“Cred ca va intrebati… ce mai vrea si asta cu un asemenea titlu? Vrea sa atraga, sa se dea interesant, etc… Nicidecum!

Atractia este ceea ce te face sa iesi din tine si sa te indrepti spre celalalt… Despre subiect, tautologic vorbind, s-a scris destul, de la chimie la metafizica, pe toate palierele. Pare ca nimic nu mai e de descoperit si cu toate astea, cand atractia vine, pare sa uimeasca si sa uite de reguli, formule si chimii… se intampla si gata… ! Daca nu te aflii macar in acea „luminozitate” de sine (A. De Vaelhens) degeaba incerci sa explici inexplicabilul… faci risipa de vorbe in vant, care evident nu ajung decat cel mult la nivelul urechii. In acel moment cand se intampla, aproape ca te simti re-creat (Georges Gusdorf) si plin de putere, cine nu a simtit asta, nu are rost sa se chinuie sa priceapa teoretic… ca nu merge. Intalnesc adesea, pe unde imi trec picioarele, persoane care confunda atractia cu atrasul… de forme, de tonuri, nunate de culoare, cimturi duse pana la trivial, etc… culmea, chiar si prin spatiul virtual mai citesc asa ceva… dar din pacate nu se cunoaste sensul, ci meschin, in chip hedonist se urmareste scopul, care fireste, scuza orice mijloc. Atunci cand esti atras, e ca si cum te absorbi in samburele celuilalt de fiinta si il privesti, il cunosti din interior. Este daca vreti, similar cu un Black Hole de emotivitate, empatie, suras, jertfa. Renunti la tine pentru celalalt, in speranta ca totul va fi intors ciclic spre eul tau (V. Jankelevich). Daca in clipa aceea de eternitate te gandesti la tine si la placerea ta si nu te lasi absorbit de celalalt… esti mort… mort pentru adevar, adica falsificat, scofalcit. Categoric, gandul despre atractie este permis, dar nu si atractia gandita, este daca vreti un eufemism a la Martensen care spunea ca nu este permis „gandul rau” ci numai „despre rau”. Asa cum sentimentele sunt confuze, din ce in ce mai confuze pentru omul recent de astazi si aceasta atractie este adesea confundata cu nevoia, libidoul sau obisnuita socializare citadina. Atractia sa fim bine intelesi, nu e si nu poate fi chimie, scop sau dorinta… ea trece dincolo de aceste sfere oarecum stramte si se odihneste undeva in spirit. Vocatia cunoasterii celuilalt, din el insusi, este fundamentala si salutara, ca altfel frumosul (Dostoievschi) nu ar mai iesi ca undelemnul la suprafata, ci ar ramane incatusat in glod. Nu trebuie sa fi Ghilgamesh ca sa biruiesti vreun zeu, ci numai pe tine si scopurile tale josnice si astfel, incet, ti se va revela ce inseamna atractia curata si sincera dincolo de meschinariile mondene.

Asa cum observa si Jung in cadrul conferintelor Terry de la Yale, „a te referi unilateral doar la un aspect al psihologiei si a ignora pe celelalte care se intrepatrund”, respectiv chimie versus spiritualitate, este fals si „te conduce pe taramuri aride lipsite de consistenta”. Atractia depaseste materialismul si se ancoreaza in spirit. Pentru a depasi paradigma creata de micii nostri academicieni contemporani, trebuie intr-adevar sa posezi ochi de vultur voltairian si sa desleg, de iti e la indemana, un adevarat „Nod a lui Gordius”. Trebuie sa fii foarte atent si sa ocolesti limba de lemn a flausatilor paduchi sexualisti de azi si sa depasesti cu brio „Trecerea Rubiconului”, acel moment de rascruce sau clipa de decizie cu ireparabile consecinte. De nu traiesti taina atractiei pure, ai trecut p’aci degeaba si nimeni nu iti va servi in nici un chip, nici cartarescian, nici patapievician sau alt –cian, raspunsul… mai dihai: nimeni nu va trai in locul tau frisonul atractiei!”

Iulian Gavriluta

Articolul este aparut in revista „Permanente” numarul 7-8, iulie-august 2008.

Atat ne-a mai ramas din Biserica din Brasov… Amintirea unui monument, care dupa 716 ani a fost redusa la moloz. Inca un puternic centru ortodox din Tara Barsei a fost infrant in sfarsit de capitalismul salbatic (religie monoteista avand ca zeu banul). Nu mai exisa respect pentru credinta, desi se latra de cand am intrat in uniunea europeana ca se respecta credintele fiecaruia. Vorba unui om: “Brasoveni nu va mirati ca va mananca ursii”… As avea atatea de spus, insa cuvintele mi se inneaca in regret, furie si mahnire. Gasiti poze si filmul le puteti gasi pe Veghea.

