Îndemnul mesajului mântuitor nu se rezumă doar la cunoaşterea creaţiei ci omul este chemat să cunoască Tainei lui Dumnezeu. Dacă natura lucrurilor poate fi cuprinsă, într-o masură mai mică sau mai mare de către inteligenţa umană, natura lui Dumnezeu nu poate fi cuprinsă de mintea omenească. Astfel vorbirea despre Dumnezeu - theologia - întâlneşte o primă problemă legată de limbaj. Ce limbaj trebuie să adopte teologia atunci când îşi pune în practică misiunea sa? Faptul că limbajul teologic modern este unul foarte apropiat de limbajul ştiinţific, este un dat greu de contestat. Cu toate acestea anticii aveau păreri diferite şi ar fi util să ascultăm câteva mărturii.

Pentru Platon theologia se ocupă cu zeii, in timp ce de lucrurile cereşti, semidivine, se ocupă meteorologia[1]. Ceea ce ne intereseza din accepţiunea platonică este că: teologia este sarcina esenţială a poeţilor, în timp ce meteorologia este in sarcina înţelepţilor.

Aşadar, pentru a putea vorbi despre zei trebuie sa fii poet! Faţă de aceştia Platon demonstra o mare stimă[2]. Şi pentru Aristotel teologia este strâns legată de îndeltnicirea poeţilor[3], chiar daca adjectivul teologic are aici un sens nou, deoarece este aplicat disciplinei ce se ocupa cu fiinţa în sine. Pentru medievali, însă, teologia începe să fie conceuta ca scietia de Deo. Folosirea termenului ştiinţă pentru teologie o va duce cu timpul într-o direcţie în care dimensiunea ei poetică/narativă/sugestivă se va estompa treptat.

Cu timpul, teologia va asuma stilul gândirii-discurs, cum l-ar chema Lyotard[4]. Un stil foarte apropiat de cel al ideologiei care trasează piste de gândire limpezi, seducătoare pentru minte şi care in ciuda imaginilor, o conduc departe de fantezie si de imaginaţie într-un loc obiectivant care dă senzaţia că se apropie de adevăr. Astfel totul apare triumfător de clar iar ideile se construiesc ordonat într-o arhitectură care face să jubileze gândirea, care la rândul său, se mişcă agil, după reguli clare, difuzând lumină şi claritate. Nu mai exista nici dubii nici întrebări şi, în mod paradoxal, nu mai sunt nici cuvinte! Fără curiozitate şi fără patimă este greu sa asculţi rezonanţele interioare. Dacă acest tip de abordare este esenţial pentru anumite discipline, in teologie este ineficient.

Poate apariţia romanului nu este altceva decât o eliberare a sufletului omenesc de tehnicismul in care cazuse teologia. Aceasta ar fi trebuit sa rămână conştientă de faptul ca are de a face cu inefabila Taina a lui Dumnezeu şi a omului precum şi cea a Dumnezeului-Om. În acest sens ar fi trebuit să prefere şi să continue să cultive un limbaj apropriat, adică unul poetic, metaforic, aluziv in favoarea celui ştiinţific, categoric, conclusiv.

Creştinismul patristic a practicat, cultivat şi conservat un astfel de limbaj în teologie. În sprijinul acestei afirmaţii aducem mărturia sfântului Grigore Teologul. Pentru acesta accesul la "muntele" teologiei este interzis sofiştilor şi "mânuitorilor" de concepte raţionale gratuite. În viziunea sa teologii nu ar trebui sa fie doar erudiţi şi iubitori ai dialecticii conceptelor, ci să fie şi capabili "să asculte cuvinte de neauzit" aşa cum au facut-o Ilie, Moise şi Pavel. In sens pozitiv, teologul trebuie să posede un atribut specific:

[...] Nici o minte nu a înţeles pe deplin natura lui Dumnezeu şi nici un cuvânt nu a cuprins-o în întregime. Dar ca prin umbră, pornind de la naturile ce sunt în jurul Lui, reuşim să încropim o imagine întunecată, firavă şi compusă din diferite elemente. Aşadar, după părerea noastră cel mai bun teolog nu este cel care a descoperit totul [...], ci acela care a reuşit să-şi imagineze mai mult decât altul, să adune în inima lui într-o măsură mai mare o imagine a adevărului sau o umbră sau oricum am numi-o[5].

Astfel, după părerea exprimată de Grigore Teologul în textul citat, teolog este cel care reuşeşte cel mai bine să vorbească prin imagini, folosindu-se, în primul rând, de facultatea imaginativă ( a nu se înţelege facultatea fantezistică!). Optarea pentru acest tip de limbaj este fundamentată teologic pe absoluta transcendenţă a naturii divine. Rezultatul unei astfel de incursiuni este o imagine, un peisaj, o naraţiune metaforică formată din elemente ale experienţei avute cu naturile sub-divine, configurabile categorial. De aceea, pentru teolog, este important ca să fi primit "darul reprezentării" (phantasthê pléon), peste media oamenilor. E greu să înţelegem cu exactitate în ce constă această facultate, însă rămâne ideea că este vorba de o misiune personală de a sluji Domnului prin intermediul cuvintelor în stilul poeţilor antici. Nu este dat tuturor să fie teologi, aşa cum nu este dat oricui să fie poet. Cert este că cele două îndeletniciri adesea se întrepătrund.

Este vorba de o tensiune, de o chemare, de o muză pe care sufletul o percepe fără să simtă nevoia de a-i defini obârşia/"de ce-ul". Vorbim de aceeaşi simţire trăită atât de teolog cât şi de poet care îi face să se asemene aşa de mult. În viziunea lui Grigore Teologul există un primat al carismei în faţa de însărcinării instituţionale, o prioritate a tensiunii existenţiale în faţa de îndatoririi ministeriale.

Atât poetul cât şi teologul, în viziunea sfântului Grigore Teologul, ar trebui să experimenteze o tensiune interioară cauzată de faptul că se simt în serviciul unei instanţe externe: muza în cazul poetului şi Cuvântul în cazul teologului. Atât muza cat şi Cuvântul atrag pe cel "ales" într-un dans comunicativ din care poetul/teologul iese vrajit şi nu poate face altceva decât să înceapă să istorisească[6].

Odată avută experienţa "misterului cuvântului"[7], de care vorbeşte sfântului Grigore, teologul se simte un slujitor al acestuia legat pe veci. Este vorba, într-un anumit sens, despre experienţa "limitei", deoarece tot ceea ce se întâmplă la picioarele "muntelui" lui Dumnezeu (slava acestei lumi) nu mai este în măsură nici să seducă nici să amăgească pe teolog. Rolul său nu va mai putea fi altul decât acela de a cânta, povesti şi de a continua să se minuneze de tot ceea ce i se dezvăluie: " îmi spăl mâinile în nevinovăţie şi aşa înconjur altarul Tău Doamne/ Ca să izbucnesc în mulţumiri şi să istorisesc toate minunile Tale" (Ps. 26, 6-7).

Note

[1] Republica II, 379a 5; Fedro 270a.

[2] Fedro 244a ss.

[3] Metaphisica, B4, 1000a 9.

[4] Lyotard, J. F., «La scrittura riflessiva», in Filosofia 94, Bari, Laterza, 1995.

[5] Orazione 30, 17.

[6] Cf. Carmine II, I, 13, v. 19.

[7] Orazione 6, 5

Pentru a înţelege mai bine care este rostul acestei structuri canonice numite "Adunarea Eparhială", trebuie să înţelegem în prealabil cum se autodefineşte astăzi Biserica.

Conciliul Vatican II dintre multele variante de definiţii şi după lungi dezbateri, ajunge să definească Biserica ca fiind comuniune. În Constituţia Dogmatică despre Biserică, Lumen Gentium, Conciliul Vatican II, afirmă că Biserica este ca un sacrament sau semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi a unirii întregii umanităţi. Deci, Biserica este într-un anumit sens sacramentul comuniunii dintre oameni cu Dumnezeu Unul în Trei Persoane şi a tuturor oamenilor între ei. Acest lucru vrea să spună că Biserica înseamnă şi în acelaşi realizează comuniunea. Cine intră, prin intermediul Bisericii, în comuniune cu Dumnezeu, intră în acelaşi timp în comuniune cu toţi ceilalţi membri ai Bisericii care devin astfel fraţii săi, toţi cei care sunt uniţi cu Dumnezeu, sunt uniţi în acelaşi timp şi între ei. Dumnezeu este izvorul oricărei comuniunii, iar Biserica este instrumentul, deoarece Spiritul Sfânt care şi astăzi lucrează în şi pentru Biserică, înfăptuieşte comuniunea oamenilor cu Dumnezeu şi între ei. În acest fel Biserica este constituită în deplinătatea sa conform propriei esenţe, tocmai pentru că este înfăptuită ca şi comuniune, după chipul şi imaginea comuniunii celor trei Persoane dumnezeieşti.

Biserica deci se prezintă astăzi ca un popor constituit în unitatea Tatălui cu a Fiului şi cu a Spiritului Sfânt, deoarece atât Biserica ca atare cât şi comuniunea care o defineşte, sunt opera celor trei Persoane divine. Omul prin intermediul botezului, în virtutea mântuirii săvârşite de Fiul şi prin harul Spiritului Sfânt devine fiu al Tatălui; apoi prin împărtăşirea cu pâinea euharistică intră în comuniune cu Tatăl şi cu toţi ceilalţi credincioşi creştini, fii şi ei ai aceluiaşi Tată; astfel toţi împreună alcătuiesc un singur trup care este Biserica. Spiritul Sfânt apoi, însufleţeşte, sfinţeşte şi conduce Biserica, unificându-o în comuniune şi în minister, prin intermediul diferitelor daruri ierarhice şi carismatice.

Comuniunea ierarhică este elementul constitutiv al comuniunii ecleziastice sau catolice, şi în general al deplinei împliniri a Bisericii ca şi comuniune. Chiar dacă comuniunea ierarhică prin însăşi natura sa este definită în raport cu episcopii şi preoţii, cu toate acestea are relevanţă primară în raport cu însăşi definiţia Bisericii.

În ceea ce-i priveşte pe episcopi, comuniunea ierarhică, fundamentându-se pe darul comun al Spiritului Sfânt împărtăşit în cadrul consacrării episcopale, şi înfăptuită de legitimitatea acestei consacrări, face vizibilă legătura spirituală şi organico-structurală a episcopilor cu Capul Colegiului Episcopal şi cu membrii acestui colegiu. În ceea ce-i priveşte pe preoţi, în mod analog, în virtutea unirii în unica preoţie şi prin hirotonirea validă şi licită, comuniunea ierarhică face vizibilă legătura spirituală şi organico-structurală cu propriul episcop şi prin el cu toţi episcopii. La rândul lor credincioşii creştini laici prin participarea şi împărtăşirea cu sacramentele celebrate de propriul paroh fac vizibilă legătura de comuniune cu episcopul locului şi prin el cu Capul Colegiului Episcopal şi astfel cu întreaga Biserică.

Comuniunea ierarhică şi comuniunea ecleziastică se presupun una pe cealaltă, întrucât comuniunea ecleziastică nu poate exista fără comuniunea ierarhică. Bisericile particulare sau sui iuris, precum şi credincioşii care le alcătuiesc sunt în comuniune ecleziastică cu Biserica şi între ei atunci când episcopii acestor biserici sunt în comuniune ierarhică cu Episcopul Romei, Capul Colegiul Episcopal. În mod analog putem spune că şi comunitatea locală, parohia, prezidată de un preot este în comuniune ecleziastică cu Biserica, atunci când respectivul preot este în comuniune ierarhică cu propriul episcop şi prin el cu întreg Colegiul Episcopal.

Chiar şi structura ierarhică a Bisericii trebuie luată în considerare prin prisma structurii carismatice şi instituţionale oferite de definiţia Bisericii ca comuniune a oamenilor cu Dumnezeu şi a oamenilor între ei.

Din veşnicie Tatăl l-a născut pe Fiul şi îi împărtăşeşte viaţa divină de iubie; din veşnicie Fiul este lângă Tatăl şi în iubire îi restituie ceea ce a primit de la El; astfel în viaţa trinitară se stabileşte o distincţie personală, datorită diferitelor legături ad intra şi diferitelor misiuni ad extra, între Tatăl şi Fiul, dar în unitatea substanţială a Spiritului Sfânt, care este însăşi iubirea comunicată de Tatăl Fiului şi de către Fiul restituită Tatălui. Astfel cele trei Persoane divine sunt în acelaşi timp egale şi diferite, unite şi distincte.

Fiul este trimis de Tatăl în lume pentru a chema discipoli şi pentru a-şi crea un grup de adepţi, astfel încât distincţia dintre Cristos şi discipoli să fie după chipul şi asemănarea distincţiei dintre Tatăl şi Fiul. Întreaga Biserică, Corpul mistic al lui Cristos, se distinge de Cristos, care îi este Cap.

Dintre ucenici sau discipoli unii dintre ei au fost chemaţi de Cristos pentru o misiune specială şi au fost constituiţi Apostoli, pentru ca prin participarea la misiunea lui Cristos, Preot şi Cap al Bisericii, să-i conducă pe ceilalţi la împărtăşirea vieţii veşnice. Astfel Biserica, structurată pe distincţia dintre miniştrii sacri şi ceilalţi credincioşi devine semnul vizibil al relaţiilor dintre Persoanele Sfintei Treimi. Precum în Sfânta Treime distincţia între Persoane este în unitatea şi comuniunea vieţii divine, în mod analog în Biserică distincţia dintre miniştri sacri şi ceilalţi credincioşi, care are un caracter funcţional sacramental - adică se bazează pe sacramentul hirotonirii pentru îndeplinirea unei funcţiuni particulare în Biserică - există în unitatea sacramentală a botezului comun, care-i face pe toţi egali în demnitate şi acţiune.

Între Apostoli, Petru, datorită misiunii speciale pe care a primit-o de la Cristos, se deosebeşte de ceilalţi, dar este tot timpul în comuniunea şi unitatea apostolică creată şi păstrată de Spiritul Sfânt. Astfel avem distincţia funcţională, în baza diferitelor carisme, daruri, sau chemări, pentru îndeplinirea diferitor misiuni, între Pontiful Roman şi ceilalţi episcopi, în baza egalităţii sacramentale stabilite prin participarea la acelaşi unic episcopat al lui Cristos.

Astfel între preoţi şi episcopi există o distincţie funcţională sacramentală fundamentată şi în acelaşi timp anulată în egalitatea fundamentală prin participarea la unica preoţie şi la unica misiune apostolică, care se primeşte prin sacramentul preoţiei.

