"Cugetări Stocate "

Din nou la butoane!

2013-12-09T21:57:00.000+01:00

Am revenit, sunt la butoane. Pentru cât timp şi cât de des voi posta? Habar nu am.

Având în vedere că mi-am cam şters toate urmele de prin blogosferă, ar trebui să explic ce-i cu mine pe aici, asta pentru cei ce mă vizitează pentru prima oară.

M-am apucat de scris pe blog în septembrie 2009, chiar pe această adresă, la îndemnul fratelui meu mai mic. Am păşit în această lume în spirit de joacă, nu prea ştiam eu cu ce se mănâncă. Însă, se pare că am avut noroc de nişte cititori super şi am început să mă implic cât mai mult. Pe atunci aveam mai mult timp liber şi mă puteam ocupa ca la carte, dacă pot spune aşa. Am reuşit în scurt timp să-mi fac "publicul" meu şi scriam cu drag pentru el. Relatam întâmplări din propria-mi viaţă, le ironizam, etc. Citeam alte bloguri şi eram fascinată. În mai 2011 aveam vreo 500 de postări şi cititori stabili. Pentru mine chiar era o realizare. Dar m-au apucat dracii. Blogspotul ăsta a avut probleme, s-au pierdut câteva articole şi comentarii şi am decis să-mi iau jucăriile şi să plec.

Am ajuns pe cugetări.com. Am scris şi acolo cu aceeaşi pasiune, cititorii m-au urmat şi chiar se înmulţeau. Însă, odată cu schimbarea locului de muncă, tot în domeniul scrisului, am ajuns să cam neglijez blogul. Încet - încet am renunţat. Am abandonat acea adresă. Sunt câteva luni de atunci.

Sunt conştientă că în timp nu mă mai pot întoarce, dar am decis să revin la primul blog. Nu mai vreau să fiu pe val, aşa cum eram atunci, vreau doar un loc unde să-mi aştern tâmpeniile din minte, într-un cadru cât mai restrâns. Am şters mai toate postările, în afară de câteva. Am zis să las o parte din trecut pe aici.

O iau de la zero. Da, pentru mine întrucât tânjeam după această activitate şi, în al doilea rând, pentru anumite persoane, care mă tot dojeneau că am renunţat.

Diplomă de tută-şefă: cum să mori de inimă rea din cauza unei sticle cu acetonă!

2013-05-27T22:52:00.000+02:00

No, că mai am io sclipiri de blondă autentică, da, ştiu, m-am obişnuit. Probabil i-am obişnuit şi pe cei din jur. Însă, în ultima perioadă, am atins apogeul de tută-şefă. Pff, şi nici măcar nu mai am tot părul blond, e un fel de trecere de la închis, la deschis, drăcia aia de e în vogă, ombre hair sau aşa ceva. Dat tot degeaba, undercoverul nu mă prinde, realitatea e în ţeastă. Şi nu, nu mă refer la televiziune.
Anşea, după cum spuneam, am avut parte de o perioadă tare şmecheră, în care m-am scăldat în spumele creierului oxigenat. Primul caz a fost săptămâna trecută, de acolo a început tot. Întinde madama de mine să ia ceva de pe un raft şi când colo se aude un trosc. Cu ochii bulbucaţi, mă uit să văd ce satană s-a întâmplat. Nimic grav, termometrul meu old fashion, lăsat la voia întâmplării, bineînţeles, a făcut buf şi au ieşit ţăndări din el. Cum sunt harnică nevoie mare, m-am apucat să strâng cioburile. Dar, iete drăcia dracului, nişte bobiţe începuseră să joace ţonţoroiul pe mobilă, pe covor, peste tot, mai ceva ca la "dansez pentru bani" ăla sau "România dansează", că altceva n-are de făcut. Chiar dacă eram cu capul în nori (parol că nu ştiu de ce ), mi-am dat seama că e vorba de mercur. Însă, în loc să trec, ştiu şi eu, la tehnici mai... safe?!, coana Lillee se apucă să se joace, în pana mea. Mda, să fac diverse forme din drăcia aia de mercur cu dej'tu. Şi dă-i, dă-i, până am realizat că trebuie să strâng. Nu prea am reuşit eu mare lucru, însă am fost prinsă de al meu soţ, care urcase să vadă de ce mă hlizesc. A rămas înmărmurit şi a conchis că e cazul să preia el acţiunea de înlăturare a mercurului, crucindu-se şi uitându-se dubios la mine. După ceva vreme, timp în care mă amuzam în continuare, am realizat că... nu ştiu. Cred că am amnezie. A trecut, am făcut băşcălie, alea-cutare, dar mai cu morcov aşa... hehe, să nu care cumva să dau ortul peste noapte. Hai, bre, că e cantitate mică, nici puricele de pe motanul meu nu rămâne cu cracii în sus de la asta.
Al doilea caz a fost chiar în seara asta. Vin de la muncă şi, neumulţumită de cum îmi arătau unghiile, decid să le refac. Îmi bag dejtele într-o sticluţă d-aia de mi-am luat-o, super încântată, gen: uuu, what does this button do, şi am învârtit la ele până le-am scos curate lacrimă. Mboon, tuflesc ojă şi gata. Misiune îndeplinită. Între timp mi-am făcut de lucru, dar cu mare atenţie să nu stric ghearele, până ce am ieşit prin curte. Acolo, din instinct, îmi arunc ochii la mâini. Haoleeoo şi uat dă fac? Dejtele mele erau de la jumate în jos cam... vineţii. Nţ, mă duc mai la dreapta, mai la stânga, bă! nu cade lumina bine. Eh, şi cum psihicul uman e o mare şulfă, parcă începusem să le simt cam reci, parcă mă furnicau... Am decis să... moucles! Ce-mi venea în cap? Mercuruuuul, buhuhuhuuu! Am cedat şi m-am dus cu coada între picioare la al meu soţ, care era multifuncţional: uda gazonul şi vorbea la telefon.
Ăăăăă, auzi, ăăăă, uite ce am! Şi îi arăt. Se uită atent, continuându-şi treburile, şi zâmbeşte. Eu... paf, uat dă fac, pesemne că rugile i-au fost ascultate. Ăsta vrea să scape de mine!!! Începusem să mă agit şi să fâlfâi din labe şi el nimic. Zâmbea şi se uita când la mine, când la gazon. Închide telefonul, opreşte apa, şi intră în casă. Eu după el. Ia o dischetă demachiantă, pune acetonă, şi începe să mă şteargă pe degete.
Brusc, curate lacrimă, gigea - măi măi. Eu, cu o mutră de ornitorinc rătăcit, priveam ţintă. Zâmbeşte iar şi îmi spune: ştiam eu că s-a murdărit bureţelul ăla de sticla cu acetonă, aia de erai tu super încântată. Pam pam. Mister elucidat, mercur... cur!
Ca atare, v-am pupăcit, să nu care cumva să fac, naibii, vreo boacănă şi p-acilea.

S.c. Criteria-Construct srl, soluţia ideală pentru acoperişul tău!

2013-05-26T23:03:00.000+02:00

Cum cotidianul în care ne învârtim mai că ne ia minţile, orice servicii prestate devenind doar o simplă afacere şi atât, în special pentru agenţii comerciali, stăm şi ne întrebăm ce siguranţă mai avem şi în ce constă asta. Însă, poate contrar opiniilor deja formate, se poate! La malul mării, în Constanţa, o societate dă dovadă de profesionalism, principalul obiectiv fiind acela de a mulţumi clientul. Şi nu sunt vorbe aruncate în vânt, sunt certitudini. Cum nu a investit într-o publicitate agresivă, şi a mers mai mult pe recomandări, s.c. Criteria-Construct srl, afacere dezvoltată de două persoane tinere, aduce un suflu nou în urbea de la malul mării.
Cu ce se ocupă?

S.c. Criteria-Construct srl din Constanţa comercializează şi montează ţiglă metalică, dar şi accesorii, fiind distribuitor Blach Dom (recunoscuta firmă producătoare braşoveană). Gama este una largă şi profitabilă, discounturile generoase, în funcţie de lucrare, bineînţeles. De asemenea, se ocupă şi de întreg sistemul pluvial, devenind, astfel, soluţia ideală în cazul în care ai o casă şi vrei să-ţi schimbi acoperişul, sau, dimpotrivă, ţi-ai construit una şi vrei să-l faci de la zero. Deplasarea agenţilor şi efectuarea măsurătorilor, consultanţa şi întocmirea devizului de calcul, cât şi manopera şi transportul materialelor, reprezintă servicii gratuite.
Trebuie să menţionez şi faptul că, atât preţurile, cât şi grosimea ţiglei metalice sunt cele reale, nu desprinse din clişeul ce se practică, şi anume: să băgăm cât mai ieftin să agăţăm clientul. Nu este vorba de reclamă pe bandă rulantă, este vorba despre un fapt pe care îl cunosc exact ca pe propria-mi palmă, însă nu vreau să vă dezvălui secretul, testaţi-l chiar voi, în cazul în care aveţi nevoie de servicii profesionale, la preţ bun şi seriozitate maximă.
Preţul este 22 de lei pe metru pătrat, garanţia fiind de 25 de ani.
Persoane de contact:
Alexandru Chiru: 0728 753 847 (chirualexandruciprian@gmail.com)
Cristian Chiru: 0765 408 648
email firmă: criteriaconstruct@yahoo.com
Închei cu devizul: Calitatea face diferenţa!

Dragoste şi amor ghebos pe plajă şi cum mă "iubesc" cititorii :)

2013-05-04T22:58:00.000+02:00

De curând, m-am amuzat teribil pe seama unor comentarii ce le-am primit la un articol. Şi nu, nu aici, pe blog, ci la ziarul unde lucrez. Să vă explic.
Îmi place foarte mult să construiesc un text pe seama unei simple poze. Este ca o gură de aer pentru mine, printre atâtea ştiri legate de crime, accidente şi creieri împrăştiaţi. Consider că sunt articole lejere şi fresh, taman bune de citit la cafea, când jumătate din creier încă dormitează. Aleg pozele astfel încât să iasă ceva haios, să-ţi elibereze mintea şi efectul să fie legat de un surâs în colţul gurii. De asemenea, îmi place că pot fi liberă în exprimare şi mă pot juca cu vorbele în voie. Anşea, ultima dată am ales o fotografie cu doi tineri, care, hmm, cum să spun, se "tăvăleau" pe plajă, pe un prosop. Mi s-a părut amuzant întrucât peisajul era de "vis": lumea ieşise cu câinii din dotare la bălăceală în apa mării, constructorii trebăluiau pe plajă, era un haos total, un dute-vino, iar ăi doi se mozoleau de mama focului, de zici că venea sfârşitul lumii şi voiau să profite de orice clipă. Să mor de nu vedeam parcă o scenă din "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război". Şi am scris.

