Ironic. Eu sunt aici, și toți de aici vor înapoi Jos. Măcar să-mi schimbe îngerul, n-aș refuza o animatoare cu veleități de actriță de data asta… De fapt, hai să nu cer prea mult. Oricare altul, numai contabili ratați cu o pasiune ireversibilă pentru licori distilate să nu fie. Și aici merge pe pile și nepotisme, așa-i? Chiar mă miram. Să mă cheme pe mine la casting, să vedeți atunci îngeri care mai de care mai arătoși, educați și responsabili. P-al meu l-or fi cules de la second-hand, săracul, nici în Iad n-ar avea ce să meșterească în starea asta a lui de mahmureală perpetuă.

 Mă îndrept tiptil spre Calea Lactee, m-am săturat să stau la cozi zidite-n mine însumi. Azi fac autostopul, gonind pe sub trotuare străvezii traversate în zebre desenate pe jumătate. Aici nu există nici lumină și nici întuneric. Doar sfori din marionete fugite, pe care să încerci să aluneci din nou pe Pământ – unde ți se spune să nu privești niciodată în jos, pentru că nu ai avea la ce să mai visezi…Aici nu sunt nici văi, nici munți, și timpul e concentric. Aici nu mai e loc. Totul se lipește pe o batistă împăturită elegant la piept, ca niște magneți stropiți pe ușa frigiderului. Aici nimic nu se schimbă, dar nici nu rămâne la fel. Aici visătorii sunt izgoniți, iar buzele li se pecetluiesc în cenușă de comete. Aici nimic nu se împarte, nordul devine sud și niciodată nu știi unde ți-e drumul, de parcă l-ar fi șters cineva cu guma. Aici granițele tremură, regatele renasc și cuvintele uită să mai rimeze. Aici vocile nu au ecou, și când adormi ești mai treaz ca niciodată. Aici te deschid într-un cerc și te rostogolesc pe o șină cu traseu monoton.

 Și privirea începe să-ți curgă în Jos, de parcă ai vrea să mai visezi, să mai speri…să-ți strangulezi cu poftă îngerul cu ochi caleidoscopici și să te arunci cu el în gol, planând letargic, ca și când te-ai agăța de un zmeu fără mosor. Adormi iar…de data asta fără să te alcoolizezi. Îl vezi pe Dumnezeu aruncând cu jetoanele în stânga și în dreapta, cu un look de rockstar țăcănit, pe Sfântul Petru așezat la biroul lui încăpător, blocat într-un zâmbet pervers și uiți să-ți mai pui întrebări existențiale. Îți dai seama că nu există nimic mai constant decât haosul. Și îți dai drumul, cazi drept și neagitat, sinistru de calm și împăcat cu tine însuți…Nu aterizezi elastic, din contră: te împrăștii pe orbită, devii una cu Pământul și respiri ușurat. Lasă, data viitoare te naști tu invers și îmbătrânești întinerind. Să trăiești un pic și pentru mine, eu mă duc să-mi schimb niște jetoane…

 Așadar, scriu articolul ăsta în loc de Mărțisor, în loc de mass-uri și mesaje impersonale, chiar în loc de vorbe rostite numai pentru că ”așa se cade”. Nu mai vreau să mă închid în tipare, scrijelind gratii sădite răzleț printre datini primăvăratice. Azi sunt astenic și vreau să experimentez. Cine știe, poate chiar reușesc să adun 365 de răspunsuri posibile, iar anul viitor, pe vremea asta, să simt că am iubit un an întreg. Și atunci ”pe bune”, nu doar cu ocazia unei perechi de zile hașurate mecanic pe calendar.

deceiubimfemeile?

Pentru că din ochii lor nu plouă lacrimi ci cascade de ambrozie, iar zei cu buze uscate își îngroapă Raiul sub Pământ tânjind picături strecurate miraculos,

Pentru că atunci când iubesc cu adevărat, întreaga lor ființă freamătă sub un puls năucitor,

Pentru că te pot trezi în toiul nopții dezmierdându-ți pleoapele cu un zâmbet dulceag înfășurat în cearșafuri transparente,

Pentru că sunt un labirint, iar labirintul rezolvarea unui puzzle măsluit de piese lipsă,

Pentru că sunt mai frumoase dimineața,

Pentru că iartă suspinând, înainte să li se greșească,

Pentru că nu au început și nici sfârșit, doar un mijloc pe care să-l cuprinzi gentil când le inviți la dans,

Pentru că pășesc grațios într-o pereche de pantofi al căror toc respiră sub greutatea întregului Univers,

Pentru că uită, și confundă dragostea cu ura,

Pentru că în ochi le joacă maree învolburate sau oaze născocite sub penumbre de palmieri,

Pentru că ele poate nu ne iubesc,

Pentru că se ascund chiar și atunci când se află în centrul atenției,

Pentru că ar eclipsa un Paradox,

Pentru că în ciuda tuturor calculelor și ipotezelor, ne răspund jucăuș din spatele virgulei,

Pentru că pot sălta, se pot metamorfoza și preschimba cu încântarea hipnotică a unei Șeherezade pictate în clepsidra cu sute de înnoptări,

Pentru că vor înțelege mereu doar ceea ce vor să înțeleagă, în măsuri numai de ele știute,

Pentru că nu știu niciodată ce caută de fapt, dar tresar copilăros atunci când găsesc,

Pentru că se pot trezi zâmbind tomnatic, de sub perna pângărită de rimel,

Pentru că au pijamale furate din desene animate,

Pentru că n-au sens, nici noimă…și totuși ne calmează,

Pentru că ne surprind atunci când încercăm să le dezbrăcăm din priviri,

Pentru că uită de tot atunci când mor puțin câte puțin, abandonate în îmbrățișarea unui haos șoptit în răspăr,

13 Martie 2012

Pentru că…

 Am făcut înconjurul lumii cocoțat pe o trotinetă ponosită, lăsând în urmă voci prăfuite, cangrenate de neîncredere. Am văzut cum fiecare pas pe care îl făceam se prelungea dement în formă de vultur înfometat concentric deasupra unor meleaguri prea străine…dar nu m-am lăsat ispitit de mirajul manevrei de marche arrière. Am privit mereu înainte, cu irisul aburit de rouă, parcă murdărit de idealuri poate prea naive pentru o lume atât de meschină. Și am luptat…acolo unde vocea rațiunii nu se bea cu logică, iar dreptatea nu e decât o greblă perfidă între degete ridate fariseic. Mi-am înmuiat cuvintele în venin și pumnii în cioburi lipite cu clei. M-am grăbit să îndrept balansul talerelor măsluite, într-o lume care și-a risipit până și ultimul jeton de speranță, prăbușită într-un all-in disperat și letargic, undeva sub greutatea propiilor vicii.

