Clubul Social

Mai multe fețe același popor?

2012-02-21T00:16:00.000+02:00

Articol de Ciprian Pantea

Cred că cea mai acută problemă a lumii, lăsând la o parte criza economică, este permanenţa constructiei, decontrucției și reconstrucție a identităților etnice. Factorul politic reprezintă principalul agent de schimbare al identităților etnice. Vedem exemplul cel mai apropiat al moldovenismului cu ideea absurdă de limbă moldovenească și popor moldovean. Nici cazul Croației nu este unul diferit, după ruptura de fosta Yugoslavie, schimbându-și toată gramatica pentru a nu exista similarități cu sârba.

În aceeași logică intră și cazul aromânilor, meglenoromânilor, istroromânilor. E imposibil de înțeles istoria aromânilor, fără a lua în calcul frământările etnice ale popoarelor din Balcani, iar sintagma care definește această zonă este: „prea multe nații ce trăiesc într-un spațiu prea mic”. Pe acest fond multietnic e normal să apară proiecte identitare sau de asimilare. Cât de justificată a fost intervenția României în susținerea cauzei aromânești din Balcani? Eu zic că mult mai justificată decât constructul politic ultranaționalist grecesc prin care se afirmă că aromânii sunt greci latinizați. De aceea poate că s-a împământenit ideea la greci cum că vlachika e un dialect grecesc din nord, după cum mărturisește Helen Abdazi. Dar acest construct nu se referă doar la minoritatea aromână, ci se adresează tuturor minorităților prezente în granițele sale. Cazul Greciei este, chiar și acum, unul pe cât de provocator, pe atât anti-european când se discută despre minoritățile etnice și ridică multe semne de întrebare referitoare la modul în care s-a făcut aderarea.

The photo is from about 1900, from the little Aromanian village named Baeasa or Baiasa, in Greece. Baia in Romanian or Aromanian means bath or a geographical depression. Greeks renamed the village to Vovousa, presumably to deny the existence of a non- Greek population in an effort to bolster the Greek nationalist movement. My mom was born here and I grew up learning that the Greeks persecuted Aromanians crudely. I have never been in Baeasa, and my mom left before the second world war, but the memories of this distant place still haunt my family to this day. It's a special thing to have this blood and culture running through my veins. Fotografia a fost preluată împreună cu descrierea de pe Grupul Aromanians.

Aromânii din Balcani reprezintă un miracol al unui neam care nu a renunțat la identitatea și limba sa, nici chiar după evenimentul Moscopole.

Originea aromânilor reprezintă un subiect care a dezvoltat multe teorii, multe bineînțeles conform intereselor politice prezente la aceea dată, iar România nu e exclusă din acest subiect. Jocul geopolitic al României din Cadrilater prin strămutarea aromânilor din sud în proaspăta provincie dobândită, a reprezentat la aceea dată, o soluție pentru contextul geopolitic creat. După 1940, acest joc devine un subiect dureros pentru România, dar mai ales pentru populația aromână nevoită să caute alte pământuri.

Articolul Movimento Nazionale Aromeno scris de Benedetto de Luca explică propaganda românească din spațiul Balcanic din perioada antebelică. Discursul autorului italian nu era deloc unul pozitiv, referindu-se la influența ridicată și nejustificată pe care spațiul românesc l-a exercitat asupra traseului aromânilor din Balcani. Cert este faptul că personalitățile care au luptat pentru emanciparea vlahilor din Balcani au fost români cu origini aromâne și ar fi puțin imoral să spunem că de Luca este imparțial în analiza sa.

Consider că toată această influență este justificabilă din moment ce aromânii sunt rămășițele românești de la sud de Dunăre, iar limba este cea mai bună dovadă a acestui fapt. Prea multe personalități aromâne au marcat România ca să putem spune că nu există o legătură între cele două fețe ale aceluiași vechi popor. Oare cine nu a auzit de Andrei Șaguna, I. L. Caragiale, de Alexandru Macedonski sau de Dimitrie Bolintineanu etc? Ați putea spune despre ei că sunt altceva decât români?

Experiențele mele din Macedonia se înscriu între cele două tendințe ale aromânilor, cu alte cuvinte, pro sau anti România. Îmi amintesc o discuție care am avut-o pe una din străzile Krușevo cu un aromân. La auzul origini mele de român, îmi reproșează că: voi spuneți despre noi că suntem români și îmi amintește de evenimentele istorice nefericite amintite mai sus. Desigur, acest caz e izolat, contra exemplele întâlnite de mine fiind mai numeroase. Din nefericire, există destul de multe cazuri de aromâni care spun despre ei că sunt vlahi, dar când îi întrebi dacă mai vorbesc limba mărturisesc oarecum stânjeniți că bunicii lor o vorbesc/o vorbeau. Acest caz de asimilare este întâlnit mai ales în regiunile nordice, unde populația slavă este majoritară.

Aromânii reprezintă rămășițele populației latine de la sud de Dunăre, al cărui grai încă mai poate fi înțeles cu frumoasa lui rostire de ghini, în locul binelui românesc. Indiferent care sunt tendințele politice actuale privind minoritățile sau modul în care se rescrie istoria, dovada certă e că rămășițe ale latinități se întind și azi de la sud de Dunăre pănă în Turcia.

Pentru ce?

2012-02-17T23:12:00.001+02:00

Foto: Adam Jordan

Articol de Robert Popescu

Probabil mulți suferă de ataraxie, pur și simplu nu îi interesează ce li se întâmplă, de ce, cum șamd. Sunt și mai mulți cei care sunt mulțumiți de ceea ce au, ceea ce sunt și ceea ce va fi, aceeași apa, același pământ. Pentru ei asta este viața, un traseu poate nu atât de lung pe cât cred, dar pentru care fac tot posibilul să fie cât mai lin, călduros și comfortabil. Fiecare dimineață aduce obișnuitul scenariu, cafea, poate țigare, drum spre birou, birou, colegi de birou, drum spre casă, poate înainte o bere/vin/limonadă cu colegii sau câțiva prieteni rămași alături datorită împrejurărilor. În week-end dimineață începe când se termină. Te bucuri mai mult de îmbrățișarea dulce a pernei, de pătură, de cocon și de căldură. Într-un final te ridici, te așezi la calculator sau te mobilizezi să ieși cu prietenii la munte, mare, oraș etc. Seara aduce cu sine noaptea iar tu rătăcești prin cluburile (clubul) îmbâcsite de fum, zgomot și persoane ce se înghesuie și se chinuie să se miște cum li se cântă. Fum, sudoare, alcool, zgomot, piele pe piele sau coate pe coate, într-un cuvânt distracție, sau în mai multe cuvinte, noapte de pomină.

A două zi ți-e cam greu să-ți părăsești coconul, capu-ți atârnă prea greu gura ți-e dospită sau pur și simplu nu ai chef, îți permiți să nu ai chef, pentru asta trăiești, să îți poți permite că după 5 zile de făcut ceea ce trebuie să faci, acum să ai chef să nu mai faci. Câteodată te plângi că te-ai săturat, că vrei altceva, că te-ai plictisit, dar când vine vorba să schimbi ceva parcă te frigi de aragaz și te potolești, mai bine te plângi și nu faci nimic, e mai puțin dureros decât să taci și să faci.

În afară de ataraxici și satisfăcuți mai sunt și cei nesatisfacuti, nemulțumiții, criticii, cei care caută. Caută ceva, pe cineva, poate chiar pe ei înșiși. Chiar și când se simt bine se îndoiesc că se simt bine. Oare asta vreau? Oare asta e tot? Oare doar atâta pot? Oricât de tare îi va fi râsul, oricât de mulțumit(ă) va fi de rezultatul muncii sale tot va simții că ceva lipsește. Și acum ? Unde să caut? Ce să caut?

Multe întrebări și o mulțime de răspunsuri care să fie încercate. Unii se opresc la primele, alții se mulțumesc cu întrebările iar cei cu mai multă energie le încearcă până își dau suflarea. Încercarea moarte n-are, dar tu ai, de fapt am impresia că ești un zombi mânat de plăceri meschine și confort. De căldură și amorțire.

To ACTA or not to ACTA ?!

2012-02-06T02:45:00.001+02:00

Foto: România spune NU-ACTA

Articol de Ciprian Pantea

Orice acțiune are o reacțiune! Totul are o logică în lumea asta, iar prin esența sa omul este proiectat să caute, respire și să inspire libertate. De ce noi, oameni ai libertății, să ne speriem de tot vestita ACTA?

Există câteva scenarii pe care această lege, care se vrea a fi „atot-văzătoare” le-ar putea desena. Prima situație ipotetică la care mă gândesc este aceea că legea va cădea sau va fi reformată sub presiune publică. Oricum, după cum știm o casă nu poate fi dezbinată împotriva ei însăși, așadar, șansele sunt destul de slabe ca o asemenea lege, deja semnată de către mediul politic să fie reformată sau retrasă.

Tind să cred, totuși, că ACTA este impulsul care va împinge omenirea spre crearea și utilizarea softurilor gratis. O nouă revoluție software stă să înceapă și va concura cu monopopul coorporatist. Nu că ele, softurile gratis, nu ar exista, există, dar sunt mai puțin folosite! De ce? Pentru că e mult mai ușor să ai un program bunicel, ce-i drept piratat, in schimbul unuia gratis, dar pe care-l percepi ca fiind mai prostuț. Deja, avem variante de schimb, putem să înlocuim Windows-ul cu Ubuntu, avem antiviruși gratuiți, iar Open Office-ul abia așteaptă să fie descărcat, cât despre Adobe și el poate fi înlocuit.

Acest nonsens dictatorial al coorporațiilor va încuraja comunitățile online să-și dezvolte un alt tip de sharing și un limbaj care să evite cadrul „legal”. Inovația socială nu are margini când vine vorba de a-și exercita voința proprie. Oare nu cunoaștem câte afaceri au prosperat în timpul prohibiției de alcool din SUA? Legile care vin în contradicție cu voința cetățeanului se vor prăbuși sub greutatea proprie. Aș râde cu mare poftă dacă profiturile companiilor vor scădea după o asemenea lege. Nu sunt atât de pesimist încât să cred că internetul se va sfârși odată cu legea ACTA, nici că oamenii vor renunța la internet sau la sharing (fie că e vorba despre cărți, muzică sau filme).

Totuși, în cazul în care dictatura ar avea succes, internetul nu va mai reprezenta un garant al libertății individuale. Să ne imaginăm că nu-mi permit să-mi instalez Wordul și că nu știu să lucrez în Word. Care sunt șansele mele de a mă putea angaja într-o firmă care folosește doar Wordul ca program de editare? Aproape nule! Așadar, în dictatura corporatistă iobăgia se întrezărește foarte ușor. În același timp, o lume care va folosi ca program de editare doar Wordul, putând fi cumpărat cu un 5$, va fi la fel de tristă. Iar principiul concurenței va da ortul popii, iar democrația va întra în comă.

Nu pot să nu remarc că unii au făcut bani frumoși din produse piratate și nu pot fi de acord cu această practică, totuși cred că soluția e undeva la mijloc. Dar ACTA în forma ei actuală nu îmbunătățește și nici nu creează pârghii pentru ca oamenii să intre în legalitate. Controlul este, prin esență, o formă anti-democratică și anti-socială. Când un sistem sau o lege este ilegitimă pentru grupul de apartenență, acesta este condamnat la moarte. Iar ce vei semăna, aceea vei culege...

ACTA reprezintă eșecul liderilor politici de a apăra interesele cetățenilor în fața corporațiilor. Studiile arată că pedeapsa nu e întocmai stimulentul cel mai potrivit pentru a reglementa o problemă socială și totuși politicienii vor cu toată ființa lor să ne transforme în infractori. Vreți să fie respectate drepturile de autor? Atunci vrem ca din salariul nostru să ne putem permite să intrăm în legalitate.

Până atunci, voi reprezentați nonsensul cu legile voastre cu tot!

Fericire: o definiție a condiției umane

2012-02-01T03:10:00.003+02:00

Foto: Ciprian Pantea & Emilia Prodea

Articol de Ciprian Pantea

Da, adulmec surâsuri şi colţuri de cer albastru.

Fericirea e de scurtă durată.

N. Steinhardt

Conceptul fericirii este unul pe cât de vechi, pe atât de actual. Incursiuni într-ale fericirii au făcut, la începuturi, filosofii antici și doctrinele marilor religii, ca mai apoi, să fie preluată de către psihologia modernă și sociologie. Se zvonește că ar exista un interes crescut pentru această temă și în domeniul, mai nou, al politicilor sociale. Articolul, de față, nu reprezintă o istorie a fericirii, ci mai degrabă o discuție despre modul științific de cunoaștere a fericirii, precum și condiția omului în contemporaneitate.

Într-o conferință TED, psihologul Daniel Kahneman explica modul de raportare al individului la fericire și incursiunea pe care știința o face pentru înțelegerea conceptului de beatitudine. Așadar, Kahneman spune că există un sine al experiențelor și un sine al amintirilor. Alegoria folosită de către Daniel Kahneman, pentru a explica cele două concepte, este vizita la medic, atunci când medicul te întreabă: „Te doare aici?” activează sinele experienței, individul fiind capabil să spună ce a simțit, iar când medicul întreabă: „Cum te-ai simțit în ultima vreme?”, activează sinele memoriei, individul redând povestea sa. Experiența fericirii, spune Kahneman, poate fi alterată de sinele memoriei care poate sintetiza o experiență frumoasă per ansamblu printr-un eveniment neplăcut, care s-a petrecut la final. Spre exemplu, sentimentul unei cine romantice reușite pe care un cuplu a avut-o (sine experimental) poate fi distrus dacă un chelner oarecare se împiedică și varsă un vas cu supă pe îmbrăcămintea celor doi. Ei își vor aminti din toată experiența doar evenimentul neplăcut petrecut spre final.