Dar am nişte cititori grozavi, care mă ţacă de fiecare dată. Măi, dar nu mă iartă, neam. Pe de o parte sunt simpatici, alţii ar putea considera că sar limita, însă eu doar mă amuz. Păi da' ce, atât timp cât io mă fac singură tută, pentru că am momente de blondă veritabilă, ce se înmulţesc odată cu trecerea anilor, de ce nu aş accepta şi de la alţii anumite cuvinte? Ete fleoşc, d-aia nu s-or mai linge motanii mei sub coadă. Păi, nu? Uokei, şi cum scria Lilloaica noastră coloşa despre hormoni tropăind pe nisip printre construcţii şi câini uzi ce se gudurau prin apă, vin doi indivizi şi-mi lasă comentarii.
Primul se semnează Pan, şi-mi spune aşa:
Foaie verde, foaie lată, Liliana e frustrată... ( după care bagă un râs )
Anşea, omul a făcut o constatare. Şi ce? Felicitări, se poate angaja cu succes la constatări.ro (dacă o exista un asemenea site). Am stat io aşa şi m-am gândit: băi, dacă sunt frustrată? Eh, şi ca să rezolv problema, m-am dus la al meu soţ şi i-am zis: avem un "must do". Mă, dar un must d-ăla nesimţit şi urgent!!! Ne luăm ghioarla, pândim când e haos pe plajă, când se construieşte, când e aia şi cutare şi ne tăvălim pe plajă. Dar nu aşa, oricum. Şi cu întreceri, nenică! Când venim acasă vreau să avem nisip şi în... nas?!
Numărul doi se semnează Lilishor Sexishor: Haide, las-o mai uşor, Liliana nu-i frustrată, dar gândind la dormitor, vrea şi ea s...la sculată.
Trebuie să spun că nu ştiu de ce am pus "puncte puncte" la cuvântul sulă. Până la urmă, căp'şorul meu blond ştie că e un fel de ac d-ăla de pantofi, nu? Ok, ok, am înţeles aluzia omului. Aş intra în detalii, l-aş chema la o cafea să dezbatem subiectul. Pân' la urmă doar nu o fi vreun lucru absurd, dar ce treabă are... sula cu prefectura, vorba ceea?
Eh, în cazul în care se ajunge la alte lucruri şi comentariile întrec limita, le urez doar atât: Dacă nu ştiţi să gustaţi nişte cuvinte aşternute, vă invit să admiraţi o ţâţă şi să-l ascultaţi pe Guţă! Vi se potriveşte mai ghini.
Însă, dacă nu aţi observat până acum, am ştiut eu că am cititori grozavi. Vorbesc în rime, măi! Adică oamenii chiar se străduiesc. Nu e mişto? Este, cum să nu fie, vorba moldoveanului acela extrem de sincer.
Ah, şi să nu uit, vă doresc tuturor celor ce treceţi pragul acestui ungher cu scriituri blonde, un Paşte fericit alături de cine vreţi voi. Vă pup.

sursa foto: replicaonline.ro

Sabotată de galoşi, în mijlocul mall-ului

2013-04-21T23:06:00.000+02:00

Până şi galoşii au început a mă sabota, să nu mai spun şi de indivizii ce şi-au făcut o plăcere nebună în a-mi lăsa mesaje că scriu odios. Şi nu de blogul acesta este vorba, probabil că nici nu au dat de el, ci de celălalt loc unde scriu zilnic, care îmi serveşte şi ca loc de muncă. Anşeea, şi dacă tot scriu odios, nu pot să nu fac exces de acest "atu" al meu şi să vă relatez o altă păţanie de-a mea.
Chiar dacă nu pot spune că mă dau în vânt după " ieşelile" cu fetele, de 8 martie am făcut o excepţie, întrucât a fost vorba de colegele de muncă, femei de nota 10. S-a înţolit Lilloaica noastră de numa', mai nimic deosebit faţă de zilele obişnuite, doar că şi-a tras tocuri. (din ciclul: mi-am pus "treling" şi pantofi cu toc).
Şi dă-i ţopăială toată noaptea, urcată pe papainoage. A doua zi: teroare. Am rămas la ai mei. Când să plec spre casă, am constatat cu stupoare că ale mele picioare nu mai voiau să audă de încălţările cu toc. M-am chinuit, am încercat, nimic. Parcă aveam ace încinse sub talpă. Şi eu ce mă fac? Cum naiba plec, în şosete? Şi mă apuc să-i cer mamei mele ceva de încălţat. Îmi dă ea nişte ghete şi dusă am fost. Dar cum m-a mâncat mintea-mi blondă şi neliniştită, ce mi-am zis: să trec pe la mall, să-mi mai iau ce-mi trebuie. Zis şi făcut. Ajung şi încep să cutreier.

Eh, şi cum mergeam agale, începeam să simt din ce în ce mai mult striaţiile de la gresie, pietricelele... Moaaa, da' ce chicioare sensibiloase am! Am stat şi io câteva ore pe tocuri şi deja nu mai suport nici podeaua din mall, mă amuzam în sinea mea. Măi, dar se îngroşa treaba. Parcă simţeam că-mi şi clămpăne galoşii, că îmi îngheaţă picioarele. Uat dăăă fac? Mă opresc şi mă uit. Nimic. E clar, sunt dusă. Mai merg un pic şi se aude un hâââârşt. Ce pana mea? Când îmi arunc iar ochii la ghete, jumătate din talpă era ruptă, măcinată, şi lăsam în spate dâre de bucăţele negre. din cauciuc. Hiii, rămân dracului desculţă. Şi dă-i şi ia-o la goană spre maşină, cu al meu soţ de-o toartă, de nu ştia ce naiba mă apucase. I-am spus pe drum despre ce e vorba însă până să ies din mall, tălpile mele nu mai erau. Se duseseră dracului, rupte, lăsate în urmă, iar coana Lillee mergea pe vârfuri, roşie la mutră precum racul. În faţa casei am atins apogeul: am rămas doar cu partea superioară a ghetelor, dar călcam cu şosetele pe asfalt.
O sun pe maică-mea: Tu mi-ai dat încălţări de mort? Cu talpă de carton?
Mi-a zis că nu, că tata i-a cumpărat ghetele, că erau ok, că bla, bla. Că erau minunăţii şi nu altceva şi că eu sunt o căscată şi calc în străchini. Cum o fi, cert este că nu mai ai ghetele, mamă. S-au dus dracului. Şi, na, că s-a mai botoşit şi mama pe mine, că i-am stricat bunăciune de ghete.
Erau pentru morţi, parol, altfel nu-mi pot explica ce satană s-a întâmplat. Doar nu mă apucasem să joc hora în mall, aşa, ca şi continuitate a parangheliei de 8 martie. Sau, mai mult, să mă apuc să urlu p-acolo şa că: ia uiteee ce ghete şi-a tras Lilloaica, tari precum oţelul, să vină buldozerul să treacă peste ele, să facem un exerciţiu de durabilitate. Degeaba, eu sunt de vină! Pam pam.

Facebook-ul m-a inspirat: sunt romantică, mă voi mozoli sub clar de lună!

2013-03-25T23:09:00.000+01:00

A se înţelege de la bun început că nu fac morală şi nici nu acuz, însă am o mare dilemă pe care o voi etala acilea, normal. Doar de aia mi-am creat un loc unde să-mi vărs toate tâmpeniile ce-mi invadează creierul. Sănătate curată, parol, strategie folosită şi în golirea foselor, haznalelor, alea - cutare.
Facebook, un loc pe unde mai intru, ca o cutră ce sunt, să-mi mai clătesc ochii şi să văd cum se mai pune ţara la cale. Nu-s genul să pic în extreme, să-mi fac probleme existenţiale din faptul că stau prea mult pe internet sau pe Facebook şi să-mi fac strategii cum să-mi închid contul pentru a face o pauză. Aaaah, shit, prea complicat pentru mine. E simplu, nu am chef, nu intru, ce atâtea chestii - trestii, nu trebuie să-mi obosesc căp'şorul, şi aşa prea blond.
Însă, tot nu înţeleg un lucru şi poate mi-l explicaţi voi. Când ţi-e lumea mai dragă şi te afunzi în fotoliu, cu laptop-ul în braţe, după o zi a dracului de agitată, tragi cu poftă din tutungică, îţi bălăceşti botul într-o cană cu ceai cu gust de rahat (deh, mai sunt persoane care îţi bagă în ţeastă: ceaiul e buuuun, tre' să beeeei) şi pipăi agale mouse-ul, dând de rotiţă în jos, eh, taman atunci ţi se derulează prin faţa ochilor mesaje precum: "dacă iubeşti, nu înşeli".
STOP! Clip-clip. Stai o clipă cu privirea aţintită pe chestia aia, după care ridici, uşor, cana cu ceai şi spui: mama ta de zamă de plante, mi-ai inundat creierul, hă? Fâlfâi din gene, laşi cana şi mai bagi niţel conţinut de tutungică. Pagina se derulează şi apare: "dragostea învinge tot!", "prieteni îţi sunt mulţi cu numele dar cei adevăraţi sunt puţini", "viaţa e scurtă, iubirea o face mai lungă".... Hait? Dar ce satană-i asta? Am nimerit la psiholog şi eu mă cred acasă, ca o ignorantă ce sunt?
Ă? Ia spuneţi voi, ce e asta? De ce trebuie să am parte de consiliere psihologică, filozofică, sau cum o fi, pe Facebook? Care este rostul acestor mesaje, di ce, bre, di ce?
La un moment dat chiar n-am mai rezistat şi am luat exemplul ăla cu supozitorul. Da, m-am băgat şi am comentat la aia cu "dacă iubeşti, nu înşeli" sau aşa ceva. Am fost elegantă şi am întrebat ce înseamnă "înşelat". Nu mai ştiu ce mi s-a răspuns, atât de aiurită sunt, dar am replicat că eu nu cred. Am fost contrazisă. Mi s-au aşternut 'nşpe mii de vorbe de duh din care nu am înţeles nimic. Am repetat: eu nu cred. Ce-i aşa greu. Nu cred ce scrie acolo. Nu am zis că nu-s de acord, ci doar că nu cred. Însă nu s-a înţeles esenţa şi iar am fost bombardată cu vorbe atent alese, rigide, îmbrăcate la frac. Bre, nu cred! O fi moral dar nu se va întâmpla niciodată, ce-i aşa greu. Viaţa e cum e şi nu se va ţine cont de asta. La asta m-am referit. Hăndel, explicaţiile curgeau şi mi se spunea că... dacă iubeşti, nu înşeli. M-am învârtit pe loc, cum s-ar spune. Deh, dacă m-a mâncat...
Mboon, dar acum e altă modă şi mai dihai. Nu mai este doar textul ăla aruncat pe FB. E pus pe o poză, în general cu doi îndragostiţi care se pupă sub clar de lună sau care se îmbrăţişează la apus, în ploaie, etc. Să fie mai mare impactul, păi nu? Măi, dar la mine nu are impact. Eu nu m-am gândit decât la faptul: ahh, cât de cacao e că plouă, sigur e frig. Moaa, uite luna, sigur e târziu şi mâine e o nouă zi de muncă. Pe naiba, deja apune soarele? Pupă-te acasă, vin vârcolacii!!!!
C'moon!!! Mâncăm animale, fierbem plante şi bem lăturile alea, până şi kilogramul de piele de porc costă mai mult decât o manichiură şi nouă ni se pare delicatesă, ce impact să aibă mesajul ăla? Şi mai ales, care-i scopul. Ahh, am uitat, nu sunt o romantică. Dar chiar şi aşa, dacă pun un mesaj d'ăla, ce? Încep să-mi tropăie hormonii, îmbrăcaţi în puf roz, cu miros de ylang ylang şi mă fac să-mi vină, aşaaa, să băloşesc tot ce prind sun clar de lună? Hiii, uite luna: mozoool!!!! Sunt romantică, ce pana mea. Nu mă crezi, uită-te pe Facebook să vezi ce mesaj am băgat pe o poză. Muaahahaha.
Ahaaa, m-am prins, vede partenerul de viaţă şi iese cu scântei? Da' di ce? Nu, nu înţeleg mesajele alea postate pe FB şi punct.
Vă las, mă întorc la bălăceala mea de plante fierte, care urlă din cană: sunteeem fieeeerbinţi, suntem opăriteeee, dacă iubeşti nu înşeli, nu te dai pe muşeţel, rămâi fidelă salvieeeei!!!! Gâl, gâl, să mor io de mă dau pe muşeţel. Gizzz, cât romantism şade în mine!

P.s. Sper că mai aveţi şi voi simţul umorului, nu?

sursa foto

Cum vine asta? Scapi de dureri de cap făcând sex, sănătate - cur?