Basarabia, pamant care apartine romanilor, nu comunistilor rusi… Pamant pentru care au curs mii de litri de sange romanesc, pentru care bunicii nostri au luat baioneta in mana si au plecat cu pieptul inainte la lupta. Pamant binecuvantat, care nici dupa 65 de ani sub senilele comuniste nu isi uita sangele romanesc, asta este Basarabia. Nu uita ca a fost candva parte a patriei mama, si totusi ei incearca sa ne stearga amintirile, ale noastre si ale fratilor nostri de peste Prut. Nu inteleg ca nu se va intampla? Nici intr-o suta de ani de dominatie rosie, nici intr-o mie. Legatura de sange nu se uita, cum nu se vor uita marsaviile comise de “democratia sovietica”. Mascarada noua a alegerilor libere nu impresioneaza pe nimeni, doar pe cei “sus-pusi” din comisiile imperialiste americane sau ale reprezenatantilor homosexualilor din cadrul mUE… Un apel din Romania: “TERMINATI CU MINCIUNILE, NOI STIM CE FACETI VOI DE FAPT, SI STIM CA NU VETI REUSI NICIODATA SA NE LUATI CU ADEVARAT BASARABIA!”

Cu intarziere de o zi, un articol despre Tricolor, simbol al romanilor de pretutindeni, care a aniversat ieri, 26 iunie 2008, 174 de ani. Articolul este scris de domnul Constantin Mălinaş despre originea mandrului nostru tricolor…

Din istoria tricolorului

În cele ce urmează voi mai aminti doar că nivelul şi forma de reprezentare simbolică a unei persoane fizice, sau juridice, a unui grup de oricare fel, etnic, profesional, sportiv, sau turistic, a unei intreprinderi, sau a unei localităţi, a unei etnii, sau a unui popor cunoaşte o sumedenie de mijloace în care se poate înfăţişa, fiecare cu criteriile şi specificul său, precum, într-o ordine verticală, sau orizontală, sunt: steagul, drapelul, stindardul, fanionul, prapurul, pavilionul, apoi stema, gherbul, herbul, blazonul, ecusonul, efigia, emblema, marca, sigiliul, ştampila, respesctiv medalia, decoraţia, insigna, inelul, medalionul, diadema, coroana, cordonul, eghileţii, epoleţii, panaşul, armele, stela, diploma, placheta, tabula, icoana, pana de aur etc.

Fiecare dintre acestea are un istoric al formei şi ţine de o ştiinţă rece, care normează structura şi practicarea lor, precum vexillologia (pentru steaguri), heraldica (pentru steme), sfragistica (pentru sigilii), medalistica (pentru medalii şi decoraţii), diplomatica sau numismatica. Respectiv s-au creat instituţii internaţionale de înregistrare, precum Oficiul pentru blazoane de la Londra, care încearcă formarea unei evidenţe universale, cu două scopuri: evitarea suprapunerilor fie şi numai întâmplătoare, deci uzul comun fără semnificaţie al unor simboluri, respectiv evitarea încălcării unor reguli care sunt specifice heraldicii, sfragisticii, ori altor ştiinţe, adică crearea şi uzul unor simboluri corecte din punct de vedere ştiinţific. De aici rezultă speranţa unei aprofundate elaborări a intenţiei de reprezentare simbolică, şi lămurirea prealabilă a lucrurilor, de pildă dacă se doreşte un steag naţional, sau un steag de naţionalitate, un steag bisericesc, sau un stindard de frăţietate, o stemă heraldică, sau una iconografică, etc. Voi mai aminti că pentru un grup etnic, pentru o naţionalitate se pretează stindardul, care derivă dintr-o practică antică şi mai ales romană şi care este prin excelenţă un simbol de înfrăţire, de unitate în grup.

Istoria steagului tricolor la români, format din culorile roşu, galben şi albastru are o bibliografie foarte bogată, în care argumentele mitologice, afective şi cele documentare se împletesc într-un traseu, care nu este uşor de luminat şi clarificat. Ca semnificaţie, cele trei culori în ansamblul lor simplifică şi reprezintă curcubeul, deci tricolorul românesc poate fi înţeles ca preluarea unui mesaj ceresc, în care aceste culori sunt definitorii şi însărcinează neamul românesc să fie pe pământ un neam creştin, purtând în sine un mesaj al Dumnezeirii, precum atât de clar a exprimat poetul Vasile Alecsandri la 1878 în “Cântecul gintei latine”, cu care a câştigat concursul interlatin de la Montpellier. Citez ultimele două strofe:

“Şi-n ceasul sfânt al judecăţii
Când faţă-n cer cu Domnul Sfânt
Latina gintă a fi întrebată:
- Ce au făcut pe acest pământ?
Ea va răspunde sus şi tare:
O! Doamne! În lume cât am stat
În ochii ei plini de admirare
Pe Tine te-am reprezentat!”