În concluzie, structura fundamentală a Bisericii, determinată de carisme şi de sacramentele fundamentale, este imaginea vieţii intra trinitare, în care există distincţia dintre Persoane, datorată diferitelor relaţii şi misiuni, în unitatea substanţială a unicii naturi divine. În mod asemănător în Biserică există distincţie şi inegalitate între membri, datorate diferitelor vocaţii şi misiuni, în unitatea comuniunii create de Spiritul Sfânt dăruit nouă de Cristos. Această unitate în iubire şi caritate trebuie manifestată şi în viaţa exterioară a Bisericii, chiar dacă trebuie păstrată în acelaşi timp distincţia dintre diferitele chemări, vocaţii şi misiuni a diferitelor membre care alcătuiesc aceeaşi Biserică.

2. Principiul sinodalităţii

Înainte de orice alte considerente trebuie clarificat sensul etimologic al cuvântului sinod. Cuvântul sinod este de origine greacă şi este compus din două cuvinte syn care înseamnă împreună şi odos care înseamnă loc, dar şi cale; astfel rezultă că sinod înseamnă o adunare împreună în acelaşi loc sau o călătorie împreună pe aceeaşi cale.

Manifestarea exterioară a comuniunii interioare se realizează prin mărturisirea individuală dar şi comunitară a aceleiaşi credinţe, din această mărturisire de credinţă rezultă implicit o formă de cult de rugăciune comună, iar acestea două determină o formă de trăire a credinţei, pe care o numim astăzi etică sau morală.

În afară de credinţă, principalul element de legătură al comunităţii creştine, un alt element constitutiv şi în acelşi timp de manifestare a comuniunii este iubirea creştină. Ea este principala cheie a împărăţiei cerurilor, dar în acelaşi timp şi a anticipării aici pe pământ a aceleiaşi împărăţii. Datorită iubirii care ne obligă pe toţi unul faţă de celălalt în comunitatea creştină nici unul nu trebuie să se autoerijeze în căpetenia celorlalţi în sensul lumesc al noţiunii, sens de altfel condamnat de Isus la Cina cea de Taină. De aici rezultă obligaţia creştinilor indiferent de vocaţia sau misiunea lor de a se sfătui unii cu alţii, pentru a da astfel viaţă poruncii Domnului şi pentru a nu încălca porunca iubirii. În acelaşi timp trebuie înţeles că oricâtă iubire ar avea credincioşii cretini între ei, trebuie ca viaţa lor comună să fie organizată şi condusă printr-o autoritate care îl reprezintă în mod vizibil pe Cristos prezent în mod invizibil permanent în Biserică. Cu toate acestea, natura acestei autorităţi nu poate fi nici în sine şi nici în modul ei de aplicare, diferită sau chiar contrară iubirii creştine.

Obligaţi să practice iubirea creştină, dar în acelaşi timp să se supună şi autorităţii de conducere a Bisericii, credincioşii creştini indiferent de statutul lor în Biserică - adică clerici, călugări sau laici - se găsesc în situaţia de a fi obligaţi să fie permanent în legătura iubirii între ei şi cu autoritatea în aşa fel ca nici unul să nu devină negarea celuilalt, ci toţi să asigure celorlalţi, libertatea de fii renăscuţi la o viaţă nouă în Hristos, nepermiţând ca cineva să cadă din nou în jugul robiei celui rău.

În lumina acestor principii care fac parte din patrimoniul credinţei creştine şi care constituie tot atâtea norme religioase şi morale pentru organizarea şi conducere vieţii credincioşilor şi deci a tuturor membrilor Bisericii, apare clar inevitabilitatea, utilitatea şi chiar caracterul imperativ al principiului sinodalităţii sau al principiului sinodal, prin care se realizează prin intermediul înţelegerii între membrii Bisericii, echilibrul între autoritate, dragoste şi libertate în viaţa Bisericii. Pentru înfăptuirea acestui lucru nu există alt mijloc mai adecvat decât sinodul adică adunarea membrilor Bisericii în acelaşi loc pentru a se ruga împreună, pentru a discuta şi a se sfătui, pentru a reflecta şi apoi pentru a lua decizii care să fie puse în practică de toţi.

De-a lungul istoriei Bisericii au apărut diferite forme de sinoade. Astfel după modul de întrunire sinoadele se pot împărţi în următoarele categorii: sinoade ocazionale, sinoade periodice, sinoade permanente şi sinoade ecumenice. Apoi în funcţie de componenţa sinoadelor avem: sinoade arhiereşti şi sinoade mixte care la rândul lor se împart în: sinoade protopopeşti, sinoade eparhiale sau diecezane şi sinoade parohiale. Sinoadele mixte, adică acelea la care pe lângă arhierei şi clerici participă şi laicii se numesc de obicei adunări.

Astăzi în Biserica noastră Arhiepiscopală Majoră există următoarele tipuri de sinoade: Sinodul Ecumenic; Sinodul Episcopilor; Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică; Sinodul Permanent, Adunarea Bisericească şi Adunarea Eparhială. Ultimele două tipuri de sinod existente în Biserica noastră după cum aţi observat nu poartă numele de sinod, aceasta deoarece sunt structuri mixte adică participă la ele atât episcopii cât şi clerul, călugării şi laicii, cu alte cuvinte reprezentanţi ai tuturor categoriilor de membri ai Bisericii

Datorită timpului limitat cu care ne confruntăm de-a lungul întregii vieţi pământeşti nu ne vom ocupa cu explicarea şi descrierea fiecărui tip de sinod în parte ci vom trece direct la descrierea Adunării Eparhiale.

3. Adunarea Eparhială

Primele atestări documentare despre Sinoadele eparhiale, numite astăzi Adunări eparhiale, ca manifestare a unităţii preoţilor reuniţi în jurul episcopului le avem în Orientul creştin începând cu secolul al IV-lea, iar în Occident începând cu secolul al VI-lea.

În Orientul creştin, mai ales după marea schismă din anul 1054, dar nici înainte de această dată, nu avem ştire despre vreun important Sinod eparhial sau Adunare eparhială, de relevanţă pentru întreaga Biserică.

În Occident însă avem mai multe documente privitoare la astfel de sinoade sau adunări. Astfel Conciliul Lateran IV din 1215, la constituţia a 6-a stabileşte ca Sinoadele diecezane să fie ţinute în fiecare an, şi cu această ocazie să fie făcute publice decretele Sinoadelor sau Conciliilor particulare uneori numite şi locale. Componenţa acestor Sinoade diecezane s-a modificat de-a lungul istoriei ajungându-se până la excluderea laicilor. Conciliul din Trento a reconfirmat obligativitatea reunirii în fiecare an a acestor Sinoade eparhiale sau diecezane şi mai mult le-a amplificat mult competenţele. Cu toate acestea, începând cu secolul al XVII-lea, episcopii au convocat tot mai rar astfel de Sinoade. Codul de Drept Canonic din 1917, can. 356 §1 prescria ca acest Sinod diecezan să fie convocat cel puţin odată la 10 ani.

Conciliul Vatican II în Constituţia Dogmatică despre Biserică Lumen Gentium, nr. 27, vorbind despre puterea de conducere a Episcopului, printre altele spune următoarele: "Luat dintre oameni dar supus slăbiciunii, el trebuie să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi. Să nu refuze să asculte ce vor să-i spună supuşii săi, de care se îngrijeşte, ca de nişte adevăraţi fii şi pe care îi îndeamnă să colaboreze activ cu el", apoi ceva mai încolo continuă "Credincioşii la rândul lor, trebuie să fie alipiţi Episcopului lor precum Biserica lui Isus Cristos şi Isus Cristos Tatălui, pentru ca toate să se armonizeze în unitate şi să sporească spre mărirea lui Dumnezeu".

Aceste prevederi conciliare stau la baza constiuirii acestei structuri care în CCEO se numeşte Adunarea eparhială. Acestea sunt de asemenea cuvintele care stau la baza principiului sinodalităţii.

Actuala legislaţie canonică privitoare la Adunarea eparhială are la bază, ca izvoare canonice: prevederile legilaţiei precedente, anterioare Conciliului Vatican II şi anume Motu Proprio Cleri sanctitati despre riturile orientale şi despre persoane, al Papei Pius al XII, promulgat la data de 2 iunie 1957, intrat în vigoare la 25 martie 1958 şi compus din 558 de canoane şi care este aproape identic cu legislaţia latină conţinută în Codul de Drept Canonic din 1917.

Pe lângă acest izvor principal, printre alte izvoare apar şi Conciliile Provinciale ale Bisericii noastre, care trebuie subliniat acest fapt, în acest caz sunt foarte des folosite semn al aprecierii din partea Pontifului Roman a lucrărilor pe care le-au săvârşit predecesorii noştri, pe ale căror urme ne străduim să păşim şi noi astăzi.

Adunarea eparhială sau Conventus eparchialis este echivalentul Sinodului diecezan din legislaţia canonică latină cuprinsă în CIC cann. 460 - 468.

Can. 235 spre deosebire de echivalentul său din legislaţia latină nu dă o definiţie a acestei structuri ci mai degrabă descrie care este rolul sau scopul ei. Această structură spune CCEO trebuie să-l ajute pe Episcopul eparhial în ceea ce priveşte unele necesităţi speciale. Aceste necesităţi speciale pot fi elaborarea liniilor normative şi pastorale, atât în ceea ce priveşte funcţiunea de învăţare a adevărurilor de credinţă, cât şi în ceea ce priveşte funcţiunea de a sfinţi poporul lui Dumnezeu, dar şi în ceea ce priveşte funcţiunea de a reglementa disciplina ecleziastică în propria eparhie. Ajutorul pe care Adunarea eparhială trebuie să îl dea Episcopului eparhial nu trebuie să fie limitat doar la activitatea sa legislativă, ci priveşte întregul domeniu al activităţii pastorale, doctrinale şi administrative.

Canonul 235 nu se concentrează asupra unei definiţii ci mai degrabă asupra scopului adunării eparhiale şi mai ales asupra rolului de insustituibil al Episcopului eparhial, pe care cei convocaţi în Adunarea eparhială trebuie să-l ajute, nu să-l înlocuiască sau să-i dea sarcini de îndeplinit.

Abandonând prescrierile can 422 §1 al MP Cleri sanctitati, identice cu cele ale Codului de Drept Canonic din 1917, care prescria convocarea adunării eparhiale periodic, adică cel puţin o dată la 10 ani, actuala legislaţie nu a prevăzut o periodicitate a convocării, lăsând aceasta la latitudinea Episcopului eparhial, singurul de altfel cu dreptul de a judeca asupra necesităţilor eparhiei pe care o păstoreşte. Convocarea Adunării eparhiale trebuie făcută deci dacă există ceva concret de o certă importanţă şi după consultarea consiliului preoţesc. Un alt aspect care rezultă din această prevedere este faptul că nimeni, nici chiar membrii consiliului preoţesc nu pot cere episcopului convocarea Adunării Eparhiale, apoi Episcopul eparhial nu are nevoie de consimţământul membrilor consiliului preoţesc pentru a convoca Adunarea eparhială.

Singura persoană competentă în convocarea Adunării eparhiale este deci întotdeauna Episcopul eparhial, de aceea el este singurul care o prezidează, aceasta deoarece ministeriul episcopal este întotdeauna personal şi nu colegial. Convocarea Adunării eparhiale nefiind obligatorie nu poate fi făcută de cel care înlocuieşte ad interim adică interimar, pe Episcopul eparhial în conducerea eparhiei. Acesta este motivul pentru care s-a considerat ca fiind subînţeleasă prevederea can. 462 §1 din CIC. Cu toate că doar Episcopul este cel care convoacă Adunarea eparhială poate delega această prezidenţă altcuiva, spune can. 237 §1 CCEO. Spre deosebire de CIC legislaţia orientală îi permite Episcopului eparhial să delege pe oricine, nu doar pe Protosincel sau Sincel, adică nu doar pe Vicarul general sau pe unul dintre Vicarii episcopali. Cu toate acestea persoana delegată pentru prezidarea Adunării eparhiale trebuie să aibă putere de conducere în Biserică, rezultă deci că persoana delegată trebuie să fie cel puţin preot, aceasta şi deoarece preoţii în general sunt şi trebuie să fie principalii colaboratori ai Episcopului eparhial în buna guvernare a eparhiei. În delegarea preşedinţiei, fie generale fie a unora dintre şedinţele plenare ale Adunării eparhiale, vor fi întotdeauna privilegiaţi, acolo unde există Protosincelul sau Sincelii care au şi demnitatea episcopală adică Episcopul coadiutor sau Auxiliar. Un alt lucru care trebuie subliniat este faptul că cel delegat de Episcopul eparhial să prezideze lucrările Adunării eparhiale nu poate subdelega mai departe această putere. Actele rezervate Episcopului eparhial sunt convocarea, transferul, întreruperea, amânarea, suspendarea sau chiar încheierea înainte de termenul prevăzut în convocare.

În cazul în care eparhia devine vacantă în timpul desfăşurării lucrărilor Adunării eparhiale, prin dreptul însuşi, se produce suspendarea lucrărilor până în momentul în care noul Episcop eparhial nu va lua o decizie cu privire la acest lucru.

Spre deosebire de legislaţia latină, cea orientală nu spune nimic cu privire la situaţia în care un Episcop eparhial ar avea grija pastorală a mai multor eparhii simultan, fiind astfel vorba despre o aşa numită lacuna legis se aplică şi pentru orientali legislaţia latină care la can. 461 §2 spune următoarele: "Dacă Episcopul are grija mai multor dieceze sau dacă păstoreşte una în calitate de Episcop propriu, iar o alta în calitate de Administrator, poate să convoace un singur Sinod diecezan pentru toate diecezele ce-i sunt încredinţate".

În pregătirea Adunării eparhiale trebuie să fie implicată întreaga comunitate, adică toate structurile şi toţi membrii eparhiei, la fel şi în toate fazele lucrărilor adunării. Adunarea eparhială trebuie să fie pregătită cu grijă, mai întâi de toate prin elaborarea materiei sau a chestiunilor care vor fi dezbătute şi prin implicarea credincioşilor mai ales prin intermediul informărilor publice, prin predicarea repetată a importanţei unui astfel de eveniment şi mai ales printr-o intensă rugăciune pentru buna reuşită a unei astfel de iniţiative. Episcopul eparhial poate institui comisii pregătitoare, compuse din toate categoriile de credincioşi creştini, care trebuie să studieze materia propusă spre analizare adunării să redacteze schemele documentelor care vor fi supuse dezbaterii în cadrul plenului Adunării eparhiale. Cu această ocazie, adică dezbaterile, Episcopul eparhial trebuie să ofere posibilitatea ca toţi cei convocaţi să poată interveni liber exprimându-şi propria părere. O altă responsabilitate a acestor comisii este şi redactarea schemelor viitoarelor decrete şi rezoluţii. Cu toate acestea îi revine Episcopului eparhial sarcina de a accepta sau respinge aceste scheme, după consultarea consiliului preoţesc şi eventual a consiliului pastoral eparhial.

