiilor trecutului, credinţa catolică nu a fost niciodată numai o aparenţă sau o etichetă, ci mai degrabă un mod de viaţă de împărtăşit în universitate şi în mediul de lucru. Asemenea unui aluat evanghelic, fraternitatea voastră continuă să crească în contexte ştiinţifice şi politice, precum şi în diferite cercuri academice, profesionale şi sociale. Această dimensiune comunitară a activităţilor voastre aduce beneficii nu numai ţării voastre, ci şi întregii Europe, în centrul căreia se află Germania.

La această centralitate geografică, pe bună dreptate, adăugaţi centralitatea culturală a persoanei umane, creatură a lui Dumnezeu şi arhitect al propriei vieţi. În faţa provocărilor revoluţiei tehnologice, ar trebui să acordaţi o atenţie deosebită studiului şi promovării umanităţii noastre comune. În exprimarea sa ireductibilă ca bărbat sau femeie, persoana umană este, de fapt, întotdeauna relaţională şi limitată şi, prin urmare, chemată să devină o sarcină pentru sine şi un dar pentru celălalt. Ca şi exerciţiul raţiunii, şi lumina credinţei luminează promisiunile şi înşelăciunile timpului prezent, chemând fiecare persoană să facă tot posibilul să contribuie la construirea unei societăţi drepte şi paşnice.

În ceea ce priveşte spiritul de comuniune care animă această iniţiativă, îmi face plăcere să amintesc mottoul vostru: In certibus unitas, in dubiis libertas, in omnibus caritas. Aceste cuvinte atestă adevărata temelie, dialogul critic şi dăruirea constantă care caracterizează asociaţia voastră. Relaţia dintre membrii multor asociaţii nu se limitează la împărtăşirea cunoştinţelor, ci se maturizează în stimă reciprocă. Nu se limitează la idei, ci devine o practică colaboratoare. Urmându-l pe Cristos, singurul Domn şi Stăpân al vieţii, reprezentaţi valorile catolice în societate nu ca aceia care poartă steaguri partizane, ci ca reprezentanţi ai binelui comun al omenirii. În Germania, în Italia şi în întreaga lume, aceeaşi credinţă catolică întăreşte cooperarea noastră, fără a face compromisuri cu tendinţele momentului, fără a pune preferinţele individualiste mai presus de Tradiţia comună a Bisericii. În bucuria fraternităţii, vă încurajez, aşadar, să promovaţi evanghelizarea culturii: organizaţiile voastre universitare atrag continuu tineri noi pentru că dau mărturie de pasiune, competenţă şi prietenie creştină autentică.

În ceea ce priveşte diferitele activităţi culturale pe care le întreprindeţi în diferite domenii de studiu şi de muncă, aţi ajuns să realizaţi că nu este vorba numai de a urma o profesie (Beruf), ci de a urma o vocaţie (Berufung). Într-adevăr, căutarea adevărului este un bun care merită dorit şi transmis. Pe măsură ce îl urmărim metodic, ajungem să înţelegem că niciun domeniu de studiu nu poate fi redus la simplă speculaţie. Tocmai pentru că implică exerciţiul atât al intelectului, cât şi al voinţei, studiul este mai degrabă o angajare, care necesită autodisciplină şi convertire: o transformare a minţii, pe care o cultivăm ca un sol fertil, perfecţionându-ne uneltele meseriei. Dând tot ce putem, devenim administratori responsabili în societate, fără a fi seduşi de cariere axate pe bani. Să recunoaştem mai degrabă că cultura este binele omenirii: adevărul ne eliberează, în timp ce falsitatea denaturează numele şi lucrurile. În faţa a ceea ce îi dezumanizează pe oameni – în special pe cei mai mici dintre noi, pe săraci şi pe bolnavi – vă cer să fiţi martori ai umanismului creştin. În acest sens, vă invit să reflectaţi profund asupra a ceea ce a spus Papa Benedict al XVI-lea, un distins fost membru al asociaţiei voastre: dezvoltaţi o „ecologie a omului” coerentă. Şi omul are o natură pe care trebuie să o respecte (Discurs către Bundestag, 22 septembrie 2011). Ecologia integrală, atât de dragă Papei Francisc (cf. Scrisoarea enciclică Laudato si’ 10-11. 62), pune în lumină faptul că lumea este plină de sens şi nu o entitate inertă care poate fi modelată arbitrar sau de setea de putere. Noi, de fapt, nu suntem agregate aleatorii de particule, ci corpuri deschise transcendenţei: orientându-ne setea de viaţă şi de dreptate, de înţelepciune şi de iubire, descoperim împreună adevărul în a cunoaşte, a face şi a crede.

La urma urmei, fiinţele umane îl caută mereu pe Dumnezeu şi el ni s-a revelat ca Mântuitorul nostru. Nu în pofida activităţilor noastre, deci, ci tocmai prin ceea ce facem, dezvoltăm o relaţie cu Dumnezeu, care devine o cale spre sfinţenie. Da, misiunea culturală a creştinilor este de a direcţiona societatea şi istoria către acest punct culminant al unei vieţi centrate pe Dumnezeu. Prin mijlocirea sfântului Bonifaciu, evanghelizator al Germaniei, să fiţi martori ai acestei înţelepciuni a Evangheliei în societatea germană şi europeană. Cu stima pentru asociaţiile voastre, vă împart cu bucurie binecuvântarea apostolică asupra tuturor şi a celor dragi. Danke sehr!

Să ne rugăm împreună: Pater noster…

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Pacea să fie cu voi!

Bună dimineaţa tuturor şi bine aţi venit în această dimineaţă întunecată şi ploioasă din Roma. Lumina străluceşte din interior astăzi!

Iubiţi fraţi şi surori în Cristos,

Am plăcerea să vă salut în cadrul Seminarului Asociaţiei Colegiilor şi Universităţilor Catolice de la Roma din 2026. În calitate de preşedinţi şi rectori ai acestor instituţii, am încredere că experienţa voastră aici, în inima Bisericii, va folosi la întărirea credinţei voastre şi la reînnoirea angajării voastre faţă de misiunea universală a Bisericii. În special, dedicaţi misiunii educaţiei, mă rog ca inimile voastre să fie cu atât mai captivate de frumuseţea adevărului şi de măreţia omenirii, creată de Dumnezeu şi răscumpărată de Cristos.

foto: Vatican Media

În lumina scrisorii enciclice pe care am publicat-o recent, aş dori să vă adresez câteva cuvinte despre importanţa decisivă a educaţiei catolice în lumea de astăzi. Una dintre provocările cu care se confruntă lumea educaţiei în prezent este fragmentarea crescândă a cunoaşterii. Deşi este uşor să găseşti persoane care sunt experţi într-un anumit domeniu de studiu, multe dintre aceste persoane „se luptă să găsească o direcţie în viaţa lor, parţial din cauza incapacităţii de a conecta informaţiile cu cunoştinţe mai profunde sau de a menţine un sens al scopului” (Magnifica humanitas, 146). Adesea le lipseşte o viziune globală asupra realităţii, capabilă să unească nu numai diferitele domenii ale cunoaşterii, ci şi multiplele aspecte ale vieţii şi aspiraţiile interioare ale inimii umane.

Educaţia catolică are un rol deosebit de semnificativ de jucat în această privinţă. Pe măsură ce tinerii şi tinerele vin la colegiile şi universităţile voastre dorind să studieze o anumită disciplină, adesea motivaţi de perspective de carieră, vă revine nobila sarcină de a ghida această dorinţă de cunoaştere, astfel încât să poată şi „învăţa să caute şi să iubească adevărul, să reflecteze asupra sensului vieţii şi să recunoască demnitatea fiecărei persoane” (ibid., 143). Aceasta nu este o sarcină uşoară. După cum bine ştiţi, căutarea adevărului necesită nu numai învăţare şi îndrumare, ci şi un efort considerabil (cf. ibid., 139). Dacă educaţia catolică nu insuflă în studenţi o adevărată pasiune pentru adevăr – şi nu numai pentru adevărul intelectual, ci pentru Adevărul care este Cristos însuşi (cf. In 14,6) – cu greu ne putem aştepta ca oamenii să fie dispuşi să depună efortul necesar pentru a recunoaşte adevărul şi a-şi adapta viaţa în consecinţă. Într-adevăr, instituţiile catolice sunt chemate să fie un „mediu viu în care viziunea creştină pătrunde în fiecare disciplină şi în fiecare interacţiune” (Scrisoarea apostolică Trasare unor noi hărţi ale speranţei, 5.2). Autenticitatea voastră de adevăraţi discipoli ai lui Cristos vă va ajuta cu siguranţă să transmiteţi Evanghelia vie, astfel încât cei care vă sunt încredinţaţi să-l poată întâlni cu adevărat pe Domnul şi să descopere în credinţa catolică viziunea unificatoare pe care numai Adevărul o poate oferi.

Dintr-o perspectivă mai practică sau pedagogică, progresele tehnologice recente pun, de asemenea, numeroase provocări pentru lumea educaţiei. Utilizarea prolifică a inteligenţei artificiale face din ce în ce mai dificilă evaluarea muncii studenţilor, solicitând educatorilor să-şi adapteze metodele în mod creativ pentru a asigura formarea umană integrală a celor aflaţi în grija lor, chiar şi atunci când acest lucru implică adesea mai multă muncă pentru profesori. În acest sens, trebuie să fim dispuşi să investim generos în educaţia generaţiilor viitoare. Este esenţial ca tinerii şi tinerele să înveţe să se angajeze pozitiv cu noile tehnologii, în acelaşi timp, dezvoltându-şi cu adevărat abilităţile şi capacităţile date de Dumnezeu de a raţiona, de a gândi critic şi de a angaja cunoştinţele în memorie, pregătindu-i astfel să modeleze în mod responsabil lumea viitoare (cf. Magnifica humanitas, 145).

Iubiţi fraţi şi surori, în timp ce continuaţi să îndepliniţi misiunea evanghelizatoare a Bisericii, sper că studenţii vor putea găsi întotdeauna în instituţiile voastre doctrina sănătoasă (cf. 2Tim 4,3) încredinţată Bisericii, care va servi drept temelie adevărată şi durabilă nu numai pentru viaţa lor, ci şi pentru viitorul naţiunii. Mulţumindu-vă pentru prezenţa voastră aici şi pentru dăruirea voastră educaţiei catolice, vă împart din inimă binecuvântarea apostolică, pe care o extind cu bucurie persoanelor, comunităţilor şi instituţiilor pe care le reprezentaţi. Vă mulţumesc foarte mult.

Iubiţi fraţi şi surori,

Continuând catehezele despre constituţia conciliară Sacrosanctum Concilium (SC), am dori să ne oprim pentru a reflecta asupra unora dintre elementele constitutive ale liturgiei sacre, cum ar fi ritul, semnul şi simbolul.

Conciliul al II-lea din Vatican, bazându-se pe valoroasa muncă a Mişcării liturgice, ne-a ajutat să redescoperim un adevăr foarte viu în conştiinţa Bisericii antice şi în învăţătura Părinţilor. Riturile liturgiei creştine nu sunt o înveşmântare exterioară a misterului sacramental, un set de ceremonii arbitrare, ci mai degrabă mijlocirea eclezială prin care darul divin ajunge la noi. Tocmai din acest motiv, Conciliul ne invită să înţelegem Mysterium fidei care se realizează în liturgie prin rituri şi rugăciuni (cf. SC, 48).

foto: Vatican Media

Ritul modelează acţiunea liturgică şi, prin ea, viaţa noastră, generând în noi o sensibilitate spirituală care ne permite să savurăm prezenţa lui Dumnezeu prin Isus Cristos. Fireşte, acest lucru se întâmplă dacă nu rămânem străini sau spectatori tăcuţi (cf. ibid.) la liturgie, ci participăm la ea cu întregul nostru fiinţă – trup, minte şi inimă – în ascultare de porunca Domnului. Prin ritul sacru, suntem astfel formaţi să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, să mulţumim şi să adorăm, să împărtăşim fraternitatea şi comuniunea eclezială. Descoperim că suntem o adunare cu multe feţe, unită de aceeaşi credinţă.

Ritul ne angajează într-o secvenţă clar definită de gesturi şi de rugăciuni, care uneori pot intra în conflict cu tendinţa noastră individuală spre spontaneitate. Logica sa, însă, nu este de a constrânge libertatea în cadrul unor tipare. Dimpotrivă, cu sobrietatea solemnă a ritmurilor sale, ritul întrerupe activitatea frenetică, aducându-ne înapoi la esenţial. Descoperim astfel o altă dimensiune a acţiunii, neghidată de calcule productive, şi o altă experienţă a timpului şi spaţiului. În rit experimentăm o logică a generozităţii, găsim o pauză care regenerează inima, recunoaştem că suntem precedaţi de harul divin, învăţăm să trăim într-un ritm locuit de Duhul Sfânt.

Gramatica ritului este ţesută cu semnele şi simbolurile proprii liturgiei. În ea, aşa cum afirmă Conciliul, „sfinţirea omului este semnificată prin semne sensibile şi realizată într-un mod propriu fiecăruia dintre ele” (SC, 7). Catehismul Bisericii Catolice explorează valoarea acestor semne, amintind că „semnificaţia lor în opera creaţiei şi în cultura umană este evidenţiată în evenimentele Vechiului Legământ şi este pe deplin revelată în persoana şi lucrarea lui Cristos” (nr. 1145). Semnul apei este emblematic: de la originile creaţiei până la potop, de la traversarea Mării Roşii până la Iordan, până la apa care izvorăşte din coasta lui Cristos şi devine semn sacramental al scufundării în moartea şi învierea sa.

„Semn” şi „simbol” sunt termeni folosiţi adesea ca sinonimi. În realitate, un semn este simbolic atunci când este capabil să se refere nu numai la o idee, ci la un întreg sistem de semnificaţii şi valori. Astfel, de exemplu, când suntem stropiţi cu apă sfinţită, conştientizarea darului primit la Botez şi a angajamentului nostru pentru o viaţă nouă în Cristos este reînviată. În al doilea rând, simbolurile au un caracter esenţial practic, fiind în primul rând acţiuni: simple şi comune, cum ar fi îngenuncherea şi oferirea păcii, sau mai exigente, cum ar fi actele constitutive ale fiecărui sacrament. Mai presus de toate, simbolurile au o dimensiune performatoare şi transformatoare unică, atât faţă de elementele materiale care le compun, cât şi faţă de cei care intră în contact cu ele, generând un sentiment de apartenenţă, atingând inimile şi minţile şi inspirând relaţii ecleziale autentice.

În scrisoarea apostolică Desiderio desiravi, Papa Francisc, însuşindu-şi o declaraţie a lui Romano Guardini, a identificat „prima sarcină a lucrării de formare liturgică: omul trebuie să redevină capabil de simboluri” (nr. 44). Trebuie să ne lăsăm educaţi de riturile liturgiei, îngrijindu-ne de frumuseţea celebrărilor noastre cu fineţe şi fără arbitrar şi angajându-ne într-o mistagogie autentică. Experienţa unei liturgii vii şi evlavioase, însoţită de o cateheză mistagogică adecvată, este cea mai bună resursă pentru a trezi în fiecare acea deschidere către întâlnirea cu Dumnezeu care, în logica întrupării, nu se poate produce decât prin implicarea întregului om: duh, suflet şi trup (cf. 1Tes 5,23).

* * *

În această săptămână celebrăm solemnitatea Preasfântului Trup şi Sânge al lui Cristos sau, conform formulării latine mai cunoscute, solemnitatea Corpus Domini. În Euharistie, îl contemplăm pe Isus, pâine frântă şi dată pentru fiecare dintre noi. O expresie a evlaviei euharistice populare sunt procesiunile cu Preasfântul Sacrament care au loc pe străzile multor oraşe; în acest sens, vă încurajez să menţineţi vie această frumoasă manifestare de mărturie publică a credinţei.

Pentru toţi binecuvântarea mea!

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Pacea să fie cu voi!

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!

„Dacă Dumnezeu vrea, pentru totdeauna!”. Aceasta este deviza pe care aţi ales-o pentru a cincizecea aniversare a Asociaţiei voastre. Întrucât am plăcerea de a vă întâlni la câteva zile după solemnitatea Rusaliilor, care înseamnă literal „a cincizecea”, vă urez ca această fericită aniversare să fie pentru voi ca noi Rusalii. Fie ca Duhul Sfânt să coboare peste fiecare dintre voi, aşa cum a făcut cu apostolii adunaţi în cenacol (cf. Fap 2,1). Cartea Faptele Apostolilor ne aminteşte că darul Duhului aprinde viaţa, ne deschide la misiune şi creează înţelegere între diferite limbi (cf. Fap 2,4). Într-adevăr, darul lui Cristos cel înviat ne ajută să găsim mereu noi modalităţi de a mărturisi frumuseţea credinţei. Acest mesaj de mântuire este plin de speranţă şi ne încurajează să acţionăm cu dreptate în fiecare alegere de viaţă, în toată munca noastră.

foto: Vatican Media

De-a lungul acestor cincizeci de ani, Asociaţia Italiană a Călăuzelor şi Cercetaşilor Catolici din Europa a consolidat un stil educaţional specific pentru a exprima mărturia credinţei. Folosind instrumentele dezvoltate conform intuiţiei lui Baden-Powell, însoţiţi băieţi şi fete la o întâlnire cu Isus, Învăţător al vieţii bune, prieten fidel şi călăuză dreaptă şi puternică pentru drumul nostru.

Viaţa în aer liber şi contactul cu natura sunt aspecte esenţiale ale activităţilor voastre, care vorbesc despre bunătatea lui Dumnezeu prin urmele pe care Creatorul însuşi le-a lăsat în creaţie.

Combinaţi cu înţelepciune cuvântul lui Dumnezeu cu cartea naturii, care păstrează sensul istoriei şi ne susţine atunci când drumul vieţii ne provoacă. Ca un izvor de apă dulce, vă invit să vă inspiraţi din Sfintele Scripturi pentru a ilumina şi susţine experienţele voastre de creştere umană şi spirituală, atât personală, cât şi comunitară. După cum a spus Papa Francisc, „Vă invit să aveţi mereu cu voi, ca navigator al vostru, evanghelia – adevărata hartă a vieţii – şi să o deschideţi în fiecare zi” (Discurs adresat Uniunii Internaţionale a Călăuzelor şi Cercetaşilor din Europa, 3 august 2019).

Dragi lideri cercetaşi, evanghelia este mult mai mult decât o carte: este persoana lui Cristos însuşi, o veste bună pentru o omenire confuză, amăgită şi dezamăgită de multe rele. El ne potoleşte setea de dreptate şi adevăr şi ne insuflă curajul de a persevera în bine şi de a ne pune personal în slujba celorlalţi. Sunteţi martori ai acestei angajări faţă de tinerii care vă sunt încredinţaţi: coerenţa vieţii voastre şi maturitatea alegerilor voastre sunt, în ochii lor, un exemplu foarte important care îi ajută să crească. Aşadar, împreună cu ei, experimentaţi frumuseţea credinţei în gesturile zilnice şi în rugăciunea comună, în Sacramente şi în discernerea vocaţiei fiecăruia: răspundeţi cu generozitate chemării lui Cristos, care vă invită să urcaţi la vârf, să ieşiţi în adâncuri, să mergeţi împreună pe calea virtuţii.

Preoţii voştri asistenţi sunt o garanţie a legăturii dintre Biserică şi Asociaţia voastră: ei îşi trăiesc slujirea preoţească în slujba tinerilor şi a conducerii voastre, împărtăşind cu voi responsabilitatea pentru munca educaţională şi creşterea spirituală a tinerilor.

Metoda cercetăşească plasează persoana în centru, cultivând toate aspectele relaţionale şi bogăţia umană. Abordarea pedagogică a asociaţiei voastre se exprimă, în acest sens, prin educarea în secţiuni masculine şi feminine separate, pentru a acorda băieţilor şi fetelor o atenţie specifică. Explorarea în acest fel a caracteristicilor fundamentale ale faptului de a fi femeie şi bărbat este o pregătire dinamică pentru o întâlnire autentică şi conştientă cu ceilalţi, care poate favoriza creşterea reciprocă. Formarea de buni creştini şi buni cetăţeni este scopul metodei cercetăşeşti, realizat prin înţelegerea pedagogică a liderilor cu fiecare fată şi băiat în diferitele etape ale drumului.

În acest moment istoric complex, apreciez, de asemenea, alegerea voastră de a cultiva dimensiunea europenismului ca asociere, nu la nivel politic, ci la nivel cultural, reînnoind angajarea noastră de a construi o Europă a popoarelor, nu numai a afacerilor, unită de cele mai înalte valori ale umanismului creştin.

În acest scop, slujirea este factorul unificator în toate elementele metodei lui Baden-Powell: este inima filozofiei sale educaţionale. Slujirea înseamnă a pune propriile abilităţi şi timp la dispoziţia celorlalţi, în mod complet liber, fără a aştepta nimic în schimb. Prin slujire se dezvoltă altruismul, solidaritatea, grija pentru ceilalţi şi simţul responsabilităţii sociale. Trăită în credinţă, slujirea ne eliberează de tendinţa de a fi egocentrici, indiferenţi şi închişi, deschizându-ne către experienţa comunităţii şi către simţul responsabilităţii: de la lucrurile mici făcute bine la grija reciprocă. Aventura cercetaşilor ne ajută să descoperim cum umanitatea noastră este iluminată şi angajată de lucrarea lui Dumnezeu, adevăratul educator al nostru, al tuturor.

