In jumatate de ora trebuie sa plec, la 8 incepe examenul de licenta iar eu sunt programat al 3-lea. Si vin dupa o noapte de nesomn…

Am incercat sa adorm pe la vreo 1 dar m-am dat batut pe la 3 jumate asa ca vreo 2 ore jumatate m-am tot zvarcolit stresat prin pat, ros de grija examenului ce urma sa vina in cateva ore, de durerea de cap si caldura ce nu-mi dadea pace. Pe la 3:35 mi-am dat seama ca la 4 pusesem ceasul sa sune, sa mai repet asa ca am mutat alarma la 4 jumate, sa mai apuc macar aproape o ora de somn. Pana la urma am adormit pe la 4, cred, iar jumatatea aceea de ora de somn mi-a mai facut mai mult rau decat bine.

Si acum sunt la a doua cana de 3 in 1, ce tot nu reuseste sa-mi stearga oboseala desi eu n-am rezistenta la cofeina, dat fiind ca nu prea consum asa ceva, am mai luat un paracetamol, am mai trecut odata prin materie si mi-am dat seama ca in capul meu e o varza…

Ma indoiesc ca o sa reusesc sa iau zecele ala pe care il asteapta toti de la mine si nu-mi doresc decat sa scap de licenta. Era bine daca nu avea nimeni nici o asteptare, sa ma duc acolo fara nici un stres si dorindu-mi doar sa iau o nota cat mai mare pentru mine, nu pentru altii, si fara teama unui “esec” dar deh… momentan nu se poate.

Acum, fie ce-o fi… macar scap in cateva ore de-un stres, ca nu mai rezist mult in ritmul asta. Sa ma intorc acasa si sa dorm fara griji, fara stres, fara sa ma gandesc ca in orele alea de somn as fi putut sa mai repet, sa mai lucrez la lucrare, sa mai cizelez prezentarea.. sa dorm asa cum trebuie.

Afurisita licenta asta!

Sor’mea, care căra un bagaj de mână, şi cu Ioana, rămăseseră în spate. Eu, cu rucsacul în spate şi mâinile în buzunar, sar agil din tren şi dau să trec mai departe. Şi-aud la un moment dat că mă strigă cineva. Da’ nu ştiu ce zicea că eu am înţeles cum că îmi cade geanta, sau cam aşa ceva. Ce geantă, că eu eram cu rucsacul. Şi stau, şi mă gândesc, care o fi faza? Zic că poate e vorba de geanta lu’ sor’mea, că i-a căzut, că are nevoie de ajutor să o dea jos, sau poate i-o fi picat altcuiva geanta… Oricum, eram destul de huh? O_o

Mă prind la un moment dat că ălă sau ăia care strigau ziceau ceva de genul: „Dă-te înapoi că te calcă trenul?” şi aud pe unul că mă’njură şi bagă o replică din-aia de „Fi-ţi-ar căştile să-ţi fie că bla bla bla şi bla bla”. Care căşti, erau date aproape la minim, dar nu conteaza.

Destul de debusolat, şi neînţelegând ce naiba vor ăştia, mă dau şi eu cu un pas mai în spate, şi văd că venea un tren, de undeva departe. Şi stau.

Cum eram încă buimac şi nu ştiam exact ce vor ăia, am stat pe lângă tren, că oricum trebuia să o aştept şi pe sor’mea. Peste vreo 10 secunde ajunge şi trenul ăla pe lângă noi şi ne depăşeşte. Între timp, eu eram destul de iritat de atitudinea tuturor de „OMG, era să te calce trenul” că nu era ca şi cum în timpul ăla eram de mult pe peron numai sărind într-un picior. Dacă aş fi mers normal, la ce viteza am, dădeam turul gării de 10 ori (Petre ştie, el mereu mă roagă să merg mai încet când ne mai întoarcem de la facultate).

Bun, acum stau şi mă gândesc… oare cât timp i-ar lua unui om normal (cu atât mai mult mie) să treacă peste o line de cale ferată? Aka 1 metru. Sau hai sa zicem 2-3, că nu rămâi pe urmă fix pe marginea ei. Să facem un calcul: sar din tren şi ajung pe linia cealaltă: 2-3 secunde; mă chinui să îmi dau seama ce strigă ăia: 5-6 secunde; aştept să ajungă trenul lângă mine: încă vreo 10. Deci multe secunde :> Şi mi-au venit în minte următoarele ipoteze.