 Mi-am rămas în urmă. Pasul îmi vine acum prea larg, îmi saltă prea departe. Plămânii mi-au rămas prea mici ca să poată zămisli un strigăt mai puternic decât ecourile a mii de voci țintuite în surdină. Până și trotineta a cedat, căzută spasmodic într-un șanț nesemnalizat…Dar nu renunț, sunt încă liber. Încă pot să-i făuresc pedale încovoiate în lalele negre, ori o șa modestă, din visări cioplită…și să o rup la fugă uitând de piedici și de oboseală, de mesaje subliminale și adevăruri înjumătățite, de noi toți și de fiecare dintre ei, aceia care ne cuprind gâtlejul în lanțuri, sugrumându-ne libertatea, și sufletul, și gândul.

 M-am născut undeva în urma timpului, când din ochi scăpărau giuvaiere pitite sub pleoape de foșnet albastru, iar singura teamă îmi era aceea de a lăsa întrebări nerostite. M-am născut împrăștiat prin cutiuța Pandorei, adormit în culisele unor Speranțe împăienjenite în sfori de marionetă. Am răbdat circular, hipnotizat de plictisul unei existențe lipsite de noimă, purtătoare de axiome și predefiniri simandicoase, și am plonjat cu capul înainte acolo unde se înălțau ziduri forjate în neajunsuri și retribuții derizorii. Am răzbit. Am ieșit la liman, înghițind cu sete prima gură de aer pentru care nu mai trebuia să-mi scutur buzunarul în căutarea ultimului sfanț, prima gură de aer pentru care nu mai eram nevoit să amanetez mănunchiuri întregi de vise, prima gură de aer pentru care nu mai săpam hăuri interminabile doar pentru a sădi o pereche de semințe stropite în sudoare sângerie…

 Și știi…acum respir, pentru că respir prin tine; văd, pentru că văd prin tine; trăiesc, pentru că traiesc prin tine…și nici o mie de veacuri de-ar trece, de tine nu m-ar dezveli.

.mamei mele (6 februarie 2012)

 Știi…mai plecam de lângă tine doar ca să aud cum îmi alergi în urmă, târându-ți bocceluța cu vise printr-un deșert îmbibat în mărăcini. Te ispiteam de undeva din culisele unui miraj narcotic, și te trezeam din nou stropindu-te neîncetat cu rouă de amintiri. Tu îmi răspundeai naiv, adăpostindu-mă pe timp de furtună, apărându-mă în veac de război…poate chiar iubindu-mă pe alocuri, răstignită visător deasupra unui ceai puțin, într-o dimineață aburindă. Chiar nu făceam altceva decât să-ți dau târcoale, numărându-ți lacrimile cu priceperea unui preșcolar întârziat. Nici numărătoare n-aveam. O uitam intenționat doar ca să pierd șirul, să te fac să o iei de la capăt. Și nici măcar atunci nu te ascultam până la sfârșit…

 Chiar te-am sărutat fugar pe frunte, alunecând pe trepte abrupte spre mine însumi. Te-am ținut de mână în locurile în care stăteam fără să fiu, ascunzându-mă într-un colț oarecare din lumea asta ridicol de mică. Te-am lăsat să pleci sperând că nu-ți vei mai dori să te întorci vreodată, dar nici măcar privirea nu ți-ai dezlegat-o din ochi. Singura ta dorință de libertate e încătușată undeva într-un balon de săpun…încă o auzi ca prin vis: ”ești liberă să-mi aparții…îți dau voie să fii numai a mea”.

  Să știi că te mint mereu, nu mă mai lua în serios. Câte ore te-au plouat cu singurătatea lor amară? De câte ori ai neufragiat pe insule clădite în puzzleuri cu piese lipsă? Câte suspine să-ți mai culeg din jur, fără să vezi că eternitatea mea nu se oglindește în ochii tăi triști? Câte inspirații tremurânde să mai înghiți în sec? Cât să te mai pedepsești? Chiar și speranțele au data lor de expirare…aruncă-te pe noptieră: caută frenetic flaconul ăla cu pastile insipide, în care m-ai cuprins celulă cu celulă. Împrăștie-ți mai multe în pumn și dă-le pe gât…mai ai destule, cam pentru câteva alte vieți de acum încolo. Să nu simți nimic. Nicio supradoză de goluri în stomac, niciun puls accelerat, niciun impuls sălbatic de a te întoarce pe dos doar ca să te învelești cu mine atunci când lumea se revarsă rece și nu mai ai unde să fugi.

 Aș putea să adorm aici, lângă tine, hipnotizat în numărătoarea mea de lacrimi – cu mâna încleștată pe o inimă sângerândă, ca pe un Rubik deja rezolvat. Nu te mișca, ești tabloul meu preferat.

 Chiar nu îmi aduc aminte cu ce culoare a ochilor mă priveai. Resimt doar cicatricile unui întuneric aproape interzis, topindu-mă amnezic undeva în penumbra cuvintelor șoptite. Plecam departe, refugiat într-un scurt-metraj repetitiv. Te priveam cu răsuflarea tăiată, exilat într-o fantezie paralelă mult prea vividă. Mă lăsam răstălmăcit în gânduri lascive, și câteodată uitam de mine,  interogat obsesiv de o asortare pictată între culorile dormitorului meu și lenjeria ta interioară.