Dragi cercetaşi şi călăuze, în timp ce vă încurajez să continuaţi activităţile Asociaţiei voastre cu bucurie şi angajare, mă rog ca Duhul Sfânt să-şi înmulţească darurile printre voi, pentru ca să puteţi vorbi şi răspândi limbajul carităţii, al primirii şi al păcii. Vă încredinţez îndrumării materne a Preasfintei Maria şi vă împart din inimă vouă tuturor şi celor dragi voştri binecuvântarea apostolică.

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Pacea să fie cu voi!

Eminenţă,

Excelenţe,

Iubiţi secretari generali şi directori naţionali,

Cu bucurie şi recunoştinţă vă salut pe toţi, adunaţi la Roma anul acesta pentru Adunarea Generală anuală, un an cu adevărat bogat în momente misionare. Anul acesta se împlinesc o sută de ani de la stabilirea, la cererea Operei Pontificale de Răspândire a Credinţei, a penultimei duminici din octombrie ca duminică mondială a misiunilor de către predecesorul meu, Papa Pius al XI-lea. De o sută de ani, această zi este dedicată rugăciunii, reflecţiei şi contribuţiei la misiunea de evanghelizare a Bisericii, în special în zonele în care vestirea evangheliei abia începe şi unde Biserica este încă tânără. În această zi, fiecare comunitate catolică este invitată să se roage şi să ofere sacrificii spirituale şi materiale pentru eforturile misionare în zonele primei evanghelizări şi pentru sprijinirea Bisericilor tinere. Sunt bucuros să-mi exprim recunoştinţa faţă de voi toţi şi faţă de toţi cei care lucrează cu voi în întreaga lume, pentru toate eforturile voastre, mari şi mici, în promovarea Zilei Mondiale a Misiunilor în fiecare circumscripţie ecleziastică în comuniunea universală a Bisericii.

foto: Vatican Media

Dacă aş putea adăuga, una dintre slujirile specifice Duminicii Misionară Mondială este de a le reaminti oamenilor din Bisericile mai vechi, dacă vreţi, din Bisericile consacrate, cât de important este ca şi ei să se alăture spiritului misionar al întregii Biserici.

Datorită fondurilor strânse în Duminica Misionară Mondială, Opera Pontificală pentru Răspândirea Credinţei poate oferi ajutorul necesar celor peste 1.130 de circumscripţii ecleziastice care depind de Dicasterul pentru Evanghelizare, Secţiunea pentru Prima Evanghelizare şi Noile Biserici Particulare, pentru a le ajuta să stabilească infrastructurile ecleziastice necesare şi să sprijine diferite iniţiative misionare. De asemenea, sprijină administrarea a cinci colegii din Roma pentru formarea continuă a preoţilor şi a femeilor şi bărbaţilor consacraţi, care vin în cetatea eternă pentru studii şi devin resurse preţioase pentru Bisericile lor locale la care se întorc după ce îşi termină studiile. Acestea şi multe alte iniţiative misionare sunt posibile datorită generozităţii credincioşilor din Duminica Misionară Mondială.

Anul acesta se împlinesc şi a suta zecea aniversare a înfiinţării Operelor Misionare Pontificale de către Fericitul Paolo Manna, declarată pontificală de Papa Pius al XII-lea şi descrisă de Sfântul Paul al VI-lea drept „sufletul” celorlalte Opere Misionare Pontificale. Îi încurajez pe toţi să participe la misiunea sa de a promova în rândul tuturor celor botezaţi o spiritualitate misionară tot mai ferventă şi o angajare mai profund faţă de misiunea universală de evanghelizare a Bisericii în această nouă eră misionară.

Este, de asemenea, providenţial că anul acesta, pe 24 septembrie, la Saint Louis, Missouri, va fi beatificat un renumit director naţional al Operelor Misionare Pontificale din Statele Unite ale Americii, venerabilul Fulton J. Sheen. Arhiepiscopul Sheen a fost o lumină de credinţă, speranţă şi iubire care a strălucit prin mass-media radiofonică şi televizată timp de decenii. Eu însumi sunt martor al evanghelizării sale în copilărie. Emisiunile sale au atins milioane de oameni cu speranţa Evangheliei, iar iniţiativele şi eforturile sale au dus la un enorm ajutor spiritual şi material Bisericilor din domeniile primei evanghelizări. Fie ca noul nostru fericit să fie un exemplu pentru toţi directorii naţionali şi diecezani ai Operelor Misionare Pontificale din întreaga lume.

Într-o lume marcată din ce în ce mai mult de diviziuni, război şi conflicte între naţiuni şi popoare, cele patru Opere Misionare Pontificale, încredinţate Dicasterului pentru Evanghelizare, Secţiunea pentru Prima Evanghelizare şi Noile Biserici Particulare, aduc un serviciu nepreţuit misiunii Bisericii de a-l vesti pe Cristos, Principele Păcii şi revelaţia întrupată a Iubirii divine pentru omenire. În acest sens, Opera Misionară Pontificală a Sfintei Copilării îndeplineşte o misiune deosebit de preţioasă, aducând lumina credinţei şi mângâierea carităţii creştine copiilor din întreaga lume, în special în regiunile afectate de ură şi violenţă. La fel de importantă este Opera Misionară Pontificală „Sfântul Petru Apostolul”, care promovează şi susţine formarea clerului indigen şi a persoanelor consacrate în teritoriile primei evanghelizări. În multe locuri, fără ajutorul acestei Opere, seminariştii şi novicii ar duce lipsă de mijloacele necesare pentru formarea lor umană, spirituală şi pastorală.

Tema Duminicii Misionare Mondiale din acest an – Una în Cristos, uniţi în misiune – evidenţiază unitatea credincioşilor şi marchează cea de-a 100-a aniversare a acestei celebrări globale. Invită toţi membrii Bisericii la o comuniune mai profundă în Cristos şi la o unitate mai deplină în misiunea sa divină de iubire. Reflectă dorinţa profundă a Domnului exprimată în rugăciunea sa către Tatăl înainte de Pătimire sa (cf. In 17,20.21.26). Aceste aspecte, exprimate în tema acestui an, cheamă la o reînnoire misionară în Biserică în anii următori. Prin urmare, vă încurajez să aveţi în minte această învăţătură, să trăiţi o spiritualitate autentică a unităţii şi comuniunii misionare centrată pe Cristos şi să o promovaţi prin activităţile voastre printre credincioşi.

Dragii mei fraţi şi surori, Conciliul al II-lea din Vatican II a insistat asupra faptului că „Biserica pe pământ este prin însăşi natura sa misionară, întrucât, conform planului Tatălui, îşi are originea în misiunea Fiului şi a Duhului Sfânt” (Ad gentes, 2). Conştient de acest lucru, vă invit pe toţi să apreciaţi urgenţa de a îmbrăţişa o convertire misionară continuă şi să căutaţi împreună modalităţi de a fi o Biserică misionară pentru vindecarea lumii noastre, atât de încărcată de tensiuni, conflicte şi războaie. În această misiune importantă, munca Operelor Misionare Pontificale rămâne esenţială. Să continuăm, aşadar, drumul nostru misionar cu bucurie şi zel reînnoit. În tot ceea ce facem pentru opera de evanghelizare, fie ca noi să-l punem întotdeauna pe Isus Cristos în centru, îmbrăţişând frumosul principiu evanghelic exprimat de Ioan Botezătorul: „El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (In 3,30).

Încredinţându-vă pe toţi, colaboratorii voştri, binefăcătorii şi pe toţi cei care participă la această vitală operă misionară mijlocirii materne a Maicii Domnului, Maria – Regina Misiunilor – şi a tuturor sfinţilor misionari, vă împart din inimă binecuvântarea apostolică. Vă mulţumesc.

Şi să ne rugăm împreună aşa cum ne-a învăţat Isus: „Tatăl nostru…”

„Voi asculta ce va spune Domnul Dumnezeu: el vorbeşte de pace poporului său şi credincioşilor săi şi celor care se întorc la el cu toată încrederea” (Ps 85,9). Cuvintele psalmului însoţesc rugăciunea noastră a Rozariului din această seară, căci exprimă speranţa de care avem atât de multă nevoie, mai ales în faţa dificultăţilor şi violenţei timpului prezent.

foto: Vatican Media

Să ne pregătim, aşadar, inimile pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca în rugăciune să putem înţelege sensul a ceea ce se întâmplă în istorie, recunoscând providenţa lui Dumnezeu, care ne călăuzeşte şi ne ajută întotdeauna. Fecioara Maria este modelul credinciosului care îşi pleacă urechea inimii pentru a asculta „ceea ce spune Dumnezeu”. Ea ne dă un exemplu prin ascultarea sa, care a primit întruparea Fiului lui Dumnezeu în sânul ei.

Contemplarea misterelor Rozariului împreună cu Maria ne conduce la recunoaşterea în Isus Cristos a Cuvântului definitiv rostit de Tatăl, un Cuvânt de pace pentru toţi cei care se întorc la el cu inimă căită. Domnul nu ne abandonează niciodată, nici atunci când îl uităm, nici atunci când ne rătăcim; el vine să ne caute şi se apropie cu iubirea sa veşnică. După cum aminteşte profetul Isaia: „Eu creez rodul buzelor. Pace, pace pentru cei de departe şi pentru cei de aproape” (Is 57,19). Cei care se încred în Dumnezeu înţeleg acest mesaj de pace şi devin arhitecţii lui, construindu-l cu propriile mâini (cf. Mt 5,9).

Pacea, de fapt, nu este o teorie de testat în laborator, nici o iluzie naivă, nici o afacere de gestionat pentru câştig personal. Atunci când este căutată cu inimă sinceră, este mai degrabă o angajare zilnică în viaţa noastră: izvorăşte din dreptate şi iubire, ca o armonie care uneşte persoanele, familiile, comunităţile şi popoarele. Chiar şi în acest timp de tensiune şi conflict, pacea devine posibilă atunci când suntem dispuşi să ascultăm strigătul celor lipsiţi de ea: copii nevinovaţi, mame şi taţi neliniştiţi, prizonieri maltrataţi, refugiaţi, persoane suferinde de toate vârstele. Toţi au un singur cuvânt pe buze: pace!

Ştim asta: pacea este întotdeauna posibilă pentru că este un dar de la Dumnezeu. Această pace, pacea sa, are chipul lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care în viaţa sa dăruită pentru noi a împăcat cerul şi pământul. După cum scrie apostolul Paul: „El este pacea noastră” (Ef 2,14): Cel care dărâmă zidurile vrăjmăşiei, care învinge aroganţa cu umilinţă şi răscumpără toată creaţia din păcat.

Când Domnul Isus este cu noi şi acţionăm ca adevăraţi discipoli ai iubirii sale, atunci Duhul Sfânt poate realiza ceea ce pare omeneşte imposibil. Totuşi, atunci când ne îndepărtăm de Dumnezeu, ne îndepărtăm şi de omenire, de aproapele nostru, rămânând indiferenţi la durerea lor. De fiecare dată când ne întoarcem la Domnul, pacea sa devine angajarea noastră, conform îndatoririlor şi responsabilităţilor fiecăruia.

Rugăciunea noastră devine astfel misiune şi profeţie: nu trebuie să mai fie lacrimi pentru nevinovaţi în oraşele noastre; nimeni nu va trebui să-şi părăsească locuinţa din cauza ameninţării bombelor; setea de putere şi violenţa cuvintelor vor face loc setei de dreptate şi adevăr. Dar fiecare poate şi trebuie să-şi facă partea, începând cu lucruri mici, dar importante, abţinându-se de la orice violenţă verbală sau fizică, în viaţa de zi cu zi şi chiar pe reţelele de socializare.

Iubiţi fraţi şi surori, adevărata pace începe într-o inimă iubitoare; este mărturisită de buzele care rostesc cuvinte de reconciliere; se reflectă în ochii care privesc lumea cu blândeţe şi înţelepciune. Aceasta este adevărata putere, puterea adevărului şi a iubirii.

Dumnezeu caută constructori de pace! Fie ca Preasfânta noastră Mamă să ne ajute să-i răspundem în fiecare zi cu „iată-mă”, nu în cuvinte, ci cu fapte.

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Pacea să fie cu voi!

Eminenţă, Excelenţe,

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit! Buenos dias!

Mă bucur să am prima mea întâlnire cu Reînnoirea Carismatică Catolică şi să vă salut pe toţi cei prezenţi, precum şi comunităţile, grupurile şi şcolile de rugăciune şi de evanghelizare pe care le reprezentaţi. Dumnezeu a binecuvântat într-adevăr comunităţile voastre cu atâtea daruri, inclusiv vitalitate spirituală. Salut, de asemenea, liderii Serviciilor de Comuniune naţionale şi internaţionale ale Serviciului Internaţional al Reînnoirii Carismatice Catolice (CHARIS), care au organizat această întâlnire.

foto: Vatican Media

Pentru Reînnoirea Carismatică Catolică, anii care au urmat Conciliului al II-lea din Vatican au fost o perioadă de mare expansiune şi creştere, de integrare în viaţa Bisericii, precum şi de consolidare a structurilor voastre de slujire.

Venerabilii mei predecesori au recunoscut această dezvoltare ca pe un mare dar pentru Biserică. Într-adevăr, Sfântul Paul al VI-lea a afirmat că nimic nu este mai necesar pentru o lume din ce în ce mai secularizată decât mărturia acestei reînnoiri spirituale, pe care Duhul Sfânt o inspiră în cele mai diferite regiuni şi comunităţi (cf. Discurs la al III-lea Congres Internaţional al Reînnoirii Carismatice Catolice, Rusalii, 19 mai 1975).

Subliniind accentul vostru caracteristic asupra evanghelizării, Sfântul Ioan Paul al II-lea a spus: „Însuşi Duhul este cel care vă îndeamnă să daţi mărturie”. De asemenea, a remarcat: „Cum poate cineva care a gustat bunătatea lui Cristos să rămână tăcut şi inactiv?… Cristos este Mântuitorul nostru… Cum putem să nu evanghelizăm? Continuaţi să comunicaţi acest zel pentru evanghelie celor din jurul vostru!” (Discurs adresat Fraternităţii Catolice a Comunităţilor Carismatice, 7 decembrie 1991).

La rândul său, Benedict al XVI-lea a făcut referire la contribuţia specifică pe care o aduceţi Bisericii. El a spus: „Unul dintre elementele şi aspectele pozitive ale Comunităţii Reînnoirii Carismatice Catolice este tocmai accentul pus pe carisme sau daruri ale Duhului Sfânt, iar meritul lor constă în faptul că au reamintit actualitatea lor în Biserică” (Discurs adresat celei de-a 13-a Conferinţe Internaţionale a Fraternităţii Catolice a Comunităţilor Carismatice, 31 octombrie 2008).

La fel ca şi cardinalul Suenens în primele zile ale mişcării, Papa Francisc a vorbit frecvent despre voi ca despre o „revărsare de har”, care este „pentru întreaga Biserică, nu numai pentru unii” (Veghe de rugăciune cu ocazia Jubileului de Aur al Reînnoirii Carismatice Catolice, 3 iunie 2017). În concluzie, el a conturat calea voastră ca fiind „evanghelizare, ecumenism spiritual, grijă faţă de cei săraci şi nevoiaşi şi primirea celor marginalizaţi” şi a adăugat: „totul se bazează pe cult! Fundamentul reînnoirii este închinarea la Dumnezeu!” (Discurs la a 37-a Convocare Naţională a Reînnoirii în Duhul Sfânt, 1 iunie 2014).

Şi eu doresc să cultiv relaţia de respect reciproc, apropiere şi sprijin între Scaunul lui Petru şi marea familie a Reînnoirii Carismatice Catolice. În acest sens, aş dori să reflectez asupra următoarelor aspecte-cheie ale experienţei voastre spirituale: botezul în Duhul Sfânt; rugăciunea de laudă; cuvântul lui Dumnezeu; comuniunea; şi caritatea.

Mai întâi botezul în Duhul Sfânt. Drumul vostru comun de credinţă îşi are izvorul în experienţa personală a Duhului Sfânt, care a permis harului Botezului să devină eficient în fiecare dintre voi, conducându-vă la o conştientizare clară a iubirii lui Dumnezeu. Aceasta este prima experienţă puternică a harului pe care însuşi Sfântul Augustin a avut-o după convertirea sa şi pe care a descris-o în aceste cuvinte emoţionante: „O, Cristoase Isuse, «ajutorul şi mântuitorul meu», deodată mi s-a făcut dulce să fiu lipsit de dulciurile nebuniei. Ceea ce odinioară mă temeam să pierd era acum o plăcere să le resping. Le-ai alungat şi ai intrat să le iei locul, mai plăcut decât orice plăcere” (Confesiuni, IX, 1, 1).

Duhul Sfânt v-a permis, de asemenea, să gustaţi dulceaţa lui Cristos. Şi pentru voi, viaţa s-a schimbat din acel moment. Dumnezeu a încetat să mai fie o simplă idee şi a devenit expresia reală şi supremă a paternităţii. Duhul său a adus reconciliere interioară, pace şi eliberare de ataşamentele lumeşti şi de opresiunea păcatului. El a făcut posibilă şi o nouă perspectivă, caracterizată de deschidere şi speranţă faţă de ceilalţi şi faţă de viitor, având certitudinea că nimic nu ne va putea despărţi vreodată de iubirea lui Cristos (cf. Rom 8,38-39). Din această experienţă a Duhului Sfânt vine dorinţa interioară de a fi martori şi vestitori ai iubirii sale, aducând mângâierea sa oamenilor asupriţi de un sentiment de gol şi singurătate.

Rugăciunea de laudă. Tocmai din această experienţă captivantă a Duhului Sfânt a început o nouă viaţă de rugăciune, care a luat forma unei noi capacităţi de dialog spontan şi sincer cu Dumnezeu şi a unei noi deschideri către laudă, adorare şi mulţumire către el. Adorarea şi lauda, atât de caracteristice adunărilor voastre, sunt aspecte esenţiale ale rugăciunii creştine şi aţi ajutat la redescoperirea lor şi la readucerea lor în prim-plan în ultimii ani.

Cuvântul lui Dumnezeu. Reînnoita revărsare a Duhului v-a condus şi pe voi la o întâlnire vie cu Sfânta Scriptură. Duhul Sfânt a inspirat cuvântul revelat al lui Dumnezeu şi este totodată pe Cel care îl menţine mereu viu şi activ în Biserică, făcându-l să rezoneze în inimile credincioşilor, în special în liturgie. Scriptura a devenit, aşadar, pentru voi o sursă minunată de hrană spirituală care luminează şi mângâie. Este, de asemenea, o sursă de discernământ pentru a vă ghida alegerile zilnice şi dă substanţă rugăciunii comunitare, permiţându-vă să vă adresaţi Domnului cu cuvinte inspirate de Dumnezeu însuşi.

Comuniune. Duhul Sfânt este izvorul comuniunii. În diferite documente, Papa Leon al XIII-lea i-a încurajat pe catolici să se roage anual o novenă către Duhul Sfânt între sărbătorile Înălţării şi Rusaliilor, în special cu intenţia unităţii creştine. Apreciaţi în mod clar semnificaţia acestei invitaţii, deoarece aţi văzut că unitatea în Biserică este rodul Duhului, deoarece, aşa cum afirmă sfântul Augustin, Duhul Sfânt „este o anumită comuniune de nedescris a Tatălui şi a Fiului” (De Trinitate, V, 11, 12). Duhul este cel care creează armonie între diferitele carisme şi componente ale Reînnoirii Carismatice, precum şi cu fraţii şi surorile noastre din alte confesiuni creştine.

Şi, în sfârşit, caritatea. Sfântul Augustin a scris că Duhul Sfânt „care este însuşi iubire, a fost dat omului şi îl încinge la iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Căci omul nu poate avea iubire pentru Dumnezeu dacă nu o primeşte de la Dumnezeu” (De Trinitate, XV, 17, 31). Aceasta este ceea ce aţi experimentat şi voi. Prezenţa reînnoită a Duhului a trezit în voi o nouă capacitate de a iubi, inspirată de însăşi iubirea divină. Această iubire este îndreptată spre Dumnezeu şi spre fraţii voştri şi surorile voastre şi inspiră apropiere şi compasiune, mai ales faţă de cei care suferă. Multe opere de caritate pentru cei aflaţi în nevoie, atât în spirit, cât şi în trup, au izvorât din Reînnoirea Carismatică Catolică. Vă invit, aşadar, să menţineţi vie această iubire pentru cei săraci, care dezvăluie adevărata faţă a lui Dumnezeu.

Dragi prieteni, vă mulţumesc pentru angajarea voastră şi vă încurajez să continuaţi misiunea voastră. Puneţi-vă în slujba diecezelor şi parohiilor, oferind experienţa şi metodele voastre de evanghelizare. Urmaţi cu fidelitate îndrumarea preoţilor voştri; şi, în discernământul vostru comunitar, ascultaţi vocile oamenilor înţelepţi, chiar dacă nu aparţin grupurilor voastre. Cultivaţi armonia şi cooperarea între comunităţile din care faceţi parte, având grijă să nu cedaţi niciodată dorinţei de autopromovare, nici urmăririi puterii sau prestigiului personal. Duhul Sfânt să fie întotdeauna lumină şi sursă de putere în drumul vostru personal şi comunitar, iar Fecioara Maria, Maica Bisericii, să vă ocrotească. Şi acum, cu aceste sentimente de inimă, vă împart de bunăvoie binecuvântarea apostolică.