2013-03-04T23:13:00.000+01:00

Pură coincidenţă, parol! Nu ştiu cum s-a nimerit, cert este că nu pic prea bine în povestea de faţă, dar nu contează pentru că nu mă pot abţine. Mă mănâncă dejtele de zici că mi le-am frecat de urzici.
Să vedeţi. În această mirobolantă seară, cum m-am întors de la serviciu, am zis să bântui niţel pe net, aşa, de relaxare. Anşeea, şi cum îmi benoclam eu oc'şorii pe pagina de facebook, (ca o cutră ce sunt, să vad ce a mai făcut vecinul, ce şi-a mai luat, pe unde mai este, că, deh, acu' nu se mai poartă scăunelul în faţa blocului şi punga cu seminţe. Nee, acum stai ca boieru' la căldurică, la birou, şi te informezi în voie), ce îmi scrijeleşte retina? Ceva cu dureri de cap. Şi mă opresc, tot mă plângeam eu p-acilea că mă doare ţestosul de mor. Însă, norocul meu că doar ce lăsasem cana din mână, că altfel ieşea urât de tot. Şi aici recunosc faptul că sunt un câine zdrenţuros: cum vin acasă, beau restul de cafea, ce-mi rămâne de dimineaţă, dar asta e altă poveste. După cum spuneam, bine că nu aveam nimic în mână, gură, sau alte orificii (fără iz de pornache, suntem oameni serioşi, ce naiba!)

Link-ul de pe facebook suna cam aşa: "Cum scapi de migrene? Cercetătorii germani oferă un răspuns surprinzător: făcând sex! SĂNĂTATE - CUR"
Băi şi las-o naibii de treabă, aripi de liliac şi alte orătănii. Acum eu ce să fac? Dar nu mai bine încearcă cercetătorii ăştia germani primii? Eh, merge aşa? Şi, repet, eu ce fac acum? :))
EU CE FAC? Hă? Hă? Hăăăă??? Se îndură cineva să-mi explice?

P.S.: ştiu că facebook-ul e de vină că nu a preluat tot titlul, dar şocul tot a fost mare.

Situaţie suspectă: dacă te cheamă Arnold şi ţi-ai pierdut nevralgia, e la mine!

2013-03-03T23:17:00.000+01:00

Dubioasă treabă!
Mă doare căpăţânosul de vreo câteva zile. Băi, da' o durere d-aia nesimţită ce nu vrea să treacă deloc. Am luat pastile cu duiumul, nema. Pfooa, eu ştiu că sunt cu capu', înţeleg că vrea să protesteze, s-o fi săturat şi el, dar nici chiar aşa. L-aş schimba cu mare drag, dar unde mai găsesc ţeastă de Lilloaică? Ca atare, tac şi îndur. Însă, am cedat, am zis că trebuie să iau atitudine şi am luat. Recunosc faptul că am fost forţată să merg la medic, dar asta nu se pune. Când colo, ce să vezi? Se pare că unul, Arnold îi zice, s-a gândit să-şi găzduiască nevralgia în bostanul meu. Măi, dar cât tupeu. Cum, pana mea, să am nevralgia lui Arnold? Dar cârnatul ăla de Arnold nu poate să şi-o ţină pentru el? Ce i-a trebuit să mi-o dea şi mie. Am protestat. Nu o vreau, să şi-o ia înapoi. Nici nu m-a întrebat dacă mi-o doresc, ce satană-i asta? Apoi m-am calmat şi am zis să nu mai fiu aşa dură. Poate o fi sărăcit, i-o fi ars casa, bunurile, a rămas pe străzi şi nu avea unde să-şi ţină nevralgia, motiv pentru care a venit tiptil şi mi-a pasat-o, până se mai pune pe picioare. Nu-i aşa că am un suflet mare de mă gândesc la asemenea lucruri?

Arnold, posibil membru al clanului lui Nuţu Cămătaru?

Dar lucrurile stau ma rău, e împuţită treaba. Cert este că sindromul ăsta, sau ce o fi, cere taxă de protecţie, de unde am dedus că nu e de glumă, iar nea' Arnold ar putea face parte din clanul lui Nuţu Cămătaru. Am înlemnit şi am decis să plătesc. Deja am făcut acest lucru pe o lună în avans. Cică dacă am dat banu', iau pastila şi totul e ok. Vax, până acum nici o schimbare. O să achit taxa de protecţie în continuare, poate se vor observa ceva îmbunătăţiri. Dacă nu, aia mă-sii, nu ştiu. Mă fac interlop şi arunc nevralgia Lilloaicei pe voi, să vedeţi atunci show. Între timp, stau şi analizez situaţia, vreau să văd dacă am şi lighioane prin cap, dacă tot e moda asta ca interlopii să crească animale de pradă prin ogradă. De unde şi ideea că nu ar fi exclus ca Arnold ăsta să-mi fi dat nevralgia cu tot cu lei, tigri şi alte patrupede. Ah, să vezi drăcia dracului, sunt în zodia leu. Ahaa, o legătură acolo există. Când s-or apuca animalele alea să se împuieze, grădină zoologică fac!
Dacă veţi auzi pe la ştiri că o tută blondă merge în patru labe prin Constanţa şi rage precum un leu sau se crede ursoaică, nu e o scenă pornache cu animale, e doar Lillee, posedată de animalele interlopilor.
Am zis. Vă pup, mă duc să mai iau o pastilă d-aia cretinoidă, prea încep să aberez.

Nume, prenume şi cum mi-am pierdut o doagă

2013-02-20T23:19:00.000+01:00

Vă scriu acum, acilea, învăluită fiind de un şal de gripă nesimţită. Mda, nu ştiu cum se face însă, în perioada asta, toate jivinele de boli se agaţă de al meu suflet. Aş fi vrut să adaug: suflet alb şi nepângărit, dar cred mi-aş fi muşcat limba, mi s-ar fi blocat creierii, iar degetele ar fi dansat hora unirii pe tastatură.
Să revenim la motivul vizitei. Încă de la începutul anului am început să mă lovesc de un fenomen ciudat. Cel al numelor şi prenumelor. Nu este enervant că ai o etichetă pusă de cum te-ai născut fără a avea dreptul, măcar, să refuzi? Şanse ioc, zic. Păi cum să ripostezi când singura ta armă, la acea vreme, este scâncetul, iar singurul răspuns pe care l-ai putea primi este reprezentat de o ţâţă în bot şi un schimbat de scutec? Nţ, nu merge. Ca atare, pe la începutul anului am aflat că un nene şi-a găsit sfârşitul. Îl chema Superman Velcu. Trecând peste partea asta, am ajuns şi astăzi când am aflat că nişte indivizi, care fac parte dintr-un dosar de cercetare penală, poartă nişte etichete, pfoooai... demenţiale. Ia să vedem. E vorba despre, tanananam!, Căcărează Vasile Tailor (eee?), Buciu Raoul Rodrique, Donatella Huluban şi alţii. Buei, dar cum aşa? Dar n-am văzut eu bine? Oare la ce s-or gândi părinţii ăia când iau asemenea decizii? Poate joacă mim, în pana mea, şi ce iese, iese.
Anşea. Dacă tot am trecut prin asemenea experienţe, mi-am amintit şi de adolescenţă, când mă prăpădeam de râs, stând la scara blocului (intelectuali, ce pana mea). În respectiva locaţie tot venea un nene şi striga: doamna Muiaaaa, doamna Muiaaa. Şi ieşea râsul dracului. Am aflat că aşa o chema pe biata femeie, Muia. Oare cum a fost pentru ea la şcoală sau în alte ipostaze. De genul: a cui e asta, mă? A lu' Muia, de după colţ, de lângă crâşmă. Ee?
Eh, şi eu care mă gândeam ce ghinion am cu numele de familie, de dinainte să mă mărit. Dap, mintea mea blondă, fără E-uri, m-a atras într-o capcană de proporţii. Mâinile la spate, rogu-vă, şi fără râs isteric, sufletul încă îmi suspină. :))

Citisem io pe undeva că numele de familie este dat de meseria strămoşilor. Şi tare necăjită mai eram că mi s-a spulberat visul cu d-alde personalităţi din Franţa, gen linia Dinastiei Capeţienilor şi alte chestii de flu - flu, pe care mi le imaginam în timp ce purcedeam paginile romanelor din bibliotecă, desfătare a adolescenţei mele. Da, deja reuşisem să mă conving extrem de puternic despre faptul că sunt ruptă din acele pagini şi că trebuie să am acel sânge. Şi cum îmi trăiam eu viaţa cu gândul la sângele albastru ce-mi cutreieră venele, cum mă trag eu din cocoanele de bătătoreau podeaua palatelor în rochii pompoase, hop!, am dat peste etimologia numelor. Mama ei de etimologie, care mi-a supt sângele albastru ca un vampir şi m-a aruncat în mijlocul unei familii de croitori. Dar ce durere, ce zvârcoleală! Dar ce greutate pe umerii mei să accept aşa ceva, pfooai, nici nu vă imaginaţi. Uokei, să mă explic. Dacă numele de familie se trage din meseria strămoşilor noştri, eu m-am gândit aşa: era unul Ion ( ştiţi că pe vremuri aşa erau cunoscuţi oamenii: e a lu' Ion) şi iţă. Adică acel Ion care era croitor. Tuuaaamne, ce palmă primisem şi cum mi se rupea sufletul în bucăţele. Se dusese dracului visul meu cu dinastii şi palate, Franţa, putere şi domnii. Ete, de aici mi se trage zăpăceala de care dau dovadă. Atunci mi-am pierdut o doagă. :))
Mai este un detaliu, care reprezintă cireaşa de pe tort, în povestea asta. Nu mai e un subiect tabu faptul că îmi place să citesc pe budă, am mai spus pe acilea. Dap, sunt ciudată, dar asta sunt. Deci, pe lângă faptul că, de la palate, m-am trezit într-o familie de croitori, vestea am aflat-o pe... budă! Pam pam. Caz închis, pacient tembel pe viaţă!
P.S. Nici o persoană nu a fost rănită pe budă.
P.S. 2: Chiar vorbeam cu o colegă şi îi mărturiseam că vreau să-mi schimb eticheta. Pătrez Lillee, adaug Vanessa (sună mai kinki) şi ca nume de familie m-am hotărât la Balegă ( că tot sunt vremuri căcăcioase ). Muahahah. Dacă tot s-a dus dracului faza cu palatele, măcar să fiu în trend pe al meu plai. Ce blana motanilor mei.

Târâşenia de sâmbătă dimineaţa şi cum am fost acuzată că am o altă relaţie amoroasă

2013-02-05T23:22:00.000+01:00

Să vedeţi cum mi-am început ziua de sâmbătă. Dar pentru asta, începutul a fost vineri seară. Mboon, am ieşit şi eu ca omul cu nişte prieteni la un pahar de ceva, că, doar deh, dacă am treijde ani, asta nu înseamnă că m-am şi călugărit. Mboon, că a fost un pahar, două sau mai multe, chiar nu contează, cert este că a fost fain. A doua zi, blesteme şi huiduieli la propria-mi persoană: cearrrraa mamii tale de tută, cu cine te-o mai pune la ieşeli când sâmbătă dimineaţă tre' să munceşti. Anşea, după chinuri groaznice de a mă spăla pe mufarină, făcut slalom printre pisoi şi ghiorliţ, ce ţopăiau şi mă trăgeau de halat (complotau la echilibrul meu şi aşa şubred), am reuşit să mă apuc de treabă. Nu trece mult timp şi-mi sună telefonul. Număr ascuns. Nu-i bai, io răspund, poate îmi dă cineva un pont benefic pentru ale mele. Când colo... moucles. Doar: hââârşşş, hââârşşş, un gâjâit de respiraţie d-aia apăsată. Alo, alo, aia mă-sii. Nimic. Asta e, soarta, aerul inspirat şi expirat a vrut să mă salute, cum să-l refuz?
Închid şi îmi văd de ale mele. Iar sună telefonul, cu număr afişat. Răspund şi o duduie veselă mă întreabă ceva în legătură cu o programare la unghii. Stau, mă gândesc niţel şi încremenesc! Băi, să vezi că în adâncul sufletului meu am apucături de piţipoancă irecuperabilă!!! Adică, nah, îmi fac şi eu unghiile, dar mă şoca ideea ca primul lucru pe care îl fac, fiind sub influenţa alcoolului, e să sun să mă programez la unghii cu gel sau zbârcâz d'ăla. Cum stăteam eu cu telefonul la ureche, gura căscată, bălind într-o rână, cu cearcănele până la buric, pisoiul înfipt cu ghearele în ceafa-mi încordată şi câinele lingându-mi papucii, vocea duduii mă trezeşte din nou:
- Aţi sunat să vă faceţi programare pentru azi?
- Nu, am răspuns eu, încercând să-mi scot motanul din ceafă.
- Poate a sunat cineva de pe telefonul dumneavoastră şi s-a programat?