 Zâmbeam pierdut, sorbindu-ți vocea tremurândă, asemeni unui afrodiziac pe care îl înghiți pe nerăsuflate. Îți imaginam eșarfa pângărită în dungi de ruj roșu, îmbibată în mușcături cadențate adânc în ritmul picăturilor de salivă dulce. Și fugeam iar…cu mâna stângă desenată în formă de căluș, în jurul unor buze care-mi picurau printre degete câteva gemete supuse. Mă întorceam dezamăgit, dar curios. Te priveam din nou, cu aceeași poftă cu care un copil gras vânează un tort de ciocolată, dar simțeam că nu ești de neînlocuit. Dacă nu ai fi fost tu, ar fi fost alta. Daca nu ar fi fost alta, ar fi fost un număr…și tot așa. Până aș fi rămas fără numere, îmbrățisând schizofrenic un ”8” întors, ca pe o pernă care-ți rămâne mică.

 Shhh. Nu vreau să știu nimic despre tine. Nu vreau să ascult melodiile tale preferate, nu vreau să văd filme care-ți plac, nu vreau să-ți aflu trecutul, nici prezentul, nu vreau să-ți cunosc prietenii, nici familia, visele, refulările, misterele, neajunsurile… Vreau să rămânem străini, întrepătrunși tangențial în mijlocul unei nopți oarecare, lipsită de stele și de iluzii sterpe. Nu o să mă prefac și nici nu o să te mint, nu o să merg la pas când de fapt ar trebui să o rup la fugă. O să te salvez puțin de mine…și mai târziu o să-mi mulțumești.

 Stăteai prea departe, nu reușeam decât să-ți sfâșii hainele cu o privire țintuită în dorințe înăbușite. Te ascultam dar nu înțelegeam decât dialectul unui puls accelerându-și mrejele în valuri de pupile dilatate. Știi că nu îți vei petrece nopțile cântând râuri triste, îmbibând cearșaful în vise rupte. Știi că inima nu-ți va șchiopăta în bătăi înjumătățite. Știi că datoria noastră karmică se poate rezuma, cu o reciprocitate efemeră, într-un triunghi de ore a căror amintire mi se va șterge odată cu urma ultimei zgârieturi pe care îmi vei fi sculptat-o pe spate, cu aroganța unui artist care-și petrece sufletul adormit pe rotunjimile unei creații neterminate. Știi că n-avem timp. Timpul nu e pentru noi. Putem doar să ne telegrafiem ”povestea”, fără cuvinte, într-un cod morse umezit galeș pe vârful limbii.

 Încă te privesc. Ghicesc frânturi de dorințe cenzurate. Gesturi poate neterminate. Tremurul buzelor te trădează, încerci să le ascunzi printre mușcături. Îți mângâi părul revărsat indecent peste ureche. Umbre de sudoare ți se preling îndrăzneț pe șira spinării, arcuindu-te letargic pe fotoliul neîncăpător. Tocurile îmi scrijelesc obedient numele pe covorul prea moale, visând parcă la trecerea bruscă într-un spațiu lipsit de gravitație. Când de pe buze îți curge un ”nu” molatec, îmi strigi de fapt ”da” cu o disperare sădită în fiecare por… Tânjești după o atingere, după o răsuflare fierbinte, după alunecarea neașteptată a unui dinte, undeva pe colțul buzei… Vrei să-ți spun ce să faci, ce să-mi faci… Vrei mai mult de cinci degete împletindu-ți sadic părul, mai mult de o mușcătură subliminală aruncată undeva lângă lobul urechii… Vrei să te domin, să-mi semnez parfumul în amprente sărutate haotic oriunde…nicăieri…

 …dar nu pe suflet.

 De suflet nu mă ating, promit. Îl las intact, abandonat, așa cum l-am găsit. Nu vreau să mă cunoască. Vreau doar un număr, un chip plăcut atașat unui corp înmuiat în păcat. Fără conștiință, fără amintiri, fără vise, nici speranțe. Vreau o clipire smulsă dintr-o lungă visare, în care să mă sprijin ștrengărește în ”8”, fără să-l răstorn. Nu mă întreba, nu vreau să vorbesc, să-ți răspund. Știi că nu e timp. Vreau doar un triunghi de ore…cât să fii a mea.

 Vreau doar să mă peticești, până mă rup din nou…

…nu să te îndrăgostesc de mine.

Pentru că asta e atitudinea pe care trebuie să o am, indiferent de circumstanțe, partide aflate la putere, kilometri distanță ori șicane intracomunitare. Iar când zic mândru, nu mă refer la acel tip de mândrie cu iz de “fudulie” ori “infatuare”, ci, pur și simplu, la puterea de a te raporta la o realitate descurajatoare cu luciditate, integritate și optimism, ocolind ispitele complexelor de inferioritate induse de mijloacele mass-media externe (și nu numai). Și nu o spun doar dintr-o refulare idealistă, ci pentru că am avut oportunitatea să observ cum diverse economii naționale se mențin la suprafață cu ajutorul impulsului pe care îl culeg de pe spinarea imigranților (dintre care foarte mulți, ca să nu spun ”marea majoritate”, români). Pentru că, în primul rând, nu ne e rușine să muncim, dar și pentru că de cele mai multe ori, chiar dacă primim retribuții evident inferioare salariilor autohtone, suntem poate de cinci ori mai capabili și eficienți. Pentru că putem să învățăm ‘nșpe mii de limbi strine si să atingem o fluență aproape nativă în fiecare dintre ele (nouă nu ni se dublau filme și emisiuni în limba română, încă de mici – acum toți se întreabă admirativ, cum oare ne trecem atât de repede și nonșalant medalia de poliglot în jurul gâtului). Pentru că am trecut prin atât de multe, încât am învățat să ne descurcăm instinctiv în orice situație și pentru că știm că la un moment dat va fi mai bine, pentru că mai rău…nu are cum să fie.