Cred, însă, că este posibil să se întâmple și un revers al acestei situații. Cu alte cuvinte, o experiență neplăcută poate fi transformată de sinele memoriei într-una parțial plăcută – pentru simplul fapt că dispunem de o regenerare incredibilă a trupului. Deci, creierul ca orice alt organ intern, caută vindecare și eliberare de experiențele neplăcute ori dureroare.

Fericirea ca proces reprezintă o stare intrinsecă minții individului, aș putea adăuga detaliul - nu atât de științific - că fericirea reprezintă o stare a sufletului. Individul alege să facă lucrurile care-l fac fericit, care-l împlinesc, altfel devine frustrat. Să nu credeți că un venit ridicat v-ar crește starea de fericire, nu, nicidecum! Însă, un venit scăzut produce o stare de nemulțumire cu viața în rândul cetățenilor (Easterlin, 2003) . Să luăm exemplul unui om nefericit în viața de cuplu sau acela al unui om nemulțumit cu slujba pe care o are; ambii se regăsesc în aceeași stare de frustrare și, evident, de nefericire (să presupunem că venitul este suficient cât să-le asigure un trai decent). Ipoteza mea este că în ambele cazuri, după o vreme, indivizii vor avea anumite regrete referitoare la slujba sau relația anterioară sau, cel puțin, o atitudine similară cu expresia „hai că nu era atât de rău”. Regretul sau împăcarea va deveni doar o stare de vindecare a unui eșec profesional sau personal. Totuși, această situație reflectă starea minții individului, care nu se poate reduce doar la o parte material-hedonistă, ci mai mult la modul de raportare la situațiile percepute a fi neplăcute, precum și la artificiile pe care mintea umană le adoptă pentru a supraviețui.

Tendințele care se disting în teoretizarea fericirii sunt: perspectiva hedonistă, care identifică fericirea cu plăcerea, teoria satisfacției cu viața care tinde să exprime un model de atitudine favorabilă asupra vieții și teoria condiției emoționale care poate fi înțeleasă cel mai bine prin opoziție cu depresia sau anxietatea. Teoria condiției emoționale se află în opoziție cu teoria hedonistă, prin faptul că nu experiența ca plăcere provoacă fericirea, ci starea emoțională a individului per total produce fericire(2). În toate aceste teorii, sinele este cel care determină gradul fericirii, desigur individul fiind influențat de valorile dominante prezente în grupul de imediată influență sau de societate.

Un alt aspect al fericirii, demn de amintit, este reprezentat de experiența marcantă a lui Nicolae Steinhardt din închisorile comuniste. Când universul material se restrânge, singurul refugiu este imaterialul, spiritualul, Dumnezeu. Teoretizată, această istorie devine o poveste a sinelui memoriei, o stare emoțională capabilă să treacă peste inimaginabil . Individul depersonificat, deposedatul de orice bun material, instituționalizatul este damnat la eliberare prin dumnezeire. Singura posesie fiind memoria, N. Steinhardt își găsește fericirea în fiecare „bucățică de cer albastru” pe care o vede, dar mai ales prin experiența comuniunii cu deținuții politici și veșnicul Dumnezeu. Din Jurnalul Fericirii reiese faptul că omul în situații extreme se adaptează, reducându-și așteptările descoperă lucruri/situații banale pentru a-și bucura mintea cu puțină fericire(3).

Eudaimonia modernă văzută prin prisma experienței lui Steinhardt este goală, lipsită de substanță sufletească, întărind faptul că permanenta căutare pentru împlinirea bunăstării materiale are un impact scăzut asupra fericirii. De aceea, vedem cum indivizii post-moderni din societățile vestice cu un nivel ridicat al bunăstării se orientează spre activități dintre cele mai excentrice.

Fericirea este o iluzie individuală care, din punct de vedere științific, este imposibil de evaluat. Poți să testezi gradul de mulțumire al sinelui memoriei și să te oprești acolo, mai departe nu poți trece.

Ce-i fericirea? Fericirea ești tu, iar pe tine te regăsești de fiecare dată în ceilalți, într-o strângere de mână, într-un albastru deschis, în zâmbetul unui copil, într-o ceașcă de ceai sau cafea caldă, în cina pregătită cu dragoste, într-un câmp înflorit, în șoferul care tocmai ţi-a cedat trecerea, deși avea prioritate, în omul care ajută o bătrânică să treacă strada, în colegul de serviciu, în Dumnezeu. Fericirea suntem noi!

Bibliografie:

1. Easterlin, A. Richard, (2003). Explaining happines. Department of Economics, University of Southern California, Los Angeles,
2. Informație disponibilă pe http://plato.stanford.edu/entries/happiness/index.html la data de 31.012012
3. S-a constat că un accident locomotor are un impact ridicat asupra stării de fericire a persoanei, însă în timp acesta se diminuează, persoana revenind la starea inițială de fericire (Easterlin, 2003).

Fărâma de lângă pol

2012-01-23T03:05:00.000+02:00

Foto: Emilia Prodea & Ciprian Pantea

Articol de Ciprian Pantea

Orice mediu nou pare nefiresc la început, ceea ce mă face să cred că primele zile de viață au fost la fel de stranii. Adaptarea la noul tu, noul eu e nefirească de fiecare dată. În Islanda, peisajul abia se deslușește în cele patru - cinci ore de lumină și se pierde uneori într-o noapte rece pictată în verde.

E normal pe aici să nu prea vezi păduri, dar parcă le simți oarecum lipsa atunci când te uiți uimit la crestele golașe ale munților. A fost primul lucru pe care ochiul meu de muntean l-a observat în drumul de la aeroport spre hostel. Tot peisajul neobișnuit, toată goliciunea albului au dispărut printr-o socializare grozavă cu un șofer prea zâmbăreț și comunicativ pentru ora 2 dimineața și cu un curajos sud-african care s-a hotărât să plece în călătoria vieții lui. Sud-africanul e un fel Nică cu părul bălai care s-a gândit să facă un drum inițiatic la aproape 26 de ani în țara de gheață de lângă polul nord, încă o confirmare a faptului că trăim într-o postmodernitate incertă care ne face să cautăm „sensul vieții” și pe sine. Ori poate, paradoxal, individul postmodern fuge de sine însuși. Oricum ar fi, atât timp cât nu stai, ci cauți, vei descoperi ceva, iar lucrurile se vor așeza ușor și sigur în viața pe care o trăiești.

Vikingii au căutat și ei prin ape mari și au descoperit ceva, un tărâm neîmblânzit. Dar acum Reykjavik-ul, Fumul Alb, nu mai apare atât de sălbatic ca la început, ci s-a liniștit întinzându-se peste câteva coline și lăsându-se străbătut de străzi micuțe curate, fără prea multă zăpadă (Nu pentru că nu ar fi multă zăpadă, ci pentru că sunt curățate conștiincios) privind agale spre ocean.

Deși mic, orașul nu exagerează prin aglomorație, cele mai multe SUV-uri și mașini stau parcate liniștit lângă căsuțe. Pe de o parte distanțele sunt mici, iar pe de cealaltă parte e iarnă și că activitatea de aici poate fi mai redusă.

Când ninge, orașul e cuprins din toate părțile de zăpadă, iar luminițele de Crăciun îi dau aroma de orașul Moșilor Crăciuni furăcioși care ies de te miri pe ce stradă și te sperie. Și uite că ne-am izbit ușor de cultura populară a islandezilor cu moșii lor furăcioși, care acum sunt vizibili în proiecții animate pe clădirile din centrul orașului și mai puțin în povești la gura sobei.

Brazii micuți, căsuțele ascunse sub zapadă, gardurile de două-trei palme și liniștea din cartierele islandeze construiesc un decor de care te desprinzi cu greu și îți creează un sentiment de siguranță și familiaritate pe o stradă pustie într-o noapte polară. Acest decor te obligă, de multe ori, să te gândești că după colț dai nas în nas cu adevăratul Moș Crăciun și nu doar cu proiecții video.

Am fost fermecat de coerența arhitecturală a căsuțelor, care nu exagerează în dimensiuni, ba chiar îți creează un sentiment de intimitate și te integrează în peisaj pe negândite.

Uitându-mă, mă pierd puțin și îmi vine in minte o idee stranie, aceea că Islanda e dovada clară că omul poate domestici pustiul și odată transformat pustiul în spațiu locuibil, aduce cu sine un sentiment de siguranță. Oricum, acest sentiment aparține mayei, că locul bătăliei dintre apă și foc nu reprezintă sub niciun fel siguranța, ci condiția firii pământești a luptei adeseori inegale dintre lumi.

Dar de ce să-ți faci griji pentru mâine? Islandezii nu sunt atât de îngrijorați că stau pe o insulă vulcanică pe cale să erupă. Ba chiar sunt foarte linistiți, relaxați și nu am văzut vreo urmă de stres sau nervi în comportamentul lor. Cred că duc o viață normală, așa cum ar trebui să fie, viață fară griji: trăiește, iubește, călătorește, muncește. Islandezii sunt întruchiparea relaxării și civilizației, iar confirmarea cea mai șocantă sunt dușurile comune în care trebuie să intri gol pușcă. Deh, ei nu au nimic de ascuns. Iar această experiență, reprezintă pentru cei mai mulți străini o provocare culturală vizibilă.

În țara contrastelor naturale, e o plăcere să te bucuri de o lagună albastră, caldă într-un ținut înconjurat de lavă vulcanică la câteva grade sub 0 și nu-ți pasă că ești aproape gol sau că ninge sau plouă peste tine. Important e să ai pe cineva lângă tine alături de care să împarți din priviri acest loc sălbatic, care varsă în tine o bucurie inexplicabilă.

Foto: Emilia Prodea & Ciprian Pantea

Iar această bucurie, am gustat-o intens în cele câteva zile de călătorie. Uneori, o liniște stranie înconjoară totul și îți dăruiește un sentiment de atotputernicie peste un ținut pe care nu poți să-l cuprinzi, o liniște împărătească care înconjoară fiecare loc atins de Dumnezeu. E normal să nu mai simți foame sau sete, ci să te pierzi în culori vii, pline de lumină. Cerul poate fi peste tot albastru, dar nuanța cerului are culoarea sufletului care-l privește; iar liniştea are muzica sa, uneori mult mai frumoasă decât orice creație omenească. Muzica pe lângă liniște e doar zgomot. Spre exemplu, All is silence conține ceva din profunzimea acestui ținut, dar nu se compară cu sursa de inspirație prezentă acolo.

Am spus că este un tărâm schimbător, iar vremea e probabil singura care stăpânește cu mână de fier viața oamenilor cu toanele sale, ninsoare,soare, ploaie, soare, ninsoare, nori, ceață - toate în câteva ore. Dar, pe această fărâmă de pământ, nu-i doar liniște. Oceanul înfuriat pare că rupe în vuietul său din nisipurile negre ale Islandei, înfruptându-se cu valurile sale din nou și din nou, de parcă nu se mai satură. Pare un zeu înfuriat ținut de o putere uimitoare într-o cușcă. Iar vântul, libertinul, în viteza lui te suflă și ți-e frică ca nu cumva să-ți iei zborul ca bona Mary. Dacă vă mai spun că într-un loc am avut un meniu complet cu valuri imense, vânt puternic plus un desert cu năvălire de pietre, atunci vă imaginați că pentru noi apocalipsa poposise. Dar fiecare moment are aroma sa pe care am gustat-o cu bucurie și binecuvântare.

Acolo, soarele este uneori un moft, el nu este stăpânul zilei, dar este esența care dă gust acestui loc. El este pictorul care colorează ghețarii în albastru și cel care se bate cu norii negri desăvârșindu-le culoarea, el îmbată cu voioșie tot ținutul acesta înghețat, dăruindu-i un aspect paradisiac din care nu ai vrea să te desprinzi.

Uneori ceea ce trăiești reprezintă un element unic pe care îl poți împărtăși numai cu cei care au experimentat același lucru sau cu aceia care au aceeași răbdare și deschidere suflească să-și imagineze un ținut domesticit pe alocuri printr-o așezare omenească. În rest, renii și căluții islandezi se bucură de sălbăticie și de libertatea unui tărâm în care nu există animale carnivore, ci doar de pajiști întinse.

E revuluție Leonido, e reacțiune soro

2012-01-16T20:36:00.003+02:00

Foto: Christophe Riccio

Articol de Ciprian Pantea

„E revuluție Leonido, e reacțiune soro!”, care va să zică „toate’s vechi și nouă toate” că „revuluții” au mai fost și vor să mai fie, iar febra în exces a maselor odată declanșată nu se răcește decât cu furtunul de apă rece. Protestele din București se înscriu oarecum într-o normalitate a vremurilor. Le-am văzut la greci, francezi, englezi, spanioli, egipteni, libieni etc. Că doar trăim în nouă epocă a manipulării tehnologice a maselor. Dar mă întreb: ce s-a rezolvat prin revoluții? O revoluție nu face nimic altceva decât să schimbe elitele, iar cele noi sunt condamnate la același greșeli ca predecesorii. De ce? Pentru că spiritul uman se degradează în absența luminii – și e normal să ai corupție atunci când valorile fundamentale dispar.