Recent a apărut o nouă lucrare, “Tricolorul românesc”, de patru autori, Dr. Adina Berciu-Drăghicescu, Dr. G.D. Iscru, Tiberiu Velter şi Aurel David, la Editura Sigma din Bucureşti (1995), în care se avansează ipoteza că steagul tricolor se regăsea la daci în culorile stindardului (signum) sub forma unui balaur zburător cu cap de lup, confecţionat din lemn, ori metal, şi stofă colorată.

Acesta era un simbol ce se dovedeşte activ la întregul neam tracic, care stătea “Sub semnul lupului”. Imaginea lui a rămas pe Columna lui Traian de la Roma şi vom putea şti exact culorile acestui stindard când vor da rezultate studiile unui grup de savanţi italieni, care încearcă restaurarea culorilor iniţiale ale Comunei, prin regăsirea lor în memoria marmorei şi aducerea la suprafaţă cu mijloacele sofisticate ale cercetării nucleare.

Acest stindard a fost conservat şi utilizat în secolele următoare, în special pentru legiunile care s-au format din luptătorii daci angajaţi în slujba Romei. Dintre acestea, se disting Cohorta “Augusta Dacorum” şi Cohorta “Aurelia Dacorum”, care au avut reşedinţa în Pannonia, de unde Cetatea “Aquincum” (viitoare Buda veche) a moştenit în stema sa culorile roşu, galben şi albastru, regăsibile în steagul tricolor al Budapestei de azi.

Teoria este cât se poate de curajoasă, dar nu este pentru prima dată când se susţine. La 1851 J.F. Neigebauer, în lucrarea “Dacien aus der Uberresten des Klassichen Alterthums mit besonderer Rucksicht auf Siebenburgen. Topographische Zusamengestellt” afirma că tricolorul românesc este o moştenire din timpul Daciei Traiane. La acestea, în 1976, Dr. Marius Bizerea adaugă argumente din secolul al VI-lea, după documente găsite în Biblioteca Vaticanului. Astfel, Domnia sa arată că în Novella XI din 14 aprilie 553 a Împăratului Justinian sunt descrise stemele teritoriilor supuse Episcopiei Justinian Prima. Între acestea, şi stema Daciei transdanubiene, care este descrisă astfel:

Ex parte dextra, in prima divisione, scutum rubrum, in cuius medis videtur turris, significans utramque Daciam, in secunda divisione, scutum coelesti, cum (signum) tribus Burris, quarum duae e lateribus albae sunt, media vero aurea.

Şi în traducerea Dr. Marius Bizerea: “Din partea dreaptă, în prima diviziune (un) scut roşu în mijlocul căruia sunt văzute turnuri însemnând Dacia de dincolo (=Dacia Traiană ), în a doua diviziune scut ceresc (albasru= de culoarea cerului) cu semnele tribului burrilor, ale căror două laturi sunt albe, iar mijlocul auriu.”

Preponderenţa culorilor din această stemă este limpede roşu în dreapta, auriu la mijloc albastru în stânga şi poate fi o continuare în stemă a culorilor din stindardul traco-dacic al balaurului cu cap de lup, care a fost folosit în Europa centrală, până în Evul Mediu ca steag de luptă, inclusiv pe timpul celor “zece regi”, care au stăpânit Pannonia după trecerea hunilor şi până la venirea ungurilor.

X X X

În continuare, de-a lungul Evului Mediu, se poate observa la români o îndelungată tradiţie a utilizării culorilor tricolore: “rămase moştenire de la Imperiul roman” după cum spunea George Bariţiu pe la 1890. Se vede această tradiţie în steagul din jocul căluşarilor, de moştenire daco-romană, în blazonul Dragoşeştilor din Maramureş, în costumul militar românesc, cum apare în “Cronica pictată de la Viena”, precum şi în ţesături, în manuscrise, sau pictura bisericească murală, pătrunzând treptat, înspre epoca modernă, către însemnele suveranităţii.

Primul steag românesc cu tricolor este acela al Adunării Norodului de la 1821, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu. Urmează apoi steagurile tricolore cerute de Domnitorul Al. D. Ghica şi date de Sultan pentru corăbiile româneşti şi pentru cele trei regimente ale noii armate române. Acestea au şi fost înmânate la 1834.