Poate că o să vă sune cam idealist, dar dacă nu reușim să găsim în noi înșine puterea de a contribui decisiv și personal, fiecare în măsura în care îi este la îndemână, pe peticul lui de viață, la o trezire imperativ necesară din starea asta de letargie si ignoranță, nu se va schimba absolut…nimic. Țara nu are absolut nicio vină, așa cum nici Băsescu nu are nicio vină, ei sunt acolo datorită(din cauza) sincopelor existente în sistemul electoral actual – la care putem anexa nemilos lipsa de feedback cetățenesc, indiferența și indolența generală, starea vegetativ-contemplativă în care ne bălăcim cu tonții, dar și scădarea randamentului sistemului educațional, cutumele fraudulento-șpăgare arhicunoscute și lipsa crasă de profesionalism – din aproximativ orice domeniu care nu a ajuns, între timp, sub directă observație UE. Mafie, corupție, șovinism. Fraudă electorală, sau ba, nimeni nu a făcut pasul în față, nimeni nu a arătat cu degetul (îmi permit să folosesc o licență poetică – de apreciat tentativele care nu se încadrează în atitudinea pasivo-meschină menționată anterior). Sare la castană și Boc, cu tot cu hamurile din dotare. Mai pe șleau: dacă suntem atât de masochiști incât să ne dorim s fim conduși de incompetenți, de persoane neinstruite, needucate si lipsite de integritate, moralitate ori de un minim simț al răspunderii, păi în cazul ăsta dragii moșului, e numai vina noastră. Pantalonii jos și curu’ la bătaie.

Cât de plictisiți să fim încât să preferăm să deambulăm indiferenți, cu capul plecat, prin propria noastră viață, doar pentru că suntem prea ocupați să ne ascundem în șarada asta de supraviețuire în rutină? Ce mai stai? Hai…Hai să ne mai lăsăm călcați în picioare, jefuiți și batjocoriți ca să treacă timpul mai repede și să ne mai întreținem cu o coadă la film prin vreun mall kitschos, să ne mai îmbulzim ca niște roboței resetați în jurul unui brad alegoric ca și când ne-ar fi hipnotizat structura aia metalică emanând valențe de a 8-a minune a lumii, să mai mergem să țipăm și să urlăm la vreun meci în care ai noștri intră pe teren deja învinși, să ne mai batem cu pumnii în piept în fața morilor de vânt latifundiare (în cel mai bun caz, oarecum semidocte) doar ca să ne mai putem bucura puțin de înțelepciunea proverbului ”apa trece pietrele ramân”, să ne mai înecăm amarul în șampanii aburinde pe care le cumpărăm la schimbul unui salariu mediu pe economie, ca a doua zi să ne mai trezim centrifugați într-o mahmureală vinovată, să mai intrăm în biserici ca să cerem permisiunea de a ne negocia propria mântuire, ca și când am jongla cu o mână de acțiuni cotate la Bursă, să mai mergem s muncim 10-12 ore/zi doar ca să avem cu ce supraviețui prezentului, și asta pentru că viitorul ni-l compromitem cam la fiecare 4 ani cu consecvența unei bovine lobotomizate, să ne mirăm de ce nu avem autostrăzi, dar ne schimbăm bordurile ca pe șosete în vreme ce un occident european își bucură vizitatorii cu bordurile noastre de marmură, pe care, desigur, le-am înstrăinat fără scrupule, așa cum înstrăinăm orice urmă de excelență, orice răsuflare de profesionalism și orice mijire de talent, în schimbul promovării unei societăți carente, manelistico-telenovelistice, un monstru mereu în căutare de senzațional, un pantagruelic consumator de anti-modele, deșeuri umane și degradări depictate într-o frescă a decadenței, a prostiei și a snobismului cronic…Hai, vii să-i dăm de mâncare?

Nu-i așa că am cam pierdut din mândria (de ajuns ne-am mișcat și noi în bătaia vântului, făcând destule alegeri neinspirate pe plan politic extern) pe care am arătat-o atunci când ne-au folosit toți pe post de kamikaze, sau când ne-am jucat monoton dar încrezător rolul de ”buffer” (eufemistic vorbind) al unui bătrân continent pe punctul de a fi sfâșiat și împărțit de hiene imperiale cuceritoare? Și totuși, s-au poticnit neașteptat pe meleagurile astea, în frumosul nostru nisip mișcător.

De când am plecat din țară, mi-a fost dat să ascult multe teorii despre români, despre modul nostru de viață, limbă, geografie, textura pielii etc. Dar am încasat întrebările pe care mi le puneau cu răbdare și simț al datoriei, motivat de un impuls de a schimba ceva în bine, de a contribui într-o mică măsură la descâlcirea minților neromâne (și da, de cele mai multe ori, stupid de ignorante). Ca să exemplific, o să recunosc faptul că mi s-au pus întrebări de genul: ”în România aveți mare?”, ”dacă ești român, de ce ești atât de alb?”, ”toți românii sunt țigani?” ș.a.m.d. Așa mi-am dat seama că numai noi avem prostul obicei de a adormi pe ritmuri de National Geographic ori Discovery. Am răspuns interogatoriilor, calm și educat, cu răbdarea unui tată care simte că de el depinde clădirea și cizelarea caracterelor urmașilor săi. Și din mândrie. Da, sunt mândru că sunt român. Și mă simt cu atât mai mândru, cu cât îmi dau seama cât de noroc am, cât anume se idealizează occidentul, deformat de mirajul unui tărâm al făgăduinței, în ciuda faptului că nici pe acolo nu vezi câini cu covrigi în coadă și nici robinete care să verse râuri de lapte cu miere…Dar înconjurați de greutăți și deznădejdi, tânjim mereu spre civilizație, spre un nivel de trai mai decent. Ăsta e contextul în care trăim, din păcate: ”pleacă din România, ce să faci aici?”.

De ce trebuie să fie strugurii acrii doar pentru că ne-am născut unde ne-am născut? De ce trebuie să ne auto-exilăm, când am putea trăi ca regii? De ce să ne biciuim singuri ani la rândul, cu limbi de incompetență și ignoranță? De ce să nu fim educați? De ce să ne mințim? De ce să pledăm ”vinovați”? De ce suferim? De ce să tragem la jug, din generație în generație, fără noimă, pe un codru de pâine?