În România, manifestațiile populare au început timid prin așa numitele Ocuppy Romania, nu că ar fi fost vreo mișcare originală... Dar cine erau aceia care manifestau în serile trecute în București? O mulțime de bătrâni nemulțumiți de pensiile mici care până mai ieri îl jeleau pe Ceaușescu la mormânt, iar azi îl vor și pe Băsescu la Târgoviște; câțiva tineri care se lasă în voia crezului de schimbare, plus niște adepți ai bătăilor în aer liber, și să nu uităm de cetățeanul turmentat întotdeauna prezent „la datorie, Coane”!

Mă întreb, dacă guvernul este demis, ce se rezolvă? Ca să ne mai dezmeticim puțin, România depinde de un contex european și internațional care promovează o liberalizare și privatizare excesivă. Go planet! PDL, UNPR, PNL, PSD, UDMR etc. oricine ar veni după acest guvern, ar lua aceleași măsuri ca predecesorul său: iar împrumuturi, iar privatizare, iar FMI. Dacă nu fac aceste lucruri sunt trași la răspundere, vedeți cazul Ungariei, țară care nu o duce prea bine în ultima vreme. Tindem spre o guvernare globală, așa că pleacă ai noștri, vin ai noștri. Această situație nu se referă doar la România, ci se înscrie în universalitatea schimbărilor de pretutindeni, statele naționale își pierd din putere, iar coorporațiile preiau din responsabilitațile lui. Hai să vorbim despre taxele de intrare pe autostradă (în Europa e ceva normal să plătești când intri pe autostrată), pensiile devin private, etc, etc. Să nu-mi spuneți că nu ați auzit de circulația capitalului în lume sau că ați uitat de Nokia, de Coca Cola ... Eh, dar noi facem revoluție, fără cap!

Boomul sau Legea Sănătății a fost retrasă, asta e cea mai bună dovadă că suntem într-o democrație. Privatizarea sistemului de sănătate în concepția acestei legi reprezenta o soluție pentru corupția din sistemul medical și un pas spre modernizarea lui. E adevărat, poate că nu e cel mai potrivit răspuns, se pot găsi și alte soluții. Totuși apreciez încercarea de a realiza ceva. Mă întreb oare sistemul de sănatate românesc nu e deja privatizat? Când te duci și scoți din buzunar te miri ce suma pentru a te opera, nu plătești? Uite că și americanii și la românii au un domnu' Lăzarescu, dar totuși sistemul american de sănatate e mai performat. Sâc!

Ce trebuie să facem? Să protestăm inteligent, să ne implicăm rațional și activ în politic și nu doar la vot sau să ieșim să mai facem vreo manifestație. Să lăsăm febrele populare în pace și să tratăm problema la rece, democrație nu înseamnă doar protest! Sistemul se schimbă prin acțiuni succesive, ne trebuie doar o societate civilă puternică, oameni dedicați binelui public și lui Dumnezeu. Schimbarea va veni de la sine, peste câteva generații!

Sărbători fericite!

2011-12-23T00:56:00.000+02:00

Cu ocazia sărbătorilor de iarna Clubul Social vă urează sărbători fericite şi un an nou mai bun!

Pepsi vs. Cola

2011-11-17T22:15:00.001+02:00

Articol de Robert Popescu

Vă amintiţi ultimele reclame la Pepsi (link) şi Cola (link)? Cele din perioada verii? Cea de la Pepsi, alb-negru cu şlagărul folosit şi de Laurenţiu Mocanu în „Locul potrivit”. O pretenţie de retro-marketing, să foloseşti o perioadă istorică plină de semnificaţii negative, dar care conform unor studii recente este tânjită asemeni unui paradis pierdut. Să încurajezi nostalgia faţă de un sistem criminal ale cărui victime sunt mai numeroase decât cele ale nazismului, să bagi sub covor toate mizeriile şi să afişezi umilinţele îndurate în aşa fel încât unii, cât mai mulţi, să suspine contemplativ şi aprobator.

Toate astea fiindcă alături de Pepsi a fost mai uşor. Una dintre puţinele mărci vestice care probabil astâmpăra setea de occidentalizare, reuşeşte acum să marcheze două dintr-o lovitură. Pentru cei care comunismul a lăsat gustul amar al regimului ceauşist, Pepsi este prietenul alături de care ai pătimit, prietenul care la nevoie se cunoaşte şi care nici acum nu te-a părăsit, de aceea răsplăteşte-l şi plăteşte-l, cumpără-l pentru că merită, doar a suferit alături de tine. Pentru cei care în comunism a fost mai bine, acum Pepsi se prezintă ca un liant către acea epocă de aur suflat, un simbol surogat al vremurilor de altădată. Ceea ce fac cei de la Pepsi este să afişeze într-o lumină falsă nişte intimităţi ale conştientului colectiv, intimităţi de care brandul este străin, având un profit generos şi atunci şi acum.

Acum, Coca Cola, scoate de la naftalină imagini ale afluenţilor ani 50. Familia prosperă căreia nu-i lipsea nimic, germenele revoluţiilor culturale de mai târziu care au militat împotriva materialismului. Soţiile tipice, blonde, toate coafate în stilul Marylin Monroe, bărbaţii cu maxilarele puternice, freza stil Superman şi copiii alături completează tabloul familiei perfecte cu zâmbetul strălucitor a la colgate .

Nu simţiţi o mică contradicţie oare? În perioadă postcriză economică să afişezi un tablou îmbuibat de fericire şi abundenţă în care sticla de Cola la 0.25 devine emblematică, nu este asta cumva o încercare de a refuza prezentul şi a mistifica trecutul?

Strategiile celor două branduri sunt aceleaşi, ambele ignoră realităţile prezentului şi se prezintă drept simbolurile din care sorbi aroma unor perioade istorice idilice, aromă 100% artificială binenţeles.

După toate astea cineva ar putea să se întrebe, este oare moral ceea ce fac cele două branduri pentru a se vinde? Este moral să denaturezi simboluri, tradiţii, istoria pentru a-ţi vinde lichidul toxic care nu are zahăr, dar are îndulcitori mai periculoşi decât zahărul şi care, în niciun caz, nu se potriveşte la masă fiindcă dă peste cap digestia?

Voi ce credeţi?

foto: http://www2.aes.ac.in

Distanţa dintre leagăn şi pat

2011-11-02T10:08:00.005+02:00

Despre relaţiile de prietenie dintre femei şi bărbaţi

Un prieten adevărat îţi ştie slăbiciunile, dar îţi arată calităţile, îţi simte temerile, dar îţi întăreşte credinţa, îţi cunoaşte îngrijorările, dar îţi eliberează spiritul, îţi recunoaşte defectele, dar îţi subliniază posibilităţile.
William Arthur Ward

Încă din antichitate s-a încercat definirea sentimentului care aproprie oamenii, care îi face să se simtă confortabil unul în prezenţa celuilalt, îi dezbracă de secrete, le demonstrează că încrederea şi aprecierea nu se calculează în bani şi în avuţii şi care le dublează bucuriile, înjumătăţindu-le nefericirile. Prin însăşi natura sa, prietenia este, probabil, unul dintre conceptele cel mai greu de definit.
În mare, prietenia se construieşte pe anumite variabile fundamentale: încredere, respect, simpatie, pasiuni comune, ataşament, durabilitate. Este clar faptul că atunci când două persoane se împrietenesc, există o simpatie, o atracţie între ei care îi determină să-şi petreacă timpul împreună. De asemenea, încrederea este esenţială, iar aceasta se construieşte în timp, aidoma ataşamentului. Nu putem vorbi despre prietenie dacă ea se defineşte ca o relaţie temporară, ce nu implică un mod similar de a gândi sau de a înţelege lucrurile.
Numeroase studii s-au conturat în jurul relaţiilor de prietenie dintre oameni, axându-se, în special pe delimitarea prieteniilor dintre bărbaţi şi a celor dintre femei. Despre legăturile de amiciţie dintre „parteneri” de sex opus, cercetătorii nu au reliefat încă o teorie universal valabilă, unii acceptându-i validitatea şi autenticitatea, alţii negând-o până în pânzele albe. Prietenia dintre femei şi bărbaţi reprezintă subiectul pe care îl supun atenţiei voastre în acest material, încercând să conturez o imagine de ansamblu despre cât este mit şi cât este realitate când vine vorba de aceste legături.
R. R. Bell afirma în lucrarea sa, World of friendship (1981, 55) că nu există un factor social mai important decât cel al sexului în ceea ce priveşte construirea variantelor de prietenie. Astfel, genul este cel care organizează prieteniile, regăsindu-se trei modele fundamentale ale acestor legături: prietenii între femei, prietenii între bărbaţi şi prietenii între femei şi bărbaţi.
Studiile demonstrează faptul că tipul de prietenie dintre femei şi bărbaţi este cel mai rar întâlnit dintre cele trei pattern-uri. În conformitate cu Bell (1981), acest lucru este adevărat în special în cazul celor căsătoriţi sau al cuplurilor, prietenia dintre persoanele de sex opus fiind mai rar întâlnită decât în cazul celor singuri. În Just friends: The role of friendship in our lives, Rubin (1985) sugerează motivele pentru care se întâmplă acest lucru şi anume gelozia şi posesivitatea ce însoţesc, de regulă, relaţiile de cuplu şi cele sexuale.
Bell (1981) discută despre modalitatea în care ar descrie un nou model de prietenie între persoane de sex opus, în curs de dezvoltare: bărbaţii optează mai mult pentru femei atunci când vine vorba despre relaţii mai apropiate, mai intime de prietenie, iar pentru legăturile de amiciţie cu alţi bărbaţi doar când acestea le oferă un grad mai redus de stres. Astfel, în momentul în care bărbaţii simt nevoia să vorbească despre sentimente, stări, trăiri nu o vor face, cel mai probabil, decât cu amicele lor, iar când vine vorba despre aspecte generale, de o natură masculină, întotdeauna le vor discuta cu cei de acelaşi sex. Ar fi şi puţin ciudat să discute cu femeile despre Formula 1, karate sau wrestling şi cu bărbaţii despre frustări, stări de singurătate sau de împlinire. Aceste aspecte au fost remarcate şi de Rubin (1985): unii bărbaţi din cercetarea sa au descris cum prietenia cu o femeie le oferă un sentiment de afecţiune grijulie, atenţie şi intimitate, chestiuni care, în mod normal nu sunt valabile în prieteniile cu alţi bărbaţi. Femeile au împărtăşit acelaşi punct de vedere şi majoritatea confirmă că, în prieteniile cu bărbaţi, ele sunt cele care ascultă şi oferă sprijin emoţional, afecţiune. Totuşi, un număr considerabil de reprezentante ale sexului frumos au declarat că prieteniile cu bărbaţii sunt mai puţin intimite decât acelea pe care le au cu alte femei. Când vine vorba despre cele mai intime detalii, femeile vor prefera mereu o legătură de amiciţie cu alte femei, în pofida unei relaţii cu bărbaţii.
Astfel, cercetările în domeniul ştiinţelor sociale au sugerat că, în momentul în care bărbaţii şi femeile discută în mod amical, ei accentuează comportamentul corespunzător noţiunilor culturale care îi definesc. Bărbaţii se concentrează pe împărtăşirea activităţilor, iar femeile pe cea a emoţiilor (Walker, 1994, 249)
În cercetarea Girl Talk. The new rules of female friendship and communication, comandată de către Diet Coke, există şi o secţiune dedicată „prieteniilor de sex opus”. Psihologii evoluţionişti sugerează faptul că relaţiile de prietenie între indivizi de sex opus pot reprezenta o strategie evoluată prin care bărbaţii se aleg cu sex, femeile câştigă protecţie, iar ambii acumulează informaţii despre cele două sexe. În urma focusurilor şi a interviurilor s-a remarcat că, pentru anumite scopuri, bărbaţii amici sunt favorizaţi în faţa femeilor de către reprezentantele sexului frumos – activităţi, ieşiri, distracţie. De asemenea, o relaţie de prietenie platonică între sexe este percepută drept o bună modalitate de a căpăta o perspectivă „din interior”. Pentru femei, prieteniile cu bărbaţii sunt văzute drept o ocazie de a evada din când în când de sub analizele minuţioase ale naturii relaţiilor de prietenie dintre femei. Unele reprezentante ale sexului frumos au explicat că unii amici sunt destul de feminini, în timp ce alţii se bucură să fie „una dintre doamne”, iar unii se simt mai mult decât confortabil în acest rol.
În timp ce prietenii femeilor sunt, de obicei, alte femei de vârstă apropiată, peste jumătate dintre cele cu vârsta cuprinsă între 26 şi 35 de ani au un prieten de sex opus apropiat, care nu este partenerul lor şi aproape o treime dintre reprezentante ale sexului frumos are un prieten homosexual. Numeroase femei găsesc prietenia cu un bărbat gay mai uşor de menţinut decât amiciţia cu un bărbat hetero.
Până acum am trecut în revistă câteva motive pentru care se presupune că există relaţiile platonice între persoane de sex opus. Dar ele chiar există? Cum sunt sau cum pot fi acestea întreţinute şi menţinute pe aceeaşi linie de plutire fără a devia înspre o relaţie sexuală? Întrebarea din urmă este perfect normală având în vedere faptul că se presupune că un bărbat nu poate avea niciun fel de relaţie (inclusiv de amiciţie) cu o femeie pe care nu o găseşte măcar puţin atrăgătoare din punct de vedere fizic.
Da, prieteniile platonice pot exista. Cel puţin la început. Dar cum le “ajutăm” să nu se deterioreze în timp?
Laura K. Guerrero şi Alana M. Chavez au încercat să găsească răspuns la această întrebare prin studiul Relational Maintenance in Cross-Sex Friendships Characterized by Different Types of Romantic Intent: An Exploratory Study, din anul 2005. Cercetarea investighează dacă percepţiile de întreţinere a comportamentului din cadrul relaţiilor de amiciţie dintre bărbaţi şi femei variază în funcţie de intenţia romantică, sex şi gradul de incertitudine. Indivizii care au fost implicaţi într-o astfel de relaţie, spun că întreţinerea şi menţinerea aceluiaşi comportament de-a lungul acestor legături, depinde de una dintre următoarele situaţii: dragoste reciprocă (ambii parteneri doresc ca relaţia de amiciţie să evolueze într-una romantică), relaţie strict platonică (niciunul dintre parteneri nu-şi doreşte o legătură de natură romantică între ei), romantism (individul tânjeşte după romantism, dar îi este teamă că partenerul nu este interesat), respingerea romantismului (unul dintre parteneri nu vrea o relaţie romantică, dar tinde să creadă că celălalt aspiră la o astfel de legătură). S-a demonstrat că persoanele care îşi doresc o relaţie romantică au cele mai bune şanse de a-şi menţine comportamentul. Cei care au respins romantismul şi cei care s-au aflat în situaţia strict platonică au raportat un contact şi activităţi mai puţin rutinizante, mai puţin flirt şi mai multe discuţii din afara romantismului. Indivizii care se încadrează în situaţiile de dragoste reciprocă s-au dovedit a fi cei mai interesaţi de discuţiile despre relaţii amoroase. Cei care au fost nesiguri în ceea ce priveşte statusul relaţiei lor de amiciţie reprezintă categoria cel mai puţin probabilă să raporteze utilizarea anumitor pattern-uri de întreţinere relaţională. Toate aceste constatări subliniază caracterul dinamic al modului de întreţinere relaţională în cadrul legăturilor de prietenie.
Totuşi pot exista doar relaţii de prietenie între bărbaţi şi femei? April L. Bleske şi David M. Buss au încercat să lămurească această dilemă raportându-se la unele trăsături ale prieteniei ce pot fi considerate, în aceeaşi măsură, benefice sau costisitoare. Studiul Can men and women be just friends? este construit în jurul ideii conform căreia fie aceste beneficii pot reflecta o psihologie evoluată a relaţiilor platonice, fie ele sunt produse accidental. Rezultatele investigaţiei au validat ipoteza potrivit căreia bărbaţii şi femeile au o psihologie evoluată asupra relaţiilor de prietenie dintre indivizi de sex opus, după cum susţin şi rezultatele cercetării comandate de către Diet Coke. O posibilă explicaţie ar fi că beneficiile derivate din aceste prietenii sunt produsul altor mecanisme psihologice evoluate. De exemplu, cel mai mare beneficiu al sexului cu amica perceput de către bărbaţi poate fi produsul dorinţei lor evoluate de varietate sexuală. Conform acestei explicaţii, dorinţa bărbatului pentru a face sex cu amica este un roman de aplicare a unei adaptări deja existente – dorinţa sa evoluată pentru varietatea sexuală. Cercetarea a adus dovezi bazându-se pe standardele percepţiei beneficiilor, frecvenţei primirii acestor beneficii şi a diferenţelor sexuale în termeni de beneficii şi frecvenţe raportate. Ar mai trebui, însă, determinate şi aspectele: dacă accesul sexual şi protecţia sunt funcţii evoluate ale prieteniilor dintre bărbaţi şi femei şi dacă aceste percepţii ale beneficiilor sunt un produs evoluat al dorinţelor de împerechere ale bărbaţilor şi femeilor.
Personal, cred cu tărie în prieteniile dintre bărbaţi şi femei, experienţa validându-mi această părere. Cred, de asemenea, că astfel de prietenii sunt destul de rare, că atât personalitatea, cât şi educaţia îşi spun cuvântul în acest caz. Nu pot să nu fiu de accord şi cu faptul că aceste relaţii îşi pot schimba scopul, destinaţia pe parcurs, transformându-se din relaţii strânse de amiciţie în prietenii cu beneficii.

