Nu ştiu câţi aţi auzit de faza asta. De fapt, mă îndoiesc că aţi fi auzit de faza asta, lucru care, în mod paradoxal, nu face decât să adâncească adevărul spuselor mele. Vedeţi voi, dragi cetitori, scumpele noastre vedete s-au arătat extrem de revoltate de faptul că au fost practic ignorate în ultima vreme. De ce? Pai… să vedem, Mădălina Manole vă spune ceva? Ştiţi voi, tipa aia care s-a sinucis şi care e pe toate canalele.
Costi Ioniţă a lansat un nou single. Ştiaţi? Sunt convins că nu. Pariez că nu. A scris cineva despre single-ul lui Costi? L-a chemat cineva să îl promoveze? Nup. „Mădălina Manole” e cuvântul (sau cuvintele), de pe buzele tuturor.

„Mădălina Manole în sus, Mădălina Manole în jos, deci toată lumea vorbeşte doar despre Mădălina Manole. Pe noi nu ne mai bagă nimeni în seamă. Deci e inadmisibil, înţeleg că a murit, dar trebuie să acordăm atenţie şi celor care încă trăiesc”, a declarat „artistul” Costi Ioniţă într-un interviu obscur. Ce pot spune, gura păcătosului adevăr grăieşte, chit că nu sunt eu tocmai fan al lui Costi.

Haha, dar asta nu e tot. Să vedeţi ce a spus Zăvoranca (mahalagioaica aia care umblă cu Pepe, pentru cei care nu ştiu): uhm, de fapt, mai bine nu dau paste citatului. Nu de alta, dar deşi sunt la rândul meu foarte stresat de tot tam tam-ul asta pe seama morţii „fetei cu părul de foc”, am totuşi un oarecare respect la adresa morţilor, spre deosebire de Oana Zăvoranu. Vă zic doar că a cam înjurat-o pe „fufa de Mădalina Manole” (am citat), care a îndrăznit să se sinucidă că nu mai era băgată în seamă. Bineînţeles, faptul că Oana Zăvoranu scoate spume din cauză că nu e băgată la rândul ei în seamă nu miroase a ipocrizie. Dar deloc. Ca Costi Ioniţă (aş fi zis „ca şi Costi”, dar în cazul lui o cacofonie e mai adecvată), şi ea e suparată de faptul că nimeni nu a scris nimic despre albumul ei lansat în duet cu Pepe… „Inimi de..” ceva, nu ştiu, chiar am uitat. Sunt convins că nu aţi auzit că Zăvoranca ar avea un nou album, nu-i aşa?

Hahaha, dar asta nu e tot (pentru a doua oară). Ghici cine mai sunt indignaţi şi revoltaţi: maneliştii, dom’le. Dacă restul artiştilor mai prind un loc pe sticlă pe motiv că ar fi cunoscut-o pe răposata Mădălina Manole, maneliştii nu se pot lăuda cu aşa ceva. Şi, la rândul lor, nu mai sunt băgaţi în seamă (mi se rupe inima, vă daţi seama). Ei, dar ce ştiţi voi, aici lucrurile devin interesante: maneliştii nu sunt supăraţi numai pe Mădălina Manole, sunt supăraţi şi pe Dan Diaconescu.

De când a fost arestat, nu-i mai ajungi cu prăjina la nas (sau ceva de genul), a spus unul dintre manelişti (unul urât, al cărui nume nu l-am reţinut). Acum, în caz că nu urmăriţi OTV, postul acela e plin de veritabile campanii electorale pentru „preşedintele Dan Diaconescu” care şi-a anunţat deja candidatura pentru viitoarele alegeri. Mai nou, e pe toate canalele de ştiri, în strânsă competiţie cu Mădălina Manole (na, link acilea, pentru cei care nu ştiu faza). Am văzut pe OTV zilele astea doar sondaje cu „credeţi că preşedintele Diaconescu va salva România?” alternate, desigur, cu „Credeţi că s-a sinucis Mădălina Manole”. Oh, şi în caz că vă întrebaţi cum de ştiu eu toate astea, există o explicaţie foarte simplă, care explică şi absenţa mea de la începutul săptămânii: un calculator stricat, care m-a forţat să mă mai uit pe la TV. Şi nu, nu am urmărit OTV, doar m-am uitat să văd ce mai difuzează, să am de ce îmi da palme.

Oh, şi cea mai tare fază ştiţi care e? Că Nikita (aia grasă şi urâtă), a ameninţat că se sinucide cu Furadan pentru că nuş’ ce i-a mai făcut mă’sa, doar-doar o ajunge în direct la OTV. Şi Diaconescu ştiţi ce se zvoneşte că i-ar fi zis: să mai aşteptete, hahahaha, că acum nu are loc pentru ea în emisiune.

Ah, şi ca de încheiere, pentru cei care nu sunt abonaţi la feed-urile de ştiri: ultima bombă în materie de media: dezhumarea lui Ceauşescu. Numai  chestii despre regimul comunist s-au difuzat în dimineaţa asta pe Realitatea. Vai, şi săracele vedetuţe, tot nu sunt băgate în seamă. Mi se rupe sufletul, nu de alta.

Costi Ioniţă, Oana Zăvoranu, un Furadan şi voi, ceva? Nimic? Hai ca poate aşa ajungeţi şi voi în paginile ziarelor.