De ce să nu mă întorc? De ce să nu-mi iubesc țara? De ce să nu iubesc românii? De ce să nu fiu mândru?

Îmi aduc aminte acum de o campanie publicitară lansată la un moment dat de producătorii ciocolatei ”Rom”, care anunța în cadrul unui spot viral, iminenta schimbare a ambalajului tradițional (cel tricolor) într-un ambalaj americanizat, care să transmită gustul ”cool” al visului american, schimbând tricolorul românesc pe steagul Americii. Nu știu cât de bine sau cât de prost am tradus eu la momentul respectiv, mesajul acelui spot, pe care l-am perceput sub forma unui contrapunct bine executat, pervers dar perfect țintit, menit să ne deschidă ochii: din penumbra unui sacrilegiu antipatriotic, a reușit să provoace controverse și polemici, instigând conștiințe adormite într-o ”cultură” de import. Acum, o dată cu apariția noii campanii intitulate ”Românii sunt Deștepți”, pot să presupun că nu am folosit un raționament eronat în interpretarea campaniei anterioare. Machiavelic spus, ”scopul scuză mijloacele” – nimic mai adevărat, chiar dacă metodele nu sunt dintre cele mai ortodoxe și ești nevoit să-ți ironizezi semenii ca să apuci să transmiți un mesaj. Eu unul, am apreciat atât ideea cât și inițiativa.

Eu sunt mândru că sunt român. Și am fost mereu.

Sunt mândru pentru că îmi doresc să fie si copiii mei la fel. Și copiii lor. Și copiii copiilor lor… Sunt mândru pentru că abia ei vor învăța ce înseamnă asta cu adevărat, și vor fi lăsați să o și arate. Să nu ne moștenească datoriile, să nu ne ispășească păcatele și alegerile eronate, să nu cheme în rugăciunile lor, dacă noi nu putem nici măcar să le dăruim necondiționat mândria de a fi român, și puterea de a schimba totul.

 Majoritatea se ciocnesc de tine tangențial, îți scutură neglijenți praful de pe umeri și pleacă mai departe, lăsându-te exact așa cum te-au găsit. Nu îți dau, dar nici nu îți iau. Își rezervă, poate, libertatea de a te rosti la un moment dat, sau de a-și aduce aminte de tine din când în când, într-un flashback existențial.

 De colegii de clasă o să-ți aduci aminte mereu cu drag, doar v-ați completat reciproc copilăriile, ca pe niște albume cu abțibilduri greu de găsit. De la ea copiai tema la biologie, cu altul te băteai în fiecare săptămână înaintea orei de istorie. Cu ei chiuleai ca să alergați mingea în curtea școlii până vă ochea doamna directoare și vă expedia ramburs în clasă. De ea te îndrăgostisei prin clasa a 3-a, îi scriai bilețele pe care le abandonai cică indiferent în bancă. Cu el vorbeai mereu…înainte de ore, în timpul orelor, după ore…adormeați în povești nesfârșite, până seara târziu, când părinții vă dădeau deja dispăruți. Cu ea te certai mereu, deși știai foarte bine că te place în secret dar nu va recunoaște niciodată. Cu el stăteai în bancă, lui îi puneau notă chiar și atunci când era absent. Ei fumau în spatele școlii și se distrau adunând frunze, drept pedeapsă. Unii făceau ore undeva vis-a-vis de școală, alții curățau zăpada. Ele aveau tamagotchi, ei, sadici, îi omorau. Ele aduceau fursecuri, ei ascultau Backstreet Boys, și BUG Mafia, și Eminem…Cântau la unison. Câteodată jucau sticluța și adevăr sau provocare, și se sărutau pe întuneric. Cu ei pregăteai scenete, și serbări, făceai poze, concurai în emisiuni moderate de cocoși colorați și înghițeai zăpadă. Ele plângeau. Și ei scrijeleau oracole, abuzau de ”idem”. Și aveați lumea voastră, erați indestructibili. Vă puneau absețe, vă dădeau afară, vă ascultau, verificau teme, ieșeați la tablă, dădeați teste…dar erați voi, unici și inepuizabili, nu aveau cum să nu vă iubească oricum. Cum nimic nu e pentru totdeauna, ați plâns împreună o ultimă dată, îmbrăcați în robe negre, și v-ați luat zborul.

 De colegii de liceu, poate câțiva alții… Un crush ascuns, undeva între gimnaziu și liceu, zile întregi pierdute prin curtea școlii, punând la cale farse stupide, jucând baba-oarba cu profesori grăbiți, lovind mingi de colo-colo…fără griji, undeva în afara timpului unde vântul bate invers, acolo unde încăpeam cu sutele pe un rând de scări înguste. Te găsesc pe Facebook, îți aduci aminte de ei, poate s-au schimbat sau poate nu. Unii cu familii, copii… Alții cernuți printre meridiane îndepărtate. Puberii ăia cu care te bâțâiai pe ritmul melodiilor de baluri îmbobocite, cu ani în urmă.

 Cu unii te reîntâlnești, ajungi să-i redescoperi, sau pur și simplu să-i cunoști de la 0. Nu mai sunteți copii, trecuți de asteniile adolescentine și răutațile liceene, vă lăsați surprinși unul de celălalt. Poate că nu îi vedeai niciodată, poate că erau prea mari, sau prea mici, învățau prea mult (ori chiuleau la fel de mult). Acum, nimic din toate astea nu mai contează… Începe un nou joc, cu aceeași distribuție, dar se propun alte reguli. Jocul se desfășoară mai nou într-un spațiu care se micșorează pe zi ce trece, o lume în care grupurile sfârșesc prin a se întrepătrunde violent, lubrifiate de mirajul ”proximității” virtuale.

 Avem vreo 14 cunoștințe comune, mă risc să te ”împung” ștrengărește, poate-poate…Prinși în epicentrul boom-ului rețelelor de socializare, ne-am văzut centrifugați spre obsesia de a ”colecționa” prietenii, grupuri, evenimente și etichete. A intuit bine Aristotel, săracul, că omul e în esență un ”zoon politikon”, deși nu cred că la momentul respectiv își imagina cum anume îl poate cangrena dimensiunea asta hipersocial(izat)ă.