Mulţumesc!

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Pacea să fie cu voi!

Iubiţi fraţi şi surori în Cristos!

Am plăcerea să vă urez bun venit în această dimineaţă, domnule preşedinte şi membri ai Fundaţiei Centesimus Annus Pro Pontifice, precum şi celor dintre voi care aţi participat la Adunarea Generală şi la Conferinţa Internaţională din 2026. Prezenţa voastră aici este motivată de dedicarea voastră continuă faţă de studiul şi implementarea Doctrinei Sociale a Bisericii în societatea de astăzi. Nu este un secret că acesta este un subiect care îmi este deosebit de drag, ca să nu mai vorbim că este o parte esenţială a misiunii Bisericii în această lume. Întâlnirea voastră anuală a coincis cu recenta publicare a Magnifica humanitas şi cred că această enciclică poate oferi îndrumări pentru a dezvolta şi evalua numeroasele teme pe care le-aţi explorat în timpul Conferinţei şi al pregătirilor care au precedat-o.

foto: Vatican Media

În acest sens, tema aleasă pentru acest an – O lume fragmentată în căutarea spiritualităţii: libertate şi pluralism din interiorul doctrinei sociale a Bisericii – oferă multe de luat în considerare. În primul rând, recunoaşte situaţia nefericită în care se află omenirea în prezent, navigând printr-o epocă marcată de războaie şi polarizare crescândă, precum şi de diviziuni culturale şi sociale. Totuşi, în mijlocul fragilităţii, apare o nouă speranţă. Chiar dacă diviziunea pare să crească, apare un numitor comun care ne uneşte pe toţi, în mod incontestabil: umanitatea noastră comună. Într-adevăr, tocmai atunci când se confruntă cu circumstanţe adverse, persoana umană este chemată să reconsidere întrebările fundamentale care au împins cu blândeţe inima a nenumărate generaţii la o reflecţie mai serioasă: „Încotro ne îndreptăm? Spre ce scop dorim să ne orientăm? Ce direcţie ar trebui să alegem ca popor şi comunitate umană?” (Magnifica humanitas 6).

Astfel de întrebări sunt o manifestare clară a căutării adevărului de către omenire şi dau naştere dorinţei pentru ceva mai mult, setei de Dumnezeu şi a unui sens durabil. Ele mărturisesc, de asemenea, aspectele esenţiale ale umanităţii noastre: darurile raţiunii şi libertăţii, date de Dumnezeu, prin care putem cunoaşte adevărul şi adera la ceea ce este bine. Deşi libertatea este adesea înţeleasă drept capacitatea de a face ceea ce vrem, este imperativ să regăsim un sens autentic al libertăţii care să ne permită să descoperim dimensiunea sa relaţională, căci tocmai aici putem vorbi despre împlinirea persoanei atât ca individ, cât şi ca societate. Sfântul Ioan Paul al II-lea ne-a amintit că această împlinire se găseşte atunci când libertatea este trăită ca „dăruire de sine şi deschidere către ceilalţi” (Evangelium vitae 19), adică atunci când libertatea este folosită pentru a iubi. Dimpotrivă, „atunci când libertatea este absolutizată într-un mod individualist, este golită de conţinutul său original, iar însăşi semnificaţia şi demnitatea sa sunt contrazise” (ibid.).

Ceea ce descoperim aici sunt cele două „cetăţi” descrise de sfântul Augustin, care continuă să caracterizeze nu numai inima umană, ci şi civilizaţiile pe care le creăm. Cetatea omului, construită pe mândrie şi iubire de sine, este marcată de individualism egoist. Cetatea lui Dumnezeu, construită pe iubirea lui Dumnezeu până la altruism şi cultivarea relaţiilor, este ceea ce face cu adevărat posibilă construirea unei civilizaţii a iubirii. În această lumină, putem descoperi că ceea ce se află în spatele crizei democraţiilor contemporane şi al slăbirii multilateralismului este, de fapt, o criză antropologică care provine din uitarea în mare măsură a Creatorului. Departe de a dispera însă, suntem chemaţi să ne facem partea, amintindu-ne că „civilizaţia iubirii nu va apărea dintr-un singur gest spectaculos, ci din suma totală a actelor mici şi statornice de fidelitate care servesc drept bastion împotriva dezumanizării” (Magnifica humanitas 213).

Un alt aspect al promovării şi al efortului depus pentru o civilizaţie autentică a iubirii este dialogul. Un dialog înrădăcinat în adevăr, care recunoaşte şi valorizează umanitatea comună a fiecărei persoane. Într-adevăr, a ţine cont de demnitatea înnăscută a fiecărui individ permite depăşirea egoismului şi a intereselor particulare în favoarea binelui comun. Aceeaşi demnitate oferă şi contextul în care putem vorbi despre un pluralism sănătos, care recunoaşte bogăţia contribuţiilor care vin de la oameni din medii diverse şi care duce la o coexistenţă paşnică.

Cu aceste scurte reflecţii, vă mulţumesc pentru prezenţa voastră astăzi aici şi pentru eforturile voastre de a promova în continuare Doctrina Socială a Bisericii. Asigurându-vă de rugăciunile mele continue, vă împărtăşesc din inimă binecuvântarea mea, pe care o extind de bunăvoie familiilor voastre şi tuturor celor dragi. Vă mulţumesc.

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Pacea să fie cu voi!

Bună ziua tuturor şi bine aţi venit!

Domnule secretar general al Organizaţiei Statelor Iberico-Americane,
Eminenţă, Excelenţe,
Miniştri, distinşi oficiali,
dragi prieteni,

Mă bucur să pot să mă alătura de dumneavoastră în acest dialog dedicat uneia dintre cele mai urgente şi cruciale provocări ale timpului nostru: relaţia dintre educaţie, sănătate mintală şi tehnologii digitale.

Doresc să exprim recunoştinţa mea faţă de Organizaţia Statelor Iberico-Americane, Comisia Pontificală pentru America Latină, Dicasterul pentru Cultură şi Educaţie şi faţă de toţi cei care au făcut posibilă această iniţiativă, născută dintr-o dorinţă comună de a construi împreună „hărţi autentice ale speranţei”.

foto: Vatican Media

Această întâlnire are loc cu o atenţie deosebită asupra regiunii ibero-americane, pe care o păstrez profund în inima mea: un pământ cu resurse spirituale şi umane extraordinare. Găsim o imagine elocventă a acestei înţelepciuni, de exemplu, în textilele lucrate manual, care, cu numeroasele lor fire şi culorile vii, ne învaţă că niciun fir nu este suficient de unul singur pentru a crea modelul. Doar ţeserea răbdătoare generează frumuseţe şi forţă. Fiecare fir îşi păstrează propria culoare, dar capătă sens în cadrul unei ţesături mai ample.

Şi educaţia este chemată astăzi să se redescopere în acest fel: nu ca construire a unor individualisme izolate, nici ca simplă transmitere de competenţe, ci ca artă de a ţese comuniunea.

Popoarele antice priveau spre cer pentru a citi constelaţiile. În ele căutau îndrumare; învăţau să recunoască ritmul anotimpurilor, timpul semănatului şi timpul recoltării. Stelele erau observate nu numai din curiozitate abstractă, ci şi pentru că ajutau la înţelegerea momentului potrivit pentru a acţiona, păstrând armonia dintre om, natură şi timp.

Astăzi trebuie să ne ridicăm din nou privirea (cf. In 4,35). În scrisoarea apostolică Trasarea unor noi hărţi ale speranţei, am cerut crearea unei constelaţii educaţionale globale, în care fiecare instituţie, fiecare cultură şi fiecare popor să poată oferi contribuţia sa unică pentru a lumina calea omenirii. Fiecare cultură găseşte sens în observarea constelaţiilor. Fiecare cultură este chemată să colaboreze la trasarea unui drum comun, aprofundând conştiinţa apartenenţei la o singură familie umană.

Conştientizarea acestei mari moşteniri culturale ne poate ajuta să abordăm una dintre cele mai mari forme de sărăcie ale timpului nostru: pierderea constelaţiilor interioare. Mulţi tineri posedă dispozitive tehnologice din ce în ce mai sofisticate, însă se luptă să găsească un sens al vieţii, al speranţei, al iubirii şi chiar al suferinţei. În spatele atâtor dificultăţi, singurătăţi şi fragilităţi psihologice se află adesea o întrebare tăcută: „Are viaţa mea vreun sens? Există o speranţă sigură pentru viitor?”.

În scrisoarea apostolică menţionată anterior, am amintit că suntem o dorinţă, nu un algoritm (cf. Trasarea unor noi hărţi ale speranţei, 4.1). Atunci când fiinţele umane sunt reduse la performanţă, consum sau o cifră statistică, apare inevitabil o profundă suferinţă interioară. Mulţi tineri trăiesc astăzi sub jugul aşteptărilor şi al performanţei, cufundaţi într-o competitivitate frenetică care generează anxietate, teama de a nu fi suficient de buni şi dezorientare.

Din acest motiv, nu putem aborda problema sănătăţii mintale numai ca pe o chestiune clinică sau tehnică. Fără îndoială, contribuţiile ştiinţei, psihologiei, medicinii şi neuroştiinţelor sunt indispensabile. Dar credem, de asemenea, că fiinţele umane pot trăi autentic – şi pot depăşi atâtea fragilităţi interioare – într-un orizont de sens. Când acest orizont se întunecă, golul interior, izolarea şi disperarea cresc. Când, pe de altă parte, o persoană descoperă că viaţa sa are valoare, că este iubită, aşteptată şi chemată la o misiune în lume, atunci se naşte speranţa. Şi speranţa nu este o iluzie naivă: este o forţă spirituală care susţine viaţa, chiar şi în cele mai dificile momente.

De aceea am vrut să includ, printre obiectivele Pactului Educaţional Global, scopul cultivării vieţii interioare. Într-adevăr, nu este suficient să conectezi tinerii la reţele digitale dacă apoi rămân deconectaţi de ei înşişi, de ceilalţi şi de propriul eu interior. A cultiva viaţa interioară înseamnă a ajuta generaţiile tinere să redescopere tăcerea, reflecţia, capacitatea de a pune întrebări, profunzimea relaţiilor şi deschiderea către transcendent. Pentru a asculta sufletul, trebuie să-şi ascute auzul, căci glasul lui nu este un strigăt, ci o şoaptă (cf. 1Rg 19,9-16).

Tehnologia ne conectează, dar educaţia ne modelează. A educa înseamnă a-i însoţi pe tineri în descoperirea nu numai a modului de a trăi, ci şi a motivului pentru care să trăiască. În această misiune educativă, instituţiile publice, şcolile, universităţile, familiile, comunităţile religioase, lumea culturii şi lumea comunicării sunt chemate să lucreze împreună. Nimeni nu poate înfrunta singur provocări atât de profunde şi complexe.

Prin urmare, doresc să vă încurajez să consolidaţi această reţea de cooperare pe care o construiţi între voi şi cu Sfântul Scaun. În această eră a tranziţiei digitale, suntem chemaţi să fim lumină pentru mulţi oameni, în special tineri, care caută puncte de referinţă sigure şi hărţi capabile să-i călăuzească pe drumul vieţii.

Avem nevoie de viziuni capabile să construiască noi sinteze culturale, care au curajul să unească gândirea şi viaţa, contemplarea şi acţiunea, grija faţă de săraci şi căutarea sensului, păstrând în acelaşi timp moştenirea profund umană a educaţiei.

Fie ca Fecioara Maria, modelul educatorului, să ne inspire în acest drum şi să ne călăuzească eforturile de a insufla încredere generaţiilor tinere, astfel încât să se poată angaja în construirea unei lumi mai drepte şi fraterne.

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Pacea să fie cu voi!

Eminenţe, Excelenţe,

Iubiţi fraţi şi surori,

Este o bucurie pentru mine să vă întâlnesc la încheierea Sesiunii Plenare a Dicasterului pentru Evanghelizare – Secţiunea pentru Chestiuni Fundamentale ale Evanghelizării în Lume. Această ocazie îmi oferă oportunitatea de a împărtăşi câteva consideraţii privind viaţa Bisericii, în special pentru anii următori.

Înainte de toate, însă, aş dori să exprim mulţumirile mele sincere pentru marea muncă desfăşurată de Dicaster în timpul Jubileului de anul trecut. Am trăit un timp de har care a văzut milioane de pelerini adunaţi la Roma. Câţi au fost numărul final? Se spune că 30 de milioane… [se anunţă cifra] Peste 33 de milioane! Acest eveniment a necesitat un mare efort organizatoric, care s-a manifestat printr-o primire plină de bucurie pe diferite fronturi şi, mai ales, prin atenţia la dimensiunea spirituală, reflectând supraabundenţa darurilor pe care Domnul le-a revărsat asupra credincioşilor.

foto: Vatican Media

Destinaţia Porţii Sfinte a celor patru bazilici papale nu a împiedicat Anul Sfânt să fie trăit intens în Bisericile locale. În întreaga lume, speranţa a devenit protagonista vieţii creştine. Accentul pus pe „sora mai mică”, care, aproape nevăzută, le trage după ea pe cele mai mari, credinţa şi caritatea, trebuie proclamată şi trăită cu intensitate şi convingere. Lumea însetează de speranţă mai mult ca niciodată. Doreşte să trăiască în pace şi în certitudinea că angajarea de a construi o cetate demnă de copiii lui Dumnezeu este nu numai posibilă, ci reală, pentru că este impregnată de o speranţă care oferă obiective adevărate, nu iluzorii. Să nu încetăm, aşadar, această proclamare, susţinută de promisiunea Domnului Isus de a rămâne mereu cu noi; ea devine vizibilă în mărturia pe care suntem chemaţi să o oferim pentru a fi discipoli fideli ai cuvântului său (cf. Mt 28,18-20).

Evanghelizarea trebuie să continue să fie motivaţia fundamentală pentru fiecare acţiune a Bisericii universale şi a comunităţilor locale; numai aşa poate fi redescoperită însăşi credinţa în toată frumuseţea sa şi să-şi exprime cel mai bine credibilitatea. Vestirea evangheliei, care insuflă speranţă, nu este o propunere utopică: este o mărturie care atrage pentru că manifestă chemarea la iubire şi la adevăr.

Nu putem subestima faptul că, mai ales în ţările occidentale, criza credinţei, împreună cu alţi factori socio-culturali, a dat naştere unei indiferenţe religioase larg răspândite. Credinţa, pentru mulţi, nu mai pare relevantă pentru viaţa lor. Pericolul de fond, nu întotdeauna perceput în gravitatea sa, este acela că elementul cel mai cu adevărat uman – căutarea sensului – este izolat. Marile întrebări existenţiale rămân fără răspuns, în timp ce se răspândeşte o cultură tehnologică care ar trebui să răspundă fiecărei exigenţe.

Chiar şi în acest context, întâlnirea cu Cristos poate reda sens şi valoare deplină vieţii persoanelor, iar Biserica redescoperă relevanţa perenă a mandatului pe care l-a primit de la Domnul înviat. Nimeni nu o poate înlocui în această misiune, atât de urgentă, cât şi de necesară pentru a asigura o temelie sigură pentru viitorul omenirii, un viitor al păcii, dreptăţii, libertăţii şi fraternităţii.

Aşa cum a ieşit la iveală la consistoriu în ianuarie anul trecut, exortaţia apostolică a Papei Francisc, Evangelii gaudium, continuă să „reprezinte un punct de referinţă decisiv: nu introduce pur şi simplu conţinut nou, ci reorientează totul asupra kerygmei ca inimă a identităţii creştine şi ecleziale” (Scrisoare către cardinali, 12 aprilie 2026). Prin urmare, vă invit şi pe voi să vă asumaţi Evangelii gaudium în munca voastră la toate nivelurile, pentru a promova o „misiune cristocentrică şi kerygmatică, născută dintr-o întâlnire transformatoare a vieţii cu Cristos” (ibid.).

Creşterea cererii de spiritualitate, în special în rândul tinerilor, merită o mare atenţie, aşa cum s-a exprimat clar în timpul Jubileului Tinerilor. Noua generaţie nu este exclusă de la evanghelie; dimpotrivă, mulţi, atunci când o redescoperă, doresc să o cunoască mai bine, pentru că percep că ea deţine secretul adevăratei fericiri. Sunt sigur că Dicasterul vostru este deosebit de atent la această întrebare, pe care contemporanii noştri o pun cu tot mai multă insistenţă şi care necesită un răspuns credibil şi coerent. Evanghelizarea nu se bazează pe eficienţa structurilor sau pe relevanţa socială, nici măcar pe consensul care poate fi obţinut în orice moment. Ceea ce rămâne esenţial este, mai degrabă, încrederea în călăuzirea Duhului Sfânt, urmând căile pe care el le indică pentru a-i conduce pe mulţi la Cristos, la cuvântul său mântuitor, la iubirea sa care reînnoieşte viaţa.

Evanghelizarea de astăzi, în special, trebuie să abordeze şi condiţiile şi dinamicele schimbătoare ale transmiterii credinţei din generaţie în generaţie. În unele regiuni ale lumii, această transmitere a încetat practic, necesitând capacitatea de a asuma noi provocări. Cauzele acestei situaţii sunt bine cunoscute şi numeroase; ceea ce rezultă, însă, este o „sărăcie” spirituală în rândul generaţiilor tinere, o lipsă de motivaţie şi de instrumente pentru a dezvolta liber acea angajare faţă de credinţă care dă sens vieţii. Din fericire, în întreaga lume există numeroase şi variate experienţe prin care comunităţile, asociaţiile, mişcările şi grupurile ecleziale creştine întâlnesc tinerii, îi ascultă şi interacţionează cu ei. Climatul cultural predominant în societăţile hipermediate şi consumiste reduce capacitatea de a învăţa cu răbdare şi de a urma cu minuţiozitate un drum personal de căutare a adevărului, cu perseverenţă şi ochi critic. Fiecare mesaj riscă să fie perceput ca o singură opinie printre multe altele.

Transmiterea credinţei, în acest context, are loc în mod necesar prin întâlniri cu persoane şi comunităţi care exprimă bucuria credinţei creştine şi coerenţa unui stil de viaţă evanghelic. Cu siguranţă nu prin diluarea conţinutului său şi prin îndulcirea exigenţelor sale creştinismul poate fi făcut atractiv, ci prin mărturia cu umilinţă şi curaj a „căii, adevărului şi vieţii” care a convertit şi a sfinţit atâtea persoane. După cum a afirmat Benedict al XVI-lea: „Ceea ce avem nevoie în acest moment al istoriei sunt oameni care, printr-o credinţă luminată şi trăită, să-l facă pe Dumnezeu credibil în această lume. […] Avem nevoie de oameni care să-şi ţină privirea aţintită asupra lui Dumnezeu, învăţând de la el adevărata umanitate. Avem nevoie de oameni al căror intelect este iluminat de lumina lui Dumnezeu şi a căror inimă Dumnezeu o deschide, astfel încât intelectul lor să poată vorbi intelectului altora şi inima lor să poată deschide inimile altora. Numai prin oameni care sunt atinşi de Dumnezeu se poate întoarce Dumnezeu la oameni” (L’Europa di Benedetto nella crisi delle culture [Europa lui Benedict în criza culturilor], Siena 2005, 63-64). Sfinţenia vieţii rămâne, aşadar, întotdeauna forma cea mai convingătoare a frumuseţii credinţei creştine, care transcende timpul şi este propusă oricărei culturi.

Aş dori să spun şi câteva cuvinte despre cateheză, care defineşte în mod decisiv viaţa Bisericii în angajarea sa de formare şi de transmitere a credinţei. O atenţie specială se cuvine catecumenilor, care în număr tot mai mare solicită Botezul. Slujirea plină de bucurie a comunităţii în primirea şi însoţirea catecumenilor nu se poate încheia cu celebrarea sacramentului. Sarcina ulterioară cere o responsabilitate egală: aceea de a oferi un mediu care să satisfacă aşteptările care au condus la aderarea la Cristos şi la Biserica sa. Datoria de a menţine vie alegerea credinţei făcută la Botez implică, în special pentru comunităţile parohiale, necesitatea de a tinde mereu spre un nivel înalt al vieţii creştine (cf. Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, 31), pentru a asigura noului botezat un spaţiu de creştere coerentă, rod al relaţiilor interpersonale trăite în iubire şi în slujirea reciprocă.

O grijă similară trebuie acordată tinerilor şi tinerelor care primesc sacramentul Mirului. Încurajez numeroasele iniţiative care îi însoţesc în continuarea drumului lor de credinţă pentru creşterea lor umană şi creştină. Aceste iniţiative sunt cu adevărat eficiente atunci când fiecăruia dintre ei li se acordă o atenţie personală, reflectare a iubirii unice şi personale a Domnului.

Preaiubiţilor, vă mulţumesc pentru slujirea voastră adusă slujirii mele şi întregii Biserici şi, încredinţându-vă Fecioarei Maria, discipolă şi misionară perfectă a evangheliei, vă însoţesc cu binecuvântarea mea. Mulţumesc!

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!