„Ce chestie”, gândii eu în gândul meu. O stea aşa lucitoare, singură pe cer, la ora două noaptea. Mai că te-ar duce cu gândul la imagini poetice. Mai ca ai începe să vezi steaua ca pe o metaforă şi mai ca ai începe să îi scrii poezii naive, kistchoase, şi în acelaşi timp, copilăreşti.

„Singurică, singurea

Strălucea pe cer o stea”

O privesc şi încep să îmi vină idei. Şi nu orice fel de idei, idei eminesciene.

„Cobori în jos, steluţă-stea,

Cobori, alunecând pe-o rază

Să faci… aici… ceva… ceva…

Să faci, nu ştiu, o fază”

Bineînţeles, steaua nu a coborât.

„Ce chestie”, gândii eu în gândul meu. Steaua nu era Luceafăr, dar cum nici eu nu eram prinţes, nu prea găseam just să mă supăr. Şi nici măcar vreun pui de Eminescu, cu asemenea versuri ca cele de mai sus.

„Probabil are pe altcineva”. Dap, asta trebuia să fie. O stea aşa frumoasă, singură pe cer, sigur avea şi alţi admiratori. Probabil că la vreo altă fereastră, vreun alt tânar, mai talentat sau mai prinţes, reuşise să o cheme cu mai mult succes. De altfel, steluţa era doar una iar noi, tinerii, suntem mai mulţi. Îşi putea permite luxul de-a alege ce-i mai bun.

Brusc, m-am simţit înşelat. O văzusem, o admirasem, i-aş fi făcut chiar şi o poză dacă aş fi avut cu ce. Iar ea, nimic. Nici măcar nu m-a băgat în seamă. Putea să-mi sufle aşa, o rază, să-mi clipească un pic cu ochiul… Dar nu, nimic.

„Poate că de-asta a rămas singură pe cer”, gândii eu în gând. Cu siguranţa, asta trebuie să fie! Ce altă stea ar sta singură pe cer, la ora două noaptea? Era probabil o stea rea şi cicălitoare şi probabil va rămâne stea bătrână. Şi în timp ce restul steluţelor blânde îşi vor găsi Emineşti şi printeşi la care să coboare în jos pe-o rază, ea va rămâne singură-singurea, pe cer, la ora două noaptea.

Brusc, mi se facu milă de ea. O văzusem, o admirasem, dorisem chiar să îi fac şi o poză, mă bucurasem deci de prezenţa ei pe cer. Nu era noaptea neagră, la o oră relativ târzie, ci o avea pe ea, steluţa singurică-singurea. Şi-aşa singurică cum era, reuşise să schimbe radical cerul nopţii şi să îi dea alt farmec. Nu mai era noaptea doar ca o pată deprimantă de cerneală.

„Eh”, gândii eu în gând. „Măcar mi-a luminat sfârşitul de noapte”. Şi am stins lumina şi m-am dus la somn gândindu-ma la singura steluţă de pe cer.

*

În acest timp, pe cer, o steluţă singurică-singurea, privea o luminiţă singurică-singurea, ce răzbea plăpând dintr-o fereastră de tânar prinţes. Şi-aducându-şi aminte de păţania Luceafărului şi gândindu-se că poate s-a mai schimbat omenirea între timp, încercă şi ea marea cu degetul.

„Urcă în sus, chip de lut blând,

Urcă urcând pe-o rază….

Urcă… nu ştiu.. urcă urcând…

Să faci, nu ştiu, o fază”

„Pfff, clar nu sunt Eminescu”, gândii şi steluţa în gândul ei. „Of, cred că l-am supărat. S-a stins lumina…”

„O să rămân stea bătrână”, oftă steluţa în gândul ei, şi se duse şi ea la culcare. Şi-a rămas cerul singurel, fără nici o stea care să-l lumineze.

Participasem la un concurs de informatică+istorie (Istorie şi societate în dimensiune virtuală), pentru care făcusem un soft educaţional despre Cruciade, cu care mă calificasem pentru faza naţională ce se desfăşura la Focşani.

Am stat acolo vreo trei zile, cazaţi în internatul unuia dintre liceele din oraş. Spre norocul meu, am nimerit nişte colegi de cameră foarte tari: amuzanţi, de treabă, fără fiţe şi aere, cu care m-am împrietenit repede. Şi ne-am dus noi în prima zi la biliard, într-unul din cluburile din Focşani. Asta se întâmpla în timpul zilei, profii ştiau de noi. So far, so good. Am jucat noi biliard şi ne-am distrat pe cinste (eu cel puţin eram în perioada în care mergeam săptămânal cu Dragoş în Junior să jucăm aşa ceva), după care ne-am întors în camere. Nu era foarte departe de internatul nostru, şi nici drumul nu era complicat.

Şi se face ziua concursului. Mergem, prezentăm lucrările, ne duc ei după aia la teatru, după care în excursie la o mănăstire şi alte obiective turistice, după care să vizităm fabrica de vinuri din Focşani iar la final, ne duc la un local din afara oraşului, unde are loc un soi de bal de „la revedere”, doar urma să plecăm în ziua următoare, după festivitatea de premiere şi, implicit, aflarea rezultatelor. La final, ne duc pe toţi acasă cu autocarul. Deja se făcuse vreo 12 jumate (noaptea). Ajunşi în cameră, ce ne gândim noi… hai la un biliard. Că deh, de mâncat – mâncasem, de băut – băusem, fiecare masă având câte doua sticle de demisec, şi, poate cel mai important, în ziua următoare urma să ne împrăştiem cu toţii prin toată ţara. Aşa că ce ne-am zis noi? Hai să profităm de ocazie.