Voi ce credeţi?

Bibliografie
Bell, R. R. (1981). Worlds of friendships. Beverly Hills, CA: Sage Publications.
Rubin, L. B. (1985). Just friends: The role of friendship in our lives. New York: Harper and Row.
Walker, K. (1994). Men, women and friendship: what they say, what they do. În: Gender & Society. 8 (2): 249
http://homepage.psy.utexas.edu/homepage/group/busslab/pdffiles/just_friends_2000.pdf
http://onlineacademics.org/CA104/private/OppositeSexFriends.pdf
http://thechp.syr.edu/genpat.htm
http://www.sirc.org/publik/girl_talk.pdf

Foto: Friendzone

Mă atragi! Dar oare de ce?

2011-10-31T22:08:00.004+02:00

Despre atracţia sexuală

Un bărbat intră într-o cafenea şi se aşază lângă una dintre cele 5 femei care stau singure la mese diferite, adulmecându-şi cafeaua. Femeia „privilegiată” este blondă, cu părul lung, ondulat, buze pline ce ascund o dantură perfectă. Îmbrăcată într-o rochie vaporoasă, albă, cu buline negre, tânăra stă cu picioarele unul peste celălalt, în timp ce încearcă să-şi aprindă o ţigară şi se uită peste umăr la bărbatul înalt din stânga ei.

Tânărul brunet, cu ochii verzi-căprui, cu un fizic sănătos şi viguros ce emană masculinitate, cu o privire ademenitoare şi un parfum conceput pe bază de lavandă, ce se desprinde de pe ţinuta sa business, se oferă să-i aprindă ţigara blondei. Aceasta nu îl refuză, ba chiar îi zâmbeşte seducător.

Totul pare firesc, dar în momentul în care ne concentrăm atenţia asupra motivelor care au determinat alegerea bărbatului, dar şi acceptul femeii în ceea ce îl priveşte, datele poveştii se schimbă.

Este de la sine înţeles că bărbatul şi femeia s-au ales şi acceptat, oferindu-şi reciproc ocazia unei interacţiuni de natură interpersonală cu textură sexuală. Pot exista cel puţin două interpretări ale problemei şi anume:

Cei doi au răspuns unor doleanţe mai vechi pe care le aveau. Astfel, atracţia sexuală dintre cei doi nu este nouă, este construită de-a lungul vieţii lor, încă din momentul în care părinţii le citeau poveşti cu Ileana Cosânzeana sau Făt-Frumos. Apoi, toate celelalte trăsături, caracteristici favorabile sau dezirabile au fost sugerate iniţial de către părinţi, prin afecţiunea pe care aceştia şi-o arătau în prezenţa copiilor, iar mai apoi de către anturaje şi mass media, prin promovarea cuplurilor în care femeia este o blondă atrăgătoare sau bărbatul este un brunet viril, cu un Maserati în loc de calul alb din poveşti. Aici, atracţia sexuală este construită social.
Cei doi sunt atraşi pe loc, unul de celălalt, deşi poate niciunul dintre ei nu se încadrează în tiparul partenerului ideal. Pur şi simplu, sunt atraşi de fizicul celuilalt, de miros, de postura corpului şi de semnalele pe care trupul le transmite.

Am întâlnit un număr destul de ridicat de persoane care mi-au mărturisit preferinţele lor în materie de partenerul ideal şi am constatat că persoana alături de care convieţuiesc „nu se încadrează tiparului”. Deşi multora le plac blondele, partenerele sunt şatene, brunete, roşcate şi nu sunt construite după modelul 90-60-90. Răspunsul este de la sine înţeles: „Îmi plac blondele, dar niciuna nu a reuşit să mă facă să am fiori sau să mă tulbure în vreun fel”.

Dacă un istoric al comportamentului pe care oamenii îl afişează atunci când sunt atraşi sexuali/îndrăgostiţi/iubesc ar încerca să redacteze un op de o vastitate copleşitoare despre „trendul dragostei” ar realiza, fără să conştientizeze, de fapt, doar o incursiune în această „modă”. Gusturile indivizilor se chimbă de la o vârstă la alta, de la oameni la oameni, nu se constată nicio diferenţă faţă de „trendul” altor afaceri. La fel ca atunci când este vorba despre limbaj, gesturi, conduite sociale, moda poate determina care este tipul de frumuseţe feminină preferat la un moment dat, cum a fost, de exemplu, cazul lui Marilyn Monroe, Brigitte Bardot sau al lui Elizabeth Taylor. Astfel, dacă uneori sunt preferate blondele şi minionele, alteori sunt adulate roşcatele înalte şi zvelte.

Există numeroase trăsături fizice, naturale sau accentuate prin machiaj sau intervenţii chirurgicale, ce pot fi apreciate la cel mai ridicat nivel. În funcţie de cultura locului, pot fi preferate femeile cu picioare de chinezoaică, cu gâtul alungit de inele de alamă – iluzie optică – (cum este cazul femeilor cu gâtul lung din tribul Padaung), femei ce practică un machiaj în stilul Cleopatrei sau al lui Nefertiti sau femei ce „umplu patul” în genul celor pictate de Rubens, cum sunt cele apreciate de către bărbaţii din lumea musulmană. Astfel, există importante diferenţe în ceea ce priveşte acea parte a corpului care stârneşte, în primul rând, interesul sau atracţia sexuală: ochii, gâtul, picioarele, talia, urechile. Nu se poate discuta despre un standard universal valabil referitor la atractivitate, în schimb se poate remarca modul în care interesul este concentrat diferit de la o cultură la alta.

Personal, cred că atracţia sexuală nu ţine de gusturi, ci de biologie. Documentarul „The Science of Sex Appeal” prezentat de Discovery (pe care vi-l recomand) susţine ideea conform căreia la temelia opţiunilor pe care le facem în viaţa intimă nu se evidenţiază nici influenţa culturii sau a mass media, a alegerilor personale bazate pe modele pe care părinţii sau anturajul ni le-au sugerat. Astfel, studiul evoluţiei a demonstrat că femeile sunt determinate genetic să opteze pentru bărbaţii cu un aspect masculin înspre feroce, care să le protejeze, iar bărbaţii încearcă să găsească indicatorii feminităţii în fiecare femeie pe care o consideră o potenţială parteneră.

De cele mai multe ori, atracţia sexuală se poate rezumă la semnale vizuale, olfactive şi auditive, dar aceste determinante nu sunt pretutindeni acceptate sau pot să nu se intersecteze. Putem vorbi despre toate odată sau despre fiecare separat. Cert este că luate separat, aceste elemente pot instiga potenţialul partener.

Voi ce credeţi?

Foto: Monalisa after one week in Lebanon

Gânduri îngropate în poiană

2011-10-29T22:54:00.000+03:00

Articol de Ciprian Pantea

Acesta nu este un articol despre fericire, nu e articolul ăla pe care l-aș fi scris după ce am citit câteva jurnale de specialitate, după ce aș fi digerat bine ce înseamnă fericirea sau câți oameni declară că sunt fericiti și în ce condiții. O să vină vremea să scriu și despre acea fericire. Țin să mai spun că această scriere nu e un articol, e un soi de incursiune într-o lume despre care știam că există, dar pe care n-am avut ocazia să o vizitez. Nu foarte departe de civilizația urbană a Brașovului și a Făgărașului se întinde peste dealuri o lume românească, rurală și liniștită, pe numele ei Poiana Mărului. Să ajungi pe dealul înalt de unde poți să vezi munții de jur împrejur, să te simți sus, dar totuși să admiri înălțimile e un dar dobândit prin naștere sau prin șansa de a poposi prin aceste locuri. Totuși, lucrurile nu stau pe atât de poetic pe cât aș vrea eu să le descriu, ușurința înșiruirii gândurilor mele nu se compară cu viața unor oameni „împrăștiați pe dealuri de Dumnezeu”.

E greu să-ți duci viața singură la 80 de ani printre văile și colinele de sub munţi, să simţi fiecare picătură de apă cărată de la fântână peste deal pentru tine şi animalele tale, să mergi vreo două ore până la biserică, așa cum obișnuiește tanti Maria sau să fii tânăr școlar ori licean așa cum sunt Ionuț și respectiv Mădălin, să mergi cu autobuzul până la școală, să înduri frigul din staţie până vine autobuzul. Toate aceste dificultăți contribuie într-un mod sau altul la definirea unei concepții asupra vieții. Preferințele copiilor legate de școală, sunt definite în acest cadru incomod al deplasării între școală și casă, l-am putea învinovăți pe școlarul Ionuț care afirmă că „nu-i place la școala și nici să scrie”?

Școala și biserica se pierd printre văi în liniștea munților, iar străbunii se odihnesc, aproape de sămânța lor, în grădina din spatele casei. Pe cât de greu pare pentru ei să locuiești pe deal, pentru mine a fost un moment de fericire tăcută care mă facea să mă întreb ce anume din tot spațiul întins între munți mă face fericit? Mă întrebam dacă nu cumva fericirea vine la pachet? Știu că fericirea nu vine la pachet pentru toți într-un moment, poate doar câteodată.

Toată lumea asta nu cunoaște nicio criză, pare ruptă de realitatea nebună în care trăim. Mă gândesc dacă nu cumva sunt ei fericiții neștiutori care-și duc încet viețile din jurul lucrurilor simple ale naturii, un lup, o oaie, un urs ori vreo ciută. Îmi vine în minte un citat dintr-un film, Spiderman cred, „With great power comes great responsibilities”, iar lumea în care vrem să trăim și-a luat prea multe responsabilități și se pare că le gestionează defectuos.

Ei sunt oameni simpli care nu excelează în bogăție, dar își administrează bunurile cât să le ajungă și le pare rău când vreo dihanie le prădează vreun animal.