1. Dacă mă trăznea un fulger fix pe mijlocul liniei şi rămâneam paralizat? Mă călca trenul mai mult ca sigur.
2. Dacă făceam un atac cerebral fix pe mijlocul liniei şi cădeam pe-acolo? Mă călca trenul mai mult ca sigur.
3. Dacă mă lovea o criză de epilepsie fix pe mijlocul liniei şi mă zbăteam pe acolo? Desigur, acest lucru ar fi presupus să fiu şi epileptic dar în fine… Mă călca trenul mai mult ca sigur.
4. Dacă aş fi devenit brusc amnezic şi aş fi uitat cum se merge fix când eram pe mijlocul liniei? Mă călca trenul mai mult ca sigur.
5. Dacă mecanicul trenului i-ar fi venit brusc boală pe mine şi ar fi accelerat trenul cu viteza sunetului când eram eu pe mijlocului liniei şi ar fi ajuns lângă mine într-o fracţiune de secundă? Mă călca trenul mai mult ca sigur.
6. Dacă prin motive cu totul şi cu totul neştiute de mine m-aş fi împiedicat la trecerea liniei de vreo 7-8 ori la rând şi nu aş fi reuşit să mă ridic la timp? Mă călca trenul mai mult ca sigur.
7. Dacă îmi făcea vreun duşman (Dj Izotope de exemplu) voodoo sau alte magii negre şi mă blestema să rămân blocat fix pe mijlocul liniei? Mă călca trenul mai mult ca sigur.
8. Dacă aş fi avut gânduri suicidale de care nici măcar eu nu aş fi fost conştient şi aş fi decis brusc să rămân acolo? Mă călca trenul mai mult ca sigur.
9. Dacă nişte extratereştrii mârşavi m-ar fi ţinut captiv pe mijlocul liniei cu un fel de undă tractoare şi eu n-aş fi putut să mă opun? Mă călca trenul mai mult ca sigur.
10. Dacă ar fi avut loc vreo explozie solară, s-ar fi ivit o gaură neagră prin preajma mea, s-ar fi dilatat pe urmă timpul şi în loc să îmi ia 1-2 secunde să ajung pe partea celaltă mi-ar fi luat vreo 15-20? Desigur, în condiţiile în care ce am spus eu este măcar posibil şi are vreo logică din punct de vedere al legilor fizicii. Mă călca trenul mai mult ca sigur.

După cum vedeţi, existau 10 motive evidente pentru care m-ar fi putut călca trenul. Vai, în ce primejdie am fost. A fost tare sor’mea, care tot încercam să mă facă să tac din gură, că tot bodogăneam la adresa ălora şi îmi zicea să îi mulţumesc tipului ăla. POFTIM???

Păi, aşadar şi prin urmare, dacă am fost vreodată în cel mai mic pericol de a păţi ceva, a fost din cauză că mi-a distras atenţia. Cum Dumnezeu să strigi după un om că îl calcă trenul când dacă mai făceam un pas eram peste linie iar trenul era undeva la 15 secunde în spatele meu. Dar pe bune, un pas :/

Tulai, Doamne, da’n ce primejdie am fost…

P.S. V-ati intrebat vreodata de ce poarta supereroii chilotii peste pantaloni?

Prins cu lucrarea de licenţă, motivul dispariţiei mele subite, de care încă n-am scăpat, şi căreia nu-i făceam faţă fără suportul lui Alex, şi de care voi scăpa undeva pe la începutul lunii iulie, trec azi pe la facultate. Cu Petre şi Cami, colegi de suferinţă, am mers să îl căutăm pe domnul decan, dumnealui fiindu-ne îndrumător de proiect. Ne-am întâlnit, i-am lăsat eu ditamai tencălăul de proiect, de 73 de pagini plini de abureală nesimţită şi bibliografie alcătuită din titluri de cărţi găsite de Google, că prost e ăla care citeşte cărţi pentru a învăţă informatică, sau cel puţin genul de informatică pe care am aplicat-o eu în proiect, după care eu şi cu Petre am încercat să mergem şi cu Nota de lichidare pe unde era necesar, că aveam nevoie de ea pentru a ne putea înscrie la licenţă. Bănuiesc că vă întrebaţi ce e aia o Notă de lichidare, nu?

Nota de lichidare e o chestie. E făcută din hârtie, costă 15 bani bucata şi pe ea trebuie să primeşti semnături de la diverse alte chestii cum că tu ai predat toate bunurile folosite în anul precedent de facultate. Eu pe la bibliotecă n-am călcat în viaţa mea, n-aveam de ce. Repet, prost e ăla care învaţă informatică din cărţi. O să ştie la fel de multă pe cât ştie porcu’ să zboare, sau poate mai puţină. La cantină n-am mâncat. La cămin n-am stat. Club studenţesc, magazie sportivă şi alte minuni din-astea nici măcar nu ştiam că există. Da’ trebuia în schimb să alerg după semnături că n-am rămas dator cu nimic pe-acolo, că au şi ăştia cu sistemul lor, evidenţa lui peşte prăjit. N-au auzit de o chestie magică, pe nume butonul de Search (sau Caută, într-un limbaj autohton). E o altă chestie, cu diverse forme şi culori, precedată de o casetă. Bagi numele meu în caseta aia, apeşi pe butonul ăla fermecat şi ca prin minune… PUF! Îţi apare acolo dacă am folosit sau nu ceva. Dar deh, e greu cu chestiile astea magice, cine ştie cum greşeşti vreo formulă şi te transformi în broască. În fine… era vreo 11 când m-am dus cu Petre şi Cami la bibliotecă, să obţinem prima dintre semnături. Mă uit pe acolo, până aştept să-mi vină rândul şi ce-mi văd ochii… cică studenţii care nu aveau legitimaţie de bibliotecă trebuiau să aibă carnetul la ei, că altfel nu primeau semnătura pe nota de lichidare. Mă, eu sincer să fiu, cum am toate examenele luate, nici nu credeam că mai am nevoie de carnet, cu atât mai mult să îl am la mine. Aveam în schimb buletinul, aveam şi legitimaţia de transport, pe care o primeşti doar dacă eşti student, din care puteai foarte uşor deduce facultatea şi anul la care învăţ. Dar nuuuu, mie cică-mi trebuia carnetul. Şi plec eu acasă după el… cu o stare din aia de lene şi silă şi gânduri de bine la adresa sistemului. Vorbe de dulce, după cum zicea cineva. Pe la jumătatea drumului de întoarcere, mă sună Petre.