Plecăm frumuşel pe jos către club, având grijă să nu fim observaţi de profi, să nu facă vreunul gură. Merge totul fără probleme până când ajungem fix peste drum de sala de biliard când, să vezi tragedie, apare maşina de poliţie…

Eu, major deja de câteva luni, nu aveam nici o treabă. La fel şi încă unul sau doi tipi. Restul însă erau minori, pe la 16-17 ani. Aşa că ce zic ei: „Mă, nu le spuneţi ăstora că mergem la biliard, că fac urât pe urmă. Le spunem că am fost nu ştiu unde şi-aşa şi pe dincolo şi şo-şo-şo”

Trage dubiţa lânga noi, coboara geamul şi apare una bucată mutră de poliţai tânar, cu una bucată poliţistă tânără după e.

-„Bună seara, actele la control vă rog. Ce e cu dumneavoastră aici la ora asta” şi alte vrăjeli.

Le spunem noi că suntem de la un concurs de informatică, am ieşit cu colegii la o pizza şi am rămas până mai tarziu, după care, când a trebuit să plecăm, ne-am rătăcit şi nu am mai găsit drumul spre internat.

Se uită poliţistul la feţele noastre, vede că nu avem mutre de golani, se uită şi la buletine şi vede că eram cu toţii de prin alte oraşe şi ne crede. După care începe să ne explice el frumos cum să ajungem înapoi.

Vaaaai, mulţumim frumos, dom’ poliţist! Îi facem cu mâna, ne prefacem că o luam înspre internat uşurel, aşteptând să dispară maşina de poliţie şi să o tulim repede să jucam biliard. Repet, clubul era peste drum. Fix peste drum! Era în fata noastră, îl puteam vedea, îl puteam mirosi şi, în vreo câteva secunde, îl puteam şi pipăi! Când, stupoare! Dubiţa de poliţie dă cu spatele şi vine iar lângă noi, făcându-ne semn să ne apropiem.

-„Mă, băieţi, hai să fac şi eu o faptă bună. Ia urcaţi voi în dubiţă, că vă ducem noi la internat.”

Deschide duba, ne bagă în spate ca pe infractori, şi pleacă liniştit în timp ce noi priveam jinduind spre clubul unde urma să jucăm biliard. Atât de aproape şi totuşi atât de departe. Am coborât apoi ruşinaţi la internat, mulţumind fals poliţistului în timp ce continuam să îl înjurăm în gând, ferindu-ne să fim văzuţi de cineva. Nu de alta, dar nu prea dă bine să fii văzut coborând din duba polţiei.

Ce să facem după asta? Să riscăm să ne întoarcem la club? Ei, na! Atât ne-ar fi trebuit, să ne vadă iar poliţistul ăla. Clar o încurcam. Ne-am întors în cameră şi, după ce au râs restul de noi, am jucat Popa prostu’ până la 5 dimineaţa.

Pe la 7, în timp ce eu dormeam buştean, mi s-au făcut următoarele poze:

P.S. Nu am fost singurul, si ceilalti care dormeau au fost pozati in astfel de ipostaze. Din nefericire insa, fotograful mi-a trimis doar pozele cu mine.

Nea Gheorghe, mândrul producător al ţuicii a privit iniţial lucrurile cu amuzament. Ştia el ce ţuică de ţuică îi ieşise… o asemenea bunătate de tărie nu mai reuşise să facă din ’74, pe când erau comuniştii la putere. Da’ când până şi Popa zice că a vorbit cu Atotputernicul, îţi dai seama că e rost de bănet. Acum, chiar şi ţăran fiind, să ştiţi că nea Gheorghe nu era prost deloc. Ca un soi de Moromete al zilelor noastre, îl ducea căpăţâna. Primul lucru pe care l-a făcut după ce Popa i-a confirmat miracolul a fost să trimită o scrisoare la Patriarthie, că ştia că aia se ocupă cu cele sfinte. Patriarhiştii, simţind că e rost de ţuică moca, au decis să trimită un sobor de vreo 20 de popi şi călugări. Băi, şi minunea s-a întâmplat. Cu excepţia unui călugăr nevrednic care precurvise în secret în tinereţile sale şi care nu a ajuns decât până la sfântu’ Petru, toţi popii şi călugării l-au văzut pe Dumnezeu. Au încercat să îl convingă pe nea Gheorghe să le dea o damigeană sau măcar o sticlă şi pentru Patriarh, dar acesta a refuzat, gândindu-se la butoiul de ţuică deja golit pe un sfert de prea mulţii credincioşi. Aşa că după vreo două zile a sosit şi prea-fericitul Daniil şi prea fericit fu şi acesta să îl vadă pe Dumnezeu, după doar câteva păhărele de ţuică. Fericit fu şi nea Gheorghe, decretat sfânt în viaţă, după alte două zile de teste ştiinţifico-bisericeşti efectuate de clerici asupra sfintei ţuicii.

Cu butoiul pe jumătate gol şi având confirmarea că ţuica sa fusese cumva binecuvântată de Doamne-Doamne, nea Gheorghe a decis să pună stop testelor şi să intre în afaceri. Simţind că îl apucase pe Dumnezeu de picior, şi-a botezat creaţia „Cracu’ Domnului” şi a scos-o la vânzare. Un milion gura de ţuică.