Can. 241 CCEO vorbeşte despre competenţa atât formală cât şi materială a Adunării eparhiale. În ceea ce priveşte competenţa formală, acest organism este consultativ, deciziile fiind exclusiv de competenţa Episcopului eparhial. În ceea ce priveşte competenţa materială a Adunării eparhiale, pregăteşte documentele puse în discuţie, declaraţiile şi decretele. Episcopul este unicul legislator, toţi ceilalţi membri colaborează cu el prin funcţia consultativă, împărţind astfel cu Episcopul legătura comuniunii ierarhice, misiunea ecleziastică şi grija pastorală. În consecinţă doar Episcopul eparhial semnează declaraţiile şi decretele luate cu ocazia Adunării eparhiale. Canonul 241 precizează că deciziile promulgate de Episcopul eparhial în timpul Adunării eparhiale intră în vigoare imediat, doar dacă nu este prevăzut altfel, adică un altfel de metodologie atât pentru promulgarea cât şi pentru intrarea în vigoare a legilor.

Prevederile can. 242 (de citit) sunt o noutate absolută în legislaţia canonică actuală, întrucât nu conţine izvoare oficiale de referinţă. Prin această prevedere se repune în vigoare o practică existentă în Biserica primară conform căreia Episcopii schimbau îşi făceau cunoscute unii altora canoanele Conciliilor particulare sau alte decrete şi legi cu caracter local. Autoritate la care se referă acest canon este, chiar dacă nu este explicitat, autoritate superioară Episcopului eparhial, adică Mitropolitul, Arhiepiscopul Major, sau unele cazuri direct Pontiful Roman. În cazul nostru este vorba despre Arhiepiscopul Major. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că această comunicare, aducere la cunoştinţă despre cele realizate cu ocazia celebrării Adunării eparhiale nu trebuie confundată cu aprobarea, consultarea sau recunoaşterea prealabilă intrării în vigoare.

Cu privire la membrii Adunării eparhiale trebuie spus că actuala legislaţie modifică mult din prevederile canonice anterioare, cea mai importantă modificare este legată de participarea laicilor la Adunarea eparhială sau Sinodul diecezan, lucru în mod expres interzis de legislaţia precedentă. Datorită timpului limitat alocat acestei conferinţe care cred că deja a fost depăşit nu voi vorbi despre membrii Adunării eparhiale lăsându-vă dumneavoastră plăcerea de a citi can. 238 CCEO. Cu toate aceste trebuie spus că în lista membrilor pe care can. 238 ne-o oferă trebuie făcută distincţie între membrii care trebuie să fie convocaţi şi constituie majoritate, pe de o parte şi membrii care pot fi convocaţi pe de altă parte şi în fine cei care sunt invitaţi în calitate de observatori. Se poate preciza tipologia vorbind despre membri de drept, membri aleşi şi membri numiţi în mod liber de Episcopul eparhial. Membrii numiţi în mod liber de Episcopul eparhial pot fi din cadrul propriilor supuşi sau din chiar din alte Biserici sui iuris adică Biserici catolice de alt rit; această categori de membri poate primi dacă episcopul doreşte dreptul de a vota. O altă categorie de membri numiţi de Episcopul eparhial sunt cei din alte Biserici sau comunităţi creştine necatolice, această categorie de membri nu poate primi dreptul de vot însă li se poate acorda cuvântul pentru a-şi exprima propria părere sau părerea comunităţii pe care o reprezintă.

Membrii Adunării eparhiale au obligaţia gravă de a participa la lucrările acestei structuri, mai mult în cazul în care nu pot participa din motive juste trebuie să aducă la cunoştinţa Episcopului eparhial aceasta şi mai ales nu pot să îşi trimită un reprezentant legal sau procurator. Interdicţia privitoare la autosubstituirea în cadrul Adunării eparhiale este determinată de faptul că această calitate de membru este profund legată de persoana respectivă, mai ales datorită faptului că însăşi calitatea de membru se obţine fie prin alegere, fie prin numire, fie prin faptul că deja se îndeplineşte o funcţiune oarecare în Biserică. Astfel persoana aleasă sau numită după ce a acceptat calitatea de membru al Adunării eparhiale nu se poate autosubtitui trimiţându-şi reprezentanţi sau procuratori.

În concluzie şi în loc de definiţie se poate spune că Adunarea eparhială sau Sinodul diecezan tocmai prin faptul că este întrunirea tuturor membrilor Bisericii în jurul Episcopului, este în acelaşi timp locul privilegiat al manifestării comuniunii între toate categoriile de credincioşi creştini, care activează în eparhie în funcţie de propria condiţie sau propriul statut şi deci în funcţie de diferitele funcţiuni şi ministere.

Praznicul Naşterii Domnului nu este un eveniment pe care îl retrăim, cu bucurie, an de an! Întruparea Cuvântului este un drum, un itinerariu! Momentul Naşterii Domnului face parte dintr-un itinerariu divin ce are ca scop mântuirea omului. Printr-un act de iubire pură, Dumnezeu se restrânge şi se coboară în întâmpinarea oilor pierdute prin intermediul întrupării, luând forma unei fiinţe extrem de plăpânde şi fragile: copilul nou născut. Această coborâre a divinităţii spre umanitate pune în criză "valorile" seculare moderne. Dincolo de depăşirea a ceea ce este mare în univers, una dintre caracteristicile lui Dumnezeu este auto-coborârea spre ceea ce este mai mic. Avem de a face cu o inversiune axiologică între maxim şi minim, între mic şi mare, între universal şi particular. Prin întruparea lui Dumnezeu, minimul devine maxim, cel mic devine mare, iar particularul mai important decât universalul. Această mişcare descendentă a divinităţii este, de fapt, o mişcare ascendentă a omului către Dumnezeu care îşi atinge punctul culminant prin moartea pe cruce şi Învierea din morţi a lui Isus Cristos. Prin urmare, Naşterea Domnului se situează la jumătatea drumului între Bunavestire (începutul mântuirii) şi Înviere (dobândirea mântuirii). Prin intermediul troparelor, condacelor, stihirilor, paremiilor acestor sărbători, liturgia bizantină cuprinde, într-un mod cât se poate de evident, acest aspect al planului mântuitor pe care Dumnezeu l-a dorit spre răscumpărarea omului.

Dincolo de acest itinerariu divin întrezărit anterior, Naşterea lui Cristos este şi pentru un om un itinerariu asemănător cu cel divin. Prin această afirmaţie nu dorim să susţinem maxima conform căreia "drumul este ţelul", ci să arătăm că praznicul Naşterii Domnului nu este un punct final al căutărilor omeneşti, aşa cum acesta este de regulă perceput. Aş îndrăzni să spun că itinerariul spiritual omenesc al Naşterii Domnului este după "chipul şi asemănarea" itinerariului Divin. Omul este chemat, prin postul Naşterii Domnului, să iasă din el spre a porni un pelerinaj spiritual către ieslea din Betleem pentru a-l întâlni personal pe Dumnezeu întrupat. Această întâlnire tainică nu este ţelul pelerinajului, ci transformarea acestuia într-un itinerariu calitativ superior: acela al convertirii. Întâlnirea cu pruncul Isus este prilejul unei convertiri interioare ce repune omul pe drumul ascendent al îndumnezeirii.

Cuvântul lui Dumnezeu, înveşmântat în cuvintele Sfintei Scripturi, ne vorbeşte despre acest pelerinaj spiritual al omului către Betleem şi de la Betleem către Dumnezeu prin intermediul povestirii despre cei trei magi. (Mt. 2, 1-12). Cheia de boltă a acestei povestiri biblice este faptul că, după întâlnirea cu Dumnezeu întrupat, cei trei magi se întorc înapoi în ţara lor PE UN ALT DRUM! Acest amănunt, cel mai adesea trecut cu vederea, denotă faptul că o autentică întâlnire cu divinitatea atrage după sine o convertire a inimii, o schimbare fundamentală a vieţii, o pornire pe un alt drum al vieţii. Desigur, din punct de vedere istoric, cei trei magi s-au întors pe alt drum ca să evite o altă întâlnire cu regele Irod, însă, din punct de vedere simbolic, acest detaliu este extrem de relevant, deoarece revelă o chemare a omului de a porni pe drumul îndumnezeirii. Umanizarea lui Dumnezeu ne cheamă, neîncetat, spre îndumnezeirea omului.

Pasajul evanghelic ce îi are ca protagonişti pe cei trei magi, relevă, cel puţin, încă o posibilă interpretare ziditoare. Dacă analizăm bine aceste personaje, ne dăm seama că ele nu aveau nici cea mai mică tangenţă cu cultura iudaică sau cu profeţiile Vechiului Testament. Ei au urmat steaua! Erau astronomi, sau chiar astrologi. Acest detaliu este de o importanţă covârşitoare, întrucât denotă faptul că Dumnezeu poate folosi orice element din viaţa noastră spre a ne conduce la Cristos, adică la mântuirea noastră. Cei care îl caută în mod autentic pe Cristos, chiar şi prin intermediul ştiinţei, ajung, în cele din urmă, la El.

Faptul că aceşti trei magi erau înţelepţi, echivalentul oamenilor de ştiinţă ai zilelor noastre, ne dă posibilitatea de a interpreta prezenţa celor trei magi în faţa Dumnezeirii drept fiind o alegorie pentru adevăratul raport care trebuie să existe între credinţă şi ştiinţă. Magii au urmat ştiinţa lor, dar au urmat-o sincer fără prejudecăţi, şi au ajuns la Cristos. Prin urmare, orice om de ştiinţă, filosof sau cărturar trebuie să îşi urmeze propria ştiinţă într-un mod sincer şi inocent, iar Dumnezeu îl va conduce spre întâlnirea personală cu El. Acest aspect ne arată ca drumul parcurs nu poate fi niciodată un scop în sine, dar şi că, în aceeaşi măsură, drumul poate deveni un izvor de zidire sufletească atunci când este parcurs în vederea unui ţel înalt precum întâlnirea cu Dumnezeu. Din punct de vedere exterior, pot exista mai multe drumuri spre Dumnezeu, dar din punctul de vedere al interiorităţii umane, drumul poate conduce la Dumnezeu doar dacă trece prin convertirea din faţa ieslei, acolo unde Dumnezeu ne vorbeşte prin plânsul unui copil înfrigurat, în a cărui lacrimi este materializată amărăciunea lui Dumnezeu pentru păcatele omenirii, dar şi bucuria mântuirii.

Vom încerca să privim înţelepciunea din două unghiuri diferite ca valoare: cel sacru şi cel firesc. Trecând cu gândul şi cu cuvântul prin acestea două sesizăm diferenţa dintre acestea. Astfel, putem împărţi înţelepciunea în două categorii: "înţelepciunea ca dar dumnezeiesc" şi "înţelepciunea ca experienţă de viaţă". Analizându-le pe fiecare în mod separat vom reda avantajele şi dezavantajele pentru a analiza cu o mai mare atenţie care ar trebui să fie tipul de înţelepciune care ne-ar fi mai lesne de obţinut şi mai benefic atât în această lume văzută, dar mai ales în lumea eternă, cea nevăzută de ochiul firesc. Fără un efort prea obositor pentru minte putem înţelege că "înţelepciunea ca dar dumnezeiesc" este cu adevărat superioară, este bogăţia întregii noastre fiinţe, aceasta deoarece se dăruieşte fără vreo plată oneroasă şi fără vreun efort pe care omul să nu-l poată face. Primirea "cadoului" este rezultatul căutării, al cererii şi al rugăciunii îndreptate cu dragoste sincera către Absolut. O dată obţinută, înţelepciunea de la Tatăl ne călăuzeşte paşii înspre comuniunea cu Creatorul Universului.

În ceea ce priveşte "înţelepciunea ca experienţă de viaţă", nu putem spune decât că aceasta urmăreşte avantajele lumii fireşti şi nu pe cele duhovniceşti, rămânând limitată în real. Omul care se bizuie pe ea este condamnat la dialogul cu aproapele -lipsindu-i prezenţa Plinătăţii.

Regretabil este faptul că datorită trândăviei noastre ne mulţumim cu firmiturile acestei lumi şi nu vrem să ne reîntoarcem privirea, inima şi mintea înspre Tatăl nostru pentru a prelua moştenirea care ne-a fost pregătită de la început.

1. ÎNŢELEPCIUNEA CA DAR DUMNEZEIESC

"Frica Domnului
este începutul ştiinţei;
dar nebunii nesocotesc
înţelepciunea şi învăţătura".
(Pildele lui Solomon 1,7.)

Încă din vechime, înaintaşii noştri întru învăţătura cunoaşterii Dumnezeului Celui Viu au căutat înţelepciunea la fel cum un tată grijuliu îşi dă osteneala ocrotirii fiilor lui de necazurile care-i pândesc la orice pas. Mintea înţeleptului este la fel ca o perlă de mare valoare, care - stând ascunsă în scoica sa protectoare - aşteaptă să fie găsită de cel vrednic a o purta, sau dimpotrivă de a o transmite celui ce duce lipsă de ea pentru luminarea cunoştinţei sale.

Din fericire, deşi puţini, unii chiar îndrăznesc a alerga în întâmpinarea învăţăturii, la fel cum aleargă logodnicul în întâmpinarea iubitei îndrăgite; spre deosebire de alţii care nesocotesc înţelepciunea şi rătăcesc în căutarea ei considerând astfel că firescul vieţii efemere le este suficient, pentru o viaţă bogată în plăceri ale trupului şi ale gândului, amăgindu-se desigur de o astfel de călătorie prin viaţă.

Înţelepciunea este la fel ca bogăţia obţinută prin trudă şi sudoare, care dă siguranţa zilei de mâine, însă este un dar mult mai de preţ, fiindcă călăuzeşte mereu calea înspre absolut, astfel coabitând cu Dumnezeu nu avem grija zilei de mâine, pentru ca suntem moştenitori ai Tatălui.

Dar ce este înţelepciunea în fond? Iată o întrebare poate ofensatoare pentru învăţaţii lumii acesteia care nu reuşesc să treacă dincolo de logica mental liniară a gândirii reale şi astfel, din păcate, limitează însăşi definirea conceptului de înţelepciune la simplul spaţiu în care respiră, nereuşind a călca înspre o treaptă mult mai înaltă, cea duhovnicească. În sens restrâns, putem defini începutul înţelepciunii ca fiind frica de Dumnezeu, potrivit cuvântului revelat. (Proverbele lui Solomon)

Sfânta Scriptură este dovada vie a faptului că învăţătura (cunoaşterea) omului este aceea de a-l cunoaşte şi a-l preamări pe Dumnezeu. Mi-a rămas în minte întipărit un citat al marelui teolog român Nicolae Steindard: "Cine îl caută pe Isus, îl poate găsi, cine îl găseşte îl poate cunoaşte, iar cine îl cunoaşte îl poate iubi".