„Mă, pe unde eşti acuma?”

„Pe la gară”, zic io.

„Hai şi vino mai repede că am impresia că la contabilitate au program până la 12 doar.”

Mă uit la ceas. 11:38. Şi dă-i şi fugi, că deja dacă trecea de fără 10 nu mai rămâneau secretarele alea „peste program”, că aşa le e firea.

Ajung la facultate după vreo 8 minute, transpirat şi obosit, după ce fugisem mai ceva ca la maraton. Mă duc întâi la bibliotecă, acolo ducându-se şi Petre şi Cami. Stau eu iar la coadă, cu carnetul în buzunar. Văd că se schimbaseră babele între ele la ghişeu, dar cui îi păsa. Şi-l aud pe tipul din faţa mea cum spune că n-are carnet.

„Aaa, nu-i nimic. Cum te cheamă, ce facultate eşti… bla bla bla” şi se duce să îl caute prin fişe şi-i dă semnătura. Fără carnet. Păi ‚tu-ţi… şi fi-ţi-ar… şi intra-ţi-ar… Adică eu alerg ca prostul pe căldura asta, în condiţiile în care oricum nu văd de ce trebuia să am nevoie de semnătura aia idioată în primul rând, CA NU LE-AM FOLOSIT SERVICIILE ALEA NENOROCITE!11!!!! *end of Caps Lock*, şi alţii pot fără?

În fine… am scăpat într-un final de toţi şi de toate. Am rămas plăcut surprins de faptul că am fost primiţi la contabilitate deşi era trecut de 12 cu vreo 5 minute. În plus, secretara chiar era drăguţă şi amabilă. Să vezi şi să nu crezi…

Cam atât pe ziua azi, că trebuie să plec în douăzeci de minute. Mâine povestesc cum era să mă calce trenul :>

Oh, şi fază dură…

http://blog.cedik.info/2009/06/01/reciclate/ <- Ultimele doua comentarii.

Eu zic ca-i troll. I-am vizitat blogul si e plin de stiri copiate si “rescrise” cu Caps Lock, combinate cu titluri agramate. Eu asa as face daca as avea chef de trolling.

Ori e foarte prost, se poate si asta.

Btw, nu radeti de mah photoshop skillz ca sunt vechi. Eram noob pe atunci.

Pana apuc eu sa termin ce vroiam sa  scriu, pun si pe blog un text mai vechi, doar pentru… cunoscatori. E o parodie a Full metal alchemist

A fost scris pentru revista Manga-Anime, a aparut in numarul 8 parca, editia pdf si deci nu a mai fost publicat nicaieri. Parca ar fi pacat sa il las sa zace pe hard si sa se acopere de praf. Il pun si pe blog, sa il am la colectie

Here goes ->

Dragă Jurnalule,

Azi m-am trezit ca de obicei la ora 6 şi tot ca de obicei i-am înjurat pe cei care au avut strălucita idee ca orele să înceapă de la 7. M-am spălat pe faţă şi pe dinţi, după care mi-am uns încheieturile automail-ului cu puţin ulei ceea ce l-a făcut pe Al să ţipe la mine:

-“ED!!! Sper că ăla nu e uleiul meu cu aromă de trandafiri! Ştii doar că l-am comandat de la Avon special ca să îmi lustruiesc coiful cu el! M-a costat o grămadă de bani. Foloseşte-l pe al tău!”

Da, sigur, de parcă aş fi folosit ulei mecanic românesc, cum era al meu. Degeaba îmi dau cu deodorant dacă mâna mea de metal miroase a esenţă de tractor. -__-“

Am plecat repede de-acasă, lăsându-l pe Al să bombăne ceva la adresa medicilor şi a examenului medical pe care nu a putut să îl treacă pentru a putea da şi el examenul de Alchimist. Norocosul! De-ar ştii el cât de multe “pierde” rămânand acasă… Nici nu îl invidiez >.>

M-am urcat în autobuzul aglomerat precum o cutie de sardine (nu zic asta din cauză că stăteam înghesuiţi ca într-o cutie de sardine ci din cauză ca mirosea a peşte >.< ) şi bineînţeles că am fost călcat ca de obicei pe picior de vreo 20 de ori. Din fericire am fost călcat pe piciorul de fier ^^