I s-a dus repede buhul şi după vreo săptămână sau cam aşa (o dată exactă nu putem oferi, ştiut fiind faptul ca alcoolul afecteaza clar trecerea timpului), s-a trezit cu alaiu’ de politicieni şi jurnalişti la uşă. Vedeţi voi, preşedintele se hotărâse că trebuie să se sacrifice pentru popor şi să încerce să intre în audienţă cu Dumnezeu, să îl roage să îl scape de criză. Om cu experienţă, avu’ nevoie de contravalorea în ţuică a câtorva duzine de pensii minime ca să acumuleze necesarul de alcool, după care se culcă pe prag, aşteptând ca odată cu mahmureala de a doua zi să vină şi cu nişte sfaturi dumnezeeşti. E drept, n-a mers din prima, fiind nevoie să revină pentru mai multe şedinţe că deh, nebănuite sunt căile Domnului şi trebuie să stai mult de vorbă cu el ca să pricepi ce vrea să spună.

Între timp, cu butoiul pe trei sferturi gol, nea Gheorghe se gândi că ar fi bine să îşi ducă afacerea şi peste hotare. Sau măcar să încerce. Se duse la vecinul Koa, un chinej din ăla cu ochii oblici, stabilit la ei în sat acum câţiva ani şi i-a oferit câteva paharele gratis, să vadă dacă şi ăsta se întâlneşte cu Buda, Bhuda, sau cum îl chema pe Dumnezeul lui, sau dacă tot cu al nostru se întâlneşte. Şi iluminat fu şi Koa… Iar Abdul, arab românizat şi tot din sat de la ei, îşi văzu şi el profetul. Mai mult chiar, le văzu şi pe cele 40 de cadâne virgine dar nu intrăm noi în astfel de detalii… Esenţial e că ţuica-i era sfântă la nivel universal.

Bine, era cât pe ce să îşi taie craca de sub picioare, Biserica nefiind de acord cu o asemenea blasfemie. Cine a mai auzit ca o ţuică creştină, binecuvântată chiar de Patriarh, să le permită unor necredincioşi să vadă alt Dumnezeu? Dar deja lui nea Gheorghe, acum Gheorghe Constantic, prosper şi respectabil om de afaceri i se, scuzaţi expresia, fâlfâia de popi. Purta deja tratative cu Vaticanul, Dalai-lama, musulmănimea şi alte câteva secto-culte faimoase. Împărţi astfel ultimii stropi de ţuică rămaşi pe fundul butoiului, după care îşi numără milioanele de dolari primite.

În timp ce lumea trecea printr-o veritabilă revoluţie spirituală, prinzând gustul ţuicii, nea Gheorghe prindea şi el gustul banilor şi afacerilor. Plus că aproape toţi banii i se duseseră pe mita unui inspector de la Uniune care vroia să măsoare E-urile din ţuică şi să verifice dacă a avut legitimaţie la cazan. Rămas astfel şi fără ţuică, şi fară bani, îşi încercă şi vinul. Şi să vezi a naibii chestie.. şi ăla tot sfinţit era. E drept, vinul nu e ţuică şi la Dumnezeu ajungeai mai rar, în marea majoritate a cazurilor întâlnindu-te mai mult cu îngeraşi şi sfântuleţi obscuri, dar mergea şi asta. Da’ n-a fost să fie căci, prinzând de veste, un musulman îmbrăcat în dinamită, aflat sub influenţa ţuicii sfinte şi ofticat de faptul că nu putea gusta vinul spurcat, îl aruncă pe nea Gheorghe şi beciul său în aer, într-un atentat terorist sinucigaş.

După această tragică şi nefericită întâmplare, alte băuturi sfinte nu s-au mai găsit, deşi mulţi s-au îmbogăţit producând ţuici sfinte contrafăcute. Legenda spune însă că, dacă bei destule pahare, spiritul lui nea Gheorghe ţi se va arăta şi îţi va dezvălui secretele sale…

E anunţat trenul, mă îndrept către linia doi. Între mine şi cocalari erau vreo 3 vagoane distanţă. Mă urc în tren, ocup un loc şi ma relaxez. Apare din senin în faţa mea grupul de cocalari. Cum de au ajuns tocmai în vagonul meu în condiţiile în care locuri libere erau destule iar ei erau în urma mea pe peron e simplu de explicat: am manget pentru ciudaţi, deja se ştie.

Între timp unul dintre ei îşi face curaj şi se îndreaptă către domnişoara care stătea singurică pe următorul rând de scaune. Domnişoara era în roz, cocalarul era în roz, ce pot să spun, se asortau. Totuşi, tentativa de agăţare nu a avut succes, aşa că tânărul s-a întors cu coada între picioare la ai lui.

Ceva mai târziu aud un controlor cum începe să urle. Scot o cască din ureche, să înţeleg ce zice deşi n-ar fi fost neapărat necesar la cum urla. Aparent, se certa cu unul care n-avea bilet şi citea ziarul. A fost prima dată când am auzit pe cineva urlând în halul ăla. Mi s-a părut chiar că am auzit şi zgomot de palmă lipită de obraz însă cum nu a fost urmată nici de ţipete, nici de înjurături, cred că mi s-a părut.