Oficializarea definitivă a tricolorului românesc se produce în evenimentele de la 1848, după ce a fost cultivat în Societatea “Frăţia” ca steag de reprezentare. Cea dintâi ştire provine din presa de la Paris, unde un grup de tineri moldo-români au mers la Guvernul provizoriu, victorios în februarie, ca să prezinte felicitări, fluturînd “steagul naţional cu culorile albastru, auriu, roşu, ca semn al unirii moldovenilor cu muntenii”. Aici era ceva, căci se putea simboliza unirea românilor prin unirea unor culori, deoarece multă vreme steagurile unor domnitori moldoveni au fost de fond roşu, cele muntene de fond auriu şi cele transilvane au utilizat fond albastru. Încât tricolorul astfel alcătuit de tinerii români care studiau la Paris putea simboliza cromatic ideea de unire, sau măcar ideea de identitate a unei comunităţi etnice. Steagul tricolor a fost prezent şi la Blaj, după relatarea lui George Sion, dar cu benzi orizontale şi cu alb în loc de galben, deci roşu-alb-albastru, probabil dintr-o influenţă franceză a momentului revoluţionar, însă având scris cu litere aurii dominante: VIRTUTEA ROMÂNĂ REÎNVIATĂ

Cu toată prudenţa, ca steagul să nu fie tricolor cu totul, ca la românii din Muntenia, totuşi s-a făcut cercetare de către autorităţi, sub acuzaţia că steagul arborat în Blaj la adunarea din3/15 mai 1848 ar fi fost un steag rusesc, adus de către episcopul Andrei Şaguna de la Mitropolitul din Karlovitz, adică o provocare.

Pentru a încheia aceste note succinte, mai amintesc că în contextul mişcării revoluţionare, care izbuneşte la Bucureşti, Guvernul Provizoriu dă Decretul nr. 1/din 14 iunie 1848, prin care în primul său act de decizie publică întăreşte o tradiţie, dispunând: “Steagul naţional va avea trei culori: albastru, galben roşu”. De atunci, aşa a rămas, decât că benzile utilizate orizontal ulterior s-au dispus vertical. Dar şi acesta a fost un drum. De pildă, pictura lui Costache Petrescu “Grup de manifestanţi la 1848″ ca şi fotografiile de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918, prezintă tricolorul românesc cu benzi orizontale, deşi în România se trecuse la benzi verticale, prin Decretul regal din 1898 şi aşa a rămas până în zilele noastre.

Pentru discuţia acum pornită între românii din Ungaria, despre însemnele şi simbolurile care să-i identifice, voi aminti că ea nu este nouă. De pildă, deputaţii români din Parlamentul de la 1865-1866 cereau astfel: “Naţiunea română să aibă în marca Ardealului însemnele sale, un vultur stând pe o stâncă de piatră cu crucea în gură şi să-şi aibă culorile sale, vânăt, roşu, şi galben, sigiliul şi steagul său.” Ceea ce, însă, nu s-a cuprins în legea naţionalităţilor din 1868, sub nici o formulare, atunci, sau mai târziu. Iată însă că trezirea ce zguduie acum Europa pe criterii etnice şi confesionale aduce din nou în actualitate această discuţie, care poate să fie ca un şurub fără sfârşit, dacă nu este dusă cu calm şi înţelepciune, oriunde s-ar întâmpla să fie, şi despre orice fel de simboluri: de reprezentare, sau de identificare, naţionale sau de naţionalitate, etnice, sau culturale, bisericeşti, sau de localitate. Cât priveşte semnificaţia vexillologică a culturilor din tricolorul românesc, aceasta este cea în general acceptată şi utilizată în ştiinţa steagurilor astfel:

l. Albastru (mai azuriu în varianta moldovenească): Reprezintă cerul şi aerul, cel mai nobil element după foc, simbolizând buna credinţă şi principiul vieţii ca dar divin.

2. Galben: (auriu): Simbolul bogăţiei şi a puterii de regenerare a omului şi a naturii, rodită şi gospodărită de blândeţea lui Dumnezeu, care din lume îşi face aureolă şi o luminează autarhic cu mintea sa.

3. Roşu: Simbolul de distincţie a regalitaţii basileice, a măririi, îndrăznelii şi singurătăţii în măreţie şi decizie. Dacă luăm în seamă că roşul este culoarea princiară prin excelenţă, înseamnă că se poate figura tricolorul românesc, printr-o triplă reprezentare a sensului său: cerul, pământul şi omul.