Sfânta Scriptură este un izvor limpede care curge lin de la muntele Sionului înspre coroana creaţiei (de la Tată la om). Astfel, avem dovada vie şi de netăgăduit, că, - înţelepciunea este dăruirea Sfântului Tată care se oferă fără vreo plată de ordin material. Potrivit cărţii sfinte, înţelepciunea nu e rânduită oricui, ci numai celor ce vor să o găsească sau vor să o primească; deci obţinerea acesteia condiţionează făptura umană la urmarea căii lăsate de Dumnezeu. Călătorind spre cele sfinte lăsate şi rânduite de Dumnezeu cu toata dragostea, vom reuşi să fim împodobiţi cu laurii înţelepciunii. Sfânta Scriptură nu trebuie privită de cititor ca o culegere de scrieri oarecare, ci dimpotrivă trebuie simţită şi trăită.

Vechiul şi Noul Testament, culegeri de rânduri revelate de la Dumnezeiescul Tată, sunt podoabele sfinte care cuprind cunoaşterea Celui Preaînalt - Înţelepciunea.

În Vechiul Testament sunt descrişi o mulţime de bărbaţi care au fost înzestraţi cu comoara înţelepciunii, înţelepţi încununaţi de Dumnezeu, cu harul cunoaşterii. În următoarele rânduri mă voi referi la o parte din aceşti binecuvântaţi, care sunt adevărate pilde în ale înţelepciunii.

Scrierile vechi testamentare redau prin acurateţea cuvântului adevărul revelat de Dumnezeu prin gura lui Moise. Astfel, Pentateuhul: Cartea Facerii sau Geneza, Ieşirea sau Exodul, Leveticul, Numeri şi Deuteronomul (a doua lege), reliefează înţelepciunea cu care patriarhul a fost încununat pentru a învăţa să călăuzească prin deşertul nesfârşit lunga călătorie spre patria promisă patriarhilor de către însuşi Dumnezeu, precum şi orânduirile impuse atât de ordin liturgic, cât şi social. Cele cinci cărţi ale Vechiului Testament scot la vedere: blândeţea, bunătatea, frica şi iubirea lui Moise faţă de Dumnezeu care este înţelepciunea supremă.

Alături de Moise, mă văd nevoit a-l pomeni pe regele David, păstorul de turme, care a păstorit poporul israelit timp de patruzeci de ani. Sfânta Scriptură spune: "Ceea ce este cu neputinţă la om este cu putinţă la Dumnezeu". Fiul lui Iesei, David, dintr-un umil pastor de oi ajunge rege al israeliţilor fiind ales de către însuşi Dumnezeu. Regele David era plăcut înaintea Stăpânului, fiind binecuvântat cu binefacerile rânduite unui om temător de Domnul Dumnezeu, reuşind întotdeauna a scăpa din primejdiile provenite din partea lui Saul.

Cartea Psalmilor, carte a rugăciunii, a mulţumirii şi a binecuvântărilor îndreptate înspre Bunul Dumnezeu, reprezintă apa vie a înţelepciunii cu care acesta a fost înzestrat prin voinţa Creatorului universului. Rugăciunile, mulţumirile şi binecuvântările rostite de către regele David ne răpesc din firescul vieţii cotidiene unde ne frământăm adeseori materia cenuşie cu problemele cotidiene ceea ce din nefericire, nouă oamenilor ne convine, şi asta datorită "lenei" de care dăm dovadă răpindu-ne de la comuniunea cu Absolutul, unire cu "Cel ce este" şi unde se regăseşte sentimentul de a iubi şi de a fi iubit.

Pildele lui Solomon, Cântarea Cântărilor şi Eclesiastul sunt adevărate comori de înţelepciune, putând fi privite ca un ghid înspre dobândirea înţelepciunii omului cu râvnă pentru cele sfinte.

Nu putem lăsa însă a fi trecută cu vederea esenţa cuvântului revelat textul scripturistic, aceasta pentru însăşi această lucrare născându-se în urma lecturii şi meditării unor versete de o însemnătate deosebita pentru noi, atunci când ne îndreptam rugăciunile, către El.

Spune Cartea a doua a Cronicilor în capitolul I, versetele 7 - 12; "În timpul nopţii, Dumnezeu s-a arătat lui Solomon şi i-a zis: Cere ce vrei să-ţi dau. Solomon a răspuns lui Dumnezeu: Tu ai arătat o mare bunăvoinţă tatălui meu David, şi m-ai pus să domnesc în locul lui. Acum, dar Doamne Dumnezeule, împlinească-se făgăduinţa Ta, făcută tatălui meu David, fiindcă m-ai pus să domnesc peste un popor mare la număr ca pulberea pământului! Dă-mi dar înţelepciune şi pricepere, ca să ştiu cum să mă port în fruntea acestui popor! Căci cine ar putea să judece pe poporul Tău, acesta atât de mare? Dumnezeu a zis lui Solomon: Fiindcă dorinţa aceasta este în inima ta, fiindcă nu ceri nici bogăţii, nici averi, nici slavă, nici moartea vrăjmaşilor tăi, nici chiar o viaţă lungă, ci ceri pentru tine înţelepciune şi pricepere ca să judeci pe poporul Meu, peste care te-am pus să domneşti, înţelepciunea şi priceperea îţi sunt date. Îţi voi da, pe deasupra, bogăţii, averi şi slavă, cum n-a mai avut niciodată nici un împărat înaintea ta, şi cum nici nu va mai avea". Aceste cuvinte pline de har dumnezeiesc sunt dovada de necontestat a faptului că înţelepciunea este dar dumnezeiesc. Astfel, pentru a fi beneficiarul priceperii şi a înţelepciunii trebuie să le cauţi, dar şi să le ceri.

Homer afirma: "Nu sunt de dispreţuit falnicele daruri ale zeilor; ei singuri le dau şi nu muritorii; şi le pot lua după placul lor". Aforismul lui Homer este pertinent şi în acelaşi timp plăcut, mă rog cel puţin pentru auzul fin al unui artist sau filozof, însă ceea ce doresc a evidenţia este că, prin coroborarea textului citat mai sus cu cel scripturistic, reuşim să înţelegem faptul că "Înţelepciunea este un dar Dumnezeiesc". Preţuirea acesteia rezidă şi din însuşi faptul că deşi împărat fiind, Solomon, cu toate că dispunea de toate cele de trebuinţă unei vieţi îmbelşugate pline de desfătări el cere ceva ce pentru omul angrenat în realul vieţii limitate pare a fi desuet şi anume: înţelepciunea, priceperea şi cunoaşterea. Ceea ce a cerut acest împărat de la însuşi Creatorul Universului este adevărata comoară care ne călăuzeşte paşii înspre Tatăl Nostru.

Proverbele lui Solomon din Vechiului Testament cred că pot fi considerate un codex de căi înspre dobândirea a ceea ce puţini caută cu ardoare: "viaţa".

Fiind binecuvântat cu darul cerut de la Înţelept, acest fericit ne transmite prin cuvintele gurii sale, dar insuflate de Duhul Sfânt, adevărate pilde din viaţă, necesare contemporanilor săi, dar şi nouă celor din prezent care vrem să dobândim cele nevăzute.

Împăratul Solomon nu se limitează doar la enumerarea acestor căi, ci dimpotrivă acesta recurge la reliefarea atât a beneficilor, cât şi a pagubelor cauzate de absenţa ei.

Capitolul I, versetul 7 din Pildele lui Solomon conţin cuvinte pline de Duh Sfânt şi anume: "Frica de Domnul este începutul ştiinţei; dar nebunii nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura".

Ceea ce vrea să transmită autorul este că: "Frica de Dumnezeu, (în sens metaforic) este începutul înţelepciunii". Înţelepciunea ne îndrumă înspre cunoaştere, care transpune omul la ceea ce era înainte de alunecarea în păcat şi anume o unitate deplină cu frumosul, cu armonia, cu universul.

Acest înţelept aproape că ne ia de mână şi ne atrage cu puterea cuvântului înspre căutarea înţelepciunii, dorind ca şi noi să fim beneficiarii a ceea ce el a primit de la Stăpânul Lumii. Prin aceste Pilde, Solomon urmăreşte ca şi fraţii lui - poporul evreu, dar şi neamurile să alerge în întâmpinarea înţelepciunii, îndemnându-ne să ne deschidem mintea şi să pricepem că Dumnezeu este viaţa, să ne deschidem ochii şi să privim frumuseţea, să ne deschidem inima şi să-i simţim iubirea nemărginită.

Rodul darului divin cunoaşterea, pe care mulţi dintre noi o căutăm, puţini o găsim şi o mică parte reuşim să o păstrăm, este transpunerea făpturii umane în sentimentul stării de fericire. Dar, pentru a primi înţelepciunea, este imperativ ca noi să o cerem de la Tatăl, dar şi să o căutăm. Acest dar ne fereşte de ispitele cele dulci ale acestei lumi, călăuzindu-ne mereu paşii înspre păzirea poruncilor, privind binecuvântările Celui de Sus. Solomon ne îndeamnă să ne ferim de răutate, lenevie, desfrânare şi să urmăm calea unei bune vieţuiri care ne face să fim plăcuţi lui Dumnezeu şi de folos semenilor noştri.

Absenţa darului nu trezeşte omul din starea de somnolenţă în care se află şi astfel nu participă la viaţa la care a fost chemat. Omul, preocupat atât de firescul lumii văzute, de satisfacerea propriilor plăceri, de agonisirea averilor, cât şi de căutarea slavei deşarte este legat la ochi să nu poată vedea desluşit că nu acestea reprezintă lucrurile esenţiale ale vieţii. Dimpotrivă adevăratele comori ale vieţii sunt: dragostea, dărnicia, milostivirea etc., care ne fac sufletul nobil şi ne fac să fim asemenea Lui. Creaţia lipsită de Darul Înţelepciunii este condamnată lumii grijilor şi necazurilor, iar în cele din urmă morţii.

Înţelepciunea, odată oferită în dar de Dumnezeu, responsabilizează pe donatar faţă de cel de la care a primit-o, dar şi faţă de aproapele său, îndemnându-l să fie atent, să nu se lase ispitit de păcat, ci dimpotrivă să fie plin de virtute şi de credinţă şi astfel să fructifice darul primit.

Cuvintele pline de Duh Sfânt, grăite prin gura profeţilor fac să vibreze simţămintele noastre cuprinse de amorţeala păcatelor care sufocă firescul traseu pe care creaţia trebuia să-l aibă şi anume acela de a fi în permanenţa comuniune cu Dumnezeu. Fiind binecuvântaţi cu darul înţelepciunii, oferă pilde de urmat în vederea îndepărtării omului de pe calea care duce spre făptuirea păcatului şi ne îndrumă prin cuvintele pline de iubire, iar uneori şi prin cuvinte ameninţătoare înspre dobândirea virtuţii.

Alături de profeţi, nu-i putem da uitării nici pe sfinţii apostoli, aleşii lui Hristos, care din simpli muritori au cules cununa de câştigători în lupta împotriva păcatului. Prin pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli în ziua Cinzecimii, aceşti minunaţi propovăduitori ai adevărului au dobândit darurile de care se bucură şi Sfinţii Îngeri: înţelepciune, putere de a tămădui, de a învia pe cei morţi, de a vorbi în limbi etc.

Sfântul apostol Pavel, cel care din prigonitor al creştinilor ajunge cel mai râvnit propovăduitor al Cuvântului, dezvăluie în scrierile sale înţelepciunea cu care a fost învrednicit de către Dumnezeu spre a împlini lucrarea la care a fost chemat. Sfântul Pavel în Întâia Epistolă a sa către Corinteni, în capitolul 2 arată deosebirea existentă între Înţelepciunea lui Dumnezeu şi Înţelepciunea lumii. Înţelepciunea creştină, potrivit Sfântului Pavel nu este o înţelepciune pentru veacul acesta şi nici pentru fruntaşii veacului acestuia, care vor fi nimiciţi. (Întâia epistolă a lui Pavel către Corinteni, cap.I, versetul 6).

Apostolul Pavel ne conduce paşii spre înţelepciunea lui Dumnezeu, care s-a descoperit ucenicilor prin Duhul Sfânt. Aşadar, putem să înţelegem faptul că înţelepciunea dăruită de Dumnezeu nu are de a face cu înţelepciunea lumii, ci dimpotrivă este superioară, călăuzindu-l pe om înspre comuniunea cu Absolutul.

2. ÎNŢELEPCIUNEA CA EXPERIENŢĂ DE VIAŢĂ

"Multe căi pot părea bune omului, dar la
urmă se văd că duc la moarte".
(Pildele lui Solomon 1, 12.)

O definire nepretenţioasa a înţelepciunii ar fi că aceasta este o virtute a integralităţii: "e capacitatea spiritului de a locui clipă de clipă fiecare parte a corpului şi disponibilitatea corpului de a se lăsa locuit - fără interminenţă de un principiu superior". (Andrei Pleşu, "Minima moralia").

Definind înţelepciunea în acest fel, putem remarca nobleţea acestui "dar". Spre deosebire de "înţelepciunea ca dar Dumnezeiesc", există şi o altă înţelepciune şi anume: experienţa de viaţă. Această înţelepciune priveşte firescul vieţii, preocupându-se de efemeritatea lucrurilor desuete. Omul angrenat în profan - real este limitat în ceea ce priveşte cunoaşterea rostului vieţii din această lume. Incapacitatea de a depăşi ceea ce este perceptibil ochiului uman (firescul) şi de a se orienta spre lumea sacră îi limitează existenţa la aceea de rob şi nu de domn.

Oamenii cred că odată cu înaintarea în viaţă, adică la bătrâneţe, sunt proprietari ai înţelepciunii, deoarece au trecut peste ei atât cele bune, cât şi cele mai puţin bune şi astfel cred că pot îndruma pe tânărul care păşeşte în viaţă înspre o cale care conduce omul la fericire. Căile pe care aceşti "înţelepţi" le întipăresc în mintea aproapelui duce de cele mai multe ori la necazuri, dureri, dezamăgiri şi chiar la moarte. Viaţa de zi cu zi ne-a arătat care este beneficiul acestei înţelepciuni şi anume: educaţie profesională - profesie - casă - boală - singurătate - moarte, iar dacă acestea sunt avantajele acestei înţelepciuni, prefer să cad în genunchi, să plec capul şi să rog pe Tatăl să-mi dea înţelepciunea cea dătătoare de "viaţă".