Opreşte trenul în gară, observ altă scenă ciudată: un grup de tineri trece pe lângă mine cu sticle pline de apă în mână. Erau peste 10 şi cel puţin jumătate erau chelioşi fără tricou. Toţi ţineau sticlele cu apă la spate, sticle de 2 litri golite de bere, şi avansau în şir indian.

Meh. Am trecut prin lucruri şi mai ciudate… am mers cu un grup de lăutari în vagon, am mers în acelaşi tren cu galeria Astrei, un grup de tineri unul mai civilizat ca altul (nici nu vomitau pe liniile de cale ferată şi nici nu.. udau în serii de câte zece-douăzeci copacii de lângă gară, chiar deloc). Am mers cu un drac de 2-3 ani în vagon care mai avea puţin şi se mi se urca în cap, îmi călca picioarele’n picioare, se căţăra pe mine şi mă făcea să îmi doresc să îi dau o palmă, asta în timp ce maică’sa îl admira fără să facă nimic. Am asistat şi la o veritabilă partidă de K1, în care un puradel de 4 ani îi prinsese cu tăria coada mă’sii iar dumneai, ca o doamnă, începuse să-i care lovituri de pumn la ficat, să poată scăpa (nu vă grăbiţi încă să îi plângeţi de milă, puştiulică o prinsese bine de păr şi trăgea cu putere, deci era un adevărat care-pe-care). Am văzut oameni care ameninţau cu bătaia, cerşetori care se târau prin tren şi se ridicau în picioare de îndată ce coborau, am asistat la o ceartă de mahala, gata să degenereze în bătaie, între două babe pe la 60-70 de ani, am fost împins din tren de o altă babă care credea că vorbesc singur când vorbeam la hands-free… nimic nu mă mai miră când vine vorba să merg cu trenul. Sau cel puţin aşa credeam, până la faza de azi. Ce fază?

Ei bine, când mai erau vreo 2-3 staţii până la Ploieşti, s-a aşezat o tanti în vârstă lângă mine. Când a venit controlorul, i-a spus că s-a văzut deja biletul, la colegu’, şi că venise din spate, plecând din vagonul în care se apucase să urle „nebuna aia”.

Nu m-a intrigat vocea femeii care mai avea puţin şi începea să plângă şi nu m-a interesat nici să aflu ce o adusese în acea stare. Nu m-a intrigat nici zgârietura de pe braţul ei şi nici măcar acea nebună din tren care se apucase să urle.

Eu eram realmente uluit de următoarea chestie: dacă era o nebună care se apucase să urle în tren, cum naiba de nu era în vagonul meu???

-a doua parte poate fi citita aici-

-a treia parte poate fi citita aici-

Nu a durat mult ca Iliescu să ajungă. Coborând din elicopterul S.R.I., tovarăşul Iliescu înşfăcă un megafon de la unul dintre poliţişti şi urlă către Geoană:

-„Mircea! Ce caţi acolo? Dă-te jos imediat, nu ţi-e ruşine? Prostănacule!”, se răţoi el la zombie.

-„Eu deştept!”, urlă Geoană şi începu iar să se bată cu pumnul în piept.

-„Măi, animalule! Dă-te jos de acolo! Vrei să îl chem pe Vanghele să te disciplineze?”

La auzul numelui „Vanghelie” pe Mircea îl trecură fiorii. Dintre toţi membrii PSD, Marean era singurul de care se temea. Era şmecher, era bagabont, avea înţelepciunea străzii şi era tot ceea ce Mircea şi-ar fi dorit să fie. Dar aceste amintiri nu mai erau decât un simplu instinct animalic ce îi spunea zombie-ului că „Vanghelie” înseamnă pericol, creierul său intrase de mult într-un stadiu avansat de descompunere astfel încât nu putea să realizeze pe deplin primejdia ce-l păştea. Iliescu nu avu însă timp să îşi pună ameninţarea în practică pentru că situaţia luă o turnură cu totul şi cu totul neaşteptată. În spatele lui, ca prin magie, apăruse faimoasa vrăjitoare Flutura, a treisprezecea reîncarnare a Mamei Omida. Coborând de pe aspirator, această mătură modernă, Flutura aruncă pulbere de aur în aer şi începu să îl descânte pe Mircea:

-„Fugi Geoană blăstămate
Că te voi blăstăma
Miercurea şi vinerea
Mai cu foc dumineca
În sfânta bisărica
Cu tămâie te-oi tămâia
Cu catran te-oi cătrăni
De la Intercontinental te-oi dudui
Nu te întinde ca un şerpe
Nu te zbate ca un peşte
Te du în munţii cusuţii
Une’ Vanghele nu citeşte
Une’ deficitu’ creşte
Băsescu şuviţa nu împleteşte
Une’ Ponta nu toacă, Voicu nu latră
Guţă nu cântă
Vântu nu suflă
Acolo să te încuiezi
Să te ferechezi
Pleacă acuş imediat
Pe drumu neasfaltat
Fugi Geoană deocheatule
Fugi Geoană plesnitule
Fugi Geoană pocitule”

Cum Flutura era o veritabilă vrăjitoare, efectul descântecului nu se lăsă aşteptat. Ca trăznit de fulger, Geoană se prăbuşi de pe acoperişul Intercontinentalului precum o păpuşă de cârpă aruncată de pe balcon. Sufletul său chinuit îi părăsise finalmente trupul şi se îndrepta spre Ceruri. Însă nu plecă singur, o luă cu el şi pe Elena Udrea, acum un simplu boţ de carne, ce îşi găsise obsteşcul sfârşit împrăştiată pe betonul din faţa hotelului şi zdrobită de trupul gargantuan al zombie-ului. Un strigăt de durere îi părăsi pieptul lui Bocsescu:

-„Elenaaaaaaaaaaaaa! Nu!!!!!!!!!!! Nu pot trăi fără tine, aşteaptă-mă!”