 Prieteni, amici, cunoscuți, tovarăși. Multe nuanțe ale aceluiași concept, mult prea volatil pentru putea fi încapsulat într-un singur cuvânt, atotcuprinzător. Aici nu o să găsim niciodată ”unul și bun”, pentru că există mult prea multe scenarii cu interpretări infinit posibile.

  Avem: prea mulți cunoscuți, mulți amici, câțiva tovarăși și unul-doi prieteni( în adevăratul sens al cuvântului).

 ”Prieteni” care te caută doar dacă au nevoie de ceva de la tine, dacă vor să îi ajuți și nu au altă opțiune. ”Prieteni” care nu te vor neapărat în viața lor dar te acceptă și îți tolerează intromisiunile cu prețul unui interes, pe care o să-l manifeste la momentul oportun. ”Prieteni” care o să se poarte mereu frumos cu tine atunci când te au în față, dar nu o să ezite să te pună la pământ în momentul în care le întorci spatele. ”Prieteni” care nu și-ar aduce aminte de ziua ta dacă n-ar exista Facebook-ul (săracul Zuckerberg). ”Prieteni” doar dacă au nevoie de bani, sau până uită să ți-i mai dea înapoi. ”Prieteni” care îți fac umbră asemeni anemonelor comensuale, ciugulindu-te bucățică cu bucățică. ”Prieteni” care te invidiază, se bucură de căderile tale sau chiar le provoacă. ”Prieteni” de pahar, care după o mahmureală zdravănă uită că exiști…

 Să nu dramatizăm…există și prieteni durabili, de încredere, persoane care nu te trădează, care știu și pot să te asculte, să păstreze un secret. Prieteni care te ajută în momentele grele, fie măcar cu o vorbă bună sau cu o palmă peste ceafă, dacă cumva nu-ți mai ajungi și se văd nevoiți să te tragă de picioare, înapoi pe Pământ. Prieteni care îndrăznesc să fie sinceri, să te muștruluiască la nevoie, să împartă cu tine atât lucrurile bune cât și pe cele rele, 24 de ore din 24, necondiționat. Prieteni care ți-ar răspunde târziu în noapte, care te cunosc mai bine decât te cunoști tu însuți. Ei îți anticipează mișcările, gândurile, îți simt supărările chiar înainte să apuci să rostești un cuvânt, și te fac să zâmbești atunci când îți pierzi speranța.

 Mai există anumiți prieteni-surpriză. Persoane care intră în viața ta, impetuos și vulcanic, lăsând în urmă valuri de fum și gust de cenușă. Sunt acele persoane cu care intri în contact poate din greșeală, pentru scurt timp, dar apar în acel oportun moment, undeva la răscruce de gânduri (purtători de ciudate datorii karmice?). Și te împing. Îți dau bobârnacul ăla de care ai nevoie ca să găsești puterea de a o lua de la capăt. Apoi se evaporă, dispar la fel de neașteptat și spectaculos, gravându-ți aprenta incandescentă pe retină. Sau…prieteni-redescoperiți în acele persoane cu care ai avut o conexiune anterioară incompletă, poate superficială, limitată de însuși contextul în care v-ați relaționat la momentul respectiv. Intersectați pentru a doua oară, o luați de la capăt de acolo de unde ați plecat, parcă puțin mai maturi, capabili de a închega o relație reciproc benefică. Chiar prieteni in-perpetuum, cu care, indiferent de parametrii spațiu-timp, reușești să menții o conexiune deschisă, ancorată în realitate, într-un prezent pe care îl împărțiți amândoi cu poftă, unind colțuri de lume diametral opuse.

 Și poate că mai există alte categorii, alte clasificări și statistici. Dar să lăsăm undeva departe pragmatismul excesiv… Fără interacțiune, fără un schimb de replici, fără o juxtapunere de idei, fără conflicte, tensiuni ș.a.m.d., nu am fi devenit ceea ce suntem azi, poate că am fi rămas la stadiul de schiță modestă. Prietenii…ne arată drumul folosind semnale luminoase atunci când restul ne îndrumă pervers, din spatele călușului. Ne educă și ne maturizează, ne trezesc și ne susțin, chiar împotriva voinței noastre…chiar și atunci când știu că s-ar putea să ajungem să-i urâm, la un moment dat. Sunt bucăți din noi înșine, sădite în existențe paralele. Ne străfulgeră conștiința cu ciclicitatea unor comete, ghemotociți docil în cratere țesute abil, pe o scoarță de suflet.

 Dă-mi ”like”. Cine știe, poate te ”împung” și ne împrietenim.

”This could be the beginning of a beautiful friendship”

 Nu eram cel mai strălucit, și nici cel mai deștept, dar aveam îndemânare. Făceam treabă bună cu mâinile, demontam, montam la loc și demontam iar. Îmi plăcea la nebunie să văd eu cu ochii mei cum funcționează orice chestie cu care mă intersectam la un moment dat, să-i simt pulsul mecanic în mână și să-l înțeleg, ca și când ar fi folosit un dialect numai de noi știut. Și așa am devenit obsedat de reparații, știam de ceva timp că nu o să-mi găsesc menirea îngropat în cărți cu denumiri pompoase, scrise de oameni scorțoși și complexați, bețivi, drogați, afemeiați, lași, meschini și mincinoși, care-și trăiesc limitați lumile inventate de ei înșisi, cu reguli de hârtie și personaje desenate pe jumătate. Eu măcar sunt sincer. Prefer să-mi petrec viața înconjurat de balamale, șuruburi și rulmenți, benzina să-mi fie parfum, iar vaselina, săpun. Nu am fost niciodată pretențios și nici nu mi-a plăcut să mă mint. Am fost egoist încă de la bun început: dacă aș fi făcut primii pași din viață mințindu-mă, la un moment dat aș fi fost nevoit să mă ”repar”. De ce să mint? Ăsta sunt. Și cum îl repari pe ăla care repară lucruri?