Social ei sunt etichetați ca fiind întârziații, murdarii și uitații pentru că nu au internet, televizor, apă curentă etc. Atunci când te gândești la acești oameni împrăștiați pe dealuri îți lasă în minte un iz de medieval de oameni care încă-și mai îngroapă morții în grădină, aproape de vrun măr sau de vreun copac. Totuși, acest rural românesc a reușit să nu pună în pericol animalele sălbatice, ci, mai mult, uneori reușește să trăiască în pace cu ele, pentru că așa cum spunea tanti Maria, „mai la vale, oamenii fac fânețe cu lupii pe lângă ei, s-au domesticit”.

Nu știu dacă trebuie să spun că lupul este pe cale de dispariție în țările vest Europe, în timp ce în România se regăsește o largă populație alături de alte câteva țări balcanice. Ursul se află cam în aceeași situație. Deci, cât de rea e ruralitatea românească? Atât timp cât se păstrează specificul natural și oamenii sunt susținuți prin construirea de infrastructură și crearea de facilități capabile să modernizeze satul românesc, aceste ținuturi uitate se pot trasforma în raiuri în care mulți și-ar dori să se nască, să trăiască, să renască. Potențialul e mare, rămâne ca noi să punem în valoare, să promovăm o Românie profundă care pe alocuri păstrează memoria străbunilor în spatele casei.

Foto: Ciprian Pantea

Eseu cultural

2011-10-22T21:19:00.003+03:00

Articol de Ciprian Pantea

Fiecare dintre noi trăieşte şi munceşte pe o mică parte a suprafeţei pământului, se mişcă într-un mic cerc, astfel că vedem lucrurile doar prin şi în acest spaţiu. Dintr-un eveniment public cu efecte largi înțelegem doar un fragment (W. Lippmann, 1922, 43). Iar “lumea socială este complicată şi neobişnuit de bogată în evenimente, pentru a înțelege ce se întâmplă în ea, pentru a funcţiona în cadrul ei în mod eficient, efectuăm operaţiuni de cunoaştere, care ne permit să o simplificăm. (W. Wosinska, 2005).

Uneori trăim prea mult în acest cerc restrâns şi ne obişnuim cu multe dintre părţile sale. De la comportamentul cotidian al oamenilor la universul fizic, spaţiul social devine ceva normal, iar cadrul capată astfel un sens pentru fiecare. Atunci când interacţionăm cu un cadru diferit din punct de vedere cultural, avem tendinţa de a vedea „ciudăţeniile” şi de a critica întâmplările, aspectele, împrejurimile care nu corespund cu ceea ce am învăţat să credem despre mediul în care am trăit. Mergeam cu un prieten din Portugalia prin Skopje şi era într-un şoc cultural evident de vreme ce se lupta să accepte toate disensiunile pe care le observa, de la gunoiul de pe stradă la autobuzele de un antic supărător, dar cu internet gratis sau de la statuile construite sau în construcţie la strigătele la rugăciune ale imamilor.

Explicaţia acestui fapt se regăseşte în interacţiunile exterioare de viaţă le indivizilor, care construiesc imagini proprii lumii sociale. Cunoaşterea şi perceptia, se realizează prin rememorarea imaginilor trecute care au declanşat anumite emoţii, acţionând ca nişte lentile care determină mai întâi selectarea informaţiilor primite din mediul social - înconjurător şi apoi interpretarea lor (Taylor et. al. 1981 apud W. Wosinska, 2005, 80). Această multitudine de imagini, cunoştinţe şi convingeri poartă numele de scheme sociale. Concret, ele sunt “reprezentări mentale ale lumii, care cuprind un cumul de imagini despre mediul înconjurător, elemente ale cunoaşterii lumii, fapte codificate în memorie, convingeri”. Cumulul de imagini sociale, cu încărcătură emoţională ce pot viza diferiţi actori sociali, poate cuprinde înfăţişarea, comportamentul, intenţiile sau moralitatea acestora (W. Wosinska, 2005, 81). Multe dintre acestea sunt dobândite la nivel social şi se bazează pe observaţie, experienţă directă şi comparaţie.

Reduc această discuţie la experienţe culturale pe care le avem în timpul călătoriilor noastre pentru că mă facinează o întrebareşi anume: ce anume văd străinii când vin în România? Am încercat să ies din normalul pe care l-am creat şi să critic cotidianul. Mă gândeam zilele trecute ce spune un străin care pătrunde în minunăţia de Bucureşti şi vede o căruţă trasă de cai din care se strigă sacadat Fiaaaaaaaaaaaaare vechi cumpăăăăăăr! De fapt, cred că l-aş asocia cu un fel de cântec de jale, un soi de publicitate întunecată, care produce multe stereotipuri. Zic eu că nu diferă foarte mult de modul balcanic sau de cel indian în strângerea deşeurilor, pentru că dacă în India şi prin Balcani vedem ca mijloc de locomoţie şi transport câte o bicicletă sau tricicletă, în România vedem atotprezenta căruţă ce străbate agale poteca dintre blocuri strângând te miri ce material. Probabil că nefericiţii sunt un fel de sanitar al oraşului sau poate nu! Dar cu certitudine aceşti sanitari sunt efectul unei administraţii ineficiente, ignorante şi corupte, administraţie care se concentreză mai mult asupra sancţiunii decât asupra unor soluţii eficiente de rezolvare a problemei.

Cum ar fi să vedem într-un oraş european precum Parisul sau Londra căruţe trase de cai şi oameni strigând J'achète de la ferraille ori I buy scrap? Inimaginabil, nu-i aşa? O îndeletnicire cam sălbatică, larg răspândită în anumite medii, dar nejustificabilă pentru o societate care se respectă. Dar, după cum am văzut societăţile astea care-şi acordă acest respect, nu tolerează devianţa, nici taberele întrunite ad-hoc şi nu cred că ar tolera în oraş nici căruţele cântătoare.

O, Bucureşti - capitală europeană!? Un Bucureşti maltratat de proiecte care mai de care mai aberante în care te pierzi şi te sufoci uşor, dar sigur. Cum ai putea să guşti din vechea frumuseţe arhitecturală a Lipscaniului când pe alocuri zac mormane de gunoi şi aşa-zişi comericianţi îşi întind mesele precum pânzele ţesute de păianjeni. Ce mai poţi spune despre spaţiul supraaglomerat şi condimentat cu cerşetori şi cu nelipsiţii câini comunitari? Probabil că şocul cultural pe care l-a avut prietenul meu portughez în Macedonia, îl va avea şi în România sau poate că va fi impresionat de părţile bune ale Bucureştiului, de spiritul românesc, de oamenii primitori, de cântăreţul ce cântă vizavi de Librăria Eminescu.

Ar fi multe de zis, dar sper că vom fi suficienţi de critici să schimbăm acele lucruri pe care le ignorăm, deranjante pentru ochi şi că, într-un final, vom avea suficienta maturitate de a redescoperi lucrurile frumoase din spaţiul nostru cultural.

Bibliografie:

Lippmann, Walter, 2004. Public Opinion. Disponibil pe: http://books.google.com, la data de: 1.07.2008.

Wosinska, Wilhelmina, 2005. Psihologia Vieţii Sociale, Bucureşti: Renaissance.

Foto: Iulia Șandor

Creştin fără biserică

2011-09-07T16:09:00.008+03:00

Am pornit să citesc "Ghidul creştinului ortodox de azi". Am norocul ca părinţii mei să aibă o bibliotecă destul de vastă, aşa că, în această seară s-a intâmplat să îmi pice privirea pe coperta acestei cărţi. Nefiind prea dus pe la biserică, mai ales la propriu, şi pregătindu-mă de un eveniment religios important, am hotărât să citesc mai mult decât titlul. Lucrarea are şi un capitol dedicat prezentării comparative a cultelor creştine, ce m-a facut să ma gândesc că sunt norocos că m-am născut în sânul dreptei credinţe şi nu a trebuit să bâjbâi pentru a o găsi şi a o adopta. Prin însăşi valorile insuflate de către familie şi uneori de societate, am ajuns să am un stil de viaţă apropiat de normele Bisericii. Cu toate astea, nu am o biserică şi nici un duhovnic, nu mă rog şi nu intru în biserici decat foarte rar. Şi mă întreb de ce?

Gândul îmi zboară imediat la nişte ştiri de acum câteva luni, despre acatiste online.

Oare astfel de practici nu aduc mai degrabă a "indulgenţele" catolice, ajungând să ne cumpăram liniştea sufletească? Oare acesta este rolul Bisericii? Ce este o biserică lipsită de credincioşi? Este mai mult decât suma cărămizilor ce o compun? Biserica este Casa Domnului prin credincioşii ce îi calcă pragul şi prin comunitatea pe care aceştia o formează, uniţi de credinţa lor comună în Dumnezeu şi de dorinţa de mântuire. Însă, astfel de practici cum sunt "acatistele online" nu fac decât să îl îndepărteze pe credincios de Biserică, să îl izoleze de comunitate, să îl abandoneze.

Oare nu tocmai acesta este şi motivul îndepărtării mele de Biserică şi al căutării credinţei solitare? Oare nu tocmai acţiunile Bisericii ca ansamblu şi lipsa harului unor preoţi în particular, m-au făcut să ajung la un set propriu de valori şi credinţe? Biserica pare că suferă de aceleaşi "boli" ca şi societatea în care se manifestă doar că la nivel micro, aceste boli sunt mai uşor de identificat... Şi totul îmi pare să pornească de la lipsa harului, a vocaţiei. Tot mai mulţi aleg o cale nu fiindcă este calea pe care o simt, ci fiindcă este calea ce le pare cea mai uşoară.

Biserica, societatea, par să ducă lipsă de oameni potriviţi la locul potrivit. Oamenii de valoare se irosesc pe căi facile în timp ce oportuniştii profită...

Autor: Alexandru Danu

Superman...asistat

2011-09-01T11:14:00.005+03:00

Articol de Robert Popescu

Am ajuns să vrem mai mult decât putem duce, să ne ridicăm la performanţe supraomeneşti, să refuzăm faptul că suntem oameni, să refuzăm eşecul. Suntem îndemnaţi, pardon, mai degrabă obligaţi prin metode subtile, să concurăm cu standarde peste limitele naturale ale corpului uman, iar dacă eşuăm suntem renegaţi, izgoniţi din cursa pentru plăcere. O plăcere deghizată în fericire, un nou zeu cu care comunicăm prin extazul experienţelor extreme, prin tributurile aduse în templele postmoderne (malluri) şi prin

adjuvanţii chimici ce rezolvă noile rătăciri ale omului nou.

Renunţăm la plăcerile culinare în favoarea celor sexuale, corpul, mediul de comuniune cu

zeul trebuie ferit de ispita asimetriei prin canoane ce impun disciplina fizică necesară obţinerii hedonismului haotic. Ciclurile de disciplinare le urmează celor de scufundare în extaz asemeni ciclurilor Kondratieff.

Greşelile ne sperie şi apelăm la surogate ale energiilor interioare din ce în ce mai diverse pentru a evita un colaps psihologic, o dramă inexistentă în timpuri nu demult apuse. Lipsa reperelor şi responsabilitatea imensă pe care o avem în stabilirea propriului stil de viată ne oboseşte, ne încordează resursele psihologice şi ameninţă cu frângerea echilibrului. Dar stai! Resursele noastre interioare sunt inutile, cine are nevoie de aşa ceva când avem Valium,

Prozac şi Viagra? Echilibrul este restabilit prin externalizarea funcţiei, iar performanţele stabilite de industria porno devin motiv de mândrie şi de afirmare a masculinităţii noului bărbat. Suntem gata de orice, oricând, oriunde, doar să avem pastila potrivită.

Viteza şi spaţiul se contractă, experienţele se multiplică, iar sensul se pierde, uiţi de ce eşti în cursă, pentru ce te întreci, cu cine te întreci. Nu vrei să te opreşti de frică că o să pierzi, dar în epoca paradoxurilor salvarea vine tot dintr-un paradox. Opreşte-te, respiră, înţelege. Înţelege că în cursa pentru fericire nu trebuie să alergi fiindcă rişti să treci pe lângă ea, să o pierzi în zgomotul trăirilor artificiale. Dacă privim mai bine ce se află la capătul acestei curse pentru plăcere vedem că la final ne aşteaptă un corp şi un suflet schilodit, măcinate de asaltul nenumăraţilor stimuli, lipsite de forţele proprii de restabilire a echilibrului şi într-o dependenţă de resurse externe. Ca un bătrân ce umblă cu tubul de oxigen după el, numai că tuburile noastre sunt mai sofisticate, mai multe şi noi nu suntem bătrâni.

Prima şcoală de vară în domeniul geopoliticii

2011-06-13T21:01:00.003+03:00

Asociaţia Studenţilor şi Absolvenţilor în Geopolitică şi Relaţii Internaţionale – ASAGRI organizează prima ediţie a Şcolii de Vară GEOPOLITICS, cu tema „Implicaţii geopolitice ale problemei romilor în context european”. Şcoala de vară va avea loc în Râşnov, în perioada 29 iulie – 2 august 2011.