Hiiiiiiiiiii, de data asta aveam cearcănele până la genunchi şi aveam impresia că o cireadă de motani joacă ţonţoroiul, făcând opturi cu ghearele pe pielea-mi amorţită. Singurul care mi-a folosit telefonul a fost al meu soţ. Să vezi că.... Naomiiii??? Uat dă fac? D-aia cântă el la duş, vrea la Eurovision, în pana mea! Cum, cum... eu... telefon... soţ... unghii.. gel?! Dacă stau mai bine şi mă gândesc, parcă îşi leagănă şi popoul când merge... aaaaaaaaaaaaaaaa!
- Îmi spuneţi şi mie cum vă numiţi? - mă întreabă tanti, cică să caute prin agendă.
Etee, nu oi vrea şi numărul la chiloţi? Dar cum aşa. A fost o chestie întortocheată, mă tot întreba dacă lucrez la Vodafone, dacă am vreo colegă de-şi pune unghii, deja nu mai înţelegeam nimic şi am închis. Cert e că vroia să afle cum mă numesc.
La scurt timp, iar îmi sună telefonul şi cineva mă ia tare:
- Alo, pot să ştiu şi eu ce treabă ai cu prietenul meu? Am văzut că l-ai sunat azi noapte, ce legătură ai cu el? Ştiu că el a fost în clubul x.
Hă? Eu, prietenul...?? Ce mama ălui negru de respiră greu se întâmplă? Zeii joacă spânzurătoarea pe nervii mei?
Am întrebat-o cine e prietenul ei. Mi-a spus. Moaaa, păi da, e un amic pe care îl ştiu de când eram copii, prieten şi cu al meu soţ, cu care am ieşit, toţi, în seara cu pricina, iar Cristi, de îl bănuiam a fi Naomi, îl mai suna să-l întrebe unde ne vedem.
Am zâmbit şi i-am spus cine sunt, după care a început să mă întrebe ce mai fac, cum o mai duc. Mda, dragii mei. Ieşiserăm toţi, vineri seara, doar că respectivul nu era cu prietena, avea ea treabă sau nu ştiu. Tare e şi faza că exact în seara aia îl întrebasem dacă are nevoie de naşi. A doua zi însă, probabil că i-a verificat telefonul, habar nu am. Şi de aici, potopul.
Acu', nu ştiu ce să zic, o fi fost o târâşenie cu toate trei telefoanele, nu o fi fost, dar m-am amuzat teribil. Pam pam. Şi iete aşa şi-a început coana Lillee frumoasa zi de sâmbătă.

P.S.: Alina, asta e pentru tine. Sper că am reuşit să te binedispun, aşa cum spui tu că o fac! :*

sursa foto

Scurte din viaţă şi cum am savurat o sticlă cu apă sfinţită

2013-01-21T23:26:00.000+01:00

Şi a mai trecut un an şi eu tot putoare sunt. Mda, scriu pe blog extrem de rar şi nici atunci. Dar să lăsăm lucrurile astea, să ne limităm doar la cele mai "optimiste". Cum spuneam, a mai trecut un an şi am învăţat multe. Da, spre exemplu am constatat că un om îşi poate lua "un cerc în cap" fără să-l doară şi un altul poate pleca de la o paranghelie şi să se trezească pe un teren de rugby, dar să se întrebe: "moaaa, da' unde sunt porţile şi cum de joacă ăştia fotbal acilea???". De asemenea, am învăţat, sau constatat, mai bine zis, că dacă te pune ăl necurat să-ţi iei un pisoi, la scurt timp te mai trezeşti cu unul, apoi cu un câine şi când realizezi că toţi se ţin după tine şi la budă, orăcăind non-stop pe limba lor, e prea târziu, deja ţi-ai tras "cireadă". Am mai învăţat că ăştia de comercializează vopsea de păr sunt, câteodată, mincinoşi, după cum îţi e norocul. Adică, băi, îţi iei un blond nordic şi după ce te speli pe ţeastă realizezi că ţi-o poţi vinde la raionul de portocale. Pot spune că m-am şi maturizat, şi ce dovadă mai bună poate fi, când am atins pragul de 30 de ani (mama lui de prag), decât să-mi tuflesc un tatuaj? Şi sunt multe, dar, deh, vârsta, nu mi le amintesc.
Însă, mulţi dintre voi s-au oprit la faza cu cercul în cap, nu-i aşa? Hai şi nu mai bâjbâiţi. Coana Lillee vă luminează numaidecât. O colegă de muncă, Tatiana (na, ce curaj pe mine, îi dau şi numele) a venit la redacţie ţopăind. Tralala şi tralala, ne dă vestea: Mi-am luat un cerc în cap.

Haiţ, şi nu o fi durut-o? Dar de unde atâta veselie. Să vezi că e amnezică! Nee, tot trăgea că şi-a luat un cerc în cap, sau nu, s-a corectat ea, "de cap". Hm, deja mintea-mi începea să născocească scenarii, normal. Mă gândeam la d-alea cum au îngeraşii, şi încercam să le văd rostul. Dar nu şi nu! Cercul ei de cap era altceva. Dar ce, Doamne iartă-mă! Cum ce? O bentiţăăă, măăă! Rusoaica mea favorită, cum să nu o iubeşti?
Altă fază tare a fost când m-a prins directoarea că beam apă sfinţită, de sete. Doamne iartă-mă şi de data aceasta, dar o primisem de la un preot de venise prin redacţie. Toţi cei prezenţi primiserăm, şi era aşa mişto ambalată, de-mi făcea cu ochiul şi nu altceva. În plus, era foarte rece şi picurii ăia de pe sticlă urlau la mine: yamiii, ce gustoşi şi cristalini suntem!!! Jur că şi fâlfâiau din gene. Gâtlejul meu s-a lăsat pradă ispitei şi a început să gâlgâie. M-am gândit eu, aşa, că, în loc de preludiu, ar fi fost cool să ling picurii ăia de fâlfâiau din gene, de pe sticlă, dar nu mai ştiu ce am făcut, jur! M-am trezit cu o privire de tută satisfăcută, cu sticla pe jumătate goală, pe birou, şi, culmea, continuam să sorb câte un gât, aşa, ca pe cafea. Euforia a încetat când am auzit vocea directoarei: Lil, ce faci acolo?
Nimic, beau apă.
Păi, agheasmă bei tu de sete?, mă întreabă ea. Şi i s-a făcut milă de mine şi mi-a dat apă plată. Dar, zău, că m-am simţit mai "curată" în ziua aia. Şi parcă nici gustul nu era la fel de bun.
Faza cu plecatul de la paranghelie şi trezitul pe un teren de rugby, data viitoare. Trebuie să cer acordul.
În rest, ce să vă spun, am şi un ghiorliţ, îl cheamă Papi. Cumnatul meu îmi spune că se scrie Puppy, da' io nu vreau. Papi şi gata. Mda, deja mi-am tras "ferma animalelor". Chilălăială ce e la mine pe tarla nu aţi văzut de când mama voastră v-a făcut. Şi, cel mai naşpa e că am mai aflat un lucru despre câini: când se bucură (că ai venit acasă, spre exemplu), fac pişu. Etee, prima oară am rămas şocată. Ăsta se pişă pe mine, sau ce? Ceva de genul: ai venit acasă, hai să te chiş în freză! Ok, o dată, de două ori, dar mai încetează, câine, că mă simt prost. Dar, nu, cică aşa fac ei de bucurie. Şi ţine-te, Lilloaico, bine. Vii acasă, deschizi uşa, cu o mână te descalţi, cu una îţi arunci poşeta. Na, mai faci şi exerciţii de echilibristică, motanii se freacă de tine, câinele ţopăie. Te uiţi la ghete dar tre' să ai grijă nu-ţi scape privirea pe câine, că ăla eşti. Te faci că nu-l vezi, speri să se liniştească, şi când zici, gata, s-a calmat, hai să-l mângâi, ăla ia poziţia de şuşu. Şi ia una bucată ghiorliţ şi fugi cu el în curte, împiedică-te de motani... Un ritual întreg, ce mama mă-sii. Nu mai spun ce găsesc dimineaţa în casă. Tămbălău, chestii roase şi când te pregăteşti să urli, toate trei lighioanele stau cuminţele şi se gudură la tine. Sunt o sclavă!!!
Vă pup şi vă doresc un an aşa cum vi-l doriţi şi voi. >:D<

P.S. Prevăd deja un comentariu de genul: nu prea ai avut inspiraţie, te lasă imaginaţia, alea-cutare. Răspuns în avans: da, bre, sunt urmărită de ruşi. :)) Hai, pa!

Cum am devenit criminal în serie!

2012-12-18T23:30:00.000+01:00

Zilele astea mi s-a întâmplat ceva ciudat. Brusc, nu am mai fost singură. Ehee, şi aici nu mă refer la faptul că-s singură de-a binelea, doar, deh, am un belciug d-ăla pe mâna stângă care indică o prezenţă masculină p-acilea. Mda, nu are treabă cu asta, dar, totuşi, în anumite momente sunt singură, când mă duc la budă, spre exemplu. Eh, dar de data asta nu am mai fost. M-am trezit legată de ceva, ceva care mă urmărea pretutindeni. Nu am putut să scap, am încercat cu descântece, cu ameninţări, chiar am vrut să apelez la un vraci d-ăla, poate - poate oi scăpa. Nimic, a dracu' lighioană se ţinea scai de mine. Mama ei, dar, astăzi şi mâine - vorba tatălui meu. Şi aşa am hotărât: devin criminală cu sânge rece.
Să o luăm treptat (fără iz de pornache).
Ziua o simţean cum mă gâdilă pe interior, cum mă strânge în braţe, cum mă sufocă şi îmi dă frisoane. Noaptea nu mă lăsa să dorm. Încă mai este cu mine, dar e pe ducă. Ce să fac, ce să fac?? Cu ameninţări nu mergea, v-am zis. Hm, disperată fiind, am plecat într-un loc secret şi am apelat la nişte oameni periculoşi. Holurile erau albe şi obscure, forfotă, agitaţie, toţi vorbeau codat, gen: angină eritemato pultacee, alea - alea. După îndelungi planuri şi strategii, sunt pe punctul de a o anihila. Despre cine este vorba? Cum aşa, nu v-aţi prins? Tanti Pneumonia, care m-a pedepsit crunt. Aşşş, şi ce mi-a făcut ea mie. Dar şi când oi lua-o de turul pantalonului, o să-şi dea seama că n-a avut noroc pe lume. Da, şi uite aşa am devenit eu gazdă înainte de sărbătorile de iarnă. Să mai spună cineva că-s un om rău. Cum bre? Am adus-o în casă, am ţinut-o la căldură, i-am dat haleală, eee? Şi apoi am început un plan diabolic. O moarte lentă, muahahaha. Deja sunt filată de DIICOT, ştiu eu. O să mă vedeţi la ştirile de la nu ştiu ce oră: Lillee, din Constanţa, filată de organele abilitate. Face parte dintr-o grupare infracţională, este chiar capul grupării, care atrage Pneumonia în capcană şi recurge la omor. Şocant!!! Un criminal cu sânge rece trăieşte printre noi. Dacă îl vedeţi, faceţi trei paşi înapoi, o tumbă în lateral şi o săritură cu prăjina. Incredibil, doamnelor şi domnilor, Pneumonia a fost găsită fără suflare, aruncată într-o hazna. - reclamă - Am revenit, doamnelor şi domnilor, aceasta este fotografia liderului grupării "Pneumonia". Vă sfătuim să nu ieşiţi din casă. Cel mai bine este să vă petreceţi Crăciunul în pod, cu o coajă de cacao uscată şi un codru de pâine. Încep ştirile din sport.