Durerea ce îl cuprinse nu putea fi exprimată în cuvinte. Elena, scumpa sa Elena, nestemata lui blondă nu mai era. Adio nopţi fierbinţi la Cotroceni, adio jocuri de-a Bill Clinton si Monica Lewinsky… Adio… Adio!

„Nu mai plânge, Traiane, plânsul e de formă, Elena nu e moartă… Elena se transformă”, îi susură alinător jumătatea bocică jumătăţii băsesciene. Dar Traian nu mai era acolo să-i răspundă, mintea sa tulbure nu se putea gândi decât la un singur lucru, o soluţie care poate, poate, i-ar fi readus-o pe Elena. Ştia ce era de făcut. Kamehamehizându-şi singur creierii, trupul lui Bocsescu se prăbuşi fără suflare alături de resturile iubitei sale, în timp ce mulţimea privea stupefiată oribila scenă.

Epilog

Undeva, departe, Crin Antonescu rânjea malefic, mulţumit de proaspetele sale succesuri:

-„Muhahaha, planul meu a funcţionat perfect! Aduceţi-mi sceptrul de dictator, România e în sfârşit a mea!”, le ordonă el lacheilor săi.

-a doua parte poate fi citita aici-

Trupele SPP se mobilizară exemplar şi în doar câteva minute Aliodor stătea în faţa zombieului, cu dispozitivul în mână.

„Hasta la vista, Geoană!”, rânji sinistru Aliodor, după care apăsă butonul de „Дом”. O rază violet tâşni din armă direct către Mircea. Părea să aibă efect. Fiorosul zombie care masacra gărzile acum câteva momente devenise o masă de carne ce se zvârcolea spasmodic.

-„Geoană… furios…”, scrâşni zombie-ul printre dinţi. „Nu vrei… vezi… Geonă furios… Geoană zdrobeşte!”. Urlă supraomenesc, după care începu să se ridice. Hainele părură brusc să nu îl mai cuprindă şi să pleznească. Creştea, Geoană creştea într-un ritm alarmant, devenind tot mai mare, mai verde şi mai musculos până când Aliodor păru un simplu copil pe lângă. Iar raza… raza violet avea acum acelaşi afect asupra zombieului pe care l-ar fi avut un plici de muşte în faţa unui pitbull.

Se simţea aşa cum nu se mai simţise niciodată, nici măcar în acele clipe când crezuse că fusese preşedintele României. Se simţea puternic, se simţea încrezător în forţele proprii şi mai ales se simţea precum un King Kong de România, capabil să distrugă orice şi pe oricine. Nici măcar Tolea sau Nikita nu i-ar fi putut sta în cale, într-atât de puternic devenise. Se simţea… se simţea chiar mai tare decât Iliescu.

-„GEOANA ZDROBEŞTE!!!”, urlă el şi ţâşni către camera preşedintelui, trecând prin pereţii groşi de beton de parcă ar fi fost din hârtie.

*

-„E groasă”, îi zise Băsescu lui Boc. „În ritmul asta, vom fi omorâţi. Gărzile s-au dus, Flacăra Violet a mers din părţi…”

-„Ce ne facem, dom’ preşedinte?”, întrebă Boc cu o voce plângăreaţă.

-„Avem o singură şansă! Trebuie să ne combinăm puterile, numai aşa îl putem învinge. Tovarăşe Emil, să efectuăm Maneaua Fuziunii!”

Dându-şi jos sacourile, Băsescu şi Boc începură să danseze din buric şi să arunce cu bani până când Geoană le apăru în faţă, demolând zidul din birou.

-„Acum!” ordonă Băsescu!

Cei doi se dădură atunci peste cap şi bătură palmele, moment în care o lumină orbitoare umplu încăperea. Preţ de câteva secunde, Geoană nu reuşi să vadă nimic, nici măcar pumnul primit în abdomen şi care l-a făcut să zboare 20 de metri în spate. Cel care îl lovise nu era nimeni altcineva decât SSJ Bocsescu, un luptător legendar, înzestrat atât cu înălţimea lui Boc şi chelia lui Băsescu, o forţă de temut în galaxie… politicianul perfect!

Încordându-şi muşhii proaspăt dobândiţi, SSJ Bocsescu îi făcu un semn Elenei Udrea, care se ascunsese după o canapea, să vină la el.

-„Elena, fă-ne şi nouă o poză să o punem pe hi5.. aaa… adică pe site-ul oficial al Guvernului, să vadă populaţia ce combo avem la conducere. Stai aşa, aşteaptă să mă duc la Geoană şi fă-mi poză când îl bat.”

Geoană însă nu avea de gând să fie tras în poză, nu aşa verde şi pe jumătate putrezit cum era acum. Se ridică brusc şi tâşni ca din pistol către Elena şi înşfăcând-o de mijloc sări cu ea prin fereastră şi dispăru în noapte.