Când mai aveam doar două staţii, autobuzul a oprit brusc pentru a-l putea transporta pe unul din pacienţi la spital. Îl călcasem din “greşeală” la rândul meu şi acum avea laba piciorului fracturată. Am luat-o frumos pe jos urmărit de privirile dezaprobatoare ale pasagerilor din autobuz, care ma priveau ca pe un infractor… De parca ar fi fost vina mea că s-a nimerit să îl calc tocmai cu piciorul de metal >.>

Am ajuns într-un final şi la şcoală. La intrare l-am văzut pe Roy Mustang. Pedofilul! Flirta cu nişte fete de liceu! -.-‘

M-a observat aşa că i-am rânjit fals şi i-am făcut cu mâna, rămânând cu ea întinsa în aer O_o Ai naibii chinezi şi bateriile lor 777! Nu sunt bune de nimic!

Noroc că aveam la mine o pereche de rezervă. Le-am montat în braţ îl locul celor vechi după care mi-am mişcat mâna cu voioşie preţ de câteva minute până când am rămas iar cu ea întinsă în aer. Mda… După ce am scos şi aceste aşa-zise baterii de rezervă afară am constatat de ce m-au ţinut aşa puţin >.> Pe ele scria “Somy” şi nu “Sony”! De-aia cred că au şi fost atât de ieftine. Mai bine le luam pe cele “Pamasonic”! Ai naibii chinezi şi bateriile lor! Am trecut pe modul manual şi am dat frumos la manivelă cu celălalt braţ preţ de 15 minute. După ce a scos fumul şi zgomotele de rigoare, automail-ul a pornit într-un final.

Mda… “Mercedesul” automail-urilor… Mai degrabă trabantul! Aduceţi-mi aminte să o strâng de gât pe Winry data viitoare când o văd!

Ajuns în clasă, am constat că proful nu venise încă, prilej minunat pentru scumpii mei colegi mei să îşi etaleze noile telefoane mobile cu mp3 player. Dacă numai s-ar fi lăudat cu ele nu ar fi fost o problemă dar dacă nu puneau şi manele nu se simţeau ei bine. Parcă am fi fost în “Full Metal Manelist” nu alta >.<

Hehe… am fost însă la fel de surprins ca ei când le-au explodat difuzoarele. Deh, dacă nu ar fi chiulit aşa des poate ar fi ştiut şi ei ca alchimia se poate practica şi de la distanţă Dar aşa… “Full Manele Alchimist” scrie pe fruntea lor.

A venit într-un final şi proful (sau profa? nici nu mai ştiu de când cu toate experimentele lui Tucker -__-“ ) şi m-a pus să şterg tabla. . Am spart-o şi va trebui să o plătesc iar directorul m-a ameninţat că mă va da afară, însă nu a fost vina mea că au râs de mine că nu pot să ajung să şterg tabla până sus. PE CINE NUMESC EI SUPER ULTRA HYPER MEGA GIGA PITIC???

M-am mai calmat şi pe drumul spre casă am dat de alte belele >.<

Un grup de puştani se luaseră de Al. Vroiau să îi fure armura şi să o ducă la fier vechi. Hmm… cred că era din Ishbala, că prea erau cam negricioşi.

L-am ajutat să scape de ei şi am plecat să îl vizităm pe Hughes, de la departamentul bancar de Investiţii, însă cum acesta era mândru nevoie-mare şi s-a apucat să ne descrie cu lux de amănunte cum i-a mers pentru prima oară fetiţa la oliţă, ne-am adus subit aminte că trebuie să plecăm.

Pe drumul de întoarcere am trecut pe lângă atelierul de tatuaje al lui Scar. Îi merge bine tipului, are mulţi clienţi. Toţi homunculii şi-au făcut tatuajele la el.

Când mai aveam doar vreo 10 minute de mers ne-a prins o ploaie torenţială şi a trebuit să îl car pe Al tot restul drumului. Îi cam ruginiseră încheieturile >.>

Ajunşi acasă, l-am şters bine cu o bucată de şmirghel şi l-am pus să stea cu picioarele într-un lighean de ulei iar eu m-am dus să fac un duş.

Ne-am mai uitat puţin la televizor dar ne-am plictisit repede. Aceleaşi ştiri plictisitoare… Gluttony câştigase un alt concurs de sumo, Greed jefuise o altă bancă iar Wrath era invitat pentru a n-a oară la “Copii fac incantaţii alchimiste trăznite”. Aşa că mi-am scos jurnalul, am scris aceste rânduri şi acum mă duc să dorm.

Semnat:

Edward Elric

P.S. NU SUNT SCUND!!!

Şi-am avut vineri examen… of, of, măi, măi. Era genul ăla de examen greu, dom’le. E drept, cu 10 la laborator, nu îmi făceam probleme prea mari că nu trec sau astfel de prostii. Nah, dacă nu era cu decanul nu mă stresam deloc. Fiind însă cu decanul, altă mâncare de peşte. Dumnealui îmi este coordonator de proiect la licenţă. Dacă m-aş fi dus la examen ca plopu’, mi-ar fi crăpat obrazu’ de ruşine. Plus că… eh, adevărul e că avem un decan care merită respectat. Îşi dă interesul, e om de omenie. Că are norocul să predea chestii care ne adorm, altă poveste.