Au vrut să mă şi închidă. Am refuzat, am făcut scandal, am fost propriul meu avocat. Am avut arest la domiciliu. Nu mai vorbesc, deja am spus prea multe. :))
Trecând peste partea aberantă de mai devreme, care se datorează, băuiesc, urmărilor bolii, stat în casă şi minte oxigenată, trebuie să vă spun că am luat locul trei la concursul pentru cel mai bun blog din Constanţa. Vedeţi acilea.
Ok, mă duc să mă camuflez, o să apară poze cu mine, în timp ce omoram Pneumonia. Am văzut cum motanii mei mă priveau suspect... Cred că sunt agenţi pufoşi sub acoperire. Am plecat!

sursa foto

Nu-i uşor în campanie electorală: Constanţa, plină de madame în călduri

2012-12-06T23:37:00.000+01:00

Nu fac politichie, trebuie sa fiu imparţială şi nici gând să mă abat de la regulă. În plus, mai dăunează şi sănătăţii, ceea ce la mine ar fi grav dat fiind faptul că deja sufăr cu tărtăcuţa. :))
Însă, dacă privim o altă latură, cred că nu dăunează cu nimic, ca atare, să ne destrăbălm, zic!
Mbon, suntem în campanie electorală, toată lumea vede, simte, miroase, aude. Tabere peste tabere, pro, contra, alea, cutare. Însă, astăzi am realizat că politicienii ăştia de candidează colo sau dincolo chiar au multe de îndurat. Pe bune, păi ce, campania asta merge, aşa, teleleu Grigore? Ne, ne, ne. Tre să ieşi prin mulţime, să zici colo şa o vorbuliţă de să le tremure inima şi să le plângă sufletul alegătorilor, cu sughiţuri, mai dai un noroc, te mai laşi zgâriat de o piele ce nu a văzut tratamente Spa, mai înduri o huiduială, că, deh, aşa e în luptă. Îţi bagi picioarele în somnul de frumuseţe, faci drumuri provincie - Bucureşti şi retur, tre să fii mereu pus la patru ace, mai inhalezi şi un iz ce nu se desprinde din gama Dior, îţi mai scrilejeşti retina cu o ţoală ce nu aduce a Versace, mai suporţi o freză făcută la frizerul din colţul străzii, admiri un vârf de păr deteriorat, un rid, un dinte lipsă... Mda, te trezeşti, brusc, în sânul vieţii omului de rând. E lucru uşor? Spuneţi voi. Nu este, cum să fie, vorba moldoveanului acela sincer de a făcut furori pe youtube.

În plus, nu ştiu cum o fi prin alte părţi, dar la Constanţa e certitudine, bărbaţii politicieni au cele mai multe de îndurat. Dacă nu ştiaţi, vă spun eu acum: băbuţele din Constanţa au perioade când intră în călduri. Băi, şi nu ştiu cum se face de se nimereşte taman în campaniile electorale. Moaa, şi de nu le apucă pupărelile şi declaraţiile de amor ghebos, pffaai, de nu le tropăie hormonii că parcă zici că le pleacă la război (trec batalioane de hormoni Carpaţii). Poţi să juri că n-au avut parte de chestii - trestii toată viaţa, iar copiii şi nepoţii i-au făcut din floricele, prin polenizare, mama lor. Mai că-şi pun poalele în cap şi nu altceva.
Bieţii oameni politici deja vin, la astfel de întâlniri cu mulţimea, crispaţi. Stau buştean şi fac grimase. Degeaba, gloata înfierbântată de cucoane trecute de prima tinereţe sare şi îşi lasă balele pe obrajii lustruiţi, iar ei, fiind în văzul lumii, nu au ce face decât să stea precum mielul la tăiere. Ahh, da, să mai şi zâmbească şi să îmbrăţişeze madamele înfierbântate de izul masculilor feroce.
Acum înţeleg, de aia nu-s campanii în fiecare lună. Ce ar mai fi? Păi când îşi mai revine omul? Hă?
Bre, la Constanţa aşa e, parol! De nu mă credeţi, vă las şi un link. E unul dintre exemple, zilele astea am văzut zeci asemenea.
Ca atare, un moment de reculgere pentru candidaţii la Parlamentare! Milă şi îndurare, nu-i lucru uşor să stai la pupat de babe protezate, şi câte şi mai câte. Aaaamin! :))

P.S. Ştiţi faza cu pamfletul şi tratatul ca atare, nu? Eh, să nu vă aud.

Amintiri din copilărie: cum am "gâtuit" poetul din mine

2012-12-03T23:39:00.000+01:00

Pur şi simplu mi s-a derulat prin faţa ochilor (minţii) întâmplarea asta, de care chiar uitasem complet. Ca atare, mă bag repede s-o aştern acilea, să nu care cumva să-mi scape.
Eram în clasa a VIII a, acum 'nşpe mii de ani. Şi ce-şi zice coana Lillee în timp ce se afla la ora de Cultură Civică, sau aşa ceva, când se plictisea maxim? Cam ce poate face un copchil de paişpe ani când se plictiseşte în ore? Mda, cu totul altceva decât ceea ce am făcut eu. M-am apucat de compus versuri.
Deja văd cum se naşte în voi sentimentul de admiraţie, de: moooaa, ce fată isteaţă, dar, vaaai, ce copil era Lilloaica. Aha, gândiţi voi aşa că vă veţi arde rău de tot. :))
Versuri am făcut, dar ce versuri? Hă? Să vedeţi. Am fost o persoană cu pitici pe creier incă din născare. Da, aşa a fost naşterea mea: mai întâi piticii, apoi io. Am o herghelie, se înmulţesc pe zi ce trece. Aşa şi în clasa a VIII a. Era un anume grup în clasă, pe care nu-l înghiţeam. Nu ştiu de ce. Nu-mi plăcea comportamenul persoanelor respective, culoarea la pantofi, cum se scobeau în nănău, habar n-am. Cert este că nu-mi plăceau. Şi ce şi-a zis madam cutra Lillee? Să-şi verse frustrările în versuri, aşa, de plictiseală. Băi, şi ţin minte că mă amuzam maxim. Ziceţi şi voi ce copchil prost, să râdă în timp ce-şi ironiza colegii, în versuri. Normal că am atras atenţia asupra mea şi toţi voiau să vadă de ce dracului râdea tuta, în condiţiile în care ora era a naibii de plictisitoare. Nu i-am lăsat să ghicească, bineînţeles. Şi dă-i şi scrie.

Îmi pare tare rău că nu mai ţin minte decât frânturi, însă ştiu că am scos în evidenţă trasăturile, gesturile, comportamentul, fiecăruia, exagerate la maxim. Anşea, am scris, a trecut timpul. Următoarea oră avea loc în altă sală. Eu, cu mintea de peştişor auriu, am băgat foaia în caietul de Civică, am azvărlit caietul în bancă şi am plecat. Am uita complet, tot, ploşc-trosc, aleluia. Floricele pe câmpii, ah, uite şi un fluture, erase minte de Lillee. Parcă nici nu se întâmplase. A trecut şi cealaltă oră. Eu, la fel, cu mintea golită, zâmbeam la pereţi de zici că avea o relaţie cu ei, de zici că prizasem var şi ronţăisem ipsos. Toţi s-au năpustit afară, alergând spre clasa iniţială, numai coana Lillee se plimba de zici că fumase picioare de broască ţestoasă, de unde şi mersul agale. Ajung şi eu în clasă. Acolo, linişte. Nu m-am prins, of course, de ce să mă prind, de ce tocmai eu. Dar cum? Naiva de mine trăia în lumea ei. Am început să fiu luată la întrebări, tot nu m-am prins, afişam doar vestita mea mutră, acoperită de benoacle: hăăă?
Când mi s-a spus verde-n faţă: băăă, am citi ce ai scris, bip, bip, bip, am revenit cu picioarele pe pământ. Aşşş, să-mi trag palme, unde, pana mea, am pus foaia aia de au găsit-o ăştia? Fuck, fuck, fuck. În bancă, un loc foooooooarte greu accesibil, nu-i aşa?
Nu îmi păsa de ăi de citiseră ale mele gânduri satirice, oricum nu-i plăceam, însă mi-era teamă de dirigu', prof de română, care mă plăcea foarte mult. Dacă îşi schimba părerea despre mine? Hiii, gândul ăsta mă omora.
Aşa s-a întâmplat, la ora de română, dirigintele m-a ridicat în picioare, având foaia scrisă de mine, în mână. Îmi venea să intru în pământ, să mă teleportez în altă lume. Nu simţeam decât rânjetul colegilor oropsiţi în scrierile mele şi privire ascuţite ce-mi tranşau pielea corpului.
A citit în linişte, eu stăteam în picioare şi simţeam sângele clocotindu-mi în obraji. Liniştea a fost spartă, în cele din urmă, de cuvintele dirigintelui: o satiră bunicică. Pe viitor, te sfătuiesc să eviţi anumite cuvinte vulgare.
Apoi şi-a întors privirea spre colegi: Nu este frumos să umblaţi în lucruri ce nu vă aparţin.
Şi gata, a început ora de română. Toţi au rămas şocaţi. Muahahaha! Nu-mi venea a crede, scăpasem! Însă, de atunci mi-am promis că nu mai scriu versuri, mama lor de versuri şi de minte blondă.
Regret că nu mai ţin minte decât frânturi, dar marea operă literară suna cam aşa:
Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai,
Iată vin la vale, se ivesc în cale,
Toţi doamne şi toţi trei
De-ţi vine cianură să bei.
Şi X merge atât de lin,
Cu cucu de pişu plin
Urlând cât îl ţinea gura
Pot să merg să mă dau de-a dura?
Iar în spate vine Mara
Cu gura cât călimara
Alergată de Dorian
Să-i pună mâna pe ciolan
Însă, oau şi vaiii, omor
A simţit doar un oscior,,,
(...)
Iată vine şi Florin
Duhnind a mucegai şi vin
(...)
Şi cutare filosoful
Care-ţi recită teoria "cartoful"
La bătaie nu-i scapă vreunul
Dar la mate: şapte e egal: unu plus unu

P.S. numele sunt fictive
P.S. 2 În timp ce scriam acest articol, în Constanţa a fost cutremur. Să fie, oare, un semn? :))

Din categoria epic fail: Lillee loveşte din nou. Atenţie, e molipsitor

2012-11-29T23:43:00.000+01:00

hiar dacă scriu mai rar p-acilea, asta nu înseamnă că m-am şi deşteptat şi fac numai lucruri la locul lor. Dacă aş afirma asta, Mişu, motanul meu, şi-ar face operaţie de rasă, prin tunderea blăniţei până la chiele, spunând că el este pisoi d-ăla buhuhuu!
Mbon, trecând în revistă ultimele două chestiuni la care am participat, pot spune ceva sigur: nu mai am scăpare, sunt sortită să am tatuat în frunte "tută". Asta pe lângă vestita lozincă: ce pana mea!
Să trecem la treabă.
1. Mişu al meu nu se simţea bine, nu mai voia să mănânce, alea - cutare. Mă gândesc: la veterinar cu el. Sun medicul veterinar, îi spun că am şi io un pisoi bolnav şi întreb dacă mai găsesc pe cineva, în seara aia, la cabinet. Îmi spune că da, e cineva acolo. Ajung cu Mişulică, îl consultă o tanti... termometru la buci şi toate cele, după care mă întreabă dacă vreau să-l aştept şi pe medicul respectiv. Zic ok, lăsaţi că-l sun acum să văd cât mai întârzie.

- Bună seara, sunt la cabinet şi aş vrea să vă aştept pe dumneavoastră, se poate?
- Da, fără probleme! - îmi spune el
- Mai durează până ajungeţi?
- Nu, maxim 20 de minute.
- Pot să plec şi mă întorc, spune eu în ideea de a nu deranja.
- Nu, staţi acolo, nu e problemă - îmi răspunde medicul. Dar, încă o dată vă rog să-mi spuneţi, cu ce aţi venit?
Aici e aici. Stă Lilloaica o fracţiune de secundă şi spune: cu maşina!
La care medicul: mă bucur, dar eu vroiam să ştiu cu ce problemă, animal...
:)) Mda, dar eu venisem cu maşina, ce? P.s. Mişu e bine, acum haleşte de rupe.