În enciclica Mediator Dei, venerabilul Pius al XII-lea a scris că „Biserica este un organism viu şi, prin urmare, chiar şi în ceea ce priveşte sacra liturgie, păstrând integritatea învăţăturii sale, ea creşte şi se dezvoltă, adaptându-se şi conformându-se circumstanţelor şi nevoilor care apar în decursul timpului” (I, V).

foto: Vatican Media

În deplină continuitate cu acest principiu, Conciliul al II-lea din Vatican, în preambulul constituţiei Sacrosanctum Concilium (SC), recunoaşte că „are şi datoria de a se ocupa în mod special de reforma şi promovarea liturgiei” (nr. 1). Sesiunea conciliului fusese convocată, de fapt, cu scopul „de a propune creşterea necondiţionată a vieţii creştine în rândul credincioşilor, mai buna adaptare la necesităţile epocii noastre a acelor instituţii care sunt supuse schimbărilor, favorizarea a tot ceea ce poate contribui la unirea tuturor celor care cred în Cristos şi întărirea a tot ceea ce duce la chemarea tuturor oamenilor în sânul Bisericii” (ibid.).

În acel moment al istoriei, exista o nevoie puternică de reînnoire a formelor rituale prin care Biserica realizase timp de secole glorificarea lui Dumnezeu şi sfinţirea poporului creştin. Datorită Mişcării liturgice, se maturizase convingerea, exprimată ulterior de Sfântul Ioan Paul al II-lea, că „există o legătură foarte strânsă şi organică între reînnoirea liturgiei şi reînnoirea întregii vieţi a Bisericii. Biserica nu numai că acţionează, ci se şi exprimă în liturgie şi din liturgie îşi trage puterea pentru viaţă” (Dominicae Cenae, 13).

Pentru a favoriza accesul credincioşilor la bogăţia darurilor harului împărtăşite de sacra liturgie, constituţia Sacrosanctum Concilium indică astfel, cu o formulă foarte eficientă, direcţia de urmat: „păstrarea tradiţiei sănătoase şi deschiderea către progresul legitim” (SC, 23).

Papa Benedict al XVI-lea a surprins în această declaraţie de intenţie „programul de reformă” al părinţilor conciliari, „în echilibru cu marea tradiţie liturgică a trecutului şi a viitorului”, observând cum „tradiţia şi progresul sunt adesea puse în contrast stângaci”, în timp ce „în realitate, cele două concepte se completează reciproc: tradiţia însăşi include cumva progresul. Ca şi cum ar spune că râul tradiţiei poartă în sine şi izvorul său şi tinde spre gura sa” (Discurs adresat participanţilor la Conferinţa cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a înfiinţării Institutului Liturgic Pontifical Sant’Anselmo, 6 mai 2011).

Conciliul afirmă legitimitatea acestui progres, înrădăcinat în Tradiţia autentică, distingând în cadrul liturgiei „o parte neschimbătoare, instituită de Dumnezeu”, din „părţi supuse schimbării, care, în decursul timpului, pot, sau chiar trebuie, să se varieze, dacă în ele au pătruns elemente ce corespund mai puţin naturii intime a liturgiei sau dacă respectivele părţi au ajuns să devină mai puţin adecvate” (SC, 21). Schimbări de acest fel au avut loc constant de-a lungul secolelor pentru a permite credincioşilor să participe în mod rodnic, prin acţiuni rituale, la Misterul pascal al lui Cristos, fundamentul credinţei creştine. Cultul Bisericii s-a „întrupat” aşadar în formele culturale ale fiecărei epoci şi a fost capabil să le influenţeze şi chiar să le transforme. Liturgia a fost astfel, timp de secole, un motor al evanghelizării. Astăzi, această energie trebuie reînnoită în continuitate cu tradiţia catolică autentică şi vie, adică conform unei dinamici menite să-i introducă pe credincioşi în plinătatea adevărului.

Prin urmare, este de înţeles de ce părinţii conciliari au recomandat ca revizuirea riturilor, atunci când corespunde „unui beneficiu adevărat şi dovedit al Bisericii”, să fie întotdeauna realizată „cu grijă ca forme noi să crească într-un fel organic din cele existente” (SC, 23). Pentru binele întregii Biserici, fiecare reformă trebuie să fie întotdeauna „precedată de o atentă cercetare teologică, istorică şi pastorală” (ibid.). Magisteriul conciliar, în acest fel, ne invită să evităm dezorientarea în rândul credincioşilor, descurajând pe cineva să adauge, să elimine sau să modifice ceva în materie liturgică din proprie iniţiativă (cf. SC, 22). Progresul evocat de constituţia conciliară nu compromite în niciun fel comuniunea eclezială: dimpotrivă, intenţionează să o confirme şi să o promoveze.

De aceea, îi îndemn pe toţi cei chemaţi să pregătească celebrarea misterelor divine, în special pe preoţii care exercită slujirea prezidării liturgice, să păstreze întotdeauna acel respect faţă de textele şi rânduielile liturgiei care izvorăşte dintr-o atitudine interioară de disponibilitate şi încredere în Dumnezeu, demonstrând umilinţă în faţa măreţiei sale şi fidelitate sinceră faţă de comuniunea eclezială.

Apel

Urmăresc cu îngrijorare războiul din Ucraina, care s-a intensificat considerabil în ultimele zile. Doresc să exprim apropierea mea de cei care suferă din cauza recentelor atacuri, inclusiv a celor comise împotriva civililor.

Războiul nu rezolvă problemele, ci le agravează; nu construieşte securitate, ci multiplică suferinţa şi ura. Unde cad rachete şi drone, acolo cad speranţe, sunt distruse case şi locuri de rugăciune, se pierd vieţi nevinovate.

Încredinţez ocrotirii Fecioarei Maria, Regina păcii, toate popoarele rănite de război.

Preaiubiţi fraţi în episcopat, bună ziua!

Vă mulţumesc, Eminenţă, pentru cuvintele dumneavoastră amabile. Salutări călduroase tuturor celor aleşi să slujească în Conferinţa Episcopală, în special vicepreşedintelui, şi fiecăruia dintre dumneavoastră. Prin intermediul dumneavoastră, doresc să exprim afecţiunea mea faţă de toate Bisericile din Italia, preoţilor, diaconilor, persoanelor consacrate, familiilor, cateheţilor, educatorilor, tinerilor, bătrânilor, săracilor, bolnavilor, tuturor celor care îşi trăiesc credinţa în simplitatea vieţii de zi cu zi şi tuturor celor care, poate fără să ştie, nutresc în inimă o sete de Dumnezeu.

foto: Vatican Media

Aceasta este ceea ce avem harul să observăm în diferite moduri, chiar şi într-o perioadă ca a noastră, marcată de complexitate. Am experimentat-o direct în recentele mele vizite la Pompei, Napoli şi Acerra. Multe semne ne vorbesc despre oboseală, fragmentare şi singurătate. În comunităţile noastre, uneori putem simţi efortul transmiterii credinţei, dificultatea de a implica noile generaţii. Dar Evanghelia ne zguduie. Isus, privind mulţimile, nu vede o problemă de rezolvat; vede o recoltă, vede ogorul lui Dumnezeu: „Secerişul este mare, dar lucrătorii sunt puţini! Rugaţi, deci, pe Domnul secerişului să trimită lucrători la secerişul său!” (Lc 10,2). Semănător neobosit, Dumnezeu iese în lume în fiecare zi şi seamănă cu generozitate în inimi dorinţa de infinit, de viaţă deplină, de mântuire eliberatoare. Da, mulţumire fie lui Dumnezeu, secerişul este mare. Prima noastră misiune este aceasta: să facem privirea Domnului a noastră. Să nu ne plângem numai de terenul întărit şi nici să ne oprim numai asupra statisticilor, ci să putem vedea, cu ochii Celui Înviat, secerişul pe care Dumnezeu însuşi îl pregăteşte pentru noi.

Fraţilor preaiubiţi, fie ca Duhul Sfânt să ne dăruiască inimi arzătoare de elanul lui Cristos; şi să inspire lucrători numeroşi şi sfinţi să lucreze alături de noi.

Aşadar, în această perspectivă, prioritatea este evanghelia: Sfântul Francisc de Assisi ne spune acest lucru, la opt sute de ani de la trecerea sa la cer; Evangelii nuntiandi a Sfântului Paul al VI-lea şi Evangelii gaudium a Papei Francisc ne amintesc acest lucru. Căci din evanghelie se naşte credinţa, ca întâlnire vie cu Cristos, mort şi înviat, prezent în Biserica sa. Astăzi, în contextul în care suntem chemaţi să acţionăm, confruntaţi cu alte perspective asupra vieţii şi cu provocări antropologice fără precedent, readucerea evangheliei în centru este darul care dă entuziasm vieţii noastre de episcopi şi urgenţa care ne impulsionează.

Suntem, aşadar, chemaţi să ne întrebăm: ce faţă a lui Dumnezeu permitem să strălucească în predică, în cateheză, în liturgie, în caritate, în viaţa comunităţilor noastre? Cum favorizăm întâlnirea cu Cristos şi ce înseamnă astăzi, pentru noi şi pentru Bisericile noastre, să-i iniţiem pe alţii în viaţa creştină? Acestea sunt întrebări pe care, ca păstori, trebuie să ni le punem mereu, fără a le considera vreodată de la sine înţelese.

De aici, atenţia reînnoită acordată iniţierii creştine, care nu poate fi gândită numai ca o pregătire pentru sacramente. Este „sânul” în care o comunitate generează credinţă şi ne introduce în viaţa pascală, în comuniunea cu Domnul, în fraternitatea eclezială. Este vorba de a redescoperi Botezul ca realitate vie şi existenţială; şi „nu este posibil să înţelegem pe deplin Botezul decât în cadrul iniţierii creştine, adică al drumului prin care Domnul, prin slujirea Bisericii şi darul Duhului, ne introduce în credinţa pascală şi ne inserează în comuniunea trinitară şi eclezială” (Documentul final al celei de-a XVI-a Adunări a Sinodului Episcopilor, 24). Aceasta este o subliniere foarte importantă, de data aceasta din cea mai recentă Adunare a Sinodului Episcopilor, deoarece plasează drumul care începe cu Botezul în cadrul unei Biserici care crede, celebrează, însoţeşte, generează. O Biserică ce, deşi se bucură şi se uimeşte de vederea catecumenilor tineri şi adulţi, este apoi capabilă să le susţină perseveranţa după imboldul iniţial.

Credinţa se transmite şi creşte acolo unde există comunităţi vibrante şi ospitaliere, capabile să se roage şi să asculte; comunităţi unde Cuvântul lui Dumnezeu nu este marginalizat, ci luminează deciziile; unde Euharistia este cu adevărat izvorul şi culmea; unde săracii nu sunt destinatari externi ai slujirii, ci fraţi şi surori prin care Domnul ne vorbeşte; unde tinerii sunt chipuri, voci şi istorii cu care să ne interacţionăm; unde familiile nu sunt abandonate, iar rănile nu sunt ascunse, ci aduse cu umilinţă înaintea Domnului; unde credinţa devine o angajare eficientă în societate, în politică, în cultură.

Tocmai din acest motiv, noi, episcopii, suntem chemaţi la o ascultare profundă: să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, să ascultăm poporul lui Dumnezeu şi, prin urmare, să ascultăm semnele timpurilor, precum şi ceea ce provoacă practicile noastre pastorale. Acolo unde ascultarea este autentică, comunitatea nu se închide în ea însăşi, ci devine loc de discernământ şi de misiune şi, în acest scop, ştie să se reînnoiască.

Acesta este sensul drumului sinodal pe care l-aţi dus la bun sfârşit şi care, aşa cum aţi subliniat, trebuie să devină acum un stil permanent. Conciliul al II-lea din Vatican ne-a amintit că Dumnezeu a ales să sfinţească şi să mântuiască omenirea nu separat şi fără nicio legătură între ele, ci constituindu-o într-un popor care îl recunoaşte în adevăr şi îl slujeşte în sfinţenie (cf. Constituţia dogmatică Lumen gentium, 9). O Biserică sinodală este una în care fiecare persoană, conform propriei vocaţii, poate oferi darul primit de la Duhul Sfânt pentru edificarea comună. Participarea, aşadar, nu este o concesie: este o cerinţă de comuniune şi de misiune şi, prin urmare, trebuie să devină o metodă, o responsabilitate, o probă, implicând diferitele carisme şi slujiri şi respectând rolul specific al episcopului. Documentul de sinteză al drumului sinodal al Bisericilor din Italia aminteşte valoarea organismelor participative ca locuri unde poate prinde contur discernământul comunitar. Totuşi, nu este suficient ca aceste instrumente să existe; trebuie să verificăm dacă ele funcţionează cu adevărat.

În acest proces, diferitele structuri ale CEI sunt chemate să continue să-şi desfăşoare slujirea de comuniune, coordonare, discernământ şi sprijin pentru Bisericile din Italia. Tocmai datorită acestui rol, organizarea Conferinţei Episcopale trebuie să fie modelată în lumina nevoilor misiunii şi a condiţiilor istorice în schimbare. Nu este vorba de a imita modele organizaţionale externe, nici de a reduce totul la eficienţă administrativă, ci de a ne întreba ce structură îi ajută pe păstori şi Bisericile locale de astăzi să vestească mai bine evanghelia, să meargă împreună şi să permită o participare eficientă, ordonată şi rodnică. Trăită în Duh, această examinare nu slăbeşte comuniunea, ci o purifică.

Iubiţi fraţi, Domnul nu ne cere să măsurăm rodnicia Bisericii după criteriile numărului, vizibilităţii sau influenţei. „Când privim cu ochii lui Dumnezeu, descoperim că el a ales calea micimii, pentru a coborî printre noi. […] Această logică a micimii este adevărata forţă a Bisericii. Într-adevăr, ea nu rezidă în resursele şi structurile sale, nici roadele misiunii sale nu provin din consensul numeric, din puterea economică sau din relevanţa socială. Biserica, dimpotrivă, trăieşte prin lumina Mielului şi, adunată în jurul lui, este purtată pe cărările lumii de puterea Duhului Sfânt” (Discurs la Întâlnirea de rugăciune, Istanbul, 28 noiembrie 2025).

Avem curajul să facem ceea ce este esenţial! Curajul unor comunităţi mai puţin preocupate de păstrarea tuturor lucrurilor şi mai libere să-l proclame pe Cristos. Curajul unei cateheze care este un drum de iniţiere şi de formare permanentă în viaţa creştină. Curajul unor parohii primitoare şi misionare, unde familiile se adună şi sunt reînnoite cu limfa vitală a evangheliei. Curajul unor organizaţii participative vibrante. Curajul de a asculta tinerii fără a le îmblânzi întrebările. Curajul de a ne lăsa evanghelizaţi de săraci. Curajul unei structuri naţionale din ce în ce mai mult în slujba comuniunii misionare a Bisericilor din Italia. Un popor se naşte din mame şi taţi în credinţă, din comunităţi care pot spune, cu viaţa lor chiar înainte de cuvintele lor: „L-am găsit pe Mesia” (In 1,41). Italia are nevoie de această mărturie.

Încredinţez drumul vostru Fecioarei Maria, Maica Bisericii. Ea a primit darul, a păzit Cuvântul, a mers cu discipolii, a aşteptat Duhul în cenacol. Fie ca ea să vă ajute să fiţi „înrădăcinaţi şi zidiţi pe el, tari în credinţă” (Col 2,7), să păziţi esenţialul, să generaţi în credinţă, să mergeţi cu poporul lui Dumnezeu, să recunoaşteţi glasul Domnului care încă mai cheamă, consolează şi trimite.

Vă însoţesc cu binecuvântarea mea. Mulţumesc!

Iubiţi fraţi şi surori,

Aş dori să vă mulţumesc tuturor pentru prezenţa voastră astăzi, pentru interesul acordat.

Le mulţumesc sincer celor care au organizat întâlnirea de astăzi şi, în special, celor care au împărtăşit competenţa lor şi experienţa lor în diferitele prezentări pe care le-am ascultat.

Aş dori să-i mulţumesc în mod special domnului Olah pentru că a acceptat invitaţia noastră. La rândul meu, în numele Bisericii, accept invitaţia sa de a merge împreună, de a asculta şi de a vorbi împreună pentru a găsi calea omenirii în această eră a inteligenţei artificiale.

foto: Vatican Media

Ce semn mare de speranţă că, în pofida diferenţelor noastre, ne putem asculta unii pe alţii. Acest schimb indică în mod clar gravitatea momentului, precum şi convingerea că, împreună, putem discerne cele mai importante întrebări ale timpului nostru şi, prin urmare, viitorul omenirii.

În momente cheie ale istoriei, Biserica este chemată să descifreze „lucrurile noi” în lumina Evangheliei şi a demnităţii persoanei. Acum 135 de ani, venerabilul meu predecesor Leon al XIII-lea a observat situaţia dificilă a muncitorilor, a familiilor lor dezrădăcinate şi noile forme de sărăcie generate de rapidele transformări industriale. El a înţeles că Biserica nu putea rămâne distantă. Într-un moment de schimbare epocală care ameninţa demnitatea umană, enciclica Rerum novarum a exprimat mesajul său evanghelic şi social despre „lucrurile noi” care erau în curs de desfăşurare.

Astăzi ne aflăm în faţa unei transformări de dimensiuni similare, cu consecinţe poate chiar mai mari. Inteligenţa artificială atinge deja multe domenii ale vieţii noastre şi are un impact asupra deciziilor care modelează coexistenţa umană. De asemenea, schimbă dramatic modul în care se poartă războiul.

Asemenea precedentului „Leon”, mă simt chemat să privesc o altă mare transformare cu ochii credinţei, cu luciditatea raţiunii, cu deschidere către mister şi cu strigătele săracilor pământului care răsună în inima mea.

Magnifica humanitas s-a născut din ascultare, aşa cum a făcut-o şi Leon al XIII-lea. Am ascultat oameni de ştiinţă şi ingineri care lucrează cu sincer entuziasm la tehnologii capabile să aline suferinţe imense; lideri politici şi funcţionari publici care căutau cu tenacitate norme echitabile; părinţi şi profesori profund preocupaţi de viitorul generaţiilor tinere.

Am auzit şi alte voci foarte îngrijorătoare despre sisteme de arme din ce în ce mai autonome, pe care practic niciun om şi niciun guvern nu le poate controla cu adevărat. Am auzit relatări foarte îngrijorătoare despre algoritmi care pot bloca accesul la asistenţă medicală, la locuri de muncă şi la securitate pe baza unor date contaminate de prejudecăţi şi nedreptate. Şi am simţit tăcerea celor care nu au un cuvânt de spus atunci când se iau deciziile, decizii care riscă să genereze noi forme de excluziune şi suferinţă.

Din această ascultare, a ieşit la iveală o convingere alarmantă, exprimată în Magnifica humanitas: inteligenţa artificială trebuie dezarmată. Ştiu că este un cuvânt puternic, dar a fost ales în mod deliberat, deoarece acest moment necesită cuvinte capabile să atragă atenţia, să trezească conştiinţele şi să indice calea pe care omenirea trebuie să o urmeze.

Biserica lucrează de mult timp pentru dezarmarea nucleară, conştientă că orice mare putere tehnologică poate avea un impact asupra vieţii persoanelor şi, prin urmare, trebuie să fie însoţită de un discernământ moral şi de o supraveghere publică adecvate. Dezarmarea nucleară continuă să fie un serviciu adus păcii şi demnităţii familiei umane.

În mod similar, inteligenţa artificială cere acum să fie „dezarmată”, eliberată de logici care o transformă într-un instrument de dominaţie, excluziune şi moarte. Asemenea energiei nucleare, ea trebuie să fie în slujba tuturor şi a binelui comun. Deciziile privind tehnologia nu trebuie niciodată separate de conştiinţă şi de responsabilitate. „De aceea, să nu dormim, cum dorm ceilalţi”, a îndemnat apostolul Paul, „ci să veghem” (1Tes 5,6). Această veghere este necesară astăzi. Pacea nu este numai absenţa războiului, ci dreptatea în acţiune. Totuşi, atunci când tehnologia slăbeşte simţul nostru critic, pacea însăşi este în pericol.

Dezarmarea, însă, nu este suficientă. Trebuie să construim.

Cuvântul „a construi” îmi aminteşte de anii pe care i-am petrecut în Peru ca misionar. În 2017, nordul ţării a fost lovit de ploi torenţiale şi inundaţii: multe familii şi-au văzut casele şi chiar multe drumuri înghiţite de noroi. Acolo, am învăţat că reconstrucţia nu înseamnă numai înlocuirea a ceea ce a fost distrus. Înseamnă repararea legăturilor, restabilirea încrederii şi retrezirea speranţei pentru viitor. Mai mult, nimeni nu reconstruieşte singur.

În Magnifica humanitas, îl amintesc pe profetul biblic Nehemia. În faţa ruinelor zidurilor Ierusalimului, el reuneşte persoane descurajate pentru a realiza o renaştere. Imaginea zidurilor nu justifică închideri sau diviziuni, ci invită pe fiecare să-şi facă partea. Cărămidă cu cărămidă, se conturează o coexistenţă mai dreaptă, capabilă să protejeze demnitatea tuturor. Eforturile lui Nehemia vorbesc prezentului. Inteligenţa artificială poate fi un şantier al istoriei într-un orizont de comuniune, în care progresul tehnic învaţă să slujească viaţa umană.