Buuun! Mă apuc eu joi să (încerc) să învăţ pentru vineri. Materia: tehnici de data mining. Ca doi magneţi de poluri opuse, ea şi cu mine. Când încercam să citesc al doilea rând, îl uitam pe primul. Cred că se luau la bătaie între ele sau ceva de genul. Scârboasă materia… era ca şi cum un câmp de forţă invizibil mă împiedică să o citesc. Posibil să fi fost lenea, dar nu bag mâna’n foc, la aşa materie cine ştie ce chestii ce ţin de domeniul misticului şi al ocultului în bântuie paginile. Poate există o fantomă a regresiilor care blochează intelectual citorii dornici să învete. Sau poate mi-e lene. Cert e că joi am învăţat mai mult de-o gramadă. Am stat în schimb de proiectul de licenţă, că urma să îl prezint tot vineri, după examen, să vadă domnul decan în ce stadiu mai suntem cu el. Frumos a fost că şi Alex avea examen vineri şi învăţam in paralel. Firi mai silitoare şi studioase ca noi rar am mai văzut pe lumea asta. Cel puţin din punctul asta de vedere, al tras chiulului de învăţat, mi-am găsit clar perechea.

Cum examenul urmă să fie tocmai la 12, am zis că o să ma trezesc dimineaţa, să învăţ. De pe la 6 şi până la 11 şi ceva, timp berechet. Să tot înveţi, nene.

Zis şi făcut! Ah.. ba nu, stai. Doar zis

Sună alarma la 6. Nimic.

Sună alarma la 6 jumate. Nimic.

Sună alarma la 7. Suspans… bat tobele…. tot nimic.

Sună alarma la 8. Hai, cu chiu, cu vai, mai un căscat, mai o mormăitură printre dinţi şi mă ridic şi eu din pat.

Harnic şi plin de avânt, m-am apucat să învăţ. Mi-am luat notiţe, am învăţat definiţii, am repetat demonstratiile… dar n-a durat mult. Câteva minute. Mi-am dat seama peste o oră că tot blană sunt. Bag picioru’ Ce-mi trebuie coeficienţii de corelaţie, covarianţe, regresii logistice şi alte termene care nici măcar nu ştiu ce face?

Plec pe la vreo 11, ajung la facultate, lumea la fel de blană ca mine. Toţi cu copiuţe, foicele, chestii, trestii, mai una, mai alta, că deh, era examenu’, trebuia să venim pregătiţi. Eu unul aveam pe telefon poze cu notiţele pe care mi le făcusem. Faza e că am totuşi memorie bună, de reţinut, reţinusem în mare pe la toate subiectele, exact cât aveam nevoie dar mai ştiţi cum se blochează omul.

Întreb eu pe la grupa cealaltă cum a mers la examen. Super tare, au dat cu profa lor la laborator, a stat la catedră primele 10 minute, au reuşit să copieze aşa, mai cu băgare de seamă. Noi… pauză. Urma să dăm cu profa noastra de laborator, o tipă mai ciudăţică. Nu e ea aşa rea dar de copiat clar nu poţi. Se plimbă prin laborator de zici că are motoraş. Oricum, examenul urma să fie practic oral, ce scriam noi nu era chiar atât de important. Decanul urma să se uite pe foi, să ne întrebe din ce am scris, mai de la el, şi în funcţie de cât aveam la laborator, ne punea o notă finală. Dar dacă îi dădeai foaia goala… naşpa, aiurea, cam nasol.

Din fericire, aflăm noi cum că profa ar avea odată cu noi verificare şi cu nişte alţii, care nişte alţii, după cum am aflat mai târziu, era sor’mea şi cu grupa ei. Noi toţi, începusem cu Doamne-ajută, poate-poate nu urma să stea profa cu noi, să putem copia ceva.

Şi se face 12… şi ne bagă în sală… şi vine profa … şi vine cu încă o secretară de pe la info… şi ne scade moralul undeva sub nivelul mării, că se tot plimbau amândouă printre noi şi noi eram cu toţii tobă de carte (băgaţi voi nişte ghilimele pe acolo). La un moment dat… victorie! Pleaca profa din lab şi rămâne doar secretara. Mai începem să mişcăm şi noi, câte puţin, pe ici, pe colo, mai timid, mai pe furiş, mai cu grijă şi băgare de seamă.

Când, o auzim pe secretară:

-„Haideţi măi odată! Credeţi că eu vă păzesc pe voi? O păzesc pe ea!”

Ridicare bruscă de moral la nivelul grupei, ridicare şi de copiuţe, mai de prin buzunare, mai de prin mape şi scriem şi noi ca oamenii subiectele. Că deh, ultimul examen greu, ultimul an, vine vara, materia nu era oricum importantă… Avem noi destuli profi nesimţiţi la care nu treci nici dacă ştii, măcar aici să îşi facă cineva şi cu noi pomană.