2. Din ciclul: atenţie, e molipsitor! Mergem joi la inaugurarea tronsonului de autostradă Cernavodă - Medgidia. Venea şi Ponta, oameni politici, agitaţie, hărmălaie, moaamă - moamă! În maşină, eu şi colegul meu, Andrei. Ajungem prin apropiere, dar, pana mea, nu ştiam cum să ajungem chiar acolo, la locul "marelui" eveniment. Buimaci, vedem un poliţist de la Rutieră. Oprim în mijlocul străzii, lângă el, pentru a ne dumiri.
Andrei: Nu vă suparaţi, unde se ţine evenimentul?
Poliţistul vorbea la telefon. Se opreşte puţin şi spune: la nodul rutier de la Cernavodă.
Pfoooai, ne uităm de jur împrejur, mda, cum naiba ajungem acolo. Andrei mai aruncă un ochi pe stradă şi îi spune, hotărât, poliţistului: deci, o iau pe acolo pe unde scrie INTERZIS.
Rutieristul se opreşte din vorbit la telefon spunându-i persoanei respective: vorbim mai încolo. Îşi întoarce ochii spre Andrei: Auzi, ÎN NICI UN CAZ NU O IEI PE UNDE SCRIE INTERZIS!
La care al meu coleg: dar pe unde?
=)) I-a explicat până la urmă şi am ajuns cu bine. Însă, spunea Andrei ulterior: cum naiba, mă, să-i spun unui poliţist de la Rutieră că eu o iau pe unde scrie interzis??
Aşadar, aveţi grijă, epic fail-ul a la Lillee e molipsitor. Muahahaha!

Degeaba m-am măritat, n-am "destincţie"

2012-11-08T23:48:00.000+01:00

Cred ca am mai aberat p-acilea pe subiectul ăsta, dar tre' să revin. O să fie un amalgam, nu o să înţelegeţi nimic, ca de obicei. Însă, vreau să spun că, acum ceva timp, cineva mi-a spus: Ceee? Tu eşti măritată? Nu se vede!
Băi, şi atunci am intrat în panică. Am început să intru la bănuieli cum că aş avea apucături de canibal. Nu de alta, dar mi-oi fi halit dejtu cu verigheta în somn. Vai de digestia mea!
Voiam io să mă uit, pe şestache, la mână, dar nu puteam, persoana respectivă mă fixa cu privirea. Am schimbat raza vizuală, întrucât mi-era să nu mă învăluie canibalismele şi alte cele. Mă făceam subiectul ştirilor de la ora 5, alea de-mi place mie să le scriu. Ne, nu puteam risca.
Anşea, revenind la măritiş şi tot ce implică. Chiar, ce implică? Frate, să mor dacă ştiu. Nici măcar eu nu mă consider măritată. (mă consider tută, dar nu se pune, da?) Aşadar, ce pretenţii să am de la alţii. Mboon, pe lângă faptul că mai butonez maşina de spălat şi alte chestii minore, nimic nu s-a schimbat. Să mă explic. Discuţie inteligentă între soţ - soţie, da? Da. Îmi zice Cristi într-o seară: Auzi, trebuie neapărat să cumpărăm un anume lucru, să investim în ceva. Hmm, bine. - zic eu. Ce anume? Cică placă video pentru PC. O investiţie de familie, ce pana mea. Utilitate? Păi cum. Jocuri, nenică, jocuri. La care şulfa de Lilloaica zice: io vreau cizme. Şi geacă. Şi ne-am scos cu investiţia de familie. Bine, că după aia a urmat şi o pudră, o cutărică, asta e. Îşi blesteamă ziua când a pomenit de placa video. Muierea, tot muiere. Soarta!

Pasul II
Seara, odată ajunşi acasă şi instalaţi confortabil, mr. Cristi, bărbat însurat, abia aşteaptă să frece mouse-ul şi să umple casa de bum-bum, puşchi-puşchi. Cică joacă Crysis II, o şmecherie de nu ştiu ce joc. Moaa, şi ce trăieşte acolo, la maxim, ce se ceartă cu monitorul, ce se încordează... A doua zi îl doare spatele. Nici coana Lillee nu-i mai brează. Adică, să nu vă închipuiţi că suntem moderniciunea tertipului: el în birt, ea cu munca. Da' cum. Şi eu o ard la rece, mamă - mamă. Ce poţi face altceva când vii muci de la muncă? Doar nu mă apuc să frec geamurile. Nup, încă nu mi s-a dezvoltat zâna pisăloagă în creier. Poate că e pe drum, nu ştiu.
Acestea fiind spuse, tot stau şi mă întreb de ce îmi spune lumea că nu se vede că-s măritată? Să vezi, la naiba, că mi-am tras verighetă prea mică. Sau... am unghiile prea lungi, părul în două culori? Hă, de ce, mă, de ce?
Ia spuneţi voi, Măriile voastre, aveţi ceva idei? Desluşim misterul?
P.s. Şi dacă tot am scrijelit blogul în seara asta, vă anunţ că s-a organizat un concurs, unde sunt votate cele mai bune bloguri din Constanţa. Merit un vot? Dacă da, click acilea.

P.s. 2: Mulţumesc pentru premiu, Cristi Milla.

Din ciclul: cum mi-am scrijelit "chielea"

2012-11-03T23:50:00.000+01:00

După cum bine mă ştiţi, (sau poate că nu), mi-am revenit repede din starea de letargie ce mă cuprinsese. Nesimţită şi viaţa asta, nu? Cum te doboară ea câteodată. Şulfă, ce să zic. Dar e bine că a i-am tras-o! Muahahaha! - râsul malefic, păi cum altfel.

Bun, să revenim. Acum două săptămâni, am fost iar pe la Bucureşti, la frate-miu, marele artist. Eh, şi de câte ori merg p-acolo mă gândesc să-mi tuflesc un tatuaj. Da, îmi doream de mult. Numai că de fiecare dată intervenea câte ceva şi o lăsam baltă. Ooook, mi-era frică de durere. RECUNOSC! Însă, acu' două săptămâni mi-am zis: băi, io chiar vreau tatuaj! "Fă-ţi" - se auzi o voce din stânga mea. Hmm, primesc deja încurajări. Ajung la frate-miu şi îi spun şi lui. El: super, dacă vrei, te duc eu la cineva. Ok. M-am trezit cu programare făcută, tot. Pfoaa, leoaica din mine se ţinea tare. Da' cum, mie nu mi-e frică, io sunt mai tare ca sabia lui Zorro. Fraţilor, din momentul în care m-am suit în maşină să mă îndrept către cabinet, mă simţean ca şi cum mă duc spre plutonul de execuţie. Întreaga viaţa mi se derula prin faţa ochilor, îmi venea să-mi îmbrăţişez familia, cântam "Trec batalioane române...", chestii d-astea. Am bâţâit din picioare, mi-am frecat pantalonii, am ajuns. Ne uităm la ceas, prea devreme. Hai în Cişmigiu. Pfooaaa, păi Cişmigiu îmi trebuie mie când sunt precum o lamă de Orbit mestecată? Aşşşş!
În Cişmigiu,... filme horror. Bre, mii de păsări zburau p-acolo şi se căcau pe ce prindeau. Parcă eram în filmul ăla "Păsările", sau aşa ceva. Am încercat să ne perindăm p-acolo, nici o şansă să ieşi curat. Te trezeai bombardat cu hăndel de nu-ţi venea a crede. Am plecat. Asta-mi mai lipsea, să mă duc la cabinet cu haine accesorizate cu găinaţ. În maşină, aceeaşi poveste: bâţâit din picioare, alea, cutare.
Am ajuns. Intrăm. Aveam galerie de susţinere, aici nu pot să mă plâng. Era Cristi (soţul meu), frate-miu şi cumnata mea. Nenea tatuatorul, Pierre Hilal, foarte de treabă, caterincă. Îi spun ce vreau, la care el se uită la mine, ridică o sprânceană şi-mi spune: eşti dilie. (Haha, ceva nou? Neeaa.) Mda. nu era bun locul şi nici modelul. Trebuia alocat un spaţiu mult mai mare pentru ceea ce vroiam eu. Dar nu vă spun despre ce era vorba, rămâne mister.:D

Ok, trebuia luat totul de la capăt. Locul tatuajului şi modelul. Am stat, m-am răsucit, tremuram din rărunchi. M-am hotărât. Am zis să fie ceva ce mă reprezintă. Şi dacă nu implică o pană de scris, păi atunci ce să fie? Aşa, numai că şi pana aia avea nevoie de un spaţiu mai mare. Recunosc, mi-aş fi dorit să fie pe tot antebraţul, dar am împiedicat bariere din partea lui Cristi, care a zis că i se pare totuşi prea mult. Tatuatorul i-a spus că are probleme cu "mărimile". :))
Am negociat şi am ajuns la un consens. Şi de aici a început calvarul! Până mi-a făcut şablonul tatuajului, pe hârtie, până la decupat, am simţit că m-am fleşcăit. Îmi venea să fug, zău aşa. În cele din urmă m-am aşezat pe scaun şi am pus mâna pe măsuţă. Aripi de liliac şi muşte zgribulite. Cred că pulsul deja îmi fugea pe gresie. Ştii ce marfă e să stai cu mâna întinsă şi să auzi bâzâitul aparatului, cum îl reglează, cum pregăteşte acele, tuşul... Ooo, da, adrenalină curată pentru sufletul meu de iepure epileptic. S-a apropiat de piele şi a început să scrijelească. Surpriză! Nu durea mai rău ca la epilat. Eh şi-atunci mi-am zis că-s prea tare. Ce modestă sunt! Am terminat într-o oră.
Tatuajul este încă în curs de vindecare. Acum mai are o pojghiţă lucioasă, ce trebuie să pice. Cam în două luni va fi rezultatul final, culori aşezate, loc vindecat. Este pe antebraţ, făcut cu negru, gri şi alb. Ataşez două poze, imediat după ce l-a bătut.

P.S. Din ciclul: am făcut-o şi p'asta. :D
Tatuajul este făcut aici: http://www.piotattoo.com/
facebook

Astăzi am luat pauză de la viaţă

2012-10-11T23:54:00.000+02:00

Durerea eului interior. Pentru mine!
Astăzi iau o pauză. O pauză de la viaţă. Oare am dreptul să cer aşa ceva? Nu contează. Închid caietul întâmplărilor, îmi aştern un văl dens peste firea-mi jovială. Mă închid într-un ungher ascuns, doar eu cu mine. Voi cugeta adânc.
Provin dintr-o familie modestă dar care m-a învăţat foarte multe lucruri. După cum bine am mai spus pe aici, exemplul pe care îmi place să-l urmez este fratele meu mai mare, "Marele Artist" - cum l-am denumit pe blog. De ce? Pentru că mi se pare unic. Este omul care a răzbit în viaţă, care a ajuns sus, fără să uite de unde a plecat. Cuvântul este arma cea mai de preţ a omului. Şi atitudinea.