„Fiecare dintre voi să aibă grijă cum construieşte!” (1Cor 3,10) avertizează Sfântul Paul. El nu se teme de şantier; dimpotrivă, avertizează împotriva construirii fără o temelie solidă. Nu ne temem de inteligenţa artificială, dar continuăm să menţinem vie chestiunea umanului. Nu putem fi neglijenţi în utilizarea celor mai puternice instrumente tehnice ale noastre.

Adevărata dezvoltare, spune Sfântul Paul al VI-lea, priveşte întotdeauna „fiecare om şi omul întreg”. „Fiecare” înseamnă că nicio persoană nu poate fi lăsată la marginea transformării digitale. „Totul” înseamnă că nimeni nu poate fi redus la productivitate, la performanţe cognitive sau la simple date. Fiecare persoană poartă în sine o libertate, o interioritate şi o vocaţie la iubire şi la adoraţie pe care nicio maşină nu le poate înlocui sau opri.

Numai cu această viziune cuprinzătoare inteligenţa artificială poate fi îndreptată spre binele comun. Numai împreună – cei care proiectează sistemele şi cei care le suferă efectele, ţările mai bogate şi cele mai sărace, instituţiile şi indivizi, centrele de putere şi periferiile – vom reuşi să construim un viitor nu pentru câţiva privilegiaţi, ci pentru întreaga familie umană.

Aceasta este civilizaţia iubirii despre care a vorbit Sfântul Paul al VI-lea şi pe care Sfântul Ioan Paul al II-lea a indicat-o cu atâta forţă ca un orizont de căutat împreună. Nu este un vis naiv. Este o direcţie. Este calea pe care Isus Cristos o deschide în istorie.

Din acest motiv, Biserica doreşte, cu umilinţă şi francheţe, să participe la conversaţiile despre inteligenţa artificială. Nu deţinem răspunsuri tehnice şi nici nu căutăm să-i înlocuim pe cei care posedă aceste competenţe. Ci aducem o înţelepciune despre umanitate de care timpul prezent are nevoie disperată: fiecare persoană este unică şi de neînlocuit, un subiect liber şi inteligent, înzestrat cu conştiinţă, capabil să-l caute pe Dumnezeu, să-i slujească pe ceilalţi şi să aibă grijă de casa noastră comună.

De aceea, îi invit pe toţi membrii Bisericii şi ai familiei umane: să învăţăm să ne ascultăm unii pe alţii, să înfruntăm provocările prezente cu curaj şi să cooperăm la construirea unei societăţi mai umane şi fraterne.

Din această prezentare a Magnifica humanitas, vă rog să luaţi cu voi angajamentul de a rămâne vigilenţi şi, ca „artizani ai speranţei”, de a continua să construim şantierul timpului nostru. Fie ca Duhul Domnului Isus Înviat să susţină munca noastră împreună.

Vă încredinţez pe fiecare dintre voi Mamei noastre Maria. Magnificat-ul său cântă măreţia lui Dumnezeu, care îi înalţă pe cei umili. Fie ca ea să ne înveţe să recunoaştem adevărata măreţie a fiecărui bărbat şi a fiecărei femei în iubire şi în slujire. Fie ca Dumnezeu Atotputernicul să facă rodnică marea întreprindere pe care o încredinţăm astăzi harului său, aducând la rod în istorie civilizaţia iubirii.

Asupra voastră a tuturor invoc din inimă binecuvântarea lui Dumnezeu.

[Binecuvântarea]

Mulţumesc.

Iubiţi fraţi şi surori,

Timpul pascal îşi atinge împlinirea astăzi, solemnitatea Rusaliilor. Pentru a evidenţia unitatea acestui eveniment mântuitor, Evanghelia ne duce înapoi la „prima zi a săptămânii” (cf. In 20,19), adică la acea nouă zi în care Isus cel înviat li se arată discipolilor, arătându-le „mâinile şi coasta” (v. 20). Domnul revelează trupul său glorios, mai exact rănile sale, rănile răstignirii. Aceste semne ale pătimirii, mai elocvente decât orice discurs, sunt transfigurate: Cel ce era mort trăieşte în veci.

foto: Vatican Media

Văzându-l pe Domnul, şi discipolii prind viaţă: se îngropaseră în cenacol, plini de frică, dar Isus intră în pofida uşilor închise şi îi umple de bucurie. Trece prin moartea noastră, deschide mormântul şi îl lasă larg unde pentru noi nu exista scăpare. La gestul său, Cristos adaugă cuvântul: „Pace vouă” (v. 19); şi imediat după aceea suflă Duhul Sfânt asupra discipolilor. Cel Înviat este plin de viaţă: după ce a arătat viaţa trupului său, ca om adevărat, dăruieşte viaţa lui Dumnezeu, ca Fiu iubit al Tatălui, făcut pentru noi frate şi Mântuitor. În acelaşi cenacol unde a instituit noul şi veşnic legământ, Isus revarsă Duhul: locul cinei şi al trădării se transformă şi, din mormântul apostolilor, devine pentru întreaga Biserică sânul învierii. De aceea Rusaliile sunt sărbătoare pascală şi sărbătoare a trupului lui Cristos, care prin har suntem noi.

Celebrând acest mister, aş dori să mă concentrez asupra a trei aspecte.

În primul rând, Duhul Celui Înviat este Duhul păcii. Într-adevăr, în Paştele său, Cristos face pace între Dumnezeu şi omenire, iar Duhul Sfânt o insuflă în inimi şi o răspândeşte în întreaga lume. Această pace vine din iertare şi ne conduce la iertare: începe cu iertarea dăruită de însuşi Isus, care a fost trădat, condamnat şi răstignit de noi. Surprinzându-ne cu iubirea sa, el însuşi, Cel Înviat, spune: „Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate” (In 20,23). Cu aceste cuvinte, Isus ne încredinţează o lucrare divină, căci numai Dumnezeu poate ierta păcatele (cf. Mc 2,7). Această autoritate este dată ca semn al reconcilierii universale: Domnul revarsă Duhul păcii de la un capăt la altul al istoriei, căci Cel ce i-a răscumpărat pe toţi din moarte nu exclude pe nimeni. De fapt, Duhul Sfânt este Domn şi dătător de viaţă încă de la începutul creaţiei, când plutea peste ape (cf. Gen 1,2), iar acum, cu răscumpărarea sa, schimbă istoria lumii: Rusaliile se împlinesc cu adevărat ca sărbătoare a noului Legământ, adică a alianţei dintre Dumnezeu şi toate popoarele pământului. În timp ce vuietul din cer, vântul şi limbile de foc din cenacol amintesc de vechile semne de pe Sinai (cf. Fap 2,2-3; Ex 19,16-19), legea sfântă a lui Dumnezeu este scrisă în inimi, gravată de Duhul Sfânt cu caractere de iubire în trupul lui Cristos şi în trupul său, care este Biserica.

Această lege este codul păcii: este dubla poruncă a iubirii, pe care Duhul ne-o aminteşte cu fiecare bătaie a inimii. Cu inimile noastre, putem, aşadar, invoca: „Veni Sancte Spiritus„, pentru că el ne-a fost deja dăruit. Îl putem dori, pentru că ne-a fost deja promis. Îl putem primi, pentru că el însuşi este oaspetele dulce al sufletului.

Un al doilea aspect: Duhul Celui Înviat este Duhul misiunii: „Aşa cum m-a trimis Tatăl”, spune Domnul, „aşa vă trimit şi eu pe voi” (In 20,21). Suntem astfel atraşi în misiunea lui Isus: cea a Celui care vine de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu cu puterea Duhului, care purcede de la Tatăl şi de la Fiul şi, împreună cu ei, este adorat şi preamărit, unicul Dumnezeu. Duhul Sfânt este caritatea vie a lui Cristos care ne pătrunde, ne îndeamnă şi ne susţine în misiunea noastră (cf. 2Cor 5,14). În timp ce le dă apostolilor puterea de a se exprima în diferite limbi (cf. Fap 2,4), acelaşi Duh învaţă omenirea cuvântul mântuirii. Acum, că apostolii au primit în ei Suflarea Celui Înviat, această vestire iese din gura lor; are glasul lui Petru şi al celor care sunt cu el. Chiar în ziua Rusaliilor, apostolii au început să-l vestească pe Isus, răstignit şi înviat: „faptele măreţe ale lui Dumnezeu” (Fap 2,11) se rezumă toate în răscumpărare, care începe cu credinţa. Într-adevăr, prima lucrare a Duhului Sfânt în noi este credinţa cu care mărturisim: „Isus este Domnul!” (1Cor 12,3). Această credinţă trăieşte şi se exprimă în fiecare faptă bună, în fiecare act de milostenie şi de virtute. Lucrarea lui Dumnezeu suntem, aşadar, noi, care venim astăzi aici din toate părţile lumii, invitaţi la masa Domnului, adunaţi pentru a asculta cuvântul său şi trimişi să-l mărturisim pretutindeni.

Preaiubiţilor, cu adevărat noi suntem părtaşi de evanghelie: întreaga Biserică este protagonista ei, nu doar păstrătoarea ei. Cu puterea Duhului, vestirea noastră se umple de bucurie şi speranţă, pentru că noi, tocmai noi, suntem noutatea lumii, lumina şi sarea pământului (cf. Mt 5,13-14). Desigur, nu prin meritul nostru, nici prin privilegiu, ci prin cuvântul Domnului, care sfinţeşte păcătosul, vindecă leprosul şi face apostol pe cel care s-a lepădat de el. Pe de o parte – vedem clar – există schimbări care nu reînnoiesc lumea, ci o îmbătrânesc în mijlocul erorii şi al violenţei. Pe de altă parte, în schimb, Duhul Sfânt luminează minţile şi trezeşte noi energii de viaţă în inimi. În acest fel, el transfigurează istoria, deschizând-o mântuirii, adică darului pe care unicul Domn îl împărtăşeşte cu toţi. Misiunea Bisericii atestă această împărtăşire, transformând confuzia lumii în comuniune cu Dumnezeu şi unii cu alţii.

Această misiune începe prin a spune adevărul despre Dumnezeu şi despre omenire, pentru că Duhul Celui Înviat este „Duhul adevărului” (In 14,17). Domnul însuşi ne-a promis asta, cerând unitate pentru Biserica sa, o unitate întemeiată pe iubirea lui Dumnezeu, izvorul iubirii noastre. Duhul, care a vorbit prin profeţi, promovează întotdeauna unitatea în adevăr, pentru că inspiră în noi înţelegere, armonie şi coerenţă în viaţă. După cum ne învaţă Sfântul Augustin, „Duhul Sfânt a voit ca acesta să fie semnul prezenţei sale” (Predica 269, 1): darul limbilor înţelese în unica credinţă. Mângâietorul ne apără apoi de tot ceea ce împiedică această înţelegere: de sectarism, de ipocrizie, de modele care întunecă lumina evangheliei. Adevărul pe care Dumnezeu ni-l dăruieşte rămâne astfel un cuvânt eliberator pentru toate popoarele, un mesaj care transformă fiecare cultură din interior.

Duhul Celui Înviat, de fapt, nu se revarsă o singură dată şi apoi gata, ci constant. Aşa cum Euharistia este prezenţa vie a lui Cristos, care ne hrăneşte mereu, tot aşa Duhul Sfânt îşi imprimă caracterul în noi în Botez, care ne face creştini; în Mir, care ne face martori; în Hirotonire, care ne constituie slujitori şi păstori pentru poporul lui Dumnezeu. În fiecare sacrament el este dator munerum, izvorul sfinţeniei care înmulţeşte darurile şi carismele în rugăciune, în faptele de milostenie, în studiul cuvântului lui Dumnezeu. După cum ne învaţă apostolul: „Fiecăruia îi este dată manifestarea Duhului spre binele comun” (1Cor 12,7). Tocmai din acest motiv suntem Biserică, unicul trup care trăieşte din Dumnezeu şi slujeşte lumea. Datorită Duhului putem duce tuturor pacea adevărată, adevărul care mântuieşte, adică însuşi Cristos Domnul.

Preaiubiţilor, cu inimi arzătoare, să ne rugăm astăzi ca Duhul Celui Înviat să ne mântuiască de răul războiului, care nu se câştigă printr-o superputere, ci prin atotputernicia iubirii. Să ne rugăm ca să elibereze omenirea de mizerie, care se răscumpără nu printr-o bogăţie incalculabilă, ci printr-un dar inepuizabil. Să ne rugăm ca să ne vindece de rana păcatului, prin răscumpărarea vestită tuturor popoarelor în numele lui Isus. Acesta este harul care le-a dat curaj apostolilor: fie ca el să-l insufle şi în noi, astăzi şi întotdeauna, prin mijlocirea Mariei, Maica Bisericii.

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua tuturor!

Salut autorităţile şi le mulţumesc tuturor celor care au colaborat la pregătirea întâlnirii de astăzi. Vă mulţumesc tuturor că sunteţi aici!

Sunt bucuros să petrec această dimineaţă de sâmbătă cu voi, pentru a revedea o regiune a cărei frumuseţe nicio nedreptate nu o poate şterge. În viaţă, înţelegem că, cu cât o frumuseţe este mai fragilă, cu atât cere mai multă îngrijire şi responsabilitate. Acesta este, preaiubiţilor, sensul principal al prezenţei mele de astăzi la Acerra: să întăresc şi să încurajez acel val de demnitate şi responsabilitate pe care fiecare inimă sinceră îl simte atunci când viaţa izvorăşte şi imediat este ameninţată de moarte. Cei care au darul credinţei vor înţelege că acest val vine de la Dumnezeu Creatorul, care caută în fiecare bărbat şi femeie colaboratori în proiectele sale de viaţă.

foto: Vatican Media

Cu puţin timp în urmă, în catedrală, m-am întâlnit cu câteva rude ale victimelor poluării care, în ultimele decenii, a făcut ca această zonă să fie cunoscută, din păcate, drept „Ţinutul Focurilor”: un termen care nu face dreptate binelui care există şi dăinuie, dar care cu siguranţă a favorizat o conştientizare larg răspândită a gravităţii corupţiei şi indiferenţei care a permis să se producă crime. Am vrut să mulţumesc episcopilor, preoţilor, diaconilor, călugărilor şi călugăriţelor, precum şi laicilor care au îmbrăţişat cu bucurie mesajul enciclicei Laudato si’ şi invitaţia constantă a Papei Francisc de a fi o Biserică deschisă, misionară şi sinodală. Mergând împreună, depăşind egocentrismul, îndrăznind să profeţim în pofida rezistenţei şi a ameninţărilor: aceasta este ceea ce ne cere Domnul şi ceea ce ne inspiră Duhul său.

În acest teritoriu, de fapt, viaţa există şi se opune morţii; dreptatea există şi se va afirma. Desigur, trebuie să alegem viaţa şi să ne eliberăm de legăturile morţii. Există întotdeauna un avantaj subtil în resemnare, în compromis, în amânarea deciziilor necesare şi curajoase. Fatalismul, plângerea şi transferul vinovăţiei asupra altora sunt terenul fertil pentru fărădelegi şi o sursă de deşertificare a conştiinţelor. De aceea aş vrea să vă spun tuturor: fiecare să îşi asume propriile responsabilităţi, să alegem dreptatea, să slujim viaţa! Binele comun este mai presus de preocupările câtorva, mai presus de interesele personale, fie ele mici sau mari.

Acest ţinut a plătit un preţ greu, a îngropat atât de mulţi dintre copiii săi, a fost martor la suferinţa copiilor şi a nevinovaţilor. Valoarea şi greutatea acestei dureri ne cer să ne străduim împreună să fim martori ai unui nou pact. Călătoriţi spre un timp al renaşterii, care nu este un timp al respingerii, ci al acţiunii etice şi al memoriei active. Este un timp pentru o privire contemplativă, cea la care enciclica Laudato si’ a chemat toate fiinţele umane, fiecare pornind de la responsabilităţile sale. „Cultura ecologică – a scris Papa Francisc – nu se poate reduce la o serie de răspunsuri urgente şi parţiale la problemele emergente ale degradării mediului, epuizării resurselor naturale şi poluării. Are nevoie de o perspectivă distinctă, de un mod de gândire, de o politică, de un program educaţional, de un stil de viaţă şi de o spiritualitate care să poată crea rezistenţă la avansul paradigmei tehnocratice” (Laudato si’, 111). Surorilor, fraţilor, această paradigmă se prezintă şi astăzi ca una câştigătoare: este la baza proliferării conflictelor, în spatele cărora se află cursa pentru acumularea de resurse; o vedem rezistând de fiecare dată când cei aflaţi în poziţii politice şi instituţionale sunt prea slabi faţă de cei puternici; o găsim activă într-o dezvoltare tehnologică ce vizează profiturile ameţitoare ale câtorva şi este oarbă faţă de persoane, de munca lor şi de viitorul lor. Aşadar, dacă suntem chemaţi să ne schimbăm, aceasta trebuie să înceapă de la privirea noastră.

După unii, a lăsa o lume mai bună copiilor noştri a devenit o ambiţie nobilă. Totuşi, misiunea de a lăsa lumii fii şi fiice mai buni nu trebuie să fie aşa. Angajarea faţă de educaţie este la îndemâna noastră şi o prioritate. Educaţia tinerilor, desigur, dar şi a adulţilor; a copiilor, dar şi a bătrânilor; a cetăţenilor şi a liderilor lor; a lucrătorilor şi angajatorilor; a credincioşilor şi a păstorilor: cu toţii mai avem multe de învăţat. Fiecare are ceva de oferit, dar mai întâi trebuie să înveţe să primească. Nu este uşor să recunoaştem, totuşi acesta este începutul viitorului: este ca o uşă care se deschide spre ceea ce până acum nu am gândit, nu am crezut sau nu am iubit suficient. A învăţa mai departe: aceasta este ceea ce ne face o comunitate. Pentru creştini, înseamnă „a merge pe cale” cu Isus: a deveni, la fiecare vârstă, din ce în ce mai mulţi şi mai buni discipoli ai săi.

Preaiubiţilor, va fi o adevărată schimbare de mentalitate economică, civilă şi chiar religioasă, care va construi binele ce va vindeca acest ţinut şi întreaga planetă. Între oameni, instituţii şi organizaţii publice şi private, trebuie să consolidăm şi să lărgim pactul care deja îşi dă primele roade pe plan educaţional şi social. Nu numai că va contracara şi va demonta alianţele delictuoase, dar va conecta şi va multiplica în mod pozitiv cele mai bune forţe şi marile idei care există deja în inimile voastre. Aici aş dori să mulţumesc acelor „pionieri” care, cu angajarea lor curajoasă, au fost primii care au denunţat relele acestui ţinut şi au atras atenţia asupra realităţii obscure şi negate a otrăvirii sale: mă gândesc în special la membrii asociaţiilor de mediu. Acum ştim cu toţii că trebuie să veghem asupra sănătăţii creaţiei aşa cum veghem asupra propriei noastre uşi, respingând ispitele puterii şi îmbogăţirii legate de practici care poluează pământul, apa, aerul şi coexistenţa. Vom crea, pas cu pas, dar rapid, o economie mai puţin individualistă, un sistem mai puţin consumist. Câtă risipă, câtă risipă, câtă otravă a provenit dintr-un model de creştere care ne-a vrăjit, lăsându-ne mai bolnavi şi mai săraci. Să învăţăm să fim bogaţi într-un mod diferit: mai atenţi la relaţii, mai concentraţi pe promovarea binelui comun, mai ataşaţi de spaţiul local, mai recunoscători în a-i primi şi integra pe cei care vin să trăiască alături de noi.

Din această convertire putem construi bune practici comunitare: prin persoane şi întreprinderi care cultivă simţul limitelor, nu pe cel al încălcării iresponsabile; care au gustul recuperării, nu logica invaziei; o foame şi o sete de dreptate mai degrabă decât de posesiune. În special, a fi aproape de inima umană şi, prin urmare, mai aproape de Dumnezeu care a creat-o, înseamnă a dori o comunitate mai incluzivă, mai unită, mai puţin afectată de marginalizare şi polarizare. Dar calea de urmat este îngustă, pentru că începe cu noi, de acolo unde ne aflăm. A putea corecta cursul, acţionând în fiecare zi pe baza obiceiurilor şi prejudecăţilor în care ne-am aşezat, văzând dincolo de gardurile noastre înseamnă a ne întâlni cu adevărat. Uneori este o cale în urcare şi prost marcată. Un exemplu concret: numele „ţinutul focurilor” se referă la focurile aprinse la periferia oraşelor, uneori de minorităţi respinse şi marginalizate de fraţi şi surori pe care puţini îi cunosc şi îi respectă. Marginalizarea generează întotdeauna nesiguranţă: calea de urmat este de a combate marginalizarea, nu marginalizaţii; este de a rupe întregul lanţ, nu numai de a ataca ultima verigă. Ştiţi bine asta!

În acest an jubiliar al Sfântului Francisc, patronul Italiei, tocmai Sărăcuţul din Assisi ne aminteşte că pacea se întemeiază pe grija faţă de ceilalţi, pe fraternitate: am fost plasaţi într-o casă comună pentru a învăţa să trăim împreună. Problemele acestei case sunt problemele noastre; frumuseţea ei este frumuseţea noastră. Avem sarcina de a veghea ca nişte santinele în noapte. Putem fi printre cei care vor observa noul răsărit.

Surorilor şi fraţilor, vă mulţumesc foarte mult: pentru papa această vizită este foarte preţioasă! Vă port în rugăciunile mele, încredinţându-vă pe fiecare dintre voi, familiile voastre şi prezentul şi viitorul comunităţilor voastre Mamei noastre Maria, Steaua dimineţii. Mulţumesc!