Predăm subiectele şi cică să rămânem să aşteptăm decanul că cică ajunge în maxim 40 de minute. Cică. Dar de fapt cică au fost vreo 2 ore şi ceva. Dar poate ne-au stat nouă ceasurile…

Decanul, după ce ajunge şi dumnealui într-un final, ne bagă în tranşe de câte trei în sală, să nu fie prea multă concentraţie de inteligenţă pe metru pătrat, să respire şi neuronu’ nostru, se uită la fiecare pe foi, dă un quick scan cu retina, pe mine mă întreabă o definiţie (pe care o ştiam) şi o altă chestie (pe care nu o ştiam, să fie simetric, nu de alta), vede că la laborator am 10, de scris, scrisesem, prezenţă la ore aveam, om serios sunt… hai să zicem că sunt, îmi pune un 10 şi gata. Scăpai şi de examenul ăsta. Am răsuflat uşurat, am ieşit din sală…

-„Cât 9 sau 10 ai luat?”, mă întreabă lumea, că mă ştie de om studios, cu note mari.

-„10, desigur”.

Îmi iese şi pe semestrul ăsta o medie peste 9, că luni sigur iau 10. Bine, nu că m-ar interesa prea mult, că fiind anul III şi deci ultimul, nu mai iau bursă aşă că, vorba profului de filozofie din liceu, mi se fâlfâie. E mai mult aşa, o chestie de orgoliu.

Şi uite aşa… mai dau şi luni un examen… mai scap şi de licenţa şi termin facultatea la 21 de ani ._. Mă simt ca un copil precoce, ce a sărit peste câteva etape de şcolarizare. Şi când te gândeşti că înainte terminai o facultate pe 25 de ani…

Cert e că nici o silabă nu îi părăsea buzele, nici măcar un murmur sau un uşor şuierat. Nici un muşchi nu i se zbătea ocazional iar hainele-i largi făceau greu de sesizat dacă respiră măcar. Până şi licărul din ochi îi era îngheţat în privire. Era ca o statuie, ca o stană de piatră ce a zăcut în acel loc de milenii, netulburată de vânt, ploi sau trecerea timpului.

Vorbise totuşi mai devreme. Cu câteva clipe în urmă, la doar câteva secunde după ce se aşezase jos, îi răspunsese cu „Nu” unei persoane care îl rugase să se dea la o parte. Fusese un „Nu” simplu, fără semn de punctuaţie. Nu fusese un „Nu!” puternic şi exclamativ sau un „Nu…” uşor şoptit şi pierdut în vânt. Fusese un „Nu” atât de sec şi de lipsit de inflexiuni vocale încât părea ireal.

Nimeni nu reuşea să înţeleagă ce se întampla de fapt. Acest individ apăruse din senin şi se aşezase pe trotuar, unde va şi încremeni după acel „Nu” de mai devreme.

La început nu a atras cine ştie ce atenţie. Lumea l-a privit ca pe un ciudat. Putea fi un beţiv, un nebun sau un excentric autohton. L-au ocolit, pur şi simplu. Nu a durat însă foarte mult timp. Treptat, mulţimea a început să se strângă în jurul său, aşteptând să vadă ce urmă să se întâmple. La început s-au adunat câţiva tineri curioşi ce îşi pierdeau timpul prin zonă, dupa căre au fost urmaţi de persoane ce nu aveau ce face şi care se lăsaseră ademenite de mirosul mulţimii. A venit la un moment dat şi un poliţist. Nu a primit nici un răspuns. A încercat să îl ridice cu forţa, fără prea mult succes, după care a trebuit să se oprească. Câţiva dintre cei adunaţi acolo începuseră să obiecteze, doar omul nu făcuse nimic rău. Nu era în mijlocul şoselei, nu făcea scandal, avea tot dreptul să stea acolo.

S-au găsit desigur şi destui care să obiecteze. Omul nu era cu siguranţă sănătos la cap. Nici un om normal nu ar stat pur şi simplu în mijlocul trotuarului, era un lucru cert. Nu puteau lăsa un nebun acolo, să incomodeze oamenii cumsecade ce treceau pe acel drum. În plus, dacă era vreun obsedat şi ataca femeile sau copiii ce ar fi putut să treacă pe lângă el. Alţii în schimb susţineau că bărbatul nu a făcut nimic rau. S-a pornit desigur un veritabil scandal stradal.

Lumea striga, gesticula, dezbăteau aprins şi erau chiar la un pas de a se lua la bătaie. Doar prezenţa omului de ordine împiedica spiritele să se încingă prea tare. Însă nu a durat prea mult.

Mulţimea s-a mărit repede. A fost de ajuns acea mulţime iniţială, noi curioşi au fost atraşi foarte repede după aceea. Ca tot omul care se respectă, s-au apropiat, au încercat să afle ce se întâmplă dupa care au rămas să afle deznodământul. Amuzante erau explicaţiile pe care le dădeau cei aflaţi mai la margine celor ce erau proaspăt sosiţi. Ca într-un fel de telefon fără fir prostesc, oamenii adăugau propriile speculaţii şi ipoteze puţinelor informaţii pe care le aveau de fapt, şi anume că un om se aşezase pe trotuar şi refuza să se ridice. Şi atât.