 După ce am terminat școala profesională, m-am angajat la un atelier, ca învățăcel. La 18 ani nu știi multe, dar măcar ai vlagă. Și nici nu îmi doream prea multe: să adun niște bănuți ca să-mi ajut bătrânii și să-mi găsesc un locșor doar al meu, oricât de mic, un petic de lume pe care să-l pot numi ”casă”. Sunt un om simplu și corect. N-am mințit, n-am păcălit, n-am călcat pe nimeni în picioare, doar ca să-mi fac eu loc. Am vrut doar să muncesc, să îmi câștig existența, să îmi plătesc taxele…și să-mi întrețin familia, să nu ducă lipsă de nimic. Mi-am dat seama cam cât de greu e să-ți înveți copiii, tu, la rândul tău, să știe ce înseamnă respectul, munca și dăruirea. Dar nu am renunțat niciodată. Și nici nu am cerut nimic în schimb.

 Timp de zeci de ani, am muncit ca să avem cu ce plăti facturile. Iar din ce ne rămânea, după calcule și frunți ridate de griji, ne luam în brațe și ne așezam la masă, mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a dat, pentru că ne-a ținut împreună, la bine și la rău, atâta amar de timp…Nici Lui nu i-am cerut nimic în schimb. Mă rugam pentru sănătate și putere, pentru ani doar cât să-mi văd copiii pe drumul lor, să-i știu împliniți, muncitori, cu capul pe umeri și modești. Încă de când am cuprins cu mâna aia a mea de băiețandru o cheie franceză, pentru prima dată, am știut că ea o să-mi dea de mâncare o viață întreagă. Și așa ne-am împrietenit. Atunci mi-a promis că în ziua în care voi împlini 60 de ani, o să ne despărțim. Eu o să intru la pensie și nu o să ne mai vedem. O să intrăm amândoi, fiecare în sertarul nostru scârțâitor, șubreziți de trapul indiferent al timpului, și o să uităm unul de celălalt.

 Peste trei zile împlinesc 60 de ani. Cheia, la fel de fidelă și supusă, își îndeplinește molcom ultimele piruete. După altă zi de muncă scursă pe înserat, se întoarce tăcută în sertarul cu unelte. Bătrânețea nu iartă: mă lupt tremurând cu un cojoc ros de colții prea multor ierni, îmi bâjbai lent mâna zbârcită și osoasă spre întrerupător, adulmec cu un oftat adolescentin mirosul atelierului, și, cu mâna cealaltă încleștată înfrigurat pe un mănunchi de facturi proaspete, îmi vopsesc prima iubire într-o ploaie de beznă. Cu pas ca de ceasornic și bani numărați, mă îndrept spre cea mai apropiată Poștă. Peste trei zile, nu o să mai fiu liber, o să fiu o legumă cu pensie. Ajung la ghișeu. Scot facturile, îngrop mâna în buzunar, pescuiesc sulul de bancnote prinse într-un elastic. Număr iar. Mă pierd pe la început. Fata de la ghișeu mă privește cu milă ”Lăsați, acum pot să le bag în aparat, le numără el”. O ascult cu urechi prea obosite. Nu-mi dă rest, doar niște chitanțe gri, aruncate pe o tăviță din aluminiu. Abia le ating, zgâriind cu buricele degetelor metalul rece.

 Și mi se face frig…prea frig ca să mai respir, și luminile se sting. Fata de la ghișeu se împiedică, săraca, de un minut prea lung și adoarme într-un scaun mic și incomod, cu un zâmbet înghețându-i stingher pe față. Nu se mai aude nimic, nici măcar inima nu-și mai oglindește bătăile în vene străvezii. O voce își foșnește cuvintele, neagră, înconjurându-mă în carouri: ”E timpul”. Deja? Mai aveam trei zile, nu am cerut nimic mai mult…Doar trei zile. ”Nu mai e timp”. Păi ori ”e timpul”, ori ”nu mai e timp”, hotărăște-te și tu odată…”Ți-am pregătit sertarul, e rândul tău”. Încă trei zile și mă transformam în legumă, dar o făceam în condițiile mele, pentru că așa îmi doream eu. Vreme de 60 de ani fără trei zile nu am cerut nimănui nimic, pentru că știam și puteam să-mi construiesc totul singur. Acum, nu îmi doresc decât să-mi plătesc facturile și să apuc să râd de primul plic de pensie, al cărui conținut să mă facă să o rup la fugă spre atelier, să aprind lumina, să trag de sertar, să iau cheia și să mă răzvrătesc, să mă scutur de rugină…să mă simt iarăși viu.

 Doar trei zile, și promit să nu-ți cer nimic în schimb.

 Ajung la câțiva pași de ring. Mă opresc, inspir adânc. Îmi dezlipesc cu greu ochii hipnotizați, nu mă mai las ispitit de podea. Nu mai privesc în jos, nu am ce să ating acolo, nu am la ce să visez. Reușesc să strecor, pe undeva, pe sub sprâncene, o privire neliniștită. Văd ringul. Pare nesfârșit, imaculat. E doar o bucată desprinsă din Rai, îmbrățisătă în zăbrele de închisoare. De undeva, dintr-un colț întunecat, mă pândești: îmi sorbi fiecare mișcare, trecându-ți limba peste dinții însetați, te arcuiești felin în curcubee de sudoare sărată, mă încătușezi aprinsă în ochi scăpărători, fără teamă, fără prejudecăți, fără jumătăți de măsură. Vrei totul sau nimic. Vrei să câștigi, să mă domini, să mă răpui. Vrei să sfârșesc epuizat, pe podea, terfelit în mii de bucăți, fără suflu…risipit printre bătăile unei inimi temătoare.

 Intru cu tine în ring. Mă dezvelesc. Nu ne vede nimeni, am rămas doar noi doi, în bătaia reflectoarelor. Podeaua foșnește timid ecoul unor pași deocamdată nepășiți. Ne vorbim fără cuvinte. Ne amenințăm prin gesturi. Știm că, în cele din urmă, doar unul dintre noi va putea părăsi ringul, chiar dacă nu va exista niciun învingător, nici măcar un învins…Ne vom însuși alternativ rolurile, schimbând măști cu guri deschise în căutarea unor picături de oxigen. Vom alerga efemeri, pierduți, unul prin venele celuilalt, cu ochi lipiți în buze înfrigurate.