"Evenimentele din ultimii ani, la nivelul Uniunii Europene, atât din Franţa, cât şi din Italia, necesită o abordare serioasă şi din toate domeniile de studiu a problemei romilor. De aceea, considerăm că este necesară studierea implicaţiilor (geo)politice ale acestei probleme dintr-o manieră exhaustivă, începând cu studierea istoriei romilor şi a specificului cultural şi terminând cu modul în care au fost afectate relaţiile internaţionale din Uniunea Europeană, ca urmare a evenimentelor din ultimii ani, cu privire la expulzarea romilor. În cadrul Şcolii de vară GEOPOLITICS - "Implicaţii geopolitice ale problemei romilor în context european" ne propunem să punem toate piesele cap la cap, să definim corect problema şi să găsim soluţii." - Adrian Corobană, Preşedinte ASAGRI

Cei 50 de participanţi, tineri români, din care 25% tineri de etnie romă (studenţi sau absolvenţi în geopolitică şi relaţii internaţionale, în ştiinţe politice, istorie şi sociologie, tineri pasionaţi de domeniul diplomaţiei şi a politicilor publice) vor învăţa despre istoria, cultura romilor şi limba romani, vor dezbate implicaţiile (geo)politice ale problemelor romilor în context european şi vor discuta despre cum afectează această problemă relaţiile internaţionale între statele U.E., vor analiza situaţia socială a romilor din Europa şi vor învăţa despre modul în care finanţările europene pot fi utilizate pentru realizarea de proiecte adresate comunităţilor de romi, încercând să găsească soluţii viabile.

Printre invitaţii speciali se numără: domnul Vasile Ionescu - sociolog şi istoric al etniei romilor, cavaler al ordinului “Meritul Cultural” al României; domnul Zaharia Viorel - Preşedintele ROM – Organizaţia Romilor pentru Migraţie; doamna Miralena Mamina - manager proiect “Salvaţi Copiii”; domnul Gheorghe Răducanu - consilier pe problemele romilor al ministrului de externe, membru în Consiliul Director al European Roma and Travellers Forum.

Prima ediţie a Şcolii de vară GEOPOLITICS va avea loc în Râşnov, în perioada 29 iulie - 2 august, într-un cadru informal şi relaxat, într-un complex turistic străjuit de muntele Velicanu din masivul Bucegi, înconjurat doar de natură. Fiind un proiect co-finanţat de Autoritatea Naţională pentru Sport şi Tineret, taxa de participare este de doar 150 lei, incluzând transportul dus-întors Bucureşti-Râşnov-Bucureşti, cazare şi trei mese pe zi. Asociaţia ASAGRI oferă, celor mai bune 5 aplicaţii, câte o bursă ce le va permite celor înscrişi să participe la activităţile şcolii de vară fără a achita taxa de participare.

Tinerii cu vârsta cuprinsă între 18 - 35 ani care îşi doresc să participe la şcoala de vară sunt aşteptaţi să trimită formularul de aplicare şi un CV până pe 27 iunie, la adresa office@geopolitics.ro. Formularul de aplicare şi toate celelalte detalii se găsesc pe pagina web a şcolii, http://scoaladevara.geopolitics.ro

Proiectul este co-finanţat de Autoritatea Naţională pentru Sport şi Tineret şi de Asociaţia Partida Romilor Pro-Europa.

Parteneri: Parlamentul României, Subcomisia parlamentară pentru romi, European Roma and Travellers Forum, Organizaţia Romilor pentru Migraţie, Clubul Român pentru Relaţii Externe, Diplomaţie şi Afaceri Europene, Asociaţia Manageri în Dialog, Fundaţia Naţională a Tinerilor Manageri, Salvaţi Copiii România, Asociaţia pentru Tineret T.E.A.M.

Parteneri media: Radio România Cultural, RFI România, Revista LUMEA, Radio Lynx, emisiunea Caravana Romilor,Clubul Social, Studnews.ro, Evenimentestudentesti.ro, Lumebuna.ro, Eco Magazin, Metropotam, Romaniapozitiva.ro, Iaşul Universitar, Geopolitics.ro, Stud-Life.ro

Morality and the rules that we don't possess

2011-05-16T20:08:00.015+03:00

Ce e moralitatea? Este doar un set de norme și valori? Problema moralității în societatea contemporană stă sub puterea tot mai mare a capitalului. Am ales morala, ca punct de plecare în acest articol, dat fiind faptul că societatea se bazează tot mai mult pe valori aflate în antiteză.

There is nothing more challenging than trying to transform the way societies work. Others before us tried and failed. Still there is not enough reason to stop demanding more from ourselves. The issue that rises here is: Are we able to develop a system that will provide moral guidance for its stakeholders? In order to give a proper answer to this question we have to analyze morality and its principles along the decades and we realize that these values are used to evaluate people’s actions. As a direct consequence of this finding, we realize that morality is focusing more on what morality does, instead of what morality actually means. And what it “does” it is up to the members that define it. It is some sort of negotiation between the members of the same social group. This negotiation or simple acceptance of a prescriptive behavior does not mean that is moral, but it shows the changeable character of the moral behavior under some situations. Morality as an open source of values and norms relayed in an ethic conduit between people, things that we are allowed to do or simply forbidden. It is what morality does, not what morality means, that is important in an individual’s every day’s life. Few people are concerning about what morality means. Actually, morality is a difficile concept to be defined due to the implications of its signification. Morality can be defined as an act of respect for individuals. Can we apply ethics and morality in a pragmatic aria of economy? Companies are economic beings that survive only through profit. This answer depends on the system that we have created! Because in a traditional society profit was forbidden and therefore immoral, in a communist society, as some of us experienced in the past, the concept was there but in practice did not existed. In the capitalist system we can talk about profit, because the the politics allows this practice. I am not saying that profit is immoral or it should be damned but I am underlying the characteristics of the system we live in. As I was saying we live by different rules that guide us in the day by day life. This is available for companies too. Their ethic systems influence our lives and change the social environment. So I am asking is it ethical to maximize your profit? Is it greedy to move your location and search for low paid workers? According to status of the companies “maximization of the profit” as their main goal they are searching for a proper environment to develop, makes them moral. From my point of view, I believe that this is a good example of immoral behavior, because morality can be defined as the equilibrium of societies. For a company it is important the way it relates to people that work within the company, because if you see them as a partner then you build a strong reliable relationship in which you invest respect and knowledge, but if you see your fellow employees as workers that you can free yourself anytime then your company is and therefore the hole society is in danger. Of course, it exist situations in which as a CEO you have to take into accountancy the possibility of reshaping your company if you have financial difficulties. The question that rises here is in what kind of system we live in? The capital is fact that can shape societies and people, the only thing that remains is a morality in which the people’s freedoms are less valuable. We talk about sexual freedom, still we have issues in giving love and attention to our children, we can talk about freedom of movement and we have issues in accepting other nationalities, we can talk about ecological protection and yet we pollute through our activities. The paradox of the modern society relies in its self because today's morality of the society has no logic structure - only financial interest.

Comunicare cu orice preţ

2011-05-11T23:36:00.002+03:00

articol de Robert POPESCU

Se pare că nu pierdem nicio ocazie să spunem câte ceva despre noi. Defilăm ca nişte cărţi deschise şi nu ne deranjează dacă suntem răsfoiţi de către orişicare. O melodie, ton de apel, o insignă cu Che sau SpongeBob, un tricou cu mesaje amuzante, agresive sau misogine, toate acestea şi nu numai sunt paginile unei cărţi care devine din ce în ce mai subţire şi căreia i se oferă prea multă atenţie pentru coperta ei.

Îmi vine greu să cred că cineva îşi pune o melodie ton de apel doar fiindcă îi place la nebunie acea melodie şi vrea să o asculte câte cinci secunde de fiecare dată când este sunat. Văd şi mă amuz când prin autobuz diverse persoane, odată ce le sună telefonul, iar soneria este o melodie care cred ele că le reprezintă, caută să răspundă cât mai repede, căutări frenetice prin geantă, priviri grăbite, am impresia că ar vrea să oprească melodia cât mai repede. Dar asta ar fi un nonsens, de ce să o oprească dacă îi place? Oare fiindcă zgomotul ar putea deranja pe cei din jur? Atunci de ce nu o schimbă sau îi scade sonorul? Fiindcă atât cât a sunat şi s-a auzit, a zis ce trebuia, şi-a atins scopul de a da de ştire că telefonul sună şi că posesorul celularului este un fan al house-ului, manelelor, stilat cu gusturi fine ce ascultă Lili Marlene, rapper dur şi direct, o persoana plină de umor şi inventivă, creativă şi lista poate continua.

În aglomeraţia de semne şi stimuli de toate felurile fiecare strigă să se facă auzit şi se pare pe măsură ce strigi mai tare, mesajul este mai lipsit de conţinut. Tot acest discurs al semnelor se transformă într-o fragilă şi penibilă armură, fiindcă nu este susţinut de fapte şi experienţe autentice, ci doar de surogate televizate şi înghiţite fără a fi digerate.

Noul tip de comunicare din spaţiul urban, bazat pe simboluri, poate fi văzut ca un curcubeu în care varietatea de atitudini, tipuri de oameni, concepţii şi percepţii sunt puse la vedere pentru a stabili acea previzibilitate necesară interacţiunii sociale. Prin acele simboluri spui cine eşti şi ce vrei sau cel puţin aşa ar trebui. Acest tip de comunicare s-a construit ca o adaptare la spaţiul urban unde datorită volumului mare de stimuli ne limităm doar la a trece în revistă imaginile ce ne înconjoară. Adoptăm astfel o atitudine blazată faţă de ceilalţi, nici nu am avea cum să fim altfel, nu putem acorda fiecărei persoane întâlnite în drum spre şcoală, muncă, atenţia pe care i-am fi acordat-o dacă am fi locuit într-un sat. Sunt prea mulţi şi prea necunoscuţi, aşa că în acest mediu urban anonim un mod de a ne afirma identitatea este prin astfel de semne. Problema intervine când acestea nu-şi găsesc echivalentul în comportament, când aceste simboluri nu sunt susţinute de ceva palpabil. Rezultatul în acest caz este o persoană care se mulţumeşte cu o atitudine de împrumut, cu o imagine de sine departe de cea reală şi cu inerentele frustrări proprii acestei stări.

Dar cum s-a ajuns aici? Cum unii dintre noi suntem prinşi în această vâltoare a simbolurilor goale, a bovarismului născător de dezamăgiri şi frustrări?

Paşte Fericit!

2011-04-22T21:44:00.001+03:00

Despre "devianţa" bunătăţii

2011-04-15T21:50:00.004+03:00

Trăim într-o lume în care, din când în când, ne amintim că suntem oameni. În restul timpului, suntem invadaţi de tehnologie şi de maşinării. E trist să vezi că dezumanizarea devine un fenomen ce ia o amploare din ce în ce mai mare. Suntem aşa de agitaţi, de năpădiţi de probleme materiale, de a ne vedea de grija noastră, încât devianţa a devenit nondeviantă, iar umanitatea, bunătatea şi empatia au devenit "boli" de care puţini mai suferă. Aş putea spune că sunt noile forme de devianţă. Nimeni nu se mai gândeşte la binele aproapelui sau, dacă cineva o face, este o raritate.

De câte ori n-am simţit că suntem agresați de prea multe griji ori de vremea urâtă sau de stresul celor din jur? O senzație acidă, care te îndeamnă să ai o ieșire violentă în celălalt, pentru că, iată, celălalt e suficient de necunoscut pentru a-mi suporta ieșirile, iar costurile mele fizice sunt destul de reduse. Un interacționism simbolic personalizat la nivel social care tratează oamenii drept lucruri sau mijloace pentru satisfacția personală și consum propriu.

Am participat azi la o discuţie cu cineva pentru care banii contează. Deşi nu este vorba despre materialism, C. (aşa îi vom spune), se zbate pentru o viaţă decentă. Mi-a povestit două evenimente la care a luat parte recent. Era foarte indignat de faptul că gesturile sale au fost percepute ca fiind anormale, deşi se încadrează în sfera umanităţii.

Scena 1.
Eram într-un supermarket, aşteptam lângă casieră un operator care trebuia să-mi ştampileze o chitanţă. La casă, era un şir lung de oameni, nerăbdători să achite şi să plece. La un moment dat, din spate cineva a strigat: Haideţi doamnă, plătiţi azi? M-am întors, iar în spatele meu era o femeie la vreo 40 de ani şi o fetiţă până în 10. Cu nota de plată în faţă, femeia studia atent ce vroia să cumpere. Avea pregătite un ulei, un kilogram de făină, unul de mălai, un unt şi o ciocolată. Vânzătoarea îi tot spunea: Totul face 29 ron. Cu ochii doar în notă, de parcă îi era jenă să privească în jur, femeia se gândea la ce să renunţe. Avea în mână doar 24 ron. Nu putea să renunţe la nimic. Toate îi erau necesare. Fetiţa o luă de mână atenţionând-o că cel din spatele ei o împinge cu iritare şi nerăbdare. Atunci, i-am spus casierei: Pune-ţi totul în contul meu şi aşa nu am plătit lucrul pentru care aştept garanţia. Stupefiată, vânzătoarea s-a uitat la mine şi m-a întrebat: Sunteţi sigur?, de parcă ar fi fost cel mai anormal lucru din lume. Mama fetiţei vroia să-mi dea cei 24 ron pe care îi avea, i-am spus că nu e cazul. Pentru că nu se oprea din mulţumit, am încercat să evit momentul şi am început să vorbesc cu fetiţa. O chema Sonia şi era în clasa I. Ştiu că mie îmi plăceau dulciurile când eram mic, i-am dat un Twix pe care mi-l cumpărasem. După ce s-au îndepărtat de mine, am auzit-o pe Sonia: Mama, cine era? Zâmbind, femeia i-a spus: Un nene de treabă.