Preocupările pentru nevoile zilnice ne îndepărtează de la calea adevăratei înţelepciuni şi ne orbesc privirea de la calea Luminii.

"Înţelepciunea ca experienţă de viaţă" în absenţa unei relaţii profunde cu Dumnezeu este asemenea unei mări lipsite de bogăţia faunei acvatice, datorită absenţei unei fiinţe superioare care să-i dea naştere, să o ocrotească şi să o îndrume. De dorit ar fi fost ca aceşti înţelepţi care se laudă cu propria lor "înţelepciune ca experienţă de viaţă" să înveţe de la adevăraţii înţelepţi ceea ce este adevărul pentru a pune frâu poftelor, dorinţelor, mâniilor etc. ca în acest mod să înţeleagă că înţelepciunea lor este asemenea unei mici pietre aruncate într-o mare, adică aproape inexistentă.

Pe lângă "înţelepciunea ca dar Dumnezeiesc", care se dăruieşte celor a căror râvnă este îndreptată înspre cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu, "înţelepciunea ca experienţă de viaţă" este rodul trudei, al durerii.

Psalmul 127, versetele 1 şi 2 din Vechiul Testament spun: "Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc; dacă nu păzeşte Domnul o cetate, degeaba veghează cel ce o păzeşte. Degeaba vă sculaţi de dimineaţă şi vă culcaţi târziu, căci prea iubiţilor Lui El le da pâine ca în somn". Aceste versete arată puterea şi purtarea de grijă a Celui Atotînţelept faţă de cel cu frica de Dumnezeu. Mântuitorul Isus Cristos a spus: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte lucruri se vor adăuga pe deasupra". Prin cuvintele Scripturistice vedem limpede deosebirea fundamentală dintre cele două feluri ale înţelepciunii.

Înţelepciunea culeasă de făptura umană odată cu trecerea anilor este privită ca deşertăciune potrivit celor gândite şi scrise de către marele înţelept Solomon, care deşi se bucură de binecuvântarea Stăpânului, ajunge la concluzia că fiecare om are datoria să îndeplinească şi să păzească poruncile lui Dumnezeu (Eclesiastul, cap.XII, versetul 12). De asemenea, aceeaşi carte, în cap. XI, versetul 9, cuprinde următoarea pildă demnă de a fi urmată şi anume: "Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fi cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea Dumnezeu te va chema la judecată". Aceste cuvinte pline de har Dumnezeiesc ne scot la iveală căile pe care trebuie să le urmăm şi care sunt realmente utile mântuirii sufletului nostru, alegând trăirea în comuniune cu El şi înţelegând că lucrurile din lumea văzută privează omul de cele pregătite de la întemeierea lumii, nouă ca fii ai Tatălui.

Andrei Pleşu, în "Minima Moralia", susţine ideea potrivit căreia "Absolutul nu poate coborî până la mărunta dăscăleală de care are nevoie inarticularitatea noastră de a evolua". Afirmaţia de faţă cred că este oarecum precipitată, deoarece nu ţine seama în momentul elaborării ei de oameni ca Moise, Solomon, Sfântul Pavel etc. care prin însăşi viaţa şi scrierile lor demonstrează dimpotrivă contrariul, adică implicarea directă a absolutului în vieţile acestor drepţi.

Îndreptarea privirii înspre lumea văzută - profană, ne face să ne amăgim de ideea că, având totul din punct de vedere material, putem deveni noi înşine dumnezei, înlocuindu-l pe Dumnezeul Cel Viu. Preocuparea pentru îmbuibarea propriului pântec ne privează de adevăratele bunătăţi - cele duhovniceşti.

Pentru cel care se consideră cu adevărat creştin, este imperativ să caute, să ceară, să cadă în genunchi în faţa altarului şi să se roage de Creator să-l binecuvânteze cu "darul înţelepciunii Dumnezeieşti", pe când cel care este călător în această viaţă, sau mai bine spus un "sac de lut", să-l imite pe cel care se bucură şi care este fericit de comuniunea cu Dumnezeiescul Tată.

SCURTE CONCLUZII

Concluzionând putem afirma că următoarele idei pot fi privite ca principii ale înţelepciunii, utile nouă celor care dorim să luam startul în cunoaşterea adevărului:

- Istoria poporului evreu dă numeroase mărturii ale "înţelepciunii ca dar Dumnezeiesc", marii oameni ai Vechiului Testament care au fost încoronaţi cu această mare binecuvântare din partea Celui Atotînţelept: patriarhul Moise, împăratul David, înţeleptul Solomon; profeţii Osea, Isaia, Ieremia, Ioan etc..

- Alături de cei amintiţi mai sus îi pomenim şi pe ucenicii Domnului, care după cum am văzut, din simpli muritori au ajuns moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor, ai vieţii veşnice.

Ideile care pot fi privite ca principii în dobândirea "înţelepciunii ca Dar Dumnezeiesc", sunt: ideea de-a o cere prin rugăciune de la Tatăl, ideea de-a o căuta şi ideea de-a o păstra. Toate acestea ne vor conduce la dobândirea şi păstrarea plinătăţii.

În ceea ce priveşte "înţelepciunea ca experienţă de viaţă", putem spune că aceasta limitează viaţa făpturii umane la lumea profană, privând-o de lumea sacră, lumea unde se regăsesc darurile duhovniceşti. Astfel omul este condamnat la o existenţă într-un cerc plin de necazuri, dureri, plânsete, moarte etc.

Depinde numai şi numai de noi ce alegem. Dacă dorim viaţa, alegem "înţelepciunea lui Dumnezeu", iar dacă vrem plăcerile lumii efemere, alegem înţelepciunea lumii.

Dificultatea de a scrie un articol care să nu producă polemică este insurmontabilă, cu atât mai mult cu cât păcatul şi mâna de ajutor pe care i-o dăm cu bucurie, de câte ori se prezintă ocazia, a făcut din noi nişte fiinţe susceptibile. Susceptibilitatea mă face să cred că o parte dintre voi mă va contrazice, o alta va rămâne total indiferentă şi că doar unii vor căuta sensul cuvintelor şi intenţia; susceptibilitatea vă va face sau vă face să credeţi tot felul de lucruri (care nu sunt în mod necesar negative) despre mine, citind aceste rânduri.

Mă întreb adesea de ce mă complac în susceptibilitate când, de fapt, constat că nu-mi favorizează absolut deloc legarea relaţiilor sănătoase cu ceilalţi. Da, mai sunt şi alţii care fac ca mine, pe care caut să mi-i apropii în speranţa de a nu mai fi singur şi cât timp mă las purtat de euforia «ieşirii din sine» (o putem numi şi spiritul de turmă) am impresia că sunt un tip «ok» ; stând însă să cuget, nu pot să nu constat solitudinea care îmi macină fiinţa, care naşte în inima mea angoasa şi frica de mine, de ceilalţi, de viaţă, precum şi disperarea de-a sta faţă în faţă cu Dumnezeu care tace şi mă priveşte.

Din punct de vedere psihologic, unii ar afirma (pe drept cuvânt, de altfel) că omul, deoarece este o persoană, este o fiinţă ce are nevoia fundamentală de-a se comunica, de-a relaţiona cu fiinţe capabile să-l înţeleagă; această nevoie se manifestă prin limbajul semnelor conceptuale sau gestuale. Astfel, tăcerea nu este nimic altceva decât un handicap, în cazul persoanelor care adesea preferă mutismul.

Alţii avansează ideea potrivit căreia tăcerea este limbaj pentru cel care ştie să-l decripteze şi să comunice astfel, în timp ce cuvântul este adesea mijlocul preferat de-a nu se simţi singur (exemplu: persoanele singure vorbesc adesea singure; nebunii de asemenea).

Experienţa şi reflecţia mă obligă să fiu de acord cu ambele puncte de vedere; şi totuşi, nici tăcerea nici comunicarea nu rezolvă problema susceptibilităţii şi nici pe cea a angoasei. De ce? Care este soluţia pertinentă pentru problema mea? Dumnezeul meu tace şi mă priveşte. Şi tăcerea şi privirea lui sunt pentru mine o corvoadă şi atunci, ce fac?! Fac apel la «ieşirea din sine» ca la un drog care mă face să uit, o vreme, că sunt privit fără încetare, chiar dacă în tăcere! Sau mă revolt şi-i sudui pe cei pe care-i consider responsabili (familie, mediu social, Dumnezeu însuşi); eu sunt inocent……. Sau, cât de cât lucid de faptul că şi eu am o parte de vină, mă scârbesc de mine însumi în aşa măsură încât ajung să mă detest, să-mi detest trupul, viaţa, tot ceea ce fac şi sunt. În această situaţie repun în cauză totul: părinţii nu m-au dorit ci m-am născut din «greşeală» -de aceea am luat bătaie când eram mic!- ; nu sunt capabil să mă căsătoresc, nici să lucrez în cadrul Bisericii, al societăţii (etc.), nu merit nici chiar să trăiesc dar cum sunt prea laş pentru a mă sinucide, mă voi mai «târâ» până ce moartea va veni; măcar nu voi merge şi în iad pentru tentativa de sinucidere!; etc. Mai grav încă este faptul că nimeni nu vede cu ce mă confrunt, nimeni nu mă ajută să-mi depăşesc frustrările, fricile, complexele, nimeni nu mă învaţă să iubesc şi atunci trebuie să inventez totul, ca şi cum miile de ani de experienţă dinaintea mea nu au existat decât pentru a lasă loc în inima mea unei noi frustrări! Mă ridic împotriva celorlalţi şi ceilalţi se ridică împotriva mea! În numele iubirii, al adevărului, al ecumenismului, al autorităţii, al poziţiei sociale, politice, ecleziale, economice, ne maltratăm şi chiar ne asasinăm şi nu pentru că nu am vrea să ne iubim unii pe alţii, să trăim în pace unii cu alţii, ci pentru că avem o problemă în noi înşine: dispreţul faţă de propria persoană.

Soluţia? Există, dar se poate impune individului doar atunci când acesta este şi doritor şi voitor de schimbare în bine; se impune ca o necesitate şi apoi devine însăşi modalitatea de viaţă a individului în cauză, chiar dacă niciodată atinsă cu totul, niciodată avută în posesie:

"Mila şi adevărul s-au întâmpinat:
dreptatea şi pacea s-au sărutat.
Adevărul din pământ a răsărit
şi dreptatea din cer a privit".
(Ps. 84, 11-12)

Hristos a unit în el, pe cruce, mila şi adevărul, dreptatea şi pacea. Dacă vrem o soluţie, numai aici o putem găsi, dar căutând-o împreună căci mântuirea ne priveşte pe toţi aşa cum şi fericirea este destinată fiecăruia şi tuturor. Regret şi pentru mine şi pentru voi, dar nu ne mântuim individual; mă bucur şi pentru mine şi pentru voi pentru că acesta este semnul unităţii pe care a voit-o Domnul pentru noi: Biserica (şi nu confesiunea).

Mai există atunci singurătate, alta decât cea în care ne aruncăm singuri prin păcat? Mai putem vorbi despre susceptibilitate fără a o pune în legătură directă cu noi înşine, excluzându-i pe ceilalţi ca factori ai susceptibilităţii noastre -chiar dacă au participat mai mult sau mai puţin la crearea frustrărilor noastre?

Pacea lui Hristos să locuiască pururi în inimile noastre!

“Cuvântul Domnului în viaţa şi misiunea Bisericii”, este subiectul celei de a XII-a adunări a Sinodului episcopilor care are loc în Vatican în luna octombrie (5-26 octombrie 2008). La mai bine de patruzeci de ani după Conciliul Vatican II, Biserica Catolică doreşte să facă un bilanţ al revoluţiei declanşate atunci: accesul direct al tuturor credincioşilor chiar la textele Bibliei.

Sinodul Episcopilor

Sinodul episcopilor este o instanţă permanentă a Bisericii catolice creată de papa Paul al VI-lea. Cea de a XII-a adunare a fost convocată de papa Benedict al XVI-lea. La lucrările acestui Sinod vor participa mai mult de 200 de «părinţi sinodali», episcopi sau experţi din lumea întreagă, desemnaţi la nivel local sau numiţi de Roma.

Această întâlnire se desfăşoară în patru etape, după o procedură obişnuită. Publicarea în primul rând a Lineamenta: documentul acesta, care adună problematicile de pe marginea temei şi pune câteva întrebări, este trimis prin intermediul secretariatului general al Sinodului (condus de Mons. Nikola Eterovic) întregului episcopat şi diferitelor ordine religioase pentru a-şi exprima părerile în scris.

Prin această consultare mondială se deschide cea de a doua etapă, Instrumentum laboris: document ce nu are valoare normativă, dar face sinteza răspunsurilor primite în urma consultării mondiale. Instrumentum laboris va servi ca şi bază pentru discuţiile şi intervenţiile din timpul adunării.

Cea de a treia etapă este reuniunea la Roma a Sinodului: trei săptămâni de intervenţii personale, de lucru pe grupuri lingvistice, care se încheie prin votarea diferitelor propuneri ce vor fi ulterior trimise papei. Pe această bază - cele patru etape - papa redactează, în general, o exortaţie apostolică post-sinodală reluând (sau nu) propunerile adunării. Acest document rămâne referinţa Sinodului.

Instrumentum laboris

Să vedem acum liniile principale ale documentului care va sta la baza discuţiilor şi intervenţiilor din cea de a XII-a adunare a Sinodului episcopilor. Instrumentum laboris are 84 de pagini şi a fost publicat în 12 mai la Roma în urma consultării mondiale amintite. În el se vorbeşte de «un bun sezon al roadelor» ce se manifestă prin numărul impresionant de grupuri biblice, prin răspândirea practicii rugăciunii meditate a textelor biblice (lectio divina), şi, fără să uităm, de însăşi răspândirea Bibliei în diferite ediţii şi limbi. Ca niciodată, după cum subliniază documentul, «citirea Cuvântului lui Dumnezeu se intensifică».

Dar liberalizarea accesului la textele sfintei Scripturi pune în mod direct întrebarea interpretării sale. Acest lucru este fără îndoială şi una dintre chestiunile importante ale Sinodului. Pe de o parte, Biserica vrea să favorizeze lectura textelor («Foarte mulţi credincioşi ezită să deschidă Biblia»), dar pe de altă parte este important să se depăşească o interpretare arbitrară şi reductivă a Scripturii. Deoarece, insistă documentul, «Magisterului Bisericii, care nu este superior Cuvântului lui Dumnezeu, îi revine rolul de “a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu”».