-„Repede, către BocMobil!”, grăi jumătatea bocească din Bocsescu. Boc, boc, boc, tropăi Super Sayajin-ul pe scări, îndreptându-se către Tico-ul blindat al premierului. Îl porni iute şi demară în trombă pe urmele zombie-ului. Să îl găsească nu a fost greu, picioarele verzi şi uriaşe ale acestuia lăsasera un nou set de gropi pe şoselele din Bucureşti. Între timp, Mircea se refugiase tocmai în vârful Intercontinentalului. Furia îl făcuse să devină tot mai mare şi mai verde, transformându-se într-un soi de King Kong eco-friendly. Elena Udrea părea acum cât o păpuşă Barbie în mâinile sale iar urletele barbarice pe care le scotea în timp ce se bătea cu mâna liberă în piept au ajutat la formarea unei mase de oameni în jurul hotelului. Proaspăt sosit, Bocsescu îşi croi cu greu drum prin mulţimea de curioşi şi încercă să vină cu un plan cu ajutorul căruia să iasă cu bine din această situaţie. Realiză repede că o luptă era riscantă. Printre oameni strânşi acolo se aflau probabil şi alegători de-ai săi pe care nu ar fi vrut să îi rănească. Nu avea decât o soluţie…

Înghiţându-şi orgoliul, Bocsescu scoase telefonul din buzunar:

-„Alo? Să trăiţi, tovarăşu’ Iliescu. Avem nevoie de dumneavoastră…”

-continuarea aici-

- „Hai că începe să ne meargă bine de tot, dom’ preşedinte. Am scăpat de Geoană, ultimul obstacol aflat în calea planului nostru, nimic nu ne mai poate opri de la a transforma România într-un nou regim comunist aflat, desigur, sub îndrumarea mamei Rusia”, îi zise Boc preşedintelului, frecându-şi obsesiv mâinile, asemenea stereotipicilor acoliţi ai doctorilor malefici din filmele horror vechi.

Cufundat comod într-un fotoliu ce aducea a tron de rege, Băsescu medita la spusele lui Boc. Într-adevăr, ironică soarta României.. l-au votat pe el pentru a nu ajunge la putere „comuniştii” din PSD şi s-au ales în schimb cu un veritabil comunist. Hehehe, zâmbi cu subînţeles Băsescu pe sub mustaţa-i virtuală, nici nu ştiau ei ce îi aşteaptă. Tovarăşii Nikolaevici Guţă şi Danielov Diaconescu deja se aflau într-un stadiu avansat al procesului de spălare a creierilor populaţiei, „Flacăra violet”, atuul său oferit de Putin şi manevrat cu pricepere de tovarăşul Aliodor îi asigura protecţie împotriva oricărui adversar iar Geoană era deja istorie.

- „Stăpâne, îi întrerupse Elena Udrea şirul gândurilor, stăpâne Băsescu, avem un intrus în clădire!”

„Femeile astea…”, gândi Băsescu. „De ce oare m-o fi deranjat pentru o asemenea problemă?”, după care îi spuse, vizibil iritat:

- „Bun, tovarăşă Nuţi, şi de ce mă deranjezi pe mine din cauza asta? Gărzile ce păzesc? Doar îi plătesc cu o grămadă de bani.”

- „Păi… ştiţi, tovarăşe preşedinte… se pare că intrusul este Geoană..”

- „Cuuuuuuuuuuuuuuuum? urlă Băsescu. Cum poate fi Geonă? Doar e mort, l-am văzut cu ochii mei!”

Ridicându-se brusc din fotoliu, Traian fugi către camera de gardă. Îşi aruncă ochii pe monitor şi nu… nu îi veni să creadă: era chiar Geoană. E drept, arăta cam şifonat, mai curgea câte o râmă, câte un vierme din el, şi avea părul cam ciufulit, dar era Geoană, nu era nici o urmă de îndoială. După atâta vreme îşi ştia adversarul, l-ar fi putut recunoaşte oricând şi oriunde, chiar dacă ar fi fost deghizat sau chiar dacă ar fi fost aflat în spatele unui perete impenetrabil de plumb. Dacă ar fi făcut un concurs cu mama lui Geoană să vadă cine îl recunoaşte primul, Traian ar fi ieşit pe primele două locuri, iar maică’sa de-abia a treia. Dar cum se putea aşa ceva? Cum?

Ca un soi de tanc uman, Geoană trecea printre gărzi precum cuţitul încins prin unt! Gloanţele ce îl ciuruiau erau doar un fleac pentru el, bastoanele primite ricoşau din el ca şi cum s-ar fi lovit de un perete de beton, iar el zbam! cu un singur dos de palmă lipea câte şapte gărzi de perete! Şapte dintr-o lovitură!

În partea cealaltă a clădirii, Băsescu îşi rodea nervos unghiile văzând că nimic nu părea să aibă efect asupra inamicului său.

-„Aduceţi Flacăra Violet!”, ordonă el.