Scena 2.
Intrasem în farmacie să-mi cumpăr un lipstick. Îmi tot crapă buzele. Nu era coadă mare. Un bătrânel cu un prospect în mână şi două femei. Era o zi ploioasă şi m-am bucurat că mă pot încălzi puţin în farmacie. M-a scos din reverie vocea iritată a farmacistei: 42 lei, domle! Bătrânul a scos din portofelul ros banii şi i-a întins. Aveţi aici doar 15 lei. Nu vă ajung. Ca şi când abia atunci înţelesese cât valorau, bătrânul i-a spus: La ce pot renunţa? La nimic, dacă nu luaţi ăsta, va face rău pentru că celălalt are reacţii adverse şi tot aşa. Şi eu ce fac? Nu pot renunţa la nimic? În spatele lui, una dintre femei a început să bată din picior: Hai moşule, dă acolo 42 de lei. Nu avem toată ziua. Bătrânul oftă şi se uita în gol. M-am dus la farmacistă şi i-am întins 42 ron. Ochii bătrânului s-au umplut instantaneu de lacrimi. Femeile se uitau la mine ca la o apariţie nepământeană. Nu era decât un gest uman. Bătrânul nu avea bani de medicamente. Putea fi bunicul meu. Îmi tot întindea cei 15 ron cu ochii în lacrimi. Bunul-simţ al celor trecuţi de o vârstă persistă.

Întrebările îi răsunau în cap lui C.: Ce era atât de neobişnuit în ce am făcut? Nu ne întâlnim zilnic cu astfel de cazuri. De ce se uită strâmb lumea când ajutăm? Nu ar trebui să fie un lucru normal? Apoi, m-a întrebat dacă mă consider un om bun. I-am adresat aceeaşi întrebare la rândul meu. Răspunsul a venit prompt. Nu. Mă consider un om normal.

Cineva mi-a amintit vorbele lui Edmund Burke "Singura condiţie pentru ca răul să triumfe este ca oamenii buni să nu facă nimic". Tu-ţi aminteşti când ai făcut ultima dată un bine?

Foto: Wikipedia - Jan Wijnants. Parable of the Good Samaritan

Ad Acta - Un nou proiect Clubul Social

2011-04-14T16:12:00.006+03:00

Clubul Social are deosebita plăcere de a vă prezenta cel de-al doilea proiect: Ad Acta! Denumirea proiectului provine din limba latină şi semnifică "De pus la dosar". Astfel, Clubul Social pune la dosar tot ce poate reprezenta un interes pentru elevi, studenţi, cadre didactice, amatori sau oameni direct interesaţi! Nu vor lipsi recenzii la articole şi cărţi de specialitate, dar nu numai, recenziile la texte beletristice vor fi şi ele un pilon al Ad Acta. De asemenea, sinopsis-urile filmelor, ale documentarelor, ale pieselor de teatru şi de ce nu, ale operelor lirice, ale elementelor de interes pentru voi, îşi vor găsi locul pe Ad Acta! Eseuri ale unor mari personalităţi, oameni de litere, dar şi ale voastre se vor regăsi în sipetul nostru de dosare! Nu uitaţi, vă invităm şi vă aşteptăm să contribuiţi oricând cu materiale, cu tot ce altora le-ar putea fi folos! Pentru a învăţa, pentru a înţelege şi a ne înţelege!

Sesiunea de Comunicări Științifice Sociologice "Ecouri din Social"

2011-04-08T14:25:00.025+03:00

Foaie verde primăvară,

Dăm veste din Cluj în țară

Că vine o sesiune

Fărʹ examene pe bune!

Vin ideile-n stilouri

Si-aduc socio-ecouri

Sesiunea te uimește

Cât ai zice CLUSTERpește!

Asociaţia Studenţilor CLUSTER în colaborare cu Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Babeş Bolyai şi cu sprijinul Institutului Român pentru Evaluare şi Strategie în parteneriat cu Asociaţia Română pentru Evaluare şi Strategie, organizează în perioada 12-13 mai ediția 2011 a Sesiunii de Comunicări Ştiinţifice Sociologice "Ecouri din Social"

Dacă urmezi cursurile unei facultăţi (licenţă sau master) din aria ştiinţelor sociale (sociolgie, antropologie, ştiinţe politice), am pregătit pentru studentul-cercetător din tine, competiţia de lucrări ştiinţifice unde te poţi înscrie cu licenţa, dizertaţia sau cu o lucrare scrisă pentru un curs oarecare. Indiferent de tema ta de cercetare, te aşteptăm să ne povesteşti ce şi cum ai studiat.

Studentului-curios din tine îi propunem două ateliere de discuţii. Invitaţii noştri îţi vor prezenta perspectiva lor asupra temelor Oraşul contemporan: reconfigurări urbane şi societatea de consum, respectiv Multiculturalism: diviziuni sociale şi culturale în contextul globalizării. Eşti binevenit cu întrebări, observaţii şi completări.

Pentru studentul-petrecăreţ din tine promitem o seara chill, numai bună să ne cunoaştem, să schimbăm impresii şi date de contact pentru ca mai apoi să ne retragem într-un loc plăcut, cu muzică pentru toate gusturile şi atmosferă de dans.

Nu-i necaz, ne-am gândit şi la studentul-lefter din tine. Din partea casei se lasă cu prânz şi cazare. Iar dacă programul ţi se pare prea încărcat, ne-am gândit şi la asta, ne vom înarma cu ceai verde şi cafea!

Pentru organizarea sesiunii ne bucurăm de susţinerea Centrului de Cercetare a Relaţiilor Interetnice, Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale şi sponsorilor Ecolor, Impuls Advertising, librăriilor Okian şi IDEA.

Detalii despre eveniment şi înscrieri găsiţi pe site-ul nostru http://cluster.socasis.ubbcluj.ro/ sau pe facebook 'Asociaţia CLUSTER'.

V-aşteptăm!

Lazăr Vlăsceanu despre ”valori ale libertăţii, beneficii ale eşecului şi incertitudini ale imaginaţiei” la Magister Dixit

2011-03-30T16:20:00.007+03:00

Profesorul Univ. Dr. Lazăr Vlăsceanu a deschis luni, 28 martie, în sala Henri H. Stahl din cadrul Facultăţii de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București, seria de prelegeri Magister Dixit.

Evenimentul a fost organizat de Clubul Social în colaborare cu Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Bucureşti şi susţinut prin promovare de către partenerii media: Lumebuna.ro, Studentnews.ro, Stud-life.ro, Evenimentestudenţeşti.ro, AcademicLink.ro, Resurse pentru Tineret şi Beyound Youth Potential.

Tema proiectului urmăreşte prezentarea experienţelor profesionale şi personale ale profesorilor în faţa unui auditoriu format, în majoritate, de studenţi, cadre didactice în activitate sau pensionate, dar şi de către cei care vor să înveţe din istoria altora de viaţă. Proiectul vizează dezvoltarea calităţilor umane necesare într-o societate meschină şi precipitată care omite, de cele mai multe ori, realele valori.

În cadrul întâlnirii, profesorul este invitat să facă un mic exercițiu de imaginație: dacă ar fi aceasta ultima prelegere pe care ar susține-o, ce ar spune studenților? Care ar fi cel mai important lucru? Modelul proiectului Magister Dixit şi-a avut inspiraţia în Seriile Last Lecture, o practică obişnuită în sistemul universitar american și nu numai.

Profesorul Lazăr Vlăsceanu a vorbit studenților într-un cadru deschis ”Despre valori ale libertăţii, beneficii ale eşecului şi incertitudini ale imaginaţiei”.

Prelegerea a îmbinat, într-un mod original, experiența proprie de viață, istoria și perspectivele sociologice asupra societății. Să vorbești într-un mod atât de liber despre faptele sociale și experienţe personale, dar să atingi subiecte sensibile precum cel al viitorului tinerilor a reprezentat un succes pentru prelegerea în sine și pentru viitorul proiectului Magister Dixit.

Lazăr Vlăsceanu poartă cu sine, la un nivel simbolic, răspunderea rezonanţei proiectului, dar s-a arătat încrezător, deşi provocarea nu a fost deloc facilă, aşa cum el însuşi a mărturisit: "Iniţiatorii acestui proiect al «Clubului Social» mi-au spus că vor să preia o tradiţie de altundeva şi să o facă să rodească în spaţiul nostru universitar. Aşadar, eu aş arunca primele seminţe şi aş purta, măcar parţial, răspunderea dăinuirii primei înfăptuiri. Mai mult, aş purta şi răspunderea rostirii acelor ziceri care să rezoneze peste timp în experienţa construcţiei viitoare a vieţii şi carierei voastre. Grea povară!"

Dintre ideile de substanță din discursul profesorului Lazăr Vlăsceanu s-a reținut, printre altele, conflictul generațional, care a existat și încă persistă. Generaţiile, spune Lazăr Vlăsceanu, sunt ”într-un conflict istoric. Voi lucraţi cu imagerii virtuale, adică puternic vizualizate în spaţiul virtual, sunteţi pragmatici şi hedonişti şi atraşi de efemer şi sfidători ai autorităţilor de orice fel şi eliberaţi de trecuturi apăsătoare. Pe scurt, sunteţi în aşa măsură «fii ai libertăţii» că parcă nici nu ştiţi ce să faceţi cu ea. Eu aparţin unei generaţii a «galaxiei Guttenberg», a tiparului şi cărţii, împovărată de trecuturi adesea ascunse pentru a scăpa de o «ruşine istorică», materialişti până la sufocare, temători de autorităţi reale sau doar închipuite, de istorie şi de ascunzişurile ei sau de promisiuni pe care unii cititori în stele sau în transcendenţe le tot fac”.

Esența prelegerii, în ansamblu, contribuie prin detalii personale combinate cu elemente de cultură sociologică la formarea tinerilor sociologi și nu numai. Continuarea acestui proiect este benefică, cu atât mai mult cu cât produce cunoaștere socială și cu cât acționează exponențial la formarea tinerilor studenți.

Pentru informaţii suplimentare trimiteţi mail la echipa@clubulsocial.ro

LAZĂR VLĂSCEANU deschide seria de prelegeri Magister Dixit

2011-03-16T14:06:00.015+02:00

Clubul Social, împreună cu Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Bucureşti, vă invită să fiţi partenerii noştri în realizarea unui proiect inovator, unic în sistemul universitar românesc.

Proiect unic în sistemul universitar românesc, Magister Dixit îşi propune să depăşească barierele impuse de catedră şi să apropie profesorii de studenţi.

Fiecare prelegere va avea ca invitat un profesor, personalitate marcantă a Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, care va împărtăşi din experienţa personală şi profesională, apelând la povestiri şi la amintiri filtrate prin emoţii.

În cadrul prelegerii, profesorii sunt invitați să facă un mic exerciţiu de imaginaţie: dacă ar fi aceasta ultima prelegere pe care ar susţine-o, ce le-ar spune studenţilor? Care ar fi cel mai important lucru?

Primul invitat în calitate de orator este Prof.Univ. Dr. LAZĂR VLĂSCEANU!

Primul eveniment va avea loc pe data de 28 martie 2011, ora 18.00, în sala 201 (Henri H. Stahl) a Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Bucureşti.

La eveniment sunt aşteptaţi studenţi, profesori şi persoane din afara ariei universitare, dornice să cunoască experienţa de viaţă a unor figuri marcante ale mediului universitar românesc.

Vă invităm să descoperim împreună visurile din copilărie ale Omului Lazăr Vlăsceanu, priorităţile sale în viaţă, experienţe de viaţă/poveşti incluzând provocări şi obstacole, valorile şi filosofia personală, domnul profesor demonstrând, astfel, încă o dată, importanţa calităţii de om în pofida oricărei meserii.

Mai multe detalii pe http://magisterdixit.clubulsocial.ro

Femeile au scris cu sânge în cartea umanităţii. Partea a II-a

2011-03-06T14:01:00.008+02:00

Criminalitatea cu chip de femeie este un aspect destul de puţin dezbătut în criminologie, sociologie şi psihologie. Deşi femeile sunt controlate de trăsături biologice ca pasivitatea, atunci când ucid, sunt mult mai rele decât bărbaţii: „simţul lor moral este deficient...ele sunt răzbunătoare, geloase, înclinate spre răzbunare printr-o cruzime rafinată. În mod obişnuit, aceste defecte sunt neutralizate de evlavie, maternitate, lipsă de pasiune, răceală sexuală, de slăbiciune şi inteligenţă nedezvoltată” (Lombroso, Ferrero apud Bălan, 2008, 63).

Incursiunea în lumea femeilor care au ucis cu sânge rece continuă.

Denumită „Îngerul morţii”, Beverley Gail Allitt, una dintre cele mai temute femei criminale în serie, şi-a început „cariera” de asasină în cadrul unui spital, unde lucra, fiind asistentă medicală. Deşi a fost găsită vinovată pentru moartea a patru copii şi pentru rănirea gravă a altora cinci, aflaţi în grija ei, ea a mai pricinuit lezarea a cel puţin treisprezece copii. „Îngerul morţii” a utilizat injecţiile cu insulină sau potasiu pentru a provoca palpitaţii cardiace, în speranţa că astfel, infracţiunile ei nu vor fi descoperite. Deşi nu a declarat niciodată mobilurile crimelor ei, sindromul Munchausen[7] de care suferea ar putea clarifica motivaţia gesturilor ei.