În ceea ce priveşte raportul individual cu Scripturile pericolul este dat de «o lectură superficială a Bibliei». O astfel de practică este judecată «insuficientă», deoarece adesea «entuziasmul» descoperirii dispare progresiv, şi «sensul spiritual nu trebuie confundat cu interpretările subiective». Bineînţeles, admite documentul, trebuie «respectată necesitatea interioară care face să avanseze comunitatea pentru a recunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu, dar trebuie la fel atenţie în controlul acestei sensibilităţi care exaltă spontaneitatea, experienţa în mod limitat subiectivă şi setea de extraordinar».

Mai importantă, fără îndoială, este miza la nivel comunitar a unei astfel de lecturi. Această grijă revine de mai multe ori în Instrumentum laboris: «Exită astfel riscurile unei interpretări arbitrare şi reductive, datorate înainte de toate fundamentalismului». Şi continuă: «Fundamentalismul se refugiază în literalism şi refuză să ţină cont de dimensiunea istorică a revelaţiei biblice».

O practică care există în rândurile credincioşilor catolici, recunoaşte documentul. «Forma extremă a acestui tip de tendinţe este secta.» În concluzie: «intenţia Magisterului nu este de a limita lectura personală a Scripturilor. Dimpotrivă, el oferă un cadru de referinţă sigur unde cercetarea se poate exersa».

Cercetarea este foarte solicitată; cea a teologilor, în special, care au misiunea de a-i ajuta pe păstori pentru ca «lectura Bibliei să nu fie complicată». De asemenea, sunt necesare eforturi pentru ca formarea, cateheza, să stăruie în efortul de a continua pentru ca textele sacre să fie mai accesibile. Documentul de lucru pregătit pentru acest sinod insistă tot timpul, ca un refren reluat în continuu, pentru ca acest efort trebuie făcut «cum Ecclesia».

Răspunsurile la consultarea mondială care a stat la baza instrumentum laboris furnizează de altfel o mulţime de idei practice cum ar fi recurgerea la noile mijloace media sau crearea de şcoli de “lectură”, pentru a face mai ascultate pasajele biblice citite în timpul diferitelor ceremonii liturgice.

Dar axa principală a acestui document, care dezbate atât miza ecumenică cât şi cea interreligioasă a textelor sacre, este scopul pastoral şi misionar: acela de a şti «răspândi şi întări practica întâlnirii cu Cuvântul lui Dumnezeu ca un izvor de apă vie». Altfel spus: «Devine esenţial să considerăm Sfintele Scripturi ca un aliment vital».

Moartea reprezintă sfârşitul vieţii noastre pământeşti, a perioadei pe care ne-a acordat-o Dumnezeu pentru a o trăi conform dorinţei sale (CBC 1993, 226). În ceasul morţii Dumnezeu ne va judeca. În acel moment se va decide conform faptelor noastre unde va merge sufletul nostru: rai, iad sau purgator (CBC 1993, 228). Probabil ne va acorda clipele necesare pentru o spovadă, însă e posibil ca timpul care acum ne încurcă să ni-l refuze atunci! Încercarea omului de a se converti pe patul morţii e dificil de înţeles şi aproape imposibilă deoarece în acele clipe diavolul luptă din răsputeri pentru a obţine acel suflet. Dacă acel suflet a ascultat toată viaţa mai mult de glasul altora decât de cel al lui Dumnezeu, diavolul are mult mai mari şanse de a reuşi, atunci "Ce-i foloseşte oare omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde viaţa? Sau ce va putea da omul în schimbul vieţii sale?" (Mt. 16, 26-27).

Ce se poate întâmpla pe patul morţii? Pe muribunzii drepţi diavolul îi împinge la disperare arătându-le în mod exagerat păcatele şi slăbiciunile din timpul vieţii. În acele momente omul nu mai e în stare să-l caute pe Dumnezeu; poate lipsi timpul, sau dacă ne este oferit, necazurile, durerile, patimile vechi vor pune piedici acestei convertiri. Pr. Istrate spune "Cum vă puteţi închipui că o minte care începe a se întuneca, că o limbă care abia gângureşte, cu o memorie care se zăpăceşte, cu o inimă care se stinge, va fi în stare păcătosul a desluşi secretele adânci ale conştiinţei? Credeţi că un suflet legat deja cu legăturile morţii va putea cugeta serios asupra celor ce îl aşteaptă? Mulţi dintre noi au trecut probabil printr-o boală gravă, aproape de mormânt. Ne-am gândit atunci la mântuire? Nu, ne-am gândit la scăpare, la supravieţuire, orice muribund se gândeşte la supravieţuire! Ce aţi fi zis atunci dacă mergeaţi în faţa Tribunalului etern? Ce aţi zis după ce v-aţi însănătoşit?"

Chiar şi sfinţii tremură când se gândesc la clipa morţii, pe când păcătoşii continuă să-l insulte pe Dumnezeu, se bazează liniştiţi pe ultimele momente. Adesea Dumnezeu acordă darul convertirii în ultimele clipe, precum tâlharului de la dreapta lui Isus sau multora din Istoria Bisericii! Dar cei care amână convertirea până pe patul morţii fac din speranţa în îndurarea lui Dumnezeu o fărădelege. Trebuie să avem încredere în Dumnezeu însă e necesar să fim conştienţi că prea multă duce la prezumţie. Datorită faptului că nu cunoaştem clipa când va veni moartea suntem datori să o trăim în aşa fel încât să nu ne surprindă …

Omul este chemat la comuniunea cu Dumnezeu. Augustin scrie în Confesiuni: «Mare eşti tu, Doamne, şi preavrednic de laudă (…) fiindcă Tu ne-ai zidit pe noi pentru tine; şi neliniştită este inima noastră până se va odihni întru tine» . Această comuniune ajunge la plenitudine după moarte, dacă sufletul merge în rai. Creştinismul nu priveşte moartea doar sub forma ei biologică, ci îi dă un sens, o consideră ca trecere spre o nouă viaţă - viaţa veşnică. Viaţă veşnică va fi pe măsura felului în care ne-am trăit viaţa, de aceea trebuie să ne pregătim pentru această întâlnire cu Dumnezeu pe tot parcursul existenţei noastre. Moartea este o etapă care nu trebuie să ne înspăimânte, e firească, toţi au avut parte de ea, chiar şi sfinţii.

Am văzut deci, că moartea nu este doar un fenomen biologic ci şi o etapă de trecere de la viaţa pământească la cea veşnică pe măsura felului în care am trăit-o. Prin credinţă omul este chemat la comuniunea cu Dumnezeu. Creştinii văd moartea ca un mijloc de trecere la plenitudinea vieţii cu Dumnezeu, fapt pentru care nu trebuie să ne înspăimânte. Într-o rugăciune scria: «nefericit este omul care partea cea mai frumoasă a vieţii o dă diavolului şi mai nefericit este bătrânul care nici ultimele clipe nu le dă lui Dumnezeu». Suntem datori să conştientizăm că cu fiecare moment care trece suntem mai aproape de moarte, că vom da seama de fiecare clipă, fiecare vorbă. Aşadar, de moarte nu putem fugi, putem să ne pregătim pentru ea, ca dincolo să nu regretăm existenţa «noastră» pe pământ.

- Când a fost creat situl, de ce şi care au fost motivele la început?

- Mi-am început activitatea online în 1999, după istorica vizită a Papei Ioan Paul al II-lea în România. Am început să urmărim ce se întâmplă în Biserica Universală, să traducem şi să oferim astfel în limba română ştiri externe. Tocmai începea Jubileul Anului 2000, aşa că a fost timpul perfect: multe evenimente importante şi un interes mare. Cum presa seculară românească, într-o ţară majoritar ortodoxă, nu a fost prea interesată de Jubileu, munca noastră pe internet a oferit cea mai complexă informare despre evenimentele de la Vatican şi în general din lumea catolică. Presa catolică a început să ne citeze tot mai des, iar unele publicaţii şi-au bazat chiar în totalitate paginile de ştiri pe fluxul nostru, ceea ce ne-a încurajat. Am continuat să facem ştiri săptămânal, cam douăzeci.

În cele din urmă, în toamna anului 2001 am decis să facem marele pas: ştiri zilnice. Şi pentru ca să evidenţiem ştirile le-am scos din vechiul sit, la 24 ianuarie 2002 lansând Catholica.ro, dedicat exclusiv informării. A fost un pas inspirat, după cum a dovedit-o creşterea şi mai rapidă a interesului pentru ştiri. Am continuat să publicăm şi transmitem ştirile prin email, zilnic (8-10 ştiri), iar numărul vizitatorilor şi abonaţilor a crescut zi de zi. Pe lângă ştiri am avut de la început ediţiile speciale, în care transmitem discursuri şi predici papale, precum şi cu documentele magisteriale (mesaje pentru Zilele Mondiale, enciclice, exortaţii, scrisori apostolice, scrisori pastorale…). După doar câteva luni de la înfiinţare, Catholica.ro a fost analizat de Conferinţa Episcopală Română care şi-a declarat suportul, recomandându-l credincioşilor ca sursă de informare.

- Vă ocupaţi numai de situl Catholica.ro sau aveţi alte activităţi care sunt strâns legate de aceasta?

- Înainte de a începe Catholica.ro m-am ocupat de un sit specific greco-catolic. Continui să mă ocup de două situri dedicate Bisericii Greco-Catolice, dar şi de altele, cu specific catolic sau generic creştin. Mai întâi din Catholica.ro s-a desprins un alt sit: ProFamilia.ro. Am constatat interesul cititorilor pentru conţinut formativ, dincolo de cel informativ. În toamna lui 2003 am decis să lansăm ProFamilia.ro, un sit care conţine foarte multe materiale pe diverse teme (cateheze, meditaţii, predici, rugăciuni, materiale pentru părinţi şi pentru copii, recenzii de filme şi altele). Astfel ambele situri se ocupă de informare şi formare, dar Catholica.ro pune accentul pe informare, iar ProFamilia.ro pe formare.

Din dorinţa de a încuraja prezenţa online a Bisericii Catolice, în decembrie 2002 am lansat CNet.ro (Catholica NETwork), care a ajuns astăzi să găzduiască aproape o sută de situri catolice, majoritatea parohiale. Mai mult, CNet.ro are şi un blog dedicat recenziilor de programe, situri, jocuri, unde, deşi tema este seculară, abordarea se face folosind filtrul creştin. Pentru mulţi este o surpriză să vadă un sit catolic dedicat tehnologiei, lumii IT, dar noi ştim că a fi catolic nu se limitează la comportamentul între pereţii bisericii şi de aceea prin ProFamilia.ro şi CNet.ro am încercat să punem o amprentă creştină şi altor aspecte ale vieţii. Ca să răspund în sfârşit întrebării, mă ocup de câteva zeci de situri: unele cu actualizare zilnică, altele cu actualizare săptămânală, lunară sau ocazională.

- Care este, în general, numărul de accesări şi numărul celor înscrişi pe site?

- Când am pornit în ianuarie 2002 mă uitam la statistici şi mă bucuram când vedeam că aveam 10 vizitatori pe zi. Să nu uităm că România e o ţară majoritar ortodoxă şi în 2002 eram încă în vremea conexiunilor dial-up. Între timp numele Catholica.ro a devenit mai cunoscut şi tot mai mulţi români au acces la internet, majoritatea acum cu conexiuni permanente. Dacă la început cam 70% dintre vizitatori erau românii din diasporă, astăzi peste 80% sunt românii din România. Astăzi avem cam două mii de vizitatori unici pe zi, în zilele "calme". La evenimente majore (precum moartea Papei Ioan Paul al II-lea) am avut chiar 5-10.000 de vizitatori unici pe zi, ceea ce a creat probleme serverului nostru modest. În plus avem înspre două mii de abonaţi, care primesc prin email ştirile şi ediţiile speciale.

- Ce dificultăţi întâmpinaţi în a organiza zi de zi noutăţile, ştirile, pentru ca situl să ofere un serviciu de informare religioasă?

- La început problema a fost lipsa ştirilor interne. Era mult mai uşor să scriem despre ce face Papa sau ce se întâmplă într-o Biserică Catolică locală de la sute de mii de kilometri depărtare (traducând de la agenţii catolice internaţionale) decât despre un eveniment întâmplat la noi în ţară. Era vremea când o ştire se rezolva dând telefoane iar fotografiile trebuiau scanate. Vremuri apuse din fericire. Astăzi sunt adesea zile când numărul ştirilor interne îl depăşeşte pe cel al ştirilor externe. În timp s-a creat un anumit reflex din partea unor Dieceze şi Eparhii, care ne transmit automat ştiri plus câteva poze digitale de la evenimente importante. Munca noastră veche de a scrie ştiri s-a transformat astăzi într-o muncă de selecţie. Categoric e mult mai uşor şi oglinda oferită de ştiri este mult mai bună.

Dar nu perfectă. Din păcate nu toate Diecezele şi Eparhiile au sit propriu sau oferă ştiri. De fapt nu toate au birou de presă. Astfel se nasc anumite dezechilibre, unele zone fiind mai prezente în ştiri decât altele, deşi evenimente importante se petrec peste tot. Dar suntem încrezători că în timp vom ajunge la echilibrul dorit.

- După experienţa voastră în informarea religioasă, care sunt dificultăţile minorităţii greco-catolice într-o ţară majoritar ortodoxă?

- Cred că orice minoritate se confruntă cu problema auzirii vocii ei. Din păcate glasul Bisericii Greco-Catolice răzbate greu în societatea românească. Pe de o parte e vina noastră, dar pe de altă parte există un mare dezinteres pentru ce avem noi de spus, iar uneori există un interes dar într-un sens negativ, de a murdări faţa Bisericii sau a-i astupa vocea. Numirea recentă a unui Episcop greco-catolic în capitala ţării ar putea schimba însă situaţia. Cert este că a fost o vreme când despre Biserica Greco-Catolică se vorbea doar când erau conflicte privind proprietatea cu Biserica Ortodoxă. Înfiinţarea birourilor de presă în mai multe Eparhii, precum şi munca noastră online, a făcut ca lumea necatolică să descopere că greco-catolicii nu au doar interese patrimoniale ci au atâtea evenimente fericite: sfinţiri de biserici, hirotoniri de preoţi, întâlniri de tineret, conferinţe, pelerinaje şi altele. Astăzi prezenţa în presă a Bisericii Greco-Catolice - a Bisericii Catolice în general - este mai bună, dar situaţia este perfectibilă.

- Oferiţi informaţii ce îi privesc pe greco-catolici şi pe romano-catolici sau pentru anumite ocazii oferiţi şi informaţii despre creştinii ortodocşi?