Trăim într-o societate, trebuie să ne adaptăm. Dacă izolezi un om, el va muri, pentru că asta suntem, trebuie să socializăm. Sunt în cumpănă, în dilemă. M-am străduit să înţeleg anumite lucruri. Nu pot. Sunt oameni şi oameni, caractere şi caractere. Nu poţi îndrăgi pe toată lumea, corect. Nici nu cer asta. Dar respectul? Ce facem cu el? Am evoluat atât de mult încât ne-am transformat în carcase goale pe dinăuntru? Şi atunci ce facem? Ne luptăm precum animalele de pradă în încercarea de a dovedi cine este masculul alfa? Pentru ce? Care este scopul? Ne va iubi cineva mai mult, vom urca pe un piedestal iar mulţimea va aplauda? Bun, şi când ne vom da jos de acolo, prin faţa ochilor ni se vor derula imaginile celor sfâşiaţi în bătălie. Acei care, poate, cândva, ne erau camarazi. Şi atunci pentru ce? Pentru un moment de glorie dăm dracului întreaga existenţă? Nu vreau bătălii câştigate, nu vreau evenimente glorioase de moment. Vreau continuitate, vreau o legătură ce va dăinui peste timp. Şi atunci când voi întoarce capul îmi doresc zâmbete sincere, nu fulgere în priviri. Vreau să fiu om, pentru că înainte de toate, de funcţii, mândrii, orgolii, suntem oameni. Aşa am fost construiţi.
Nu-s perfectă. Greşesc! Ohoo, cât greşesc. Însă, dacă am fost o nemernică, arde-mă! - este deviza mea. Aşa învăţ, îmi repar defectele.
Poate că sunt naivă în încercarea mea de a trăi în armonie. Uneori îmi doresc o doză de anestezie, combinată cu mojicie. Ar fi o formulă bună pentru societatea noastră. Nu pot, sunt prea fraieră. Conştiinţa mă apasă şi îmi chinuie nopţile. Ca atare, nu pot decât să mă adaptez, să mă accept.
Nu, nu s-a întâmplat nimic. Vreau doar o pauză, o pauză de la viaţă... pentru o zi.
Mâine voi fi alta.

sursa foto: aici

Răzbunarea pixului malefic, sau cum o tută schilodeşte oamenii

2012-10-06T23:57:00.000+02:00

Când ţi se întâmplă o chestie, hmm, tâmpită să-i spun, pentru prima oară, spui că norocul nu a fost de partea ta şi alungi gândul cu o lozincă de genul: asta e, se mai întâmplă. Dar când personajul principal este coana Lillee, nu poţi spune decât: shit, momentele de blondă autentică nu vor să mă părăsească. Eh, şi atunci nu-ţi vine să-ţi bagi chiloţii la murat? Să ai şi tu murături peste iarnă, ce mama mă-sii, să fii mai special, în trend cu momentele de mai sus, ce-ţi pun etichetă fără milă. Nee, nu mă plâng, nu-i bai, sunt obişnuită, ştiu ce-mi poate chielea, am sclipiri de blondă, asta-s eu, m-am acceptat. :)) Era o zi minunată de toamnă, soarele mângâia constănţenii cu razele sale, lumea radia de fericire, peisajele emanau o stare de beatitudine... Ahhh, la naiba. Marii clasici ai literaturii se răsucesc în mormânt. Era o zi ca toate celelalte, nu ştiu cum erau peisajele, constănţenii. Mergeam mecanic, afundată în gândurile mele şi număram zilele până la weekend, cu ochiul minţii aţintit spre asfalt, din când în când, să nu care cumva să sugrum vreun hăndel. Nu de alta, dar mai am darul ăsta. Eram în timpul serviciului, da. Am ajuns la locul cu pricina, la o conferinţă. Prima bucurie s-a şi împlinit: cafea la discreţie. M-am trezit la realitate şi am intrat în sală, aveam plinul făcut! Muhahaha. M-am aşezat frumuşel pe un scaun, mi-am scos ustensilele: pix, agendă, bla, bla. Aşteptam să înceapă. Se apropie o doamnă şi mă întreabă, în engleză, dacă locul de lângă mine este ocupat. Îi răspund că poate să se aşeze liniştită, tot în engleză, bineînţeles, că doar nu mă apucam să-i spun în rusă. Imediat după aceea vine un coleg, Andrei, şi schimbăm câteva cuvinte. La care doamna de lângă mine: de ce nu mi-aţi spus că vorbiţi în limba română? M-am uitat la ea cu o sprânceană ridicată, tipic mie când mi se adresează o întrebare pe care nu ştiu unde s-o încadrez. Hmm, cum ar fi fost ca tanti să mă întrebe în engleză şi eu să spun: bueeei, vorbesc limba patriei în care ne aflăm? Mda, am rămas cu figura mea de tută beată şi am schimbat raza vizuală. A început conferinţa.

Ascultam, notam, înregistram. La un moment dat mă apuc să mă joc cu pixul. Nu ştiu ce dracului a fost în ţeasta mea, nu pot explica, ştiu că doar apăsam frenetic cu vârful pixului în agendă, un pix greu, metalic. Băi şi aveam o ură pe agenda aia de zici că eram căpiată. Până când m-am oprit stupefiată în scâncetele doamnei de lângă mine, care tresărise din scaun, întrebând ce naiba a fost aia. Am încremenit, m-am albit, mă gândeam deja dacă "mama" are cratimă în înjurături!!! Ce se întâmplase, de ce se văita doamna? Căpăcelul metalic din fundul pixului a sărit cu viteză, în apăsarea mea tâmpită, bineînţeles, cu tot cu arc, drept în fruntea madamei. Rămăsesem cu pixul în aer şi mă uitam ba la el, ba la funtea femeii, ba la oamenii din sală, ba la agendă şi iar la pix. Am revenit cu picioarele pe pământ şi mi-am cerut scuze, însă mă prăpădeam de râs, cu dinţii încleştaţi. Mi-a zis că nu-i nimic, dar era vizibil încurcată. În plus, a mai şi căutat căpăcelul pixului şi mi l-a dat. =))
Toată conferinţa a fost haotică. Nu-mi venea să cred ce pix răzbunător am. Păi ce şi-a zis el: te pui cu tuta ce mă mângâie zilnic pe trupul meu metalic, poate că mă şi bagă în gură câteodată, şi mă dă cu capul de agendă? Cum îţi pemiţi aşa ceva? Şi atunci, jaap: lansaaaareeee, capac în fruntea agresoarei!!!!
Cam asta e. Câteodată stau şi mă gândesc: ce noroc pe omenire că nu umblu cu topoare, cuţite sau alte asemenea. Însă, mare grijă: am brichete, muhahahaha!
Pam Pam!

P.S. Andrei este un tip super şi sunt onorată că-mi este coleg! (na, Andrei, vezi că mă dau bine pe lângă tine?? Eee?)

sursa foto: aici

Cum am rezolvat un mister în propria-mi casă. Reconstituire în imagini!

2012-09-28T00:00:00.000+02:00

Ceva dubios se întâmpla la mine pe tarla. Dar, deh, la cât sunt eu de aiurită nu am băgat de seamă încă de la început. Bine, recunosc, mai am o problemă în sensul că de câte ori sesisez ceva în neregulă, încerc să văd dacă nu eu sunt aia de vină, după care trec şi la alte variante. Nu ştiu dacă procedez corect, dar... în fine. Să trec la subiect.
Bre, m-am îndrăgostit de un bureţel de faţă. Da, pot spune că sunt, oficial, buretofilă. L-am primit cadou la un gel d-ăla de te speli pe faţă şi de atunci suntem de nedespărţit, suflete pereche. E alb, moale, curăţă bine, un vis. Anşeea, dar, de la un timp, ceva se întâmpla. Vine coana Lillee de la serviciu, intră în baie, ia bureţelul în ideea de a-şi freca făţăul. Din greşeală, arunc un ochi la el: uaaaaaaaaaat dăăă?! Moaa, dar jeg am pe faţă, zău aşa. Dar io nu l-am spălat după ce l-am folosit de dimineaţă? Dar chiar aşaaa? Mă simţeam cel mai jegos om de pe planetă, cu ciuperci pe faţă, aripi de liliac, codiţe de libelulă şi multe scame, aaa, şi coji de seminţe. Daa, tenul meu era o adevărată gazdă pentru toate târâtoarele, un hotel all inclusive, cu spa, piscină şi smochine negre. Bureţelul ăla de făţău era plin de scame, negreală şi toate cele. Nu l-am folosit în seara aia, l-am băgat la înmuiat. Uokei, a doua seară la fel, a treia... Deja, gata, sărisem peste partea de a mă învinui pe mine. Era timpul pentru a doua etapă: al meu partener. Cu o sprânceană-n cer şi una în pământ, îl priveam suspect. La rândul lui, se uita mine: ce e? Ceva de genul: nu trage, domn Semaca, sunt eu, Lăscărică! Hmm, nu-i nimic, îmi spuneam eu. Las' că intri matale la ciuruială! Vine şi timpul când voi da replica: Un fleac, l-am ciuruit!

N-a fost aşa, am cedat: auzi, tu-mi foloseşti drăcia aia de spălat pe faţă?
El: Ce e aia?
Eu: Aaaa, nu ştii ce e aia? Ahaaam, nu recunoşti, nici măcar nu ştii ce e aia.
După care am încremenit.
Eu: Auzi, tu nu care cumva speli chiuveta cu chestia aia albă?
Mi-a spus că nu, nu se bagă în lucrurile mele. Mda, nebuloasa mamii ei de nebuloasă,
Începusem să mă gândesc cine mă vizitase în ultimul timp, cine mi-a folosit baia, paranoia era cu mine. Numai bureţei aveam în cap, da, da, jucau hora în ţeasta mea, plini de scame.
Până într-o seară când nu l-am mai găsit. Am făcut crize. Dispăruse, locul de deasupra chiuvetei era gol... bureţelul nema. A ieşit la iveală detectivul din mine, aveam o misiune importantă.
Tam tam tam, tobe şi alea, alea, "Lillee, pe urmele bureţelului misterios" Tam tam taaaam
L-am găsit. Unde credeţi? În curte. Cum, mama lu' ăl negru de respiră greu, a ajuns în curte? Am casa bântuită. Ooo, daa, fantomele se spală pe picioarele lor transparente cu bureţelul meu. Nu mi-am mai bătut capul, deja îmi fumega şi riscam să-l pierd într-un incendiu. Am renunţat. Până într-o seară. Mă duc la baie şi mă opresc. Ceva alb se mişca pe chiuvetă, în întuneric. Ce, ce, ce... satană-i aia. Aprind repede lumina. Motanul meu, Mişu, la vreo 7 kile cât are, se holba împietrit la mine, cu o chestie albă în gură, în chiuvetă, of course! 'Tu-ţi naţia ta de urangutan. Mi-ai scos peri albi!!!
Să derulăm şirul evenimentelor. Pândeşte momentul, când găseşte uşa deschisă la baie (de regulă o ţin închisă), intră tiptil, sare în chiuvetă, fură bureţelul şi fuge. De multe ori îl lăsa în chiuvetă, de unde îl şi găseam plin de scame. Se joacă cu el prin casă şi mi-l lasă în chiuvetă. Se pare că el m-a ciuruit.
Am prins făptaşul, m-am calmat. Asta până mi-a dispărut periuţa de dinţi. :))
Reconstituire în 6 paşi. Luaţi de vă uitaţi.

1. Atmosferă liniştită, bureţel la locul lui

2. Hoţul intră în peisaj

3. În plină acţiune

4. L-a ciordit

5. Mişu: la dracu, m-a prins

6. Motanul, tot motan. Mişu: eşti nebună, nu recunosc nimic. Nu vezi că-s baştan?

Pam Pam!

Lillee, la Ziua Marinei: ori la bal, ori la spital!

2012-09-13T00:06:00.000+02:00

Derulăm şirul evenimentelor.
A fost ziua Marinei, sărbătorită cu surle şi trâmbiţe pe meleaguri constănţene, păi cum altfel. Cum mi-s taman din oraşul de faţă şi, vaai, lucrez şi în presă, seara de dinaintea marelui eveniment a fost una agitată. Stăteam şi-mi făceam cruce cu limba-n gură să nu care cumva să fiu eu norocoasa ce trebuie să-şi facă apariţia la locul cu pricina. Nu de alta, dar am aşa o baftă la treburile astea de zici că întreaga planetă conspiră împotriva mea. "Dăăă, Doaamne, să nu fiu fericita câştigătoare a lozului, dăăă, Doooamne, cutare - cutare" - îşi zicea coana Lillee.
Dimineaţă, ţrrr, ţrrr, telefonul îmi zbârnâia de mama focului. Rezultatul? MĂ DUC LA ZIUA MARINEI. Iubesc viaţa, dar văd că şi ea ce mă iubeşteee.