Despre marchiza de Brinvilliers şi despre drama otrăvurilor s-au scris numeroase cărţi, autori precum Alexandre Dumas, Frantz Funck-Bretano, Arhur Conan Doyle, Henri Robert relatând într-o manieră mai mult sau mai puţin romanţată despre evenimente petrecute în preajma anului 1670. Începând cu otrăvirea unor bolnavi din spitalul “Hotel Dieu” (Eminescu, 1970, 11), a continuat cu tatăl, un frate şi două surori, în scopul de a moşteni averea familiei, fiind ajutată de iubitul ei, căpitanul de armată Godin Sainte-Croix. Marchiza a încercat efectele otrăvurilor aproape asupra tuturor celor ce o înconjurau, obligându-i, astfel, pe cei care intrau în contact direct cu ea, să-şi administreze profilactic şi susţinut o contraotravă. Se pare că otrăvurile folosite de către marchiză au fost arsenicul, vitriolul şi veninul de broască râioasă. (Eminescu, 1970, 32). Forţată să mărturisească infracţiunile comise, “Marchiza otrăvurilor” a fost condamnată la moarte; a fost torturată să bea apă, care, introdusă cu forţa, brusc şi în cantităţi mari în stomac, provoacă dureri insuportabile (Eminescu, 1970, 32), a fost decapitată, corpul i-a fost ars pe rug, iar cenuşa împrăştiată. Se spune că, sângele rece şi orgoliul nu au părăsit-o nici în faţa morţii.

Născută în 1775, în New Orleans, Marie Delphine Mccarthy, cunoscută drept Madame Delphine Lalaurie este renumită ca fiind una dintre cele mai sadice femei, a cărei casă a adăpostit orori umane, torturi sadice şi experimente umane, toate înfăptuite de către aceasta şi o parte dintre servitorii ei. Crimele nu au fost descoperite până într-o noapte, în 1834, când un incendiu izbucnit la conacul familiei a adunat la faţa locului un număr impresionant de pompieri, care au descoperit macabrele secrete. După oprirea focului, aceştia au găsit sclave arse legate de ziduri, dar şi unele în viaţă, închise în cuşti, înfometate sau mutilate de experimente medicale. Au fost găsite cofe cu părţi ale corpului uman, cu organe şi capete tăiate. Mai mult de 100 de persoane şi-au pierdut viaţa în moduri tragice în spatele zidurilor conacului. După decesul lui Madame Delphine Lalaurie, survenit din cauze neclare, în anul 1842, s-au descoperit 75 de cadavre arse şi, după o cercetare minuţioasă, s-a stabilit faptul că trupurile fuseseră arse de vii.

Julia Fazekas, femeie având cunoştinţe neevoluate de medicină, şi Zsuzsanna Olah, femeia vraci a satului Nagyrev, şi-au început cariera de asasine, în 1914, ajutând ilegal pe localnicele îndrăgostite de prizonierii din Nagyrev să scape de sarcinile nedorite, în schimbul unei remuneraţii pe măsură. La sfârşitul războiului, pentru a evita comentariile comunităţii şi pentru a nu reveni la vechile dispoziţii gospodăreşti, călăuzite de către Julia Fazekas, femeile din Nagyrev încep să îşi otrăvească soţii cu arsenic. Cele aproape 70 de femei care săvârşeau această infracţiune au format şi un club intitulat “Creatorii de Îngeri din Nagyrev”. Timp de 15 ani, femeile au ucis aproximativ 300 de persoane. Au fost descoperite în 1929, iar, în urma procesului, 8 femei au fost condamnate la moarte prin spânzurare, printre care şi Zsuzsana Olah şi sora acesteia, 7 au fost osândite cu închisoarea pe viaţă, în timp ce restul ucigaşelor au primit pedepse cu închisoarea pe perioade determinate. Julia Fazekas şi-a găsit sfârşitul otrăvindu-se prin aceleaşi metode prin care a luat atâtea vieţi.

Nici România nu face excepţie atunci când vine vorba de femei care ucid cu sânge rece. Celebra Vera Renczi s-a născut în anul 1903, în Ungaria, căsătorindu-se la frageda vârstă de 17 ani cu un bogat om de afaceri din Bucureşti. Timp de 10 ani, femeia a ucis cu sânge rece 34 de amanţi, prin otrăvire cu arsenic, substanţă pe care o strecura în mâncarea victimelor, din excese de gelozie. Nici dragostea maternă nu a fost evidentă la această femeie, ea ucigându-şi până şi pe propriul fiu. Excepţie nu a făcut nici soţul său, acesta având aceeaşi soartă. De un sadism inimaginabil, femeia instala cadavrele în sicrie, le depozita în pivniţă şi, uneori, se relaxa într-un şezlong, delectându-se cu mirosurile emanate de cadavrele aflate într-o stare avansată de descompunere. Descoperită, această “Văduvă neagră” a României, a fost condamnată la închisoare pe viaţă.

Printre “văduvele negre” ce merită a fi menţionate se regăsesc şi Daisy de Melker (şi-a ucis cei doi soţi prin otrăvire), Belle Gunness (se estimează că ar fi omorât mai mult de 20 de persoane, printre care cei doi soţi ai ei, dar şi copiii), printre “îngerii morţii”- Jane Topan (a omorât nu mai puţin de 37 de pacienţi de la spitalul unde lucra, folosind morfina şi atropina), Myuki Ishikawa (criminală în serie despre care se bănuieşte că a ucis între 85 şi 169 de victime, în special bebeluşi aflaţi în îngrijirea ei, la maternitatea unde lucra), Christine Malevre (a omorât circa 30 de pacienţi prin otrăvire). Aceste femei nu s-au remarcat, după cum s-a putut observa, prin feminitate şi gingăşie, ci prin torturarea fizică şi psihică a victimelor sale, prin acţiuni sadice de cel mai înalt nivel. Acţionând cu sânge rece şi, de cele mai multe ori, fără remuşcări, ele au luat viaţa pe care alte femei sau chiar ele însele au dat-o.

[7] Sindromul Munchausen reprezintă un calapod polivalent de molestare, fiind definit prin falsificarea sau inducerea, de către un îngrijitor, a unei senzaţii de durere fizică sau psihică la adresa unei persoane aflate în grija sa. De asemenea, sindromul se referă şi la persoanele care simulează sau care-şi induc simptomele unei boli pentru a atrage compasiune, protecţie şi a câştiga control asupra altora.

Microanaliză asupra femeilor asasin în serie

Ani de-a rândul, bărbaţii au elaborat teorii criminologice pentru bărbaţi, explicând de ce unii dintre ei încalcă legea; femeile au fost ignorate.

În lucrarea „The female offender as an object of criminological research”, Christine Rasche a identificat trei explicaţii pentru care femeile au fost ignorate constant în studiile şi cercetările privind criminalitatea: procentul mic, de 7%, al populaţiei feminine în penitenciare pare a fi unul dintre motive; în momentul începerii unor cercetări privind criminalitatea feminină s-au opus atât autorităţile din penitenciare, cât şi femeile însele; femeile, au prezentat un interes minor pentru cercetările de acest gen. (Rasche, 1974, 301-302).

Ulterior, curentul feminist a avut un rol major în dezvoltarea interesului pentru criminalitatea feminină, determinând pe unii dintre teoreticieni să-şi modifice teoriile, astfel încât, acestea să se „muleze” atât pe bărbaţi, cât şi pe femei.

Luarea în discuţie a teoriilor feministe reprezintă, prin urmare, un element esenţial în analizarea cauzalităţii criminalităţii feminine. Impactul social şi economic asupra infracţionalităţii feminine se întrezăreşte de-a lungul timpului, atât sub configuraţia conduitei, cât şi sub cea a limbajului, a claselor sociale, a vieţii familiale şi, implicit, asupra violenţei domestice.

Conform studiilor realizate de Gerard Sparrow în lucrarea "Women who murder" (1970), aproximativ jumătate dintre asasinele în serie folosesc ca metodă - otrava (arsenic, stricnină, clorhidrat de potasiu), iar Lucrezia Borgia, Beverley Gail Allitt, marchiza de Brinvilliers, Mary Ann Cotton, Îngerii din Nagyrev, Vera Renczi, Daisy de Melker, Jane Topan, Christine Malevre - femeile propuse de mine spre analiză, nu fac notă discordantă.

Majoritatea criminalelor în serie nu îşi supun victimele la chinuri fizice violente, considerând otrăvirea o modalitate rafinată şi greu de distins de torturare, care provoacă o prelungă agonie.

Există totuşi, cazuri de o agresivitate ieşită din comun, destul de rare, de atlfel. Metodele la care apelează criminalele în serie caracterizate prin sadism sunt dintre cele mai diverse şi originale prin atrocitatea lor. Astfel, Elizabeth Bathory şi Marie Delphine Mccarthy sunt printre cele mai sadice criminale din istorie.

În general, biografia femeilor criminale indică adesea o relaţie rece şi instabilă cu părinţii, probleme de natură financiară, frecvente schimbări de locuinţă şi abuzuri/traumatisme fizice şi psihice (abuz sexual, neglijenţă). Dacă în trecut, erau foarte puţine femei care aveau drept motivaţie pentru crimele comise – banii (cum este, de exemplu, cazul Belle Gunness), în contemporaneitate, influenţa schimbării structurilor sociale a poziţionat banii în topul motivaţiei crimelor comise de femei. Pentru Elizabeth Bathory şi Marie Delphine Mccarthy, motivaţia nu a fost sexualitatea sau violenţa extremă, ci plăcerea resimţită în urma actelor sadice, acte prin care ele îşi puteau găsi controlul şi puterea.

Răzbunarea era una dintre cele mai frecvente motivaţii pentru femei, ele întorcând asupra victimelor umilinţele şi neajunsurile suferite cu ani în urmă. Incapacitatea de a surmonta într-un mod constructiv, copil sau adult fiind, propriile victimizări reprezintă, adesea, punctul de plecare înspre o carieră deviantă.

Femeile criminale în serie sunt caracterizate prin minciună, imoralitate, impulsivitate, farmec aparent şi un talent manipulator desăvârşit, dar, mai ales, prin lipsa empatiei şi, prin urmare a remuşcărilor.

În ziua de azi, femeile asasine au tendinţa de a se apropia de profilul criminalului în serie bărbat, dar atât despre criminalele moderne, cât şi despre profilul criminalui în serie bărbat, vom discuta cu altă ocazie.

Bibliografie

Almanah “Pentru patrie” 2006, Publicaţie a Ministerului Administraţiei şi Internelor, articolul “Criminale fără frontiere” (p. 193-194) de Traian Tandin
Bălan, Ana. (2008). Criminalitatea feminină. Bucureşti: Editura C.H. Beck
Eminescu, Yolanda. (1970). Mari procese din istoria justiţiei. Bucureşti : Editura Ştiinţifică
http://x-vampires-x.piczo.com/?g=43132656&cr=4
Lăzărescu, George. (1979). Dicţionar de mitologie. Bucureşti: Editura Ion Creangă
Rasche, Christine. (1974). Criminal Justice and Behavior 1. The female offender as an object of criminological research. Florida: „(s.n.)”
Tandin, Traian. (2008). Femei criminale în România. Bucureşti: Editura Meditaţii

Imagine: www.sxc.hu

Deontologia unui sărut

2011-02-11T23:23:00.007+02:00

Articol de Ciprian Pantea

Trăim într-un univers delimitat cultural, în care orice simplă apropiere dintre oameni capătă un înțeles vizibil de dragoste și respect. Sărutul reprezintă pragul cel mai înalt de exprimare al relației comunitare dintre oameni. Uimitor este faptul că, din imensitatea simbolurilor și înțelesurilor culturale, omul alege să trădeze prin exponentul dragostei, sărutul. Vorbesc despre o faptă simbol al spațiului creștin pentru că reprezintă, în mod generic, trădarea și atitudinea neetică față de oameni, existentă în orice spațiu cultural. Sărutul lui Iuda, cel ce implică veșnica atitudine duplicitară a persoanelor pentru a-și atinge un scop infim, este un comportament tot mai prezent azi, în plin proces de modernitate. Întocmai această atitudine frecventă plină de mediocritate în care valori fundamentale precum loialitatea, respectul și dragostea pentru celălalt dispar sub puterea eului propriu.

Valorile menționate anterior nu vin cu o pregătire științifică înaltă ori cu vreo slujbă care-ți conferă o prestanță deosebită, ci provin din capacitatea individului de a-și folosi abilitățile emoționale și morale în a crea și menține noi relații pentru a susține universul social din care face parte.

Problema capitalului social, așa cum este ilustrată în articolul lui Bogdan Voicu (link), existentă în societatea românească contemporană atinge un nivel destul de ridicat comparativ cu alte state vestice. Din analiza întreprinsă, în România există o cultură a non sociabilității caracterizată printr-o lipsă generalizată de încredere. O înțelegere eronată a sistemului capitalist, probabil, a dus la poziţionarea interesului și confortului propriu deasupra celui moral și comunitar. Efectul e uneori vizibil și duce la o degradare continuă a relațiilor de muncă, prietenie și colegialitate.

Capra vecinului cea cornută, laptoasă și mai frumoasă îi ispiteşte pe unii până la ridicol, printr-o atitudine care, nici pe departe, nu arată înalta prestanță socială spre care aspiră.

Absența unei coerențe la nivel instituţional, politic și comunitar în care forfotesc mici zvonuri sau chicoteli înfundate, degradează individul indiferent de ce parte a baricadei se află.

Efectul principal al acestei permanente ciocniri, afectează conștiința și imaginarul colectiv, ducând la alienare și dezintegrare socială.

Societatea românească este încetinită întocmai de luptă constantă pentru putere, o competitivitate greșit înțeleasă. Scopul dezvoltării trebuie să fie comun, să urmărească dragostea și respectul pentru oameni, doar în acest fel putem realiza schimbare și inovație socială.

Foto: Alina Anca