- Desigur! De când am început serviciul de ştiri am avut o rubrică dedicată Bisericii Ortodoxe şi una dedicată altor Biserici (din familia protestantă). Avem mulţi abonaţi ortodocşi, inclusiv publicaţii şi clerici ai acestei Biserici. Am căutat să includem în fluxul nostru de ştiri toate evenimentele majore - despre care am ştiut - din Biserica Ortodoxă. Putem vorbi de o bună colaborare între principalul serviciu de ştiri catolic şi cel ortodox - chiar dacă nu a existat niciodată vreo înţelegere explicită - fiecare preluând de la celălalt ştirile pe care le consideră important de comunicat publicului propriu. Reflectarea vieţii celorlalte Biserici, născute din Reformă, este însă mai problematică din lipsa surselor. Când primim însă comunicate importante (despre alegerea unor noi şefi de cult de exemplu) le publicăm întotdeauna.

- Despre situl dv. se poate vorbi că face ecumenism? Ce rol are în decursul zilelor acestea când se face Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor?

- Pe lângă rubrica dedicată Bisericii Ortodoxe din România şi celorlalte culte de la noi, avem şi o rubrică numită Ecumenism. Acolo prezentăm ştiri din viaţa Bisericilor necatolice de pe alte meleaguri precum şi iniţiativele ecumenice ale Bisericii Catolice. Cititorii noştri află astfel despre viaţa Bisericii Ortodoxe Ruse, a Patriarhiei Constantinopolului, a Comuniunii Anglicane, despre dialogurile teologice oficiale… Cred că cel mai important ecumenism pe care îl fac ştirile Catholica.ro este cel al prezentării echilibrate a Bisericii Catolice. Există suficiente prejudecăţi relativ la Biserica Catolică, dar cine urmăreşte ştirile noastre are ocazia să descopere o imagine mai apropiată de realitate, în care nici inchiziţia spaniolă şi nici scandalurile cu pedofilia nu sunt cele definitorii.

La moartea Papei Ioan Paul al II-lea am deschis o pagină în care vizitatorii puteau să îşi scrie propriile gânduri. Am fost impresionaţi de mulţimea necatolicilor care au scris foarte frumos despre cel care în 1999 ne-a vizitat ţara. Şi sunt sigur că numărul necatolicilor care percep tot mai corect viaţa şi învăţătura Bisericii Catolice este în creştere. Nu este doar rodul Catholica.ro, dar cu siguranţă avem o contribuţie. Cât priveşte Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor, în această perioadă reflectăm desigur cât putem mai mult din diversele iniţiative locale.

- Cum puteţi descrie, în câteva rânduri, statutul sau idealurile care vi le-aţi propus la început şi evoluţia până acum, care sunt acum perspectivele pentru viitor?

- Ne-am dorit să folosim internetul pentru informare şi formare… şi aceasta facem. Tocmai am împlinit şase ani de Catholica.ro şi deja vorbim de o obişnuinţă şi nu despre un început. Problema este că activitatea noastră este prea extinsă pentru "personalul" implicat (două persoane, lucrând împreună cu soţia la toate siturile) şi visurile prea multe. Avem numeroase proiecte de viitor, dar nu am vrea să sufere calitatea serviciilor actuale. La Catholica.ro cel mai mult ne-am dori să putem să transmitem ştiri şi în alte limbi (italiană, engleză). Am avut pentru o perioadă ştiri în limba italiană, dar susţinerea financiară a încetat apoi.

- Cum menţineţi pe picioare şi cu cine reuşiţi să faceţi acest serviciu şi ce dificultăţi întâmpinaţi din punct de vedere economic?

- Ca proiect recunoscut de Conferinţa Episcopilor Catolici din România, ne bucurăm de un sprijin financiar din partea unor Dieceze şi Eparhii. Sprijinul financiar acoperă însă doar 30-40% din necesar. Este apoi ajutorul financiar al abonaţilor şi vizitatorilor, prin donaţii, care acoperă de regulă cheltuielile de ordin tehnic. Restul este acoperit, încă, de Eparhia în care ne desfăşurăm activitatea, Eparhia de Cluj-Gherla, prin înţelegerea pe care ne-o arată Preasfinţitul Florentin Crihălmeanu. Practic însă, din punct de vedere financiar, mergem într-o continuă pierdere, mai ales că de mai bine de un an am achiziţionat încă două servere pentru a face faţă extinderii. Sunt momente în care ne temem că va trebui să punem punct activităţii noastre pe internet, dar până acum Domnul ne-a scos mereu la liman şi de aceea continuăm. Trăim cu speranţa că va veni ziua când dimensiunea formativă, pastorală chiar, a acestor situri de care ne ocupăm va fi mai bine conştientizată şi va exista susţinerea financiară poate chiar pentru extinderea echipei, de care ar fi atât de mare nevoie.

Conform lui Patapievici oamenii contemporani sunt cei mai prosperi şi cei mai liberi pe care i-a cunoscut umanitatea. În acelaşi timp, aceştia sunt oamenii cei mai superficiali din punct de vedere spiritual, cei mai dependenţi de confort şi de consum, cei mai dependenţi de propriul lor liber arbitru şi cei mai puţin autonomi în propriile idei. Toate acestea sunt cauza unei imposibilităţi a omului recent de a se sprijini pe existenţa unei Fiinţe supranaturale. Omul contemporan nu poate să construiască nicio tradiţie şi nici chiar o doctrină, pentru că ruptă fiind legătura între om şi trecutul său, pentru a sări mai rapid către viitor, omul descoperă că prezentul nu îi mai poate oferi nicio siguranţă, iar viitorul nu există, astfel prezentul îşi pierde semnificaţia.[1] Ruptura între origini şi prezent distruge calitatea fondatoare a prezentului.[2]

Omul, în chinul de a-şi depăşi condiţia actuală, îşi dezvoltă propria-i spiritualitate, în schimb, când trăieşte în confort şi când comoditatea pune stăpânire pe viaţa lui, omul îşi pierde spiritualitatea, începând să se asemene cu un animal confortabil educat. Este vorba de acea animalitate calmă, respectuoasă, bine educată, superficială în psihologia şi dorinţele ei. Noul duşman al umanităţii nu este, aşa cum era în trecut, bestialitatea barbarului, ci docilitatea acelor animale domestice care reprezintă adevăratul gen uman, creat de propria noastră civilizaţie contemporană, acel om comod si materialist.[3]

«Problema dispariţiei tradiţiei este instaurarea tiraniei unei condiţii umane integral supuse temporalităţii: adică imposibilitatea de a mai avea valori care să nu depindă de timp, sentimente care să nu se ofilească, loialităţi care să nu se stingă, vieţi care să nu moară, un Dumnezeu care să nu dispară, axiome care să nu se schimbe, teoreme care să nu înceteze să se falsifice».[4]

Nimeni nu a inventat cu de la sine putere tradiţia pentru ca mai târziu să o impună cu forţa unei societăţi. Tradiţia este fructul selecţiei operate în timp şi de anumite condiţii concrete de viaţă a tuturor oamenilor care au trăit anumite probleme, iar tradiţia este soluţia şi răspunsul la acestea.[5] Identitatea omului tradiţional era definită de către realităţile în care acesta credea şi cărora le datora propria-i existenţă. Omul avea un stăpân, o religie, un nume şi făcea parte dintr-un popor.[6]

Societatea în care credinţa creştină s-a răcit sau chiar a murit, se transformă într-o lume esenţial văduvă, pentru că a pierdut elementul esenţial care-l avea: tradiţia creştină.[7]

Secularizarea în Europa se prezintă ca un divorţ între Biserică şi Stat, ca emancipare a vieţii sociale în raport cu sfera religioasă: religiozitatea nu are nicio legătură cu viaţa socială.[8]

Comunismul a avut un mare succes încât în esenţa sa este o religie laică, perfect adaptabilă instinctelor oamenilor desacralizaţi. Comunismul era acel tip de religie ce avuse succes cu persoanele care s-au rupt total de trecutul lor, care s-au dezrădăcinat de tradiţie şi de divin. Socialismul este un instrument care, la prima vedere, pare să acţioneze în favoarea omului, dar în realitate este un proces pervers îndreptat împotriva umanităţii.[9] Scopul ultim al socialismului este acela de a crea un fel de tradiţie unde spiritualitatea este scoasă din calcul, adică de a da Cezarului ceea ce aparţine lui Dumnezeu. Dar transcendenţa vacantă a lui Dumnezeu trebuie umplută cu ceva, iar acest ceva este Statul, astfel socialismul creează Biserica Socială.[10]

În această epocă contemporană, unde radicalismul de stânga guvernează o mare parte a mentalităţii umane, orice instituţie care păstrează o legătură cu trecutul sau cu tradiţia este considerată depăşită, învechită, discriminatorie, intolerantă, fundamentalistă sau chiar represivă.[11]

În acest context se naşte întrebarea: Care va fi soarta creştinismului în acest nou mileniu? Secularismul nu este doar acel proces de expropriere a bunurilor temporale ale Bisericii ci şi acel proces în care bisericile s-au lăsat confiscate din interior de logica puterii temporale. Bisericile au vrut să se identifice cu Statul, iar când nu au reuşit acest lucru, au dorit cel puţin să rămână legate de Stat. Chiar mai mult, bisericile au cerut să fie recunoscute ca şi putere oficială, să fie remunerate de către Stat. Pericol cel mai mare pentru Biserică îl reprezintă utilizarea propriei vocaţii spirituale ca mijloc de a obţine puterea materială. Cum se poate observa, cauza secularizării bisericilor a fost şi este dorinţa acestora de a fi conform chipului şi asemănării Statului.[12]

Creştinismul a pierdut suportul instituţional, cultural si sociologic. Creştinii trebuie să se reîntoarcă în catacombe pentru a reîncepe, într-un mod diferit, experienţa trăită de strămoşii lor într-o epocă în care lipseau bisericile, puterea şi sprijinul Statului. În acea perioadă, strămoşii noştri au reuşit să transforme slăbiciunea în putere, cu ajutorul căreia, mai târziu, au reuşit să edifice Europa şi într-un sens mai larg, întreaga lume.[13]

Un alt aspect al secularizării, prezent în România şi în alte ţări majoritar ortodoxe, este identificarea religiei cu naţionalitatea. Cultul naţiunii, adorarea Statului şi idolatria progresului reprezintă exemple clare ale unei religii laice. Aberaţia nu provine din prezenţa sentimentului religios, ci din greşita lui utilizare. Nu este cultul naţiunii care trebuie să suscite religiozitatea, ci prezenţa Dumnezeului Viu.[14] În secolul al XIX-lea, Patriarhul Ecumenic a condamnat acest reducţionism religios, dar Bisericile Ortodoxe naţionale au afirmat că ireductibilitatea religioasă a ortodoxiei rezultă din specificul etnic al popoarelor ortodoxe.[15]

În Occident, lupta dintre Biserică şi Imperator a dat naştere problemei Statului. Naşterea Universităţii a pus în discuţie problema societăţii civile ca o forţă socială legitimă independentă faţă de Stat şi de Biserică. În schimb, Orientul nu s-a confruntat cu acest tip de probleme, pentru că idealul creştin consta în a întoarce spatele la tot ceea ce avea legătură cu Statul. Modernitatea a fost problema istorică a tradiţiei catolico-protestante. Spaţiul bizantino-slav, abia acum se confruntă cu acest tip de probleme, care îi creează mari dificultăţi în a-l depăşi.[16] Patapievici enumeră patru factori care stau la baza imposibilităţii de a oferi, până în acest moment, anumite răspunsuri la provocările modernismului şi secularizării în spaţiu bizantino-slav: «a) predispoziţia anumitor înalţi prelaţi la etnofilie şi statolatrie; b) prejudecata superiorităţii religioase a ortodoxiei faţă de toate celelalte tradiţii apostolice sau confesiuni creştine; c) lupta instituţiei eclesiale pentru putere materială în societatea românească de azi; d) lupta Bisericii Ortodoxe pentru conservarea puterii simbolice tradiţionale a ortodoxiei în domeniul culturii şi al spaţiului public românesc».[17] Imposibilitatea de a depăşi aceşti factori, pentru autorul nostru, nu permite găsirea anumitor răspunsuri adecvate provocării modernismului care treptat vor sufoca creştinismul.

Dacă protestantismul a reuşit să articuleze o etică laică a muncii bazată pe valori religioase, în schimb spaţiul ortodox nu a reuşit să genereze în societate un comportament laic contractual şi etic pentru că ortodoxia nu a fost prezentă în spaţiul public pentru a promova aceste valori. În conformitate cu tradiţia istorică, sentimentul religios al românilor ortodocşi este complet rupt de etic şi de social.[18]

Secularizarea nu trebuie privită drept o satanică apocalipsă, ci ca un punct de pornire pentru a regândi adevăratul scop al Bisericii. Mulţumită lecţiei inconştient oferită de religiozitatea modernă, creştinismul are oportunitatea de a se distanţa radical de ideologiile secularizatoare din interiorul Bisericii.[19]

Cultura iese la iveală doar în acele realităţi unde procesul secularizator este foarte dezvoltat, cu alte cuvinte, cultura este fructul secularizării.

Rezumând, putem afirma că autorul nostru, unul dintre intelectualii de marcă ai societăţii române actuale, se pune, prin aciditatea opiniilor sale, de partea reformatorilor. Patapievici nu are teama de a aminti că secularizarea este destinul nostru. Toţi credincioşii care cred ca sunt martorii adevărului nu pot să nu accepte fenomenul secularizării religiei crezute şi practicate de ei. Pentru biserici a sosit timpul să se reîntoarcă la vocaţia esenţială, adică la depăşirea instituţională[20] şi la predicarea Evangheliei Adevărului: moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu.

Scurta noastră analiză ale variatelor aspecte ale problemei secularizării, din punctul de vedere al autorului H.R. Patapievici, a încercat să culeagă o notă optimistă a curentului publicistic care aşteaptă trezirea şi responsabilitatea credinciosului în sânul agorei româneşti contemporane. Poporul român se găseşte în prospectiva depăşirii cultului naţiunii şi a ispitei de adorare a Statului, conform spuselor autorului citat. Dar, nefăcând concesii în privinţa tonului, autorul nu ezită a aminti riscul pierderii răspunsurilor juste la provocarea modernismului. Acesta este una dintre cele mai rafinate obstacole care ar putea sufoca lent creştinismul nu doar în România ci şi în întreaga lume.

Aparent pesimist tonul lui Patapievici totuşi se îndulceşte în speranţa sinceră că în România, creştinii pot să descopere oportunitatea de a lua distanţă faţă de ideologia secularizantă internă atât de nocivă Bisericii.

Note

[1] Cf. H. R. Patapievici, Omul Recent, ed. Humanitas, Bucureşti, 2001, pp. 19-20.

[2] Cf. Ibidem, p. 79.