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Pacea să fie cu voi!

Eminenţe, Excelenţe,

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi mulţumesc pentru primirea voastră!

Îi mulţumesc Domnului că pot să vă întâlnesc, întorcându-mă în Campania la câteva zile după vizita mea la Sanctuarul din Pompei şi la oraşul Napoli. Ştiţi că Papa Francisc a vrut deja să vină aici, în ceea ce din păcate a ajuns să fie cunoscut sub numele de „Ţinutul Focurilor”, dar nu a putut. Astăzi dorim să-i îndeplinim dorinţa, recunoscând marele dar pe care enciclica Laudato si’ l-a reprezentat pentru misiunea Bisericii în acest ţinut. Într-adevăr, strigătul creaţiei şi al săracilor dintre voi a fost auzit mai dramatic din cauza unei concentrări mortale de interese obscure şi de indiferenţă faţă de binele comun, care a otrăvit mediul natural şi social. Este un strigăt care cere convertire!

foto: Vatican Media

În această catedrală, trăim primul moment, cel eclezial şi, aş spune, cel mai familiar, al vizitei mele. Apoi, în piaţă, vom întâlni, în mod ideal, întreaga societate. Am venit mai întâi să adun lacrimile celor care şi-au pierdut persoane dragi, ucişi de poluarea mediului cauzată de persoane şi organizaţii fără scrupule, care prea mult timp au putut acţiona cu impunitate. Sunt aici, însă, şi pentru a le mulţumi celor care au răspuns răului cu binele, în special unei Biserici care a îndrăznit să denunţe şi să profeţească, să adune poporul în speranţă. Astfel, ştiind că vă voi vizita în ajunul Rusaliilor, am căutat în Sfintele Scripturi un pasaj care să vă poată interpreta şi inspira călătoria. L-am găsit într-o viziune grandioasă a profetului Ezechiel, condus de Domnul către o experienţă care avea să devină un mesaj puternic de înviere pentru poporul aflat în exil. Ezechiel povesteşte: „Mâna Domnului a fost peste mine; m-a făcut să ies în Duhul Domnului şi m-a pus să stau în mijlocul unei văi: ea era plină de oase. M-a făcut să trec pe lângă ele de jur împrejur şi, iată, erau foarte multe pe suprafaţa văii; şi, iată, erau foarte uscate” (Ez 37,1-2).

Preaiubiţilor, Dumnezeu a pus bărbatul şi femeia într-o grădină pentru a o cultiva şi a o îngriji. Totul era viaţă, frumuseţe, fertilitate. Şi acest ţinut era numit în vechime Campania felix, pentru că încânta prin rodnicia sa, prin produsele sale şi prin cultura sa, un imn adus vieţii. Şi totuşi, iată moartea, a pământului şi a oamenilor săi. Ne putem identifica cu consternarea profetului faţă de acea întindere de oase uscate. Suferim pentru devastarea care a compromis un ecosistem minunat, locuri, istorii şi amintiri. În faţa acestei realităţi, există două atitudini posibile: indiferenţă sau responsabilitate. Aţi ales responsabilitatea şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, aţi început un drum de angajare şi de căutare a dreptăţii.

Domnul îi pune apoi lui Ezechiel o întrebare: „Mi-a zis: «Fiul omului, oare vor putea să trăiască oasele acestea?». Eu i-am zis: «Doamne Dumnezeule, tu ştii!»” (Ez 37,3). Preaiubiţilor, iată că Dumnezeu are întrebări noi pentru noi, întrebări care lărgesc orizontul nostru. El ştie că inima noastră caută viaţa şi tânjeşte după veşnicie, dar că le amână prea uşor într-un timp nedefinit şi îndepărtat, într-o lume diferită care încă nu există. Ezechiel, însă, trebuie să-şi slujească poporul, pe cei care există, în situaţia în care se află. De asemenea, Bisericile noastre au misiunea de a face aşa încât Cuvântul lui Dumnezeu să răsune aici şi acum. Acest Cuvânt ne întreabă dacă credem în propriile sale posibilităţi: este Cuvântul vieţii. Dacă ne întâlnim astăzi, este pentru a răspunde acestui Cuvânt. Şi răspundem astfel: Doamne, moartea pare să fie peste tot, nedreptatea pare să fi învins, crima, corupţia şi indiferenţa încă ucid, binele pare să rămână ofilit. Totuşi, dacă ne întrebi: „Oare vor putea să trăiască oasele acestea?”, noi credem şi spunem: „Doamne Dumnezeule, tu ştii!”. Tu ştii că putem învia, pentru că Tu însuţi ne iei de mână. Tu ştii că deşertul nostru poate înflori. Tu ştii cum să transformi jalea în bucurie.

Surorilor şi fraţilor, toate acestea sunt foarte concrete: este o promisiune care devine deja realitate. Papa Francisc, în enciclica Laudato si’, denunţând o paradigmă a morţii, a anunţat clar apariţia tăcută a unei noi vieţi. După ce a enumerat situaţii în care oamenii reconstruiesc deja împreună şi remodelează dreptatea socială şi de mediu, el scrie: „Umanitatea autentică, care cheamă la o nouă sinteză, pare să locuiască aproape imperceptibil în mijlocul civilizaţiei tehnologice […]. Va fi aceasta o promisiune durabilă, în pofida a tot, izbucnind ca o rezistenţă încăpăţânată a tot ceea ce este autentic?” (Laudato si’, 112). Dragi prieteni, fiţi martori ai acestei „rezistenţe încăpăţânate” care devine renaştere, oriunde Evanghelia luminează şi transformă viaţa. Asta ne-a învăţat Conciliul al II-lea din Vatican, în special în constituţia Gaudium et spes. Domnul ne pune noi întrebări despre cum trăim în cartierele noastre, despre disponibilitatea noastră de a lucra împreună ca indivizi şi instituţii, despre pasiunea noastră pentru educaţie, despre onestitatea în munca noastră, despre distribuţia echitabilă a puterii şi a bogăţiei, despre respectul faţă de oameni şi faţă de toate creaturile. Pot fi aceste ţinuturi reînviate? Fiţi voi înşivă răspunsul: o comunitate unită în credinţă şi angajare. Atunci viaţa se va multiplica.

Şi iată porunca Domnului către profetul său: „Profeţeşte asupra acestor oase şi spune-le: «Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului! Aşa spune Domnul Dumnezeu către aceste oase: Iată, eu fac să vină în voi un duh şi veţi trăi!»” (Ez 37,4-5). Ezechiel ascultă şi observă: „Am profeţit după cum mi s-a poruncit. Când profeţeam, a fost un zgomot şi, iată, era un cutremur! Şi oasele s-au apropiat unele de altele. M-am uitat şi, iată, erau peste ele nervi şi a apărut carne deasupra lor! Şi s-a întins pielea peste ele de deasupra, dar nu era duh în ele” (Ez 37,7-8). Înţelegem, aşadar, că minunea nu se întâmplă dintr-o dată. Profetul este cu siguranţă uimit de ceea ce vede şi aude, dar tot nu este suficient, ceva lipseşte încă. Acelaşi lucru este valabil şi pentru noi: trebuie să avem din nou încredere, să ascultăm din nou, să credem din nou. Alegerile pe care le-aţi făcut, drumul eclezial pe care l-aţi întreprins, micile şi marile reporniri cu care aţi înfruntat durerea nu sunt încă totul. Dacă te opreşti, te dai înapoi. De fapt, Domnul vorbeşte din nou către Ezechiel: „Profeţeşte duhului, profeţeşte, fiul omului, şi spune duhului: aşa zice Domnul Dumnezeu: «De la cele patru vânturi vino, duhule, şi suflă peste aceşti morţi ca să trăiască!». Am profeţit cum mi s-a poruncit. Şi a venit în ei un duh şi au trăit, au stat pe picioarele lor: era o armată foarte, foarte mare” (Ez 37,9-10).

Fraţilor şi surorilor, Duhul Sfânt să vă dăruiască să vedeţi o „armată” de pace ridicându-se şi vindecând rănile acestui ţinut şi ale comunităţilor sale. Nu mai este un foc care distruge, ci un foc care reînvie şi încălzeşte, focul Duhului care aprinde inimile şi minţile a mii şi mii de bărbaţi şi femei, copii şi bătrâni şi inspiră grijă, consolare, atenţie şi iubire adevărată. În special voi, familii lovite de moarte, generaţi viaţă nouă transmiţând fiilor şi fiicelor voastre, nepoţilor şi vecinilor acel simţ al responsabilităţii care prea adesea a lipsit. Lăsaţi resentimentul să moară, fiţi primii care practică dreptatea pe care o căutaţi, daţi mărturie despre viaţă şi învăţaţi îngrijirea.

Şi voi, slujitori hirotoniţi, călugări şi călugăriţe, fiţi membri vii ai acestui popor: demonstraţi zilnic autoritatea slujirii, care se umileşte şi se apropie, care face primul pas şi iartă. Într-adevăr, o cultură a privilegiilor, a aroganţei şi a lipsei de responsabilitate, care a făcut atât de mult rău acestui ţinut, ca şi multor alte regiuni din Italia şi din lume, trebuie demontată. Duhul să sufle din cele patru vânturi şi să inspire noi forme de proclamare, cooperare şi regenerare ambientală şi socială. Într-adevăr, există o spiritualitate a locurilor, dar aceasta datorează totul spiritualităţii persoanelor. Într-adevăr, schimbarea în lume începe întotdeauna în inimă. Ezechiel însuşi, înainte de această profeţie a morţii şi învierii, a anunţat reînnoirea de care numai Dumnezeu este capabil: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: […] «Vă voi da o inimă nouă şi un duh nou voi pune în voi; voi îndepărta inima de piatră din trupul vostru şi vă voi da o inimă de carne. Duhul meu îl voi pune în voi şi vă voi face să umblaţi după hotărârile mele, să păziţi şi să împliniţi judecăţile mele. Veţi locui în ţara pe care am dat-o părinţilor voştri; voi veţi fi poporul meu şi eu voi fi Dumnezeul vostru»” (Ez 36,22.26-28).

Isus Înviat să ne dăruiască să locuim împreună astfel, capabili să primim şi să punem în practică Cuvântul lui Dumnezeu, pelerini aici pe pământ şi cetăţeni în veşnicia sa.

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Pacea să fie cu voi!

Bună ziua tuturor şi bine aţi venit!

Am plăcerea să vă urez bun venit în urma Congresului Internaţional care a avut loc ieri pentru a marca cea de-a 60-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale. Fiind cercetători şi experţi versaţi în comunicarea digitală, preocuparea voastră pentru viitorul omenirii v-a adus la Roma pentru a reflecta asupra alfabetizării media şi digitale. Prin participarea la această iniţiativă, fiecare dintre voi a adus propriile daruri şi talente pentru a contribui la orientarea viitoare a omenirii în această perioadă marcată de creşterea exponenţială a tehnologiei, o chestiune deosebit de semnificativă pentru misiunea Bisericii.

foto: Vatican Media

Tocmai în contextul misiunii universale a Bisericii poate fi cel mai bine înţeleasă susţinerea sa pentru comunicaţiile sociale. De fapt, decretul Conciliului al II-lea din Vatican despre mass-media – care a dat naştere Zilei Mondiale a Comunicaţiilor Sociale – începe prin a ne aminti că Biserica „a fost întemeiată de Cristos, Domnul nostru, pentru a aduce mântuirea tuturor şi, prin urmare, are datoria de a predica Evanghelia” (Inter mirifica 3). Principala preocupare a Bisericii a fost şi continuă să fie mântuirea veşnică a fiecărei persoane umane. După cum citim în Evanghelia după Ioan: „Ca să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care l-ai trimis” (In 17,3).

Această dorinţă ca toţi „să fie mântuiţi şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1Tim 2,4) trebuie, aşadar, să informeze nu numai deciziile şi acţiunile noastre, ci şi utilizarea şi orientarea dată mass-media, tehnologiei digitale şi inteligenţei artificiale, pentru a ne asigura că aceste instrumente sunt puse în slujba autentică a omenirii. După cum reiese din păcate din promovarea şi implementarea nestăvilită a tehnologiei în detrimentul demnităţii umane şi din daunele cauzate de chatboţii şi alte tehnologii care exploatează nevoia noastră de relaţii umane, trăim cu adevărat o eclipsă a simţului a ceea ce înseamnă să fii om (cf. Mesajul pentru a 60-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale). Prin urmare, este cu atât mai imperativ să regăsim o înţelegere a adevăratului sens şi a măreţiei omenirii aşa cum a fost intenţionată de Dumnezeu. În acest sens, provocarea cu care ne confruntăm în prezent „nu este tehnologică, ci antropologică” (ibid.), iar speranţa mea este ca scrisoarea enciclică ce va fi publicată în câteva zile să contribuie la răspunsul la această provocare.

În această lumină, sunt încrezător că numai contemplându-l pe Cristos, Cuvântul Întrupat, putem regăsi nu numai o viziune corectă asupra lui Dumnezeu, ci şi să ajungem să înţelegem adevărul omenirii. Întrucât „prin întruparea sa, Fiul lui Dumnezeu s-a unit într-un fel cu fiecare om” (Gaudium et spes 22), inima umană nu va pătrunde niciodată pe deplin adâncimile propriilor sale cotloane şi nici nu va înţelege valoarea ei separat de inima lui Cristos. Din acest motiv, adevărata păstrare a chipului şi a vocii fiecărui individ trebuie să implice în mod necesar o întâlnire cu Cel care este „chipul Dumnezeului nevăzut”, fiind în acelaşi timp el însuşi omul perfect (Col 1,15).

Bineînţeles, toate acestea trebuie ţinute în minte atunci când discutăm implicaţiile tehnologiei digitale şi rolul Bisericii în comunicaţiile sociale. O astfel de sarcină nu este întotdeauna uşoară, dar am fost chemaţi să aducem lumina lui Cristos în lume, luminând fiecare dimensiune a activităţii umane (cf. In 8,12; Mt 5,14-16). Cum am putea să nu facem acest lucru în timpul nostru, mai ales cu o problemă atât de răspândită în societate? Prin urmare, Biserica se simte obligată să contribuie la efortul de planificare şi implementare a alfabetizării în domeniul mass-media, informaţiei şi inteligenţei artificiale în cadrul sistemelor educaţionale. În acest fel, ea poate contribui la dobândirea de către oameni a unor abilităţi de gândire critică şi la contribuţia tehnologiilor la mântuirea celor care le folosesc (cf. Mesaj pentru a 60-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale; Inter mirifica 3).

Sunt sigur că toţi suntem deosebit de preocupaţi de posibilele consecinţe ale utilizării tehnologiei digitale şi a inteligenţei artificiale nu numai asupra dezvoltării fizice şi intelectuale a copiilor şi tinerilor, ci şi asupra bunăstării lor spirituale. În acest sens, toţi oamenii, dar în special tinerii, „ar trebui să înveţe moderaţie şi disciplină în utilizarea” acestor tehnologii (Inter mirifica 10), susţinuţi de îndrumarea părinţilor şi a educatorilor. Mai mult, în lumina misiunii Bisericii şi a concepţiilor greşite actuale despre Dumnezeu şi persoana umană, alfabetizarea digitală trebuie să includă şi o educaţie la adevărul despre Dumnezeu şi despre omenire. Tinerii, în special, sunt deschişi la acest adevăr şi doresc să descopere sensul vieţii. Prin urmare, trebuie să-i ajutăm să întâlnească Cristos viu.

Iubiţi fraţi şi surori, aceasta este o problemă care îmi este deosebit de dragă inimii mele şi inimii Bisericii. Într-adevăr, ca Mamă, Biserica se interesează de viaţa copiilor săi, dorind să-i călăuzească spre deplina maturitate (cf. Ef 4,13). Sper ca aceste reflecţii să conducă la o încredere restabilită în tehnologie ca rod al geniului persoanei umane, în armonie cu planul creator al lui Dumnezeu. Mulţumindu-vă pentru eforturile voastre de acum şi de viitor, invoc din inimă asupra voastră şi asupra familiilor voastre binecuvântările divine ale înţelepciunii, bucuriei şi păcii. Vă mulţumesc.

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Pacea să fie cu voi!

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua tuturor!

Îmi face plăcere să vă întâlnesc în această dimineaţă, pentru a vă oferi câteva cuvinte, câteva reflecţii, dar mai ales pentru a reflecta asupra importanţei carismelor Duhului Sfânt, în special în aceste zile dinaintea Rusaliilor.

Îmi face plăcere să vă primesc şi anul acesta, la începutul întâlnirii voastre. Sunteţi responsabili, la nivel internaţional, pentru numeroase realităţi laicale şi aţi fost convocaţi de Dicasterul pentru Laici, Familie şi Viaţă pentru a consolida comuniunea dintre voi şi a reflecta împreună asupra temei conducerii unei comunităţi ecleziale.

foto: Vatican Media

În fiecare entitate socială se simte nevoia de a avea persoane şi structuri adecvate pentru a conduce şi coordona viaţa comună. În esenţă, termenul „a conduce” se referă la acţiunea de „a ţine cârma”, de „a pilota o navă”. Prin urmare, este vorba de a oferi o direcţie sigură, astfel încât comunitatea să fie un loc de creştere pentru membrii săi. Astfel, chiar şi în Biserică, unii sunt numiţi să conducă.

Totuşi, conducerea în Biserică nu se naşte din simpla exigenţă de a coordona nevoile religioase ale membrilor săi. Biserica a fost întemeiată de Cristos ca semn perpetuu al voinţei sale mântuitoare universale şi este locul, voit de Dumnezeu, unde toţi oamenii, în fiecare epocă, pot primi roadele Răscumpărării şi pot experimenta viaţa nouă pe care Cristos ne-a dat-o. În acest sens, natura Bisericii este sacramentală: are cu siguranţă o dimensiune externă şi instituţională cu structurile sale şi, în acelaşi timp, este un semn eficient al comuniunii prin care participăm la însăşi viaţa Treimii.

Aceste caracteristici particulare ale Bisericii sunt prezente în mod necesar şi în conducerea sa, care nu este niciodată numai tehnică; dimpotrivă, are în sine o orientare mântuitoare, adică trebuie să tindă spre binele spiritual al credincioşilor. Într-adevăr, Sfântul Paul o enumeră printre carisme: „Sunt cei care au puterea minunilor – scrie el -, apoi carisma vindecărilor, a ajutorării, a conducerii, a limbilor diferite” (1Cor 12,28).

Pornind de la aceste premise, să ne îndreptăm acum atenţia asupra asociaţiilor de credincioşi şi a mişcărilor ecleziale. Aici, conducerea este în general încredinţată laicilor şi exprimă participarea la munus [funcţia] regală a lui Cristos primită prin Botez. Este pusă în slujba celorlalţi credincioşi şi a vieţii asociaţiei şi este rodul unor alegeri libere, care trebuie înţelese ca o expresie a discernământului comun: a permite exprimarea liberă a vocii fiecăruia.

Dacă, aşa cum am spus, conducerea este un dar particular al Duhului Sfânt, pe care membrii unei comunităţi îl recunosc ca fiind prezent în unii dintre fraţii şi surorile lor în credinţă, decurg cel puţin trei consecinţe. Prima este că trebuie să fie în folosul tuturor (cf. 1Cor 12,7), adică să promoveze binele comunităţii, al asociaţiei şi al întregii Biserici. Prin urmare, conducerea nu poate fi niciodată exploatată pentru interese personale sau forme lumeşti de prestigiu şi putere. A doua consecinţă este că nu poate fi niciodată impusă de sus, ci trebuie să fie un dar recognoscibil în comunitate şi acceptat liber, de unde şi importanţa alegerilor libere pentru a o face eficientă. A treia consecinţă este că, ca orice carismă, şi conducerea unei asociaţii este supusă discernământului păstorilor, care veghează asupra autenticităţii şi utilizării corecte a carismelor (cf. Lumen gentium, 12; Iuvenescit Ecclesia, 9 şi 17).

Anumite caracteristici trebuie să fie întotdeauna prezente în conducere: ascultarea reciprocă, coresponsabilitatea, transparenţa, apropierea fraternă, discernământul comunitar (cf. Discursul adresat participanţilor la Capitulul General al Legionarilor lui Cristos, 19 februarie 2026). În plus, aş dori să reamintesc că „buna conducere, în loc să se concentreze în întregime asupra ei înseşi, promovează subsidiaritatea şi participarea responsabilă a tuturor membrilor comunităţii” (ibid.). Acestea sunt îndrumări simple, dar ar trebui ţinute întotdeauna cont de ele în exercitarea autorităţii.

Preaiubiţilor, asociaţiile voastre şi mişcările voastre au origini diferite şi au istorii, identităţi şi idealuri distincte. Cei care le conduc, aşadar, îşi asumă o sarcină delicată: pe de o parte, sunt chemaţi să păstreze şi să valorifice memoria unui patrimoniu viu; pe de altă parte, au un rol „profetic”, care implică ascultarea nevoilor pastorale actuale pentru a înţelege cum să răspundem noilor provocări şi sensibilităţilor culturale, sociale şi spirituale ale timpului nostru. Numai aşa, de fapt, se poate fi creştin, discipol şi misionar în societatea şi Biserica de astăzi. O parte din sarcina profetică a celor care conduc, aşadar, este de a promova deschiderea asociaţiei sau a mişcării, şi a fiecăruia dintre membrii săi, faţă de situaţiile istorice. Apartenenţa, de fapt, este autentică şi rodnică atunci când nu se limitează la participarea la activităţi interne de grup, ci interpretează semnele timpurilor şi se extinde spre exterior, ajungând la toţi, la cultura timpului şi la câmpuri de misiune încă neexplorate.