 Vreau să îmi scot mănușile. Mă sufocă. Vreau să îmi leg mâinile la spate, să le înnod docil în corzile ringului, să fiu sigur că o să câștigi…Vreau să îmi petrec restul vieții aici, imobilizat, pierdut într-o transă masochistă. Din ochi să-mi picure ambrozie, niciodată lacrimi, sângele să-mi contureze viața (ori ce mi-a mai rămas) pe nisipul mișcător al podelei. Aruncă tu primul pumn, lovește tu prima oară…și a doua, a treia, a…și repetă la nesfârșit. O să-ți sărut pumnii cu ochi fericiți, dăruindu-ți supus pomeții, într-o succesiune de jertfe autodistructive.

 Mă lovești insațiabil, fără milă, de undeva din afara timpului. Te avânți inerțial, animalic, însetată de iluzia controlului. Mă împungi, mă tragi, mă arunci, mă împingi, mă zgârii, mă dobori. Chiar înecat în podeaua rece, te repezi asupra-mi, devorându-mi ultimul suflu, înghițind și ultima picătură stoarsă din fructul unei vieți, până acum lipsită de noimă, străină de ea însăși. Abia respir, undeva departe, ascuns sub tine. Inspir durere, expirând fericire. Simt că tot ce aș fi făcut până acum, m-ar fi abandonat, în cele din urmă, în mrejele aceluiași deznodământ.

 Ridici mâinile în semn de victorie. Lipsit de vlagă, mă preling inert pe salteaua îmbibată în sânge și sudoare. Mă târăsc. Mă agăț de corzi. Vreau doar să mă ridic. Să îmi folosesc picioarele, să le simt, să mă pot bizui pe ele. Și apoi să te privesc… Să-ți șoptesc, cu ochi larg închiși:

”aș trăi o mie de vieți în bătaia loviturilor, încasând și îndurând…decât să mă îndrăgostesc o singură dată”

 Doare mai puțin.

 Mă întorc pe spate. Simt timpul dilatându-se în jurul meu, e dens și duhnește a whisky. Sunt un puzzle împrăștiat într-un weekend prelungit. Mijesc un ochi spre tavan. Oglindă. Nici măcar nu sunt în patul meu…ceva îmi spune că trebuie să mă bucur. Încep să deslușesc frânturi din tabloul reflectat deasupra-mi, parcă proiectat din altă dimensiune: eu dezbrăcat, cu o mână legată printr-o eșarfă de mătase multicoloră, de zăbrelele unui pat generos de mare – sunt amorțit sau aproape în comă, oricum nu simt nimic…chiar imobilizat cu cinci perechi de cătușe, tot n-aș fi simțit nimic, nici măcar un zăngănit metalic, nicio arsură asurzitoare; reușesc, totuși, să schițez un zâmbet pervers în timp ce îmi împleticesc degetele în nodul eșarfei.

O masă mică din sticlă. Deasupra două carduri încă pătate de prafuri albicioase, două pahare înconjurate de pastile cu denumiri bizare și o sticlă leșinată pe margine, picurându-și nectarul rămas, într-o cascadă stearpă, alunecată spre covor…Pe jos, haine…ceva din piele – nu pot să nu zâmbesc din nou, chestiile de genul asta parcă mă activează instantaneu, ca pe un ceas cu resort. În fața patului o fereastră mare cu obloanele trase numai cât să izoleze întreaga scenă de lumina unui octombrie târziu. Se filtrează narcotic un mănunchi de raze aleatorii, prin perdele de un roșiatic pornografic, căzute semi-transparent.

 În pat. În dreapta mea o pată brunetă, micuță, de mărimea unei jucării interzise. Un păr ciufulit, încă gemând amprenta degetelor mele, îmbrățișează o față frumoasă, deloc familiară. Dezbrăcată. Un colț de cearșaf îi mângâie sumar fundul perfect rotund. O privesc pofticios, abstractizând instantaneu amalgamul de stări autodistructive printre care începusem deja slalomul nevrotic. E întruparea păcatului și limba-mi desenează inconștient un gust de măr. Un cocktail cu aromă de scorțișoară, dizolvat într-o amnezie de o noapte.

 Vreau să-mi aduc aminte. O privesc ca printr-un caleidoscop, o actriță dintr-un scurt metraj: de genul celor pe care le parcurgi într-o pauză de cafea. Rememorez din ce în ce mai vivid o privire hipnotică și tatuajul roșu lăsat de o pereche de buze dulci, respirând încă prin mine, sacadat și sălbatic. Am un moment de luciditate post-orgasmică: a fost, poate, noaptea vieții mele. O noapte pe care mi-o amintesc fragmentat și incomplet, complet exilat de restul detaliilor. Am dat-o pe gât ca pe un shot de absinth și m-am lăsat purtat de val, sedus, folosit și violat. Imperfect de perfect. Și se pare că mi-a plăcut…

 Nu o iubesc. Cu siguranță n-am iubit-o prima dată. Nici a doua. Nici a treia… M-a tras pe nas, de fiecare dată cu mai multă poftă, ca și când ar fi fost sfârșitul lumii, iar eu aș fi fost supradoza care i-a curmat suferința.

 Nu te trezi. Nu deschide ochii. Nu mă privi. Azi e duminică. Și nici măcar nu știu cum te cheamă. Poate nici nu mi-ai spus, de fapt. Mă ridic ușor, îți simt pulsul. Mă dau jos din pat, îmi trag neglijent blugii, mă încalț…cămașa descheiată, portofelul, telefonul, cheile…Nu te trezi. Nu deschide ochii. Caut un pix și un post-it. Azi e duminică, și nici măcar nu știu cum te cheamă: o să te numesc ”octombrie”. Nu mă privi. Deschid ușa și plec. Azi e duminică. Nu te trezi.