Speculaţiile au ajuns la un moment dat să frizeze limitele bunului simţ. Ipoteze precum „face grevă”, „protestează” sau „e nebun cu capul” încetaseră de mult să mai fie promovate. Se ajunseseră la afirmaţii precum „a fost răpit de extratereştrii”, „e un guru spiritual ce caută să se integreze în absolut” sau „are o bombă”. În acest ritm, nu a durat mult până când reporterii au ajuns la faţa locului. Într-un final au ajuns chiar şi o ambulanţă, un echipaj de la descarcerare şi o dubiţă de jandarmi.

Nu au apucat să intervină. La fel de brusc şi fără motiv cum s-a aşezat iniţial, omul s-a ridicat, şi-a scuturat hainele şi a plecat. Gestul său era venit într-un mod atât de … atât de… I-a uimit pe toţi. L-au privit şocaţi şi la fel de nemişcaţi precum fusese şi el înainte, cum se ridică şi pleacă, incapabili să zică nimic. Erau atât presaţi de amploarea evenimentului şi atât de curioşi să vadă ce va urma încât toţi, absolut toţi, au rămas pe loc. Mai puţin cei de la margine. Aceştia s-au dat la o parte şi i-au făcut loc să treacă.

L-au privit cum se depărtează tăcut şi au aşteptat să zică ceva, să facă ceva. Au aşteptat o explicaţie dar nu au primit nici una. Într-un final au plecat cu toţii acasă după ce aşteptaseră 12 ore în stradă.

Că am magnet la ciudaţi, se ştie. E lucru dovedit ştiinţific, s-a făcut un studiu asupra mea, studiu supervizat de membrii Academiei Române de Investigaţie a Fenomenelor Inexplicabile. Aşa am păţit-o şi azi, când am dat nas în nas cu un grup de puştani… ciudaţi. Aşteptam pe cineva şi văd trei puradei cum îşi făceau de lucru pe stradă. Era un puştan cam cu un cap mai mic ca mine şi doi păstârnaci de juma’ de buletin, vorba aia, doi la litru. Şi ghiciţi cu ce îşi ocupau ei timpul? Le dădeau palme peste fund fetelor care treceau pe stradă… La un moment dat eu venit şi către mine, nu ştiu ce a vrut să zică cel mai măricel că mie îmi urla Norther în căşti. I-am aruncat o privire din aia de combinat cu -_-” şi şi-a luat repede zborul. E drept, nu e ca şi cum ar fi fost cine ştie ce întâmplare dar nah, deja m-am săturat să se apropie de mine toţi ciudaţii aşa că am început să mă gândesc la posibile soluţii pentru a scăpa de astfel de situaţii.

O primă metodă ce mi-a trecut prin creieraş a fost să mă fac super-duper-uber metalist, din ăla de sperie lumea pe stradă. Mă mai „bulk-up”-uiesc puţin, că şi-aşa sunt în plin proces de îngrăşare, să par mai impozant, îmi las un ditamai bărboiul de viking, lung, zburlit şi eventual şi împletit. Îmi mai bag şi-un belciug în nas, nişte brăţări cu ţep stil black metal kitschos, îmi mai trag şi una bucată tricou cu chestii groteşti pe el şi mă va ocoli lumea cu siguranţă pe stradă. Eventual mai adaug şi o pereche de bocanci pe care să îi port zilnic vara asta şi îmi va asigura cu siguranţă transpiraţia picioarelor un veritabil con de linişte. Dar nah, nu se poate, nu sunt păros şi nu pot să îmi las barbă Nu merge…

O altă metodă ar fi să o iau în direcţia opusă. În loc de big-bad metalist, mă fac cocalar mafiot. Îmi las burtă, să vadă lumea că mă respect şi am bani să mănânc bine, îmi bag un lănţoi la gât să mi se vadă valorea şi îmi mai trag şi un tricou mulat pe care să scrie „Asigurat de mafie”. Ca metodă suplimentară, cum văd pe unu’ că se apropie, cum o să scot telefonul şi o să încep să vorbesc cât mai tare, să mă asigur că mă va auzi ăla: „Bă, vezi să vii cu băeţii la mine să îl batem p’ăla, să aduci săbiile şi batele de baseball şi vreo douăj’ de băeţi, cu maşinile, să îi spargem tot familionu’, să moară dujmanii mei”. Aş intimida cu siguranţă toţi adversarii. Problema ar fi că aşa aş intimida şi pe altcineva Probabil că dacă m-ar vedea aşa ar trânti un „WTF? O_o No way, bye!” şi ar face stânga’mprejur. Deci nu merge…

O a treia metodă, la care m-am gândit ceva mai tarziu, ar fi să put. A transpiraţie, a şosete nespălate, a ce vreţi voi. Să vrea omu’ să se apropie de mine şi să-i chelească nasul şi să înceapă să-i plouă cu fire de păr peste buze. Dacă mai trec şi la un meniu de ceapă şi usturoi, să las dâră de putoare în aer când deschid gura, succesul e garantat. Naiba s-ar mai apropia de mine. Dezavantajul ar fi că nu s-ar mai apropia nici cine vreau eu so… nu merge nici asta.