Un alt element de importanţă vitală este comuniunea. Cei care conduc sunt chemaţi să fie deosebit de sensibili la păstrarea, creşterea şi consolidarea comuniunii. Acest lucru se aplică atât vieţii în cadrul asociaţiei sau mişcării, cât şi comuniunii cu alte entităţi ecleziale şi cu Biserica în ansamblu. Cei care exercită o misiune de conducere în Biserică trebuie să înveţe să asculte şi să îmbrăţişeze opinii diverse, orientări culturale şi spirituale diverse şi temperamente personale diverse, căutând întotdeauna să păstreze, mai ales în deciziile necesare şi adesea dificile, binele mai mare al comuniunii. Aceasta necesită o mărturie de blândeţe, de detaşare şi de iubire altruistă faţă de fraţii şi surorile noastre şi faţă de comunitate, care să servească drept exemplu pentru toţi. Aici aş dori să subliniez importanţa acestei dimensiuni a comuniunii cu întreaga Biserică. Uneori găsim grupuri care se retrag în sine şi cred că realitatea lor specifică este singura, sau că este Biserica, dar Biserica este noi toţi; este mult mai mult! Şi de aceea mişcările noastre trebuie să caute cu adevărat cum să trăiască în comuniune cu întreaga Biserică, la nivel diecezan. Şi astfel, episcopul este un punct de referinţă foarte important, iar dacă un grup spune: „Nu, nu suntem în comuniune cu acel episcop, vrem un altul”, nu este bine. Trebuie să încercăm să trăim în comuniune cu întreaga Biserică, la nivel diecezan şi universal.

În această lumină, putem înţelege mai bine semnificaţia fidelităţii faţă de carisma fondatoare, care constituie o referinţă esenţială pentru conducerea unei entităţi ecleziale. Fiecare carismă autentică include deja fidelitate şi deschidere faţă de Biserică. A conduce cu fidelitate faţă de carisma fondatoare înseamnă, aşadar, a găsi în ea inspiraţia de a fi deschişi la drumul pe care Biserica îl parcurge în prezent, fără a ne conforma modelelor pozitive ale trecutului, ci mai degrabă a ne lăsa provocaţi de noi realităţi şi provocări, în dialog cu toate celelalte componente ale corpului eclezial.

Preaiubiţilor, vă mulţumesc pentru tot ceea ce sunteţi şi faceţi. Asociaţiile de credincioşi şi mişcările ecleziale sunt un dar nepreţuit pentru Biserică. Există o mare bogăţie printre voi, atâtea persoane bine educate şi atâţia evanghelizatori talentaţi; atâţia tineri şi diferite vocaţii la viaţa sacerdotală şi matrimonială. Varietatea carismelor, darurilor şi metodelor de apostolat dezvoltate de-a lungul anilor vă permite să fiţi prezenţi în domeniile culturii, artei, asistenţei sociale şi muncii, aducând lumina evangheliei pretutindeni. Protejaţi şi, cu harul lui Dumnezeu, cultivaţi toate aceste daruri! Biserica vă susţine şi vă însoţeşte.

Vă binecuvântez din inimă, invocând pentru voi toţi mijlocirea Fecioarei Maria, Maica Bisericii. Vă mulţumesc.

Excelenţele Voastre,

Doamnelor şi domnilor,

Vă urez bun venit tuturor cordial cu ocazia prezentării scrisorilor care vă acreditează ca ambasadori extraordinari şi plenipotenţiari pe lângă Sfântul Scaun în numele ţărilor dumneavoastră respective: Sierra Leone, Bangladesh, Yemen, Rwanda, Namibia, Mauritius, Ciad şi Sri Lanka. Vă rog să transmiteţi respectuoasele mele salutări şefilor de stat, împreună cu asigurarea rugăciunilor mele pentru ei şi pentru concetăţenii dumneavoastră.

foto: Vatican Media

Sunt deosebit de bucuros să vă primesc în timp ce Biserica se apropie de solemnitatea Rusaliilor, amintind cum Duhul Sfânt a coborât asupra discipolilor, transformând frica în curaj şi dezbinarea în unitate, permiţându-le să vorbească în limbile tuturor popoarelor. Sper ca o viziune similară a unităţii să inspire lumea diplomaţiei, unde relaţiile constructive dintre naţiuni înfloresc printr-o deschidere autentică, prin promovarea respectului reciproc şi a unui simţ comun al responsabilităţii.

În acest sens, doresc să reînnoiesc apelul pe care l-am făcut în discursul meu adresat membrilor Corpului Diplomatic din ianuarie anul trecut. Într-o perioadă în care „pacea este căutată prin arme ca o condiţie pentru afirmarea propriei dominaţii”, este nevoie urgentă de o revenire la „o diplomaţie care promovează dialogul şi caută consensul” la toate nivelurile, bilateral, regional şi multilateral. Un astfel de dialog, „motivat de o căutare sinceră a căilor care duc la pace”, cere ca toate cuvintele să exprime din nou realităţi clare, fără distorsiuni sau ostilitate. Numai atunci pot fi depăşite neînţelegerile şi se poate reconstrui încrederea în contextul relaţiilor internaţionale.

Totuşi, dialogul respectuos şi clar, deşi esenţial, trebuie să fie însoţit de o convertire mai profundă a inimii: disponibilitatea de a lăsa deoparte interesele particulare de dragul binelui comun. Nicio naţiune, nicio societate şi nicio ordine internaţională nu se poate numi dreaptă şi umană dacă îşi măsoară succesul numai prin putere sau prosperitate, neglijându-i pe cei care trăiesc la margine. Într-adevăr, iubirea lui Cristos faţă de cei din urmă şi uitaţi ne obligă să respingem orice formă de egoism care îi lasă invizibili pe cei săraci şi vulnerabili (cf. Exortaţia apostolică Dilexi te, 4 octombrie 2025, 9).

Tocmai acest spirit de solidaritate dăruitoare trebuie să anime slujirea diplomaţilor şi să întărească organizaţiile internaţionale, pentru a crea spaţii de întâlnire şi mediere. Aceste instituţii rămân instrumente indispensabile pentru rezolvarea disputelor şi promovarea cooperării. Într-un moment în care tensiunile geopolitice continuă să fragmenteze şi mai mult lumea noastră, este necesar să le facem mai reprezentative, mai eficiente şi mai orientate spre unitatea familiei umane.

Slujirea voastră ca ambasadori constituie o punte valoroasă de încredere şi cooperare între ţările voastre şi Sfântul Scaun. Mă rog ca eforturile noastre comune să contribuie la o angajare revitalizată faţă de implicarea bilaterală şi multilaterală şi să ajute la atragerea atenţiei asupra celor adesea uitaţi la marginea societăţilor noastre. În acest fel, putem lucra împreună pentru a pune baze mai solide pentru o lume mai dreaptă, fraternă şi paşnică.

În timp ce vă asumaţi noile responsabilităţi, vă asigur de disponibilitatea Secretariatului de Stat de a vă ajuta, împreună cu Dicasterele Curiei Romane. Fie ca misiunea voastră să consolideze dialogul, să aprofundeze înţelegerea reciprocă şi să contribuie la pacea atât de necesară în lumea noastră. Asupra voastră, a celor dragi şi a naţiunilor pe care le reprezentaţi, invoc binecuvântările abundente ale lui Dumnezeu, având încredere că el vă va călăuzi şi vă va susţine în nobila voastră slujire. Vă mulţumesc!

Salut adresat Sanctităţii Sale Aram I, catholicos de Cilicia

Sunt foarte încântat să-l primesc pe Sanctitatea Sa Aram I, catholicos de Cilicia al Bisericii Apostolice Armene, împreună cu distinsa delegaţie care îl însoţeşte. Această vizită fraternă reprezintă o oportunitate importantă de a consolida legăturile de unitate care există deja între noi, pe măsură ce ne apropiem de deplina comuniune între Bisericile noastre.

foto: Vatican Media

(În engleză) Sanctitatea Voastră, în aceste zile în care ne pregătim pentru Rusalii, invoc harul Duhului Sfânt asupra pelerinajului dumneavoastră la mormintele apostolilor Petru şi Paul şi îi invit pe toţi cei prezenţi să se roage cu fervoare Domnului pentru ca vizita şi întâlnirile dumneavoastră să constituie un pas suplimentar pe calea spre deplina unitate. Să ne rugăm şi pentru pacea în Liban şi Orientul Mijlociu, din nou sfâşiate de violenţă şi război.

Sanctitatea Voastră, doresc să-mi exprim recunoştinţa deosebită pentru angajarea dumneavoastră personal constantă faţă de ecumenism, în special faţă de dialogul teologic internaţional dintre Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe Orientale.

Bun venit, Sanctitatea Voastră, dragi episcopi şi dragi prieteni! Împreună, să invocăm mijlocirea Sfântului Grigore Iluminătorul, a Sfântului Grigore de Nareg, a Sfântului Nerses cel Milostiv şi, mai presus de toate, a Fecioarei Născătoare de Dumnezeu, pentru ca să ne lumineze calea spre plinătatea acelei unităţi pe care o dorim cu toţii.

* * *

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!

Astăzi începem o serie de cateheze despre primul document promulgat de Conciliul al II-lea din Vatican II: Constituţia despre liturgia sacră, Sacrosanctum Concilium (SC).

În elaborarea acestei constituţii, părinţii conciliari au căutat nu numai să întreprindă o reformă a riturilor, ci şi să conducă Biserica la contemplarea şi aprofundarea legăturii vii care o constituie şi o uneşte: misterul lui Cristos. Liturgia, de fapt, atinge însăşi inima acestui mister: este în acelaşi timp spaţiul, timpul şi contextul în care Biserica primeşte însăşi viaţa sa de la Cristos. În liturgie, de fapt, „se împlineşte lucrarea răscumpărării noastre” (SC, 2), făcându-ne o descendenţă aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor luat în stăpânire de Dumnezeu (cf. 1Pt 2,9).

Aşa cum demonstrează tripla reînnoire – biblică, patristică şi liturgică – care a străbătut Biserica în secolul al XX-lea, Misterul în cauză nu desemnează o realitate obscură, ci planul mântuitor al lui Dumnezeu, ascuns din veşnicie şi revelat în Cristos, conform afirmaţiei Sfântului Paul (cf. Ef 3,3-6). Iată, aşadar, Misterul creştin: evenimentul pascal, adică pătimirea, moartea, învierea şi glorificarea lui Cristos, care ni se face prezent sacramental tocmai în liturgie, astfel încât de fiecare dată când participăm la adunarea reunită „în numele său” (Mt 18,20), suntem cufundaţi în acest Mister.

Cristos însuşi este principiul interior al misterului Bisericii, poporul sfânt al lui Dumnezeu, născut din coasta sa străpunsă pe cruce. În liturgia sacră, prin puterea Duhului său, el continuă să acţioneze. El sfinţeşte şi asociază Biserica, mireasa sa, la ofranda sa către Tatăl. El îşi exercită preoţia absolut unică, el care este prezent în Cuvântul proclamat, în sacramente, în slujitorii care celebrează, în comunitatea adunată şi, în gradul suprem, în Euharistie (cf. SC, 7). Astfel, potrivit sfântului Augustin (cf. Serm., 277), celebrând Euharistia, Biserica „primeşte Trupul Domnului şi devine ceea ce primeşte”: devine Trupul lui Cristos, „lăcaş al lui Dumnezeu prin Duhul” (Ef 2,22). Aceasta este „lucrarea răscumpărării noastre”, care ne configurează cu Cristos şi ne zideşte în comuniune.

În liturgia sacră, această comuniune se realizează „prin rituri şi rugăciuni” (SC, 48). Ritualitatea Bisericii exprimă credinţa sa – conform celebrei zicale lex orandi, lex credendi – şi, în acelaşi timp, plăsmuieşte identitatea eclezială: Cuvântul proclamat, celebrarea sacramentului, gesturile, tăcerile, spaţiul, toate acestea reprezintă şi dau formă poporului convocat de Tatăl, Trup al lui Cristos, Templu al Duhului Sfânt. Fiecare celebrare devine astfel o adevărată epifanie a Bisericii în rugăciune, aşa cum a amintit Sfântul Ioan Paul al II-lea (Scrisoarea apostolică Vicesimus quintus annus, 9).

Dacă liturgia este în slujba misterului lui Cristos, este de înţeles de ce a fost definită drept „culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi izvorul din care emană toată puterea ei” (SC, 10). Este adevărat că acţiunea Bisericii nu se limitează numai la liturgie, totuşi toate activităţile sale (predicarea, slujirea săracilor, însoţirea realităţilor umane) converg spre această „culme”. În sens invers, liturgia îi susţine pe credincioşi, cufundându-i mereu din nou în Paştele Domnului şi, de aceea, prin proclamarea Cuvântului, celebrarea sacramentelor şi rugăciunea comună, aceştia sunt reîmprospătaţi, încurajaţi şi reînnoiţi în angajarea lor de credinţă şi în misiunea lor. Cu alte cuvinte, participarea credincioşilor la acţiunea liturgică este în acelaşi timp „interioară” şi „exterioară”.

Aceasta înseamnă şi că este chemată să se desfăşoare concret în viaţa cotidiană, într-o dinamică etică şi spirituală, astfel încât liturgia celebrată să se traducă în viaţă şi să solicite o existenţă fidelă, capabilă să concretizeze ceea ce s-a trăit în celebrare: în acest fel viaţa noastră devine o „jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu”, realizând „cultul nostru spiritual” (Rom 12,1).

În acest fel, „liturgia zideşte în fiecare zi ca templu sfânt în Domnul pe cei care sunt în Biserică” (SC, 2) şi formează o comunitate deschisă şi primitoare pentru toţi. Ea este, de fapt, locuită de Duhul Sfânt, ne introduce în viaţa lui Cristos, ne face Trupul său şi, în toate dimensiunile sale, reprezintă un semn al unităţii întregului neam omenesc în Cristos. După cum a spus Papa Francisc, „lumea nu cunoaşte încă, dar toţi au fost chemaţi la ospăţul nunţii Mielului (Ap 19,9)” (Scrisoarea apostolică Desiderio desideravi, 5).

Preaiubiţilor, să ne lăsăm plăsmuiţi interior de rituri, de simboluri, de gesturi şi mai ales de prezenţa vie a lui Cristos în liturgie, pe care vom avea ocazia să o aprofundăm mai departe în viitoarele cateheze.

Sanctitatea Voastră, frate iubit,

„Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Cristos!” (Ef 1,2). Cu salutul apostolului Paul, vă urez bun venit Sanctităţii Voastre şi distinşilor membri ai delegaţiei dumneavoastră la începutul vizitei dumneavoastră la Biserica din Roma.

Ar putea exista o legătură spirituală mai mare între Bisericile noastre decât apostolul Paul din Tars, născut în Cilicia, locul Scaunului dumneavoastră, şi care a primit coroana martiriului aici, la Roma? Sfântului Paul, apostolului prin excelenţă al comuniunii dintre Biserici, îi încredinţez pelerinajul dumneavoastră la Roma. Dar cum aş putea să nu-i menţionez şi pe marii sfinţi ai Bisericii care au lucrat pentru unitatea creştinilor? Gândurile mele se îndreaptă către Sfântul Nerses, catholicos al Ciliciei, care poate fi considerat un pionier al ecumenismului – şi a cărui includere recentă în Martirologiul Roman este un alt exemplu al acelui „ecumenism al sfinţilor” care uneşte deja Bisericile noastre.

foto: Vatican Media

Situat la răscrucea diferitelor popoare şi culturi, catholicosul Sfântului Scaun al Ciliciei a fost caracterizat de mult timp de vocaţia sa ecumenică, în special în ceea ce priveşte Biserica Romei. Această relaţie specială dintre Bisericile noastre, care a fost deosebit de intensă în Evul Mediu, a cunoscut noi dezvoltări în secolul al XX-lea şi mai ales după Conciliul al II-lea din Vatican.

Îmi amintesc că venerabilul dumneavoastră predecesor, catholicosul Khoren I, a fost primul primat al unei Biserici Ortodoxe Orientale care a vizitat Roma după Conciliu, încă din mai 1967. Dumneavoastră, Sanctitate, vă remarcaţi prin zelul dumneavoastră ecumenic neobosit, atât la nivel local, ca unul dintre fondatorii Consiliului Bisericilor din Orientul Mijlociu, cât şi la nivel internaţional în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor, unde aţi deţinut funcţii importante.

Sunt profund recunoscător pentru eforturile dumneavoastră de a promova relaţiile cu Biserica catolică şi pentru apropierea dumneavoastră de Biserica Romei, pe care aţi vizitat-o pentru prima dată drept catholicos în timpul Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor din ianuarie 1997 şi pe care aţi onorat-o cu prezenţa dumneavoastră în numeroase ocazii de atunci.

Vă mulţumesc în special pentru angajarea dumneavoastră personală în promovarea dialogului teologic dintre Bisericile noastre, care are loc din 2003 în cadrul Comisiei Internaţionale Mixte pentru Dialogul Teologic dintre Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe Orientale. Acest dialog, care beneficiază de contribuţia valoroasă a delegaţilor armeni, a publicat deja trei documente semnificative despre natura şi misiunea Bisericii, despre comuniunea în Biserica primară şi despre sacramente. Sper sincer că, în pofida dificultăţilor recente, acest dialog va continua cu o vigoare reînnoită, căci nu poate exista o restaurare a comuniunii între Bisericile noastre fără unitate în credinţă.

Prezenţa dumneavoastră printre noi îmi aminteşte de iubita ţară din care proveniţi şi pe care am avut bucuria să o vizitez în decembrie anul trecut. Acest pământ al Libanului, atât de drag inimii mele, care de atâta timp a arătat întregii lumi că este posibil ca oameni de culturi şi religii diferite să trăiască împreună ca o singură naţiune, continuă să se confrunte cu încercări grele. Într-un moment în care unitatea şi integritatea ţării dumneavoastră sunt din nou ameninţate, Bisericile noastre sunt chemate să consolideze legăturile fraterne care îi unesc nu numai pe creştini între ei, ci şi cu fraţii şi surorile lor din alte comunităţi din patria lor comună. Sanctitatea Voastră, vă asigur de rugăciunile mele zilnice şi de profunda grijă pe care o simt pentru poporul libanez şi pentru Bisericile din Orientul Mijlociu, cărora le veţi dedica o conferinţă în timpul şederii dumneavoastră la Roma.

În aceste zile care duc la solemnitatea Rusaliilor, în timp ce ne pregătim să retrăim misterul miracolului coborârii Duhului Sfânt asupra Bisericii care se naşte, sunt recunoscător că mă pot ruga după această întâlnire, împreună cu Sanctitatea Voastră, Duhului, Domn şi Dătător de viaţă, ca el să ne dăruiască darul unităţii, să ne dăruiască pace durabilă şi să reînnoiască faţa pământului.

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Pacea să fie cu voi.

Când vine cineva din Dolton, Illinois, trebuie să deschidem toate uşile! Nu mai suntem mulţi prin preajmă.

Eminenţă, Excelenţe,

Iubiţi fraţi şi surori în Cristos, dragi prieteni,

Îmi face plăcere să vă urez bun venit, membrii Consiliului Extensiunii Catolice, împreună cu familiile voastre, în pelerinajul vostru la Roma şi la Vatican. Mă rog ca timpul petrecut aici să vă ofere ocazia de a vă ruga la mormintele apostolilor şi de a vă întări legăturile cu Succesorul lui Petru şi Biserica universală. O astfel de ocazie este deosebit de semnificativă pentru voi, ca societate pontificală.

foto: Vatican Media

Vizita voastră la Roma are loc în timp ce ne apropiem de solemnitatea Rusaliilor, un moment crucial în viaţa Bisericii, care are o relevanţă deosebită pentru noi astăzi. Într-adevăr, abia după ce au primit promisiunea Duhului Sfânt, apostolii au început să-l proclame pe Isus din Nazaret bărbaţilor şi femeilor din „toate neamurile de sub cer” (Fap 2,5), anunţând Vestea Bună a mântuirii şi a vieţii noi în Cristos. Ceea ce urmează în cartea Faptele Apostolilor este istoria Bisericii primare şi a răspândirii evangheliei, mai întâi în Ierusalim şi apoi în zonele înconjurătoare. Pe măsură ce Domnul le sporea numărul, ei au început să formeze comunităţi întemeiate pe unitatea fraternă şi pe învăţătura apostolilor, hrănite şi întărite de Euharistie şi de o viaţă de rugăciune (cf. v. 42-47).

Acelaşi zel care i-a îndemnat pe creştinii Bisericii primare să împărtăşească vestea lui Isus Cristos şi a darului Duhului l-a inspirat pe fondatorul dumneavoastră, părintele Francis Clement Kelley, acum peste 120 de ani. El a căutat să ajungă la comunităţile de credinţă îndepărtate din Statele Unite pentru a le aduce însăşi viaţa lui Cristos prin sacramente şi prin sprijinul unei comunităţi catolice mai largi. Acest entuziasm misionar este necesar şi astăzi, aşa că aş dori să vă mulţumesc pentru eforturile voastre continue de a sluji nevoilor comunităţilor catolice mai sărace, atât din Statele Unite, cât şi din străinătate.