[3] Cf. Ibidem, pp. 136-137.

[4] Ibidem, p. 201.

[5] Cf. Ibidem, p. 307.

[6] Cf. Ibidem, p. 321.

[7] Cf. Ibidem, p. 87.

[8] Cf. H. R. Patapievici, Discernământul Modernizării, ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 26.

[9] Cf. H. R. Patapievici, Omul Recent, pp. 168-174.

[10] Cf. Ibidem, pp. 201-202.

[11] Cf. Ibidem, p. 207.

[12] Cf. H. R. Patapievici, Bisericile si Secularizare, in http://www.algoritma.ro/dilema/fw.htm?current=86/index.htm, [19.sept.05]

[13] Cf. H. R. Patapievici , André Scrima: Străinul-peregrin, în DILEMA VECHE, Anul I, nr.100 - 16 ianuarie 2004.

[14]Cf. H. R. Patapievici, Interviu acordat lui Dan Stanca in http://autori.humanitas.ro/patapievici/index2.php?what=interviuri&confid=29 [19.sept.05]

[15] Cf. H. R. Patapievici, Biserica Ortodoxă Română şi modernitatea (I), in Dilema Nr. 331, 11 - 17 iunie 1999.

[16] Cf. Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Cf. Ibidem.

[19] Cf. H. R. Patapievici, Biserica Ortodoxă Română şi modernitatea (II), in Dilema Nr. 332, 18 - 24 iunie 1999.

[20] Cf. H. R. Patapievici, Interviu acordat lui Dan Stanca in http://autori.humanitas.ro/patapievici/index2.php?what=interviuri&confid=29 [19.sept.05]

Pe de altă parte, mijlocul secolului al XIX-lea poate fi reţinut şi prin importantele mutaţii de ordin organizatoric apărute în interiorul Bisericii greco-catolice din Transilvania, concretizate în lărgirea sferei jurisdicţionale prin înfiinţarea a două noi episcopii, pe lângă cele deja existente de Făgăraş şi de Oradea, anume la Gherla şi Lugoj. Cele două noi dieceze apăreau în cadrul provinciei greco-catolice româneşti cu menirea de a satisface un cumul de funcţii de ordin administrativ, bisericesc, naţional, educativ etc. fiind rezultatul eforturilor conjugate ale intelectualităţii româneşti – laice şi ecleziastice deopotrivă – ale forurilor imperiale şi ale Sfântului Scaun, ultimele două unite prin interesul consolidării instituţiei Bisericii la marginea de răsărit a Imperiului habsburgic în contextul mai larg al răspândirii panslavismului.

Putem spune că la baza constituirii noilor dieceze greco-catolice era aşezată o dublă ideologie: pe de o parte trebuie avut în vedere imperativul eficientizării administraţiei bisericeşti pe care până la mijlocul secolului al XIX-lea o gestionau ierarhii de la Blaj şi Oradea-Mare, supuşi canonic scaunului primaţial de la Strigoniu iar pe de altă parte trebuie reţinută dimensiunea naţională care marca actul naşterii acestor episcopii întrucât, dieceza Gherlei, de pildă, era gândită din perspectiva integrării unor parohii majoritar româneşti aflate în arealul jurisdicţional al episcopiei rutene de Muncaci. Nici măcar geografia autorităţii episcopale a noilor eparhii nu trebuie considerată aleatorie. Ne rezumăm să observăm aici dispunerea egală a numărului de sedii episcopale care compunea provincia bisericească românească la mijlocul secolului al XIX-lea: două situate în interiorul Transilvaniei istorice: Blaj şi Gherla şi două dispuse în afara acestei geografii ecleziastice: la Oradea şi Lugoj.[4]

Începuturile organizării şi funcţionării administraţiei diecezei armenopolitane au stat sub semnul incertitudinilor şi al provocărilor datorate provenienţei eterogene a nivelelor de organizare ecleziastică care compuneau noua eparhie unită.[5] Altfel spus, nu lipsit de importanţă a fost faptul că episcopia de Gherla a reunit în graniţele sale jurisdicţionale teritorii provenite deopotrivă din Transilvania şi Ungaria, unele dependente din punct de vedere ierarhic de episcopia de Făgăraş, altele de cea de Muncaci, fiind nevoită să accepte uzanţe şi tradiţii diferite, specifice deopotrivă părţilor ardelene şi celor ungurene. Prin urmare, încercările întâistătătorul locului, episcopul Ioan Alexi, de a face guvernabilă eparhia în fruntea căreia se afla şi de a nivela comportamentele ecleziastice care lăsau impresia unei ţesăturii diferite pe care o purta eparhia sa au pornit de la realitatea potrivit căreia episcopia reunea nivele de organizare bisericescă cu tradiţii, cutume şi norme de drept canonic diferite, dependente din punct de vedere politic de autorităţi diferite, ceea ce a însemnat incidenţa cu norme de drept laic diferite, cu raporturi distincte între puterea civilă şi cea bisericească dar şi cu uzanţe deosebite în organizarea şi practica bisericească – toate consecinţe ale unor evoluţii istorice aparte.

În contextul acestor transformări organizatorice şi instituţionale pe care Biserica românilor uniţi le cunoaşte începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, istoria greco-catolicilor sătmăreni a resimţit din plin sensul şi ritmul acestor schimbări.[6] Cea mai importantă mutaţie a fost dată de dislocarea Bisericii greco-catolice sătmărene de sub jurisdicţia ierarhilor de la Unghvár şi alipirea ei la dieceza Gherlei.[7]De altfel, jurisdicţia exercitată de ierarhia ruteană a episcopiei de Muncaci mai bine de 120 ani asupra greco-catolicilor din părţile Maramureşului şi Sătmarului a marcat profund greco-catolicismul local, doar dacă luăm în considerare preferinţa centrului diecezan pentru instituirea de preoţi ruteni pentru comunităţile de credincioşi din zonă, fapt capabil să afecteze dimensiunea etnică a celor aflaţi sub păstorire.[8]

În momentul încorporării arhidiaconatului Satumare în dieceza Gherlei, în fruntea lui se afla preotul Ioan Gulovici,[9] rutean de origine, pe care episcopul Alexi va înţelege să-l implice în administraţia centrală a eparhiei încă de la înfiinţarea acesteia.[10] Funcţionarea lui Ioan Gulovici ca preot-paroh în Satumare timp de aproape 20 ani a imprimat o anumită particularitate activităţii instituţiei Bisericii din localitate, doar dacă ţinem cont de predilelecţia parohului sătmărean pentru folosirea limbii maghiare în cadrul serviciilor religioase şi a administraţiei bisericeşti.[11] De altfel, parohia şi protopopiatul Satumare pot constitui exemple elocvente privind dificultăţile infiltrării noii administraţii bisericeşti în zonele periferice ale geografiei ecleziastice a diecezei de Gherla, fapt ce anunţa traseul sinuos al integrării propriu-zise a teritoriilor ce compuneau harta provinciei diecezane dar şi eforturile pe care le reclama procesul de adaptare şi uniformizare a comportamentelor ecleziastice care coexistau şi pe care valoarea timpului le transformaseră în repere imuabile.[12]

Vacantarea parohiei Satumare în anul 1857 a evidenţiat puternicele tradiţii care defineau comunitatea credincioşilor uniţi din localitate, lăsând să se întrevadă identitatea confesională locală. Prima dintre ele a apărut în legătură cu modul de instituire a noului paroh, opunându-se în acest caz dorinţa credincioşilor sătmăreni de a-şi alege parohul local hotărârii centrului diecezan, ce invoca canoanele bisericeşti, de numire a parohului, în virtutea dreptului de conferire liberă a parohiei Satumare (liberae collationis episcopalis).[13] Conflictul, soluţionat abia în 1858, prin menţinerea numirii avansate de episcopul Alexi în persoana lui Petru Bran, a demonstrat importanţa mizei instituirii parohului şi protopopului de Satumare prin aceea că de formaţia şi convingerile celui care urma să fie aşezat în fruntea comunităţii greco-catolice din zonă depindeau în mod direct nu doar traseul sau ritmul integrării în structurile noii administraţii bisericeşti ci şi modul de stimulare a elementului etnic românesc prin intermediul instituţiei Bisericii.[14]

Numirea lui Petru Bran în funcţia de paroh şi protopop de Satumare a deschis pentru istoria acelor părţi a greco-catolicismului românesc un capitol nou, ţinând cont pe de o parte de moştenirea filomaghiarismului cultivat de predecesorul său iar pe de altă parte de aşteptările pe care episcopul gherlan le avea de la preotul Bran. De altfel, la scurtă vreme de la instituirea sa, Petru Bran a înţeles să-şi pună în aplicare convingerile care îl animau. Înţelegând să acţioneze pornind de la o cât mai mare apropiere între Biserică şi şcoală, Petru Bran a pledat în favoarea introducerii studiului limbii române la elevii români de la Liceul catolic regal din localitate.[15] Eforturi sale, beneficiind de susţinerea forurilor bisericeşti şi civile superioare dar şi de relativa deschidere politică ce caracteriza conducerea Monarhiei în chestiunea aspiraţiilor culturale şi educaţionale ale naţionalităţilor, s-au concretizat în anul 1859 prin înfiinţarea primei catedre de limba română în Satumare, de a cărei bună funcţionare, în ciuda mediului local relativ ostil, protopopul sătmărean se va îngriji îndeaproape.[16] Dreptul limbii române ca obiect de studiu a fost dublat de convingerea parohului sătmărean de a promova limba română în cadrul Bisericii şi a comunităţii pe care le slujea.[17] În ciuda atacurilor şi a contestărilor care nu au contenit pe întreaga perioadă a mandatului său, Petru Bran a înţeles să rămână fidel credinţei sale şi să servească cu devotament intereselor conaţionalilor săi. Nu în ultimă instanţă, primii ani ai activităţii sale bisericeşti şi naţionale ca protopop de Satumare capătă valoare de simbol dacă ţinem cont de permanentele provocări pe care spaţiul multietnic şi pluriconfesional în care activa le impunea.

Note

[1] Vezi Octavian Bârlea, Metropolia Bisericii române unite proclamată în 1855 la Blaj în Perspective, nr. 37-38, iulie-decembrie, anul X, Munchen, p. 343-365

[2] Ciprian Ghişa, Biserica greco-catolică din Transilvania (1700-1850). Elaborarea discursului identitar, PUC, Cluj-Napoca, 2006, p. 365-375

[3] Ioan Mircea, Demersurile prelaţilor români greco-catolici pentru statutul mitropolitan în Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca, XXXV, ed. Academiei Române, Cluj-Napoca, 1996, p. 204-206; Nicolae Bocşan, Fondation et organisation de la Metropolie greco-catholique roumaine în Transylvanian Review, 13, nr.1/2004, p. 18-33

[4] Se cunosc divergenţele apărute în ceea ce priveşte sediul reşedinţei episcopale pentru parohiile care urmau să fie scoase de sub ascultarea ierarhilor de la Unghvár: astfel, clerul din dieceza Muncaciului a opinat ca sediul episcopiei pentru părţile nordice ale Transilvaniei să fie la Baia Mare; forurile imperiale însărcinate cu soluţionarea problemei considerau Dejul (Deés) un loc potrivit pentru reşedinţa viitoarei episcopii transilvane iar episcopul orădean Vasile Erdelyi a militat pentru stabilirea în Gherla, un oraş liber regesc, a viitorului sediu episcopal, aducând în discuţie avantajele pe care le avea oraşul Szamos-Ujvár sau Armenopolis

[5] Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Cluj, Episcopia greco-catolică de Cluj-Gherla, doc. 181/1856; doc. 247/1856 (în continuare AN DJ Cluj, Episcopia)

[6] Istoria parohiei Satumare începe în anul 1808, an în care comunitatea greco-catolicilor din localitate primeşte primul paroh. Pentru mai multe detelii vezi Ioan Marcu, Biserica română, Cu literele Presei Libere, Satu Mare, 1883, p. 3

[7] AN DJ Cluj, Episcopia, doc. 254/1856; doc. 400/1857

[8] Vezi Mişcarea naţională a românilor din Transilvania 1848-1849. Documente, volumul I (8 august 1848 – 31 decembrie 1851), Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1996, p. 303-305; Tit Bud, Disertaţiune despre episcopii şi vicarii români din Maramuresiu, Cu Literele Tipografiei diecezane, Gherla, 1891, p. 6-24; Augustin Bunea, Despre ierarhia românilor. Fragment, Blaj, XIX, în original la Biblioteca Academiei Române, filiala Cluj-Napoca, secţia Manuscrise româneşti, Fond Blaj, mss. rom. 350, f 14^r – 15^r

[9] AN DJ Cluj, Episcopia, doc. 357/1856

[10] AN DJ Cluj, Episcopia, doc. 697/1857

[11] AN DJ Cluj, Episcopia, doc. 2406/1863. Vezi şi Victor Bojor, Canonicii diecezei gr. cat. de Gherla, acum Cluj-Gherla 1857-1937. Biografii, cu un scurt istoric al înfiinţării episcopiei şi Capitlului-catedral din Gherla şi 26 reproduceri fotogafice, Imprimeria Fondului Cărţilor Funduare, Cluj, 1937, p. 71-72

[12] Amintim aici dreptul pe care magistratul din Satumare şi-l aroga, având ca argument precedentul instituirii lui Ioan Gulovics, în ceea ce priveşte alegerea noului titular al parohiei locale. Tonul dialogului purtat pe această temă între centrul diecezan şi magistratul sătmărean a fost nu de puţine ori unul dur şi ultimativ, episcopul Alexi condamnând în nenumărate rânduri cutezanţa Magistratului de a a tăia în jurisdicţiunea episcopului, opunându-se superiorităţii bisericeşti pe care articolele XVI şi XXV ale Concordatului o apără explicit dar sprininindu-l în schimb pe numitul preot Petru Bran care se afla în imposibilitatea de a ocupa beneficiul conferit. Detaliile ecestei situaţii, dar şi luările de poziţie pe marginea ei pot fi găsite în AN DJ Cluj, Episcopia, doc. 1411/1857; doc. 1449/1857; doc. 1596/1857; doc. 1775/1857; doc. 1795/1857; doc. 1893/1857; doc. 1949/1857; doc. 2243/1857; doc. 2408/1857; doc. 2482/1857

[13] AN DJ Cluj, Episcopia, doc. 1282/1857

[14] AN DJ Cluj, Episcopia, doc. 1035/1857

[15] AN DJ Cluj, Episcopia, doc. 1063/1858; doc. 1064/1858; doc. 2806/1858

[16] AN DJ Cluj, Episcopia, doc. 1828/1859

[17] AN DJ Cluj, Episcopia, doc. 44/1861; doc. 1600/1862