O a patra metodă ar fi să îmi angajez nişte gărzi de corp, tot văzusem azi nişte nenea de la Urs Guard. Ce, numai Becali şi aia cu fiţe să aibă? Dar eu ce-am? De fapt, ar trebui să îmi asigure statul gărzi de corp. Să se dea un fel de examen, cu comisie and all. Să te bage într-o cameră cu ciudaţi şi în funcţie de cât de mulţi atragi, să îţi dea statul nişte namilăi pe post de bariere anti-freaks. Pe de altă parte, la ce noroc am eu, presimt că o să nimeresc numai gărzi ciudate. Parcă şi văd… presimt că pe una din gărzi o va chema Mirciulică, va fi gay şi se va da la mine. O să mai am o tanti gardă, pe nume Didina, ce va avea 156 de kilograme şi 7 straturi de colăcei pe burtă şi probabil se va rostogoli peste mine când vom coborî scările. Bye bye, slim Cedik, welcome flat version of me >.> No way! Şi-aşa, Jenică, cea de-a treia gardă, va fi cea care va fugi cu portofelul meu în timp ce eu mă voi zbate sub tanti de deasupra mea! Nope, nici asta nu merge.

O a cincea şi ultimă metodă, să fie 5, număr magic cu diverse implicaţii ezoterice, microcosmice şi macrocosmice şi bla bla, ar fi să nu mai ies din casă dar lucrul asta ar creea atât de multe probleme încât bleh… nu merge.

Voi aveţi vreo sugestie pentru mine? Plătesc celui care mă ajută valorea sa în aur!!!111

Arată macabru tipul acum. Pletele-i rebele s-au dus pe apa sâmbetei şi acum şi-a tras omu’ o frizură de om serios şi respectabil, genul ala de frizură, sau de pieptănătura mai bine zis, pe care mi-o aplică şi mie frizerul când mă tund şi pe care o ciufulesc cum ies afară din frizerie (eu, să par responsabil? Doamne-fereşte! ). Da’ mă rog, tunsoarea ca tunsorea, bănuiesc că are vreo 40 şi ceva de ani, nu prea mai merge cu plete la vârsta aia că deja arăţi a ratat. Mă sperie în schimb ochii lui şi buzele. Mai ales buzele. Zici că sunt rujate, iar ochii par de sticlă. Înţeleg că e la modă să retuşezi pozele în Photoshop, dar nenea ăsta a ieşit de zici că e păpuşel.

M-a mai amuzat o chestie pe pliant… „(…)sunt cu toţii oameni tineri, profesionişti excelenţi. Cu toţii au performat în mod remarcabil în Parlamentul European sau pe scena politică din ţară(…)”. Din câte ştiu eu, verbul „a performa” nu prea există în limba română. De asemenea, chiar şi varianta sa englezească, numai la ceea ce trebuie nu mă duce cu gândul. De „performat”, performează saltimbacii la circ sau pseudomuzicienii de la noi care fac playback pe scenă. Cu toate că dacă stau mai bine să ma gândesc… politica e mai degrabă un spectacol..

În altă ordine de idei, am reuşit să conştientizez azi de ce nu mai am inspiraţie. E simplu, nu e ceva în neregulă cu mine doar că nu mai am despre ce să scriu. Cred că mă apuc să mă uit iar la ştiri, am rămas fără subiecte de făcut mişto, am chef să reîncep să postez iar zilnic. Până atunci, ştiaţi de aberand.com?

E un nou blog unde o să scriu împreună cu Elucubratu. Momentan, am scris doar aceste articole dar mai am unul pe ţeavă, îl termin azi după ce trag şi eu un pui de somn. Ne mai vedem şi pe acolo.

Review-uri facute pe bloguri

Review Otaku pe Baka.ro

Review facut de Shinju

Review pe Drinkapola.com

Review facut de Saru Sennin

Discutii pe forumuri (in ordine alfabetica)

Anime-club

Anime-mania

Animezup

Anime-xg

Manga-anime

Project Sakura

Alte link-uri

Poze 1

Poze 2 (pe beatfactor)

Profanatorul de anime (la asta s-a ras mult duminica, la proiectii)

Tara, Tara, Vrem ostasi (s-a jucat diminica, lotsa cosplay ppl there)

Cosplay videos (de pe profilul de youtube al lui xelubest)

Daca am omis vreun site, nu a fost cu intentie. Cine mai vrea sa fie adaugat pe aici, sa zica!

Enjoy!

[edit1]Am adaugat si link-ul cu Project Sakura (multumesc, ReenHeart, uitasem), alte cateva de pe youtube, de care uitasem prima data.