Într-un mod special, aş dori să vă laud munca în Cuba şi în Puerto Rico. Sprijinul pe care îl oferiţi acestor comunităţi este o expresie frumoasă a universalităţii Bisericii şi o amintire vie că „iubirea faţă de aproapele nostru este o dovadă tangibilă a autenticităţii iubirii noastre faţă de Dumnezeu” (Dilexi te 26). De asemenea, încurajez grija pastorală pe care o oferiţi celor defavorizaţi, precum şi numeroaselor familii de imigranţi din Statele Unite. Este imperativ ca fraţii şi surorile noastre să experimenteze căldura unei comunităţi marcate de prezenţa lui Cristos.

Biserica primară mărturiseşte faptul că, oriunde există o adevărată comunitate de credinţă, caritatea creştină îşi inspiră membrii săi să aline suferinţa altora şi să aibă grijă de cei aflaţi în nevoie, în special de cei săraci (cf. Fap 2,45; 6,1-6). Prin urmare, iubirea faţă de săraci poate fi înţeleasă ca „marca evanghelică a unei Biserici credincioase inimii lui Dumnezeu” (Dilexi te 103) şi, de asemenea, deschide uşa pentru cei cărora le slujim pentru a-l cunoaşte mai profund pe Domnul, pe măsură ce depunem mărturie despre iubirea sa.

Pe măsură ce vă continuaţi misiunea, dedicarea Extensiei Catolice nu numai de a alina nevoile temporale ale celor mai puţin norocoşi, ci şi de a investi în construirea unor comunităţi catolice vibrante este deosebit de necesară astăzi. Comunităţile pline de credinţă oferă o oportunitate pentru ca persoanele să experimenteze bucuria unei vieţi noi în Cristos, trăită într-un mod zilnic, obişnuit. Ele oferă sprijin, aşa cum am văzut, celor săraci, dar şi puterea de care avem cu toţii nevoie pentru a înfrunta provocările vieţii cu credinţă. Într-un mod deosebit, aceste comunităţi sunt şi „pământul bun” în care noile vocaţii la preoţie şi la viaţa consacrată pot prinde rădăcini şi pot începe să crească (cf. Mt 13,8), oferind noi lucrători pentru recolta anilor următori (cf. Lc 10,2).

Iubiţi fraţi şi surori, să continuăm să-l slujim pe Domnul cu bucurie şi generozitate, motivaţi de iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele şi de certitudinea că Tatăl „care vede în ascuns vă va răsplăti” (Mt 6,4). Încredinţându-vă pe toţi mijlocirii iubitoare a Mariei Neprihănite, vă împart de bunăvoie binecuvântarea apostolică, pe care o extind tuturor celor asociaţi cu Societatea Extensiunea Catolică, drept o promisiune de pace şi bucurie în Domnul înviat. Vă mulţumesc.

Mulţumesc pentru acest salut [din partea arhiepiscopului], vă mulţumesc tuturor că sunteţi aici. Bună ziua tuturor!

Bun venit la Sfântul Petru, la Vatican, la Roma. Aţi venit din Genova, din diferite parohii. Există o parohie pe care o cunosc puţin mai bine, Manesseno: unde sunt? Sunteţi aici? Bravo! Sunteţi cu toţii bravo! Bun venit!

Bravo. Una dintre cele mai mari bucurii ale episcopului – cred că în toate diecezele – este celebrarea Mirului, pentru că este cu adevărat darul Duhului Sfânt.

foto: Vatican Media

Unii dintre voi aţi primit deja sacramentul, alţii încă se pregătesc. Este foarte frumos să primim acest sacrament, pentru că plinătatea Duhului Sfânt ne dă acest entuziasm, această forţă, această capacitate de a-l urma pe Isus Cristos, de a-i spune mereu „da” Domnului, de a nu ne teme să-l urmăm cu curaj, de a trăi credinţa într-o lume care de atâtea ori vrea să ne îndepărteze de Isus.

Şi Duhul Sfânt este cu noi într-un mod special duminica viitoare, când vom celebra Rusaliile: amintirea experienţei primilor discipoli, apostolii, care l-au primit pe Duhul Sfânt pentru a vesti apoi evanghelia, a vesti iubirea lui Dumnezeu. Şi voi toţi sunteţi şi veţi fi participanţi la această misiune, pentru că suntem cu toţii trimişi: la familiile voastre, la prietenii voştri, la toţi oamenii. Şi voi trebuie să fiţi o mărturie vie a Duhului care locuieşte în noi.

Aşadar, dacă a da Mirul este una dintre cele mai mari bucurii ale episcopului, există un alt lucru trist. Este că uneori, când episcopul dă Mirul, darul Duhului Sfânt, nu-i mai vezi niciodată pe copii! Dispar din parohie. Şi în aceasta vreau să vă cer: acordaţi o atenţie deosebită unuia dintre darurile Duhului Sfânt, care se numeşte perseverenţă. Nu uitaţi ceea ce aţi trăit în acest timp, inclusiv bucuria de a veni la Roma, pentru a celebra împreună, pentru a ne ruga împreună: fie ca această bucurie să trăiască în inimile voastre şi fie ca voi să continuaţi să fiţi ucenici fideli ai lui Isus Cristos; fie ca voi să perseveraţi în credinţa voastră, fie ca voi să vă întoarceţi în parohie – sunt atâtea activităţi, atâtea oportunităţi – dar mai ales în viaţa de credinţă, pentru că Isus Cristos vrea să meargă cu voi, cu fiecare dintre voi şi cu voi toţi în comunitate, ceea ce este atât de important. Nu ne trăim credinţa singuri, o trăim împreună. Şi a forma aceste relaţii de prietenie, de comunitate, este o modalitate de a trăi perseverenţa noastră ca discipoli ai lui Isus.

Aşadar, nu uitaţi asta! Este minunat să vii la Roma, este minunat să primeşti sacramentul, este minunat să primeşti plinătatea Duhului Sfânt, dar este atât de important ca fiecare dintre voi să vă asumaţi şi acest angajament, această promisiune faţă de Domnul: că vreţi cu adevărat să continuaţi ca prietenii săi, discipolii săi, misionarii săi şi că vreţi să perseveraţi în credinţă. Aşadar, vă las cu aceste cuvinte.

Vă invit să vă ridicaţi în picioare pentru a ne putea ruga împreună rugăciunea pe care ne-a învăţat-o Isus. Apoi vă voi da binecuvântarea şi îmi voi lua rămas bun de la unii dintre voi la plecare. Fie ca această zi să vă fie şi vouă de mare ajutor pe drumul vostru de credinţă.

Să ne rugăm: Tatăl nostru…

Binecuvântare.

Cele mai bune urări tuturor!

Iubiţii fraţi şi surori,

Adunaţi în jurul altarului, îl însoţim pe fratele nostru Paul Emil Tscherrig, cardinal, în timp ce se prezintă Domnului, pentru a primi răsplata pentru binele pe care l-a realizat în această viaţă şi iertarea pentru neajunsurile pe care le-ar fi putut cauza fragilitatea umană.

Este momentul măreţ şi solemn al întâlnirii sale cu Domnul pe care l-a slujit cu generozitate, cu Prietenul alături de care a mers cu credinţă de-a lungul întregii sale vieţi, mai mult de jumătate din aceasta petrecută în slujba Scaunului Apostolic în diferite reprezentanţe pontificale şi în Secretariatul de Stat.

foto: Vatican Media

El a contribuit, cu munca adesea discretă, dar totuşi sârguincioasă şi laborioasă, tipică slujirii pe care a exercitat-o, la creşterea acelei Împărăţii de a cărei deplină împlinire ne-a vorbit prima lectură: o Împărăţie în care marea haosului nu mai există şi în schimb străluceşte noul Ierusalim, construit pe temelia apostolilor, luminat de lumina Mielului şi îmbogăţit de meritele sfinţilor.

Angajarea de diplomat şi, cu atât mai mult, de păstor al Bisericii l-a făcut pe acest frate al nostru să lucreze timp de mulţi ani, cu răbdare şi altruism, pentru a reuni în armonie popoarele încredinţate grijii sale prin ascultare (cf. Ps 121), chiar înfruntând obstacolele şi provocările pe care un reprezentant pontifical este chemat să le îmbrăţişeze pentru binele tuturor. Şi-a îndeplinit misiunea mai întâi drept colaborator în diferite nunţiaturi, până la numirea sa, în 1996, ca nunţiu apostolic în Burundi; apoi în Trinidad şi Tobago şi în mai multe naţiuni din Caraibe, în Coreea de Sud şi Mongolia, ulterior în Suedia, Danemarca, Finlanda, Islanda şi Norvegia, apoi în Argentina şi, în final, în 2017, în Italia şi San Marino. Vasta sa experienţă eclezială şi internaţională mărturiseşte disponibilitatea şi capacitatea sa de a se adapta, în caritatea sa pastorală, la medii foarte diferite: locuri şi popoare la care a fost trimis, în numele Sfântului Părinte, pentru a construi relaţii de comuniune între Bisericile locale şi Scaunul Apostolic, precum şi pentru a consolida legăturile de prietenie.

Acum, cardinalul Paul Emil îl întâlneşte pe Domnul său, Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul existenţei sale (cf. Ap 21,6). Îl însoţim în această trecere misterioasă, iluminaţi de Misterul pascal, oferind pentru el Jertfa Euharistică şi rugăciunile noastre; şi dorim să facem din acest moment şi o ocazie de reflecţie şi încurajare, pentru a preţui bunătatea pe care el, prin harul lui Dumnezeu, a dăruit-o cu credinţă şi dăruire.

Papa Francisc – pe care cardinalul Tscherrig l-a întâlnit când era arhiepiscop de Buenos Aires -, într-un discurs adresat diplomaţilor, i-a invitat să lase speranţa să înflorească în jurul lor, ca răspuns la dorinţa şi aşteptarea binelui oamenilor (Discurs adresat Corpului Diplomatic, 9 ianuarie 2025). Este o invitaţie pe care şi noi o putem îmbrăţişa astăzi, pentru a o pune în practică oriunde suntem chemaţi să slujim şi să iubim fraţii şi surorile noastre. Lumea noastră are mare nevoie de mesageri care să o ajute să-şi recâştige încrederea, iar mărturia bună a celor pe care Dumnezeu i-a ales ca slujitori ai săi ne poate sprijini în răspunsul la această chemare.

În acelaşi timp însă, în faţa misterului morţii, vrem să ne amintim şi că, dincolo de evenimentele acestei lumi, pentru binele căreia suntem chemaţi să ne dăruim în această viaţă, fundamentul ultim al oricărei noastre speranţe se află dincolo de istorie şi se întemeiază pe Paştele lui Cristos, în victoria sa glorioasă asupra păcatului şi a morţii.

Evanghelia ne aminteşte cum Isus, cu puţin timp înainte de pătimirea sa, a prefigurat misterul acesteia readucându-l la viaţă pe prietenul său Lazăr. Eliberarea sa din mormânt este un semn de contemplat cu credinţă, pentru a-i înţelege mesajul profund. Este un semn pe care îl putem găsi în numeroasele miracole ale întoarcerii la viaţă, pe care caritatea le produce şi prin slujirea noastră şi prin angajarea noastră zilnică faţă de evanghelie. Toate acestea, însă, ne vorbesc despre cea mai mare minune: cea a învierii la viaţa veşnică, care încununează toate eforturile şi ostenelile acestei vieţi şi împlineşte evenimentele sale dincolo de limitele timpului.

Aceasta ne aminteşte şi de dimensiunea esenţială a misiunii Bisericii, care îmbrăţişează şi luminează toate nivelurile activităţii sale pământeşti. Ea operează în timp, dar lucrările sale au ca scop lucrarea lor dincolo de realităţile acestei lumi, urmărind să „conducă toate lucrurile la Cristos, unicul Cap” (Ef 1,10) şi la „desăvârşirea celor pe care Dumnezeu i-a dobândit” (v. 14).

În această mare lumină îl salutăm pe iubitul nostru cardinal Paul Emil Tscherrig, în timp ce în inimile noastre auzim adresate nouă cuvintele pe care Isus le-a spus Martei: „Fratele tău va învia” (In 11,23), „Eu sunt învierea şi viaţa” (v. 25). Le ascultăm împreună cu cele alese de cardinalul însuşi, acum treizeci de ani, ca motto cu ocazia hirotonirii sale episcopale: Spes mea Christus. Cristos, Domnul nostru, a fost speranţa sa de-a lungul întregii sale vieţi: o speranţă care nu l-a dezamăgit, pentru că era înrădăcinată în iubirea pe care Dumnezeu a pus-o în inima sa prin Duhul Sfânt (cf. Rom 5,5) şi care astăzi se împlineşte pentru totdeauna.

Sanctitatea Voastră, frate iubit în Cristos,

Cristos a înviat! Al-Messih qam!

În lumina plină de bucurie a Paştelui, am plăcerea să vă salut cu ocazia fericită a Zilei Prieteniei dintre Copţi şi Catolici, continuând astfel nobila tradiţie a iubitului meu predecesor, Papa Francisc.

Această Zi a Prieteniei, a cărei idee a pornit de la Sanctitatea Voastră, celebrează relaţiile dintre Scaunul lui Petru şi Scaunul lui Marcu şi este într-adevăr o iniţiativă semnificativă. Pentru noi, creştinii, prietenia nu este un sentiment vag; este în centrul vieţii şi credinţei noastre. Căci Domnul însuşi ne numeşte prietenii săi (cf. In 15,15) şi ne învaţă că „nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi” (In 15,13). Aşadar, bazându-ne pe prietenia lui Cristos cu noi, vom putea întări prietenia dintre noi şi dintre Bisericile noastre, în timp ce continuăm să mărturisim împreună philanthropia divină pentru întreaga omenire!

Acest pelerinaj al prieteniei a permis Bisericilor noastre, separate de secole de neînţelegeri, să se angajeze într-un dialog teologic extrem de rodnic, iniţiat în urmă cu peste cincizeci de ani de Sfântul Paul al VI-lea şi de Sanctitatea Sa Papa Shenouda al III-lea, de binecuvântată memorie. Acest dialog, care a fost iniţial bilateral, are loc din 2003 în cadrul Comisiei Internaţionale Mixte pentru Dialog Teologic dintre Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe Orientale, ale cărei trei documente de referinţă demonstrează o înţelegere teologică tot mai mare. Sper ca această Comisie, al cărei comitet de coordonare se întruneşte în prezent la Roma, să îşi poată relua cât mai curând posibil activitatea cu toate Bisericile familiei ortodoxe orientale, pentru a răspunde rugăciunii lui Cristos: „ca toţi să fie una” (In 17,21).

De asemenea, profit de această ocazie pentru a-mi exprima sincera recunoştinţă faţă de Sanctitatea Voastră şi faţă de Biserica Ortodoxă Coptă pentru ospitalitatea cu adevărat fraternă oferită participanţilor la a şasea Conferinţă Mondială a Comisiei Credinţă şi Constituţie, inclusiv unei numeroase delegaţii catolice, desfăşurată la Mănăstirea „Sfântul Bishoy”, din Wadi el Natrun, în octombrie 2025. Sunt încrezător că reflecţiile întreprinse cu ocazia celei de-a 1700-a aniversări a Primului Conciliu Ecumenic vor reaprinde dorinţa noastră de a realiza unitatea vizibilă a Bisericii – o unitate înrădăcinată în unicul botez pe care îl mărturisim în Crezul de la Niceea şi pe care, mă rog sincer, o vom atinge.

Într-un moment în care lumea noastră este afectată de atâtea conflicte, în special în Orientul Mijlociu, creştinii trebuie, mai mult ca niciodată, să tindă spre o unitate deplină pentru a putea mărturisi împreună despre Principele Păcii. Făcând aceasta, putem avea încredere în mijlocirea puternică şi în exemplul nenumăraţilor martiri care au suferit pentru numele lui Cristos.

Sanctitatea Voastră, în timp ce Bisericile noastre se pregătesc pentru sărbătoarea Rusaliilor, mă rog ca Duhul Sfânt, izvorul şi purtătorul tuturor darurilor, să-i călăuzească pe copţi şi pe catolici în pelerinajul nostru comun în adevăr şi caritate spre deplina comuniune. Aşteptând cu nerăbdare bucuria de a vă întâlni personal pe Sanctitatea Voastră, vă asigur de rugăciunile mele în timp ce vă transmit o îmbrăţişare fraternă a păcii în Cristos, Domnul nostru înviat.

Distinşi parlamentari,

Reprezentanţi ai statelor participante la Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, domnule ambasador,

Doamnelor şi domnilor,

Cu profundă speranţă şi preocupare pastorală, vă salut în timp ce vă reuniţi pentru a doua Conferinţă Internaţională privind lupta împotriva drogurilor şi criminalităţii organizate în regiunea OSCE, dedicată luptei serioase şi urgente împotriva flagelului drogurilor ilicite. Prezenţa voastră, provenită din multe dintre statele participante OSCE, de la Vancouver la Vladivostok, stă ca o mărturie a hotărârii colective de a confrunta un fenomen care susţine reţelele criminale şi pune în pericol însăşi viitorul societăţilor noastre.

foto: Vatican Media

Sfântul Scaun este ferm convins că statul de drept, prevenirea criminalităţii şi justiţia penală trebuie să avanseze împreună în unitate. Într-adevăr, implementarea autentică a statului de drept rămâne indispensabilă pentru dezvoltarea umană integrală. Nicio societate cu adevărat dreaptă nu poate dăinui dacă legea – şi nu voinţa arbitrară a indivizilor – nu rămâne suverană (cf. Compendiul de doctrină socială a Bisericii, 408), în timp ce nicio persoană sau grup, indiferent de putere sau statut, nu îşi poate revendica vreodată dreptul de a încălca demnitatea şi drepturile altora sau ale comunităţilor lor. Prin urmare, prevenirea şi răspunsul la activităţile criminale sunt strâns legate de respectarea şi protejarea drepturilor universale ale omului. Acest lucru necesită nu numai eforturile autorităţilor de aplicare a legii, ci şi implicarea societăţii în ansamblu, atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional.

În acest sens, Sfântul Scaun susţine din toată inima orice iniţiativă care urmăreşte să stabilească un sistem de justiţie penală eficient, drept, uman şi credibil, capabil să prevină şi să combată producţia şi traficul de droguri ilicite. Recunoscând că adevărata justiţie nu poate fi satisfăcută numai de pedeapsă, astfel de eforturi trebuie să adopte, de asemenea, abordări marcate de perseverenţă şi milă, care vizează reeducarea şi reintegrarea deplină a infractorilor în structura societăţii. Acelaşi respect pentru demnitatea inerentă fiecărei persoane, inclusiv a celor care au comis infracţiuni, exclude utilizarea pedepsei cu moartea, a torturii şi a oricărei forme de pedeapsă crudă sau degradantă.

Sunt necesare programe complete pentru a ajunge la cei înrobiţi de dependenţă, oferindu-le tratament medical, sprijin psihologic şi reabilitare susţinută. O astfel de abordare multidisciplinară trebuie să privească persoana umană în totalitatea sa, depăşind măsurile pur represive şi soluţiile permisive, ambele nereuşind să elibereze indivizii din lanţurile dependenţei. În acest fel, aceştia pot redescoperi şi trăi din nou plinătatea demnităţii lor dăruite de Dumnezeu.

Mai mult, doresc să subliniez că educaţia este esenţială pentru prevenţie. Ea formează fundamentul dezvoltării umane integrale şi îi ajută pe copii şi tineri să recunoască devastarea profundă adusă de droguri. În zilele noastre, când reţelele de socializare răspândesc atât de des informaţii false periculoase care trivializează aceste riscuri, educaţia trebuie să înceapă în cadrul familiei şi să fie consolidată în şcoală, transmiţând cunoştinţe ştiinţifice precise despre efectele devastatoare ale narcoticelor asupra creierului, corpului, conduitei personale şi binelui comun al comunităţii.

Prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate sunt esenţiale pentru construirea unor societăţi sigure, juste şi stabile. Din această perspectivă, aş dori să le mulţumesc tuturor ofiţerilor de aplicare a legii şi membrilor sistemului judiciar care şi-au sacrificat viaţa sau au suferit vătămări în îndeplinirea curajoasă a îndatoririlor lor. Mărturia lor ar trebui să provoace în noi sentimente de recunoştinţă, responsabilitate şi o hotărâre reînnoită.

Biserica Catolică, prin numeroasele sale instituţii din întreaga lume şi bazându-se pe îndelungata sa experienţă în însoţirea celor afectaţi de dependenţă, este pregătită să aprofundeze şi mai mult legătura sa de cooperare fructuoasă cu societatea civilă. Împreună, într-un spirit de respect reciproc şi responsabilitate comună, putem promova politici care să servească într-adevăr binelui comun şi demnităţii inalienabile a fiecărei fiinţe umane.

Fie ca această conferinţă să aducă roade abundente şi durabile în strategii de cooperare transnaţională, prevenţie eficientă şi speranţă autentică. Asupra voastră tuturor, asupra deliberărilor voastre şi asupra popoarelor pe care le reprezentaţi, invoc binecuvântările îmbelşugate ale lui Dumnezeu de înţelepciune, curaj şi pace durabilă. Vă mulţumesc.