-continuarea aici-

- „M-a transformat într-un prostănac… am ajuns de râsul întregii ţări… a furat voturile după ce m-a atacat cu flacăra violet şi acum încearcă să mă lase şi fără funcţia de preşedinte al Senatului… şi cel mai rău e că nimeni nu mă crede…”

Vocea lui Mircea era un amalgam de nervi, frustrare şi tristeţe. Încercă să se calmeze turnându-şi încă un rând de whisky. Nu a avut însă starea de spirit necesară pentru a-l da pe gât. În schimb, a rămas cu el în mână, privind în gol prin lichidul din pahar. Începu să agite încet paharul, continuând însă să privească fix în acelaşi punct. Parea a fi cu mintea într-un cu totul şi cu totul alt loc. Mihaela, dragostea lui, îl privea cu duioşie. Nici măcar nu îşi putea imagina ce e în sufletul lui. Fusese umilit, înfrânt… dintr-un politician distins ajunsese personaj de Cancan, de talia Elodiei, a Nikitei sau a lui Tolea. Şi totul din cauza nenorocitului de Băsescu.

Mihaela ştia la fel de bine ca şi Mircea că flacăra violet nu era un mit. E drept, nu era nici o abureală parapsihologică aşa cum se tot vehicula la „ştiri”. Nu, era ceva real. Sursele lui Mircea în confirmaseră că Băsescu intrase în posesia unei arme ruseşti foarte puternice, cu numele de cod „Flacăra Violet”, dar mai mult de atât nu reuşise să afle. Vântu încercase să îi divulge secretul ei în acea seară fatidică dar nu a reuşit decât să îi spună să aibă mare grijă în seara confruntării televizate. După aceea, întâlnirea le-a fost întreruptă brusc de oamenii preşedintelui.

Îşi aducea aminte cât de plin de energie şi speranţă era el acum doar câteva luni. Ajunsese preşedintele PSD, avea planuri reale pentru viitor, urma să schimbe lucrurile în bine… Eh, ce putea să facă?… Şirul gândurilor ei fu însă brusc întrerupt de o bufnitură seacă.

- „Mircea! Mircea! Eşti bine, Mircea? Ce ai? Mirceeeeeeeeeeaaaaaaaaaaaa!!!!!!”

Dar Mircea zăcea inconştient pe podea, fără să răspundă sau să dea vreun semn de viaţă. Infarct, după cum urmau să scrie medicii câteva ore mai târziu în certificatul de deces.

*

Trecuse deja o săptămână. Moartea lui Mircea Geoană nu mai era un subiect atât de senzaţional mai ales că Elena Udrea anunţase că este însărcinată, gurile rele punând isprava pe seama lui Traian. Nimeni nu mai era lângă mormânt în acea noapte, nici un coleg de partid nu venise să îşi arate durerea şi să fie văzut acolo, lucru ce ar fi dat bine în ochii votanţilor, nici un jurnalist nu mai dădea târcoale locului în căutarea unei ştiri bombă, iar paznicul… ei bine, paznicul dormea la acea oră, ca în fiecare noapte. Şi mai era şi o noapte fără lună, neagră precum fundul Iadului. Prin urmare, nimeni nu a observat mâna ce ieşea din mormântul lui Mircea, strâpungând pământul negru şi speriind o pisică ce se întâmpla să treacă prin zonă. În timp ce mâţa fugea înspăimântată, o creatură sinistra se ridica din morţi..

Să stabilim de pe acum un lucru: Mircea era mort şi mort a rămas. Acel… acel lucru ce îşi croia loc prin pământul ce îl acoperise până atunci nu era decât o masă inertă de carne putrezită, un cadavru umblător, mânat doar de setea de răzbunare a celui ce fusese odată Geoană, preşedinte al PSD şi candidat la preşedinţia României. Dorinţa de a-i face rău lui Băsescu îl anima şi îi dădea energia necesară de a-şi mişca hoitul. În mod ironic, celălalt motiv din spatele bizarei existenţe a zombie-ului Geoană era, în mod indirect, tot actualul preşedinte.

Când acceptase târgul propus de Putin de a testa „Flacăra Violet” pe Geoană, Traian nu ştia în ce rahat s-a băgat în realitate. Dispozitivul inventat de un savant nebun din rândurile fostului KGB putea induce anumite stări mentale subiecţilor. Traian scăpa de ameninţarea unui contracandidat carismatic, în persoana lui Mircea, Putin urma să aibă un om de încredere la cârma strategicei naţiuni româneşti, iar Mircea… Mircea nu ar fi ştiut niciodată ce s-a întâmplat în realitate. Flacăra Violet s-a dovedit însă a fi mai mult de atât: radiaţiile sale ultraviolete, combinate cu razele gamma, l-au otrăvit treptat pe Geoană şi i-au slăbit organismul în mod fatal. Paradoxal, acelaşi efect radioactiv care i-a cauzat moartea i-a oferit şi o a doua viaţă, dacă o putem numi astfel. Fără amintirea a ceea ce a fost odată, fără nici un sentiment în afară de o ură ce îi mistuia frântura de suflet rămasă, zombie-ul Geoană nu era decât o abominaţie, o ciudăţenie a naturii, un monstru… Dar acest monstru putea gândi. Chiar dacă într-un mod rudimentar si barbar, chiar dacă era mai mult un soi de reflex mai dezvoltat decât o gândire propriu-zisă, membrele-i pe cale de putrefacţie i se mişcau controlat, mânate de dorinţa de răzbunare. Încet, încet, bazându-se pe amintiri rămase în subconştientul său, adânc înfiripate în fiecare celulă a corpului său, defunctul Geonă începu să-şi târască picioarele către Palatul Cotroceni.

-continuarea aici-