Ajung în Portul Tomis, puhoi de lume. Băi, dacă lua foc toată Constanţa şi ăsta era singurul loc sigur, şi tot nu era atâta lume, mă jur. În fine, mă strecor prin gloata, care, bineînţeles, ţinea cu dinţii de locul greu dobândit, şi ajung la gard.
- Bună ziua, de la presă.
- Aveţi acreditare?
- Am.
- Vă rog să mi-o prezentaţi.
- ... Bine, n-am.
Mă duc prin dosul clădirii, dau de un nene de zici că era Albul ca Zăpada şi, pac, pac, îmi face acreditare. Intru. Pff, alt peisaj. Linişte, pace, îngerii cântau la polonic, toată lumea stătea în loje, oameni importanţi, ce mama mă-sii, d-alde Columbeni, Tăriceni şi alte specimene. Dau o raită, scanez peisajele, în minte mi se formau deja articolele. Dar, na belea. Colega mea, cea care se ocupă de partea foto, era prinsă în trafic. Băi şi cum se face că taman atunci te strigă buda. Mdeh, dă-i şi caută budă. Găsesc. Îmi sună telefonul. Răspund. Colega aproape că ajunsese. Dau să intru în budă şi mă opreşte un nene.
- Ce faceţi aici?
Hmm, oare ce i se părea că fac, un picnic?
- Merg până la toaletă.
- Şi telefonul?
???? Uat??? Am vorbit... ahhh, nu mai contează. M-a lăsat în pace. Oricum, un om suspect.
Ajunge Tatiana, (să-i spunem pe nume). Ies şi mă duc să-şi facă şi ea, of course, acreditare. Nţ, nu se poate, nu e cetăţean român şi trebuia făcută la Bucureşti, din timp. Haai, să-mi trag palme. Păi şi noi ar fi trebuit să ghicim în urină? Nu, nu şi nu. Albul ca Zăpada nu vroia să ne rezolve (fără să vă gândiţi la prostii). Rugăminţi, lacrimi de crocodil, fâl- fâl din gene, pauză. NU.
Panică-panică, telefoane, alea - alea, cum e azi în România, după vreo douăj de minute intrăm blat, prin altă parte. Acum, na belea. Fă-ţi treaba dar să nu te vadă Albul ca Zăpada, că deh, ne dăduse NU. Băi şi al naibii, dacă nu patrula nea' caisă de îi săreau galoşii. Mai pe după copaci, ambulanţe şi oameni mai corpolenţi, mai o poză, mai o declaraţie. Ţup, ţup, parcă eram criminale în serie. La un moment dat, se răneşte un militar. Uaaaa, dă-i şi aleargă şi bagă-te în faţă, de am uitat de toate cele, agitaţie, hărmălaie, anunţă redacţia, pfooooaa, dezmăţ total. Până am dat nas în nas cu... cine altcineva decât Albul ca... ştiţi voi.
Am înghiţit nodul din gât şi am încercat să schiţez un zâmbet dar cred că arătam, mai degrabă, constipată. Nu ştiu ce dracului a fost în capul meu, dar primul lucru pe care l-am făcut a fost să fug. :))
Atunci a fost atins apogeul: Să vinăăă poliţiaaa, ţine-le aici, mă duc după poliţie, zice nenea răutăciosul. Am încremenit. Nu m-am mişcat din locul ăla, neam. Tatiana ţopăia de nu-mi venea să cred. Un nene o ţinea de braţ, ea sărea să mai facă o poză. Ăla iar alerga după ea şi o aducea înapoi, iar fugea şi mai trăgea o fotografie. Nu-mi venea să cred. Eu deja mă vedeam la pârnaie scăpând săpunul, cu lama de ras sub limbă... Ehh, m-am uitat prea mult la OZ.
Mda, vine Albul ca Zăpada şi zice: Nu vă fac nimic dar staţi aici. Cum aţi intrat?
Etee, că io oi fi tută să-ţi zic. Şi mă enervez.
- Eu intru că am acreditare!
- Ăăăă, bine. - zice el.
După câteva clipe apare şi Tatiana. O lăsase şi pe ea, la spartul târgului.
Mda. cu riscul că v-am plictisit maxim, vă spun că am trăit o experienţă inedită. Dar n-am scăpat săpunul. :)))

sursa foto: www.replicaonline.ro

Cum alegi un câine de talie mică?

2012-08-06T21:37:00.002+02:00

Acum câteva luni am zis să adoptăm un câine. Înainte am avut doi, un lup şi un boxer, pe care din păcate... i-am pierdut. Aşa că am zis să adoptăm un maidanez de data aceasta, dar de talie mică.
La adăpostul pentru animale... hărmălaie de ghioarle. Dom'le, nu mă interesează cum arată, de talie mică să fie. Ne-a adus un roşcovan.
- Sigur e de talie mică?... - ne asigurăm noi
- Da, e de talie mică, ce naiba...
Ok. Numai că n-a fost să fie. Creştea roşcovanul de nu se mai oprea. Băi, poate creşte repede în primele luni şi rămâne aşa. Aham, şi crocodilul croşeta sifon într-un bec. Nu frate, ăsta e pus pe fapte "mari". Fie, ne-am împăcat şi cu ideea asta. Acum... nah, să fiu şi eu de treabă cu bietul câine.
Iese coana Lillee, aranjată, boită, şlefuită, ( trebuia să plec nu ştiu pe unde ) şi începe: hai, cuţu-cuţu... căţel drăgălaş, vino la mine. Ghioarla, hop, ciuleşte urechile, sare pe madam boita şi hârşşş, ia o gură din pantalonii din dotare. Wtf? Ce s-a întâmplat? Ehh... nimic, doar o bucată lipsă din nădragi. Nu te enerva, madam, lasă, du-te de te schimbă... asta e, se mai întâmplă. E şi el mic.
A doua oară, aceeaşi madam iese în curte, pregătită de nişte ture cu bicicleta. Hii, uite căţeluşul. Hai, căţeluş drăgălaş, hai să te mângâi. Toate bune şi frumoase, se întoarce Lillee cu spatele şi dă să plece. Hârşş, pac una bucată lipsă din iţarii sport. La spate. Băi, să-mi bag picioarele. Câinele ăsta are probleme. Da' ia mai du-te tu în...
De atunci mă feresc de el. De câte ori vreau să ies în curte, stau un pic la geam, testez terenul, şi ies în viteză. Nu mă opresc până nu ies din curte. Nu mă uit înapoi, nu în stânga, nu în dreapta. Doar în faţă. Run, Lillee, run! E singura scăpare. Când mă văd ieşită din curte, pot răsufla uşurată. Mai nasol când vreau să intru, dar asta e altă poveste.
Între timp, o pisică bagaboantă a fătat la mine pe tarla. Normal, i-am adoptat şi p-ăia. Suflet mare, ce mama lu' necuratu'. Dar nu i-am adoptat doar eu. Nee, şi căţelul Milo a făcut acelaşi lucru. Îi spală, îi aleargă, îi scutură... senzaţii tari pe bieţii pisoiaşi. Tot timpul sunt băloşiţi şi ciufuliţi. Când ghioarla începe să le facă baie, are loc un adevărat concert. Miau, miau, ham, ham. În general pe la 4-5 dimineaţa. Moment în care soţul meu se trezeşte şi iese să lămurească treburile: mă duc să bat un câine.
Ei te duci - zic eu de fiecare dată.
Da' se duce. Numai că nu-l bate, ci pune furtunul pe el. Credeţi că se potoleşte? De unde atâta fericire. No way. După ceva minute se aud raliuri: vuuuuum, vuuuum, trosc-plosc... boom. Mda, pisicile s-au băgat pe undeva şi tolomacul de Milo s-a lovit cu tărtăcuţa de ceva solid. Schelalau, schelalau... şi iar schelalau.
Cam ăsta e show-ul la care participăm zilnic. De ce nu-l legăm? Cică nu-i face bine la psihic. Suntem atenţi cu dezvoltarea personalităţii câinelui. Doar suntem oameni sufletişti... cum altfel?

Să vi-l prezint pe distrugătorul de nădragi zis şi spălătorul de pisici.

Cum alegi un câine de talie mică?

2012-08-06T21:37:00.001+02:00

Cum alegi un câine de talie mică?

2012-08-06T21:37:00.000+02:00

Batman reloaded: cum te îngrozeşte un călugăr!

2012-07-27T00:10:00.000+02:00

Vineri a fost sărbătoare mare, credincioşii s-au înghesuit la Catedrala din Constanţa, alea-alea, cutare-cutare. Mboon, coana Lillee, în mijlocul evenimentelor, of course. Cu desaga în spinare, m-am trezit printre sute de oameni. Or fi fost mai mulţi, mai puţini, habar n-am, mereu am stat prost la capitolul ăsta. Şi cum spuneam, jap-jap, tros-plosc, la datorie. Cu mine era o colegă, nu-i dau numele că nu i-am cerut acordul şi mi-e că mă lasă fără ciuf.
Am vorbit eu cu oamenii, ce fac, cum se simt, toate bune şi frumoase. Însă vroiam să iau o declaraţie şi de la o faţă bisericească. Anşeaa, în jurul nostru, puhoi de călugări. Mă duc la primul, nţ, nu vrea să vorbească întrucât nu e din Constanţa. Pana mea, nu am cerut buletinul nimănui, nu fac angajări, vreau doar o declaraţie. Nţ, nu e din Constanţa. Ok, fiecare cu ale lui, încep să caut din priviri un alt nene îmbrăcat în negru. Peste drum de marea adunare, un nene, care se încadra criteriilor mele de selectare, stătea rezemat de un stâlp, cu o cruce de lemn cât el de mare. Mă uit, îl scanez, cam dubios dar fie, haida la el. Colega mea mă opreşte: băi, nu pare prea ok omul. Mai bine îl lăsăm în pace, îmi zice ea.
Eu, ha, păi da' cum! Nici gând, mergem la el. Nici nu mă gândesc. Dacă observăm că nu e treaba bună cu el, plecăm, ce poa' să ne facă? Şi-am mers.

-Bună ziua, suntem de la un ziar local, se poate să vorbiţi, pentru cititorii noştri, despre sărbătoarea de astăzi? - zic eu.
- Ce ziar?
Îi spun numele ziarului, la care nea Batman: şi voi vă credeţi peste cuvântul lui Dumnezeu?
Eu: Nu, de ce am crede aşa ceva.
- Ai certificat de botez?
- Da, am,. -spun eu, cu toate că nu ştiu ce e ăla.
- Creştin ortodox?
- Da.
- Văd lumina în tine. Să ştii că aşa cum te-a lăsat Dumnezeu trebuie să fii!!! (mda, recunosc, am uitat s-o sting azi dimineaţă)
Ăăăăă, deja mă imaginam de o şchioapă şi în fundu' gol. Mda, ce vreţi, asta a fost copilăria, părinţi perverşi. Uat dă... Nu, nu, mulţumesc.
- Trebuie să ne iubim ca fraţii, mă trezeşte nenea din visare.
Hmm, eu cu tine, sau cum?
- Nu trebuie să fii mai presus de cuvântul Lui, El este puternic!
- Bine, bine, şi cu sărbătoarea cum rămâne? E puternic, e cum e, dar spune ceva despre sărbătoare!
- Nu sunt călugăr vagabont, am documente.
Uaaaat dăăă...., da' io n-am zis nimic, batmane! Bagă ceva de sărbătoare şi-am plecat, îmi ziceam în gândul meu. Dar, nee, mi-a bâguit vrute şi nevrute şi tot nimic de sărbătoarea cu pricina. Ok, gata, plecăm. Hai să-i facem o poză.
- NU! Nu-mi faceţi poză!
- Dar de ce nu vreţi?
- Dumnezeu e prea puternic şi nu o să iasă poza. Darul lui e divin!
Haaaaaaaaaaai să-mi alea, alea. Să mor de n-aş fi vrut să fac o încercare, un pariu. Deh, curiozitatea asta. Nu s-a putut, a început cu alte vorbe de duh, scoase din oala cu ciorbă, înţelese numai de el. Colega m-a luat de o toartă şi duse am fost. După câteva minute nu mai era acolo, la care colega mea îmi spune: poate vezi că nici nu a fost, noi am vorbit cu stâlpul, d-aia se uita lumea ciudat la noi.
Uuuu, cât de creepy! :))
Am plecat şi m-am gândit la greu. Băi, sunt eu nebună? Ce pana mea s-a întâmplat? Clar, îmi trebuie o cafea şi o pisică, pe care să o ciufulesc. Aha, Mişu, păzea că vin!
Ş-aşa cu experienţa mea cu d-alde batmani şi cruci cât blocu'.

Pam pam!