Să fie clar, articolul VA CONŢINE SPOILERE! Deci dacă vreţi să vă uitaţi la film, să nu mă înjuraţi că v-am zis ce se întâmplă-n el. Nu că s-ar întâmpla foarte multe. Fraierii ăştia trei, filmaţi de unul dubios, gay (spun ei) şi posibil criminal în serie, vor să facă această petrecere la care să invite cât mai multe “hot chicks” pentru a scăpa, în sfârşit, de virginitate şi pentru că vor să dobândească alt statut în liceu. Ăsta, de e singur acasă, nu reuşeşte să scape de nimic, decât de casa în care locuieşte. Sunt vreo două care-l vor, dar când îşi dă tricoul jos este cuprins de fiorii dragostei şi preferă să alerge după blonde, decât să şi-o pună cu brunete. Ei bine, prietene, îţi meriţi soarta! Thomas, că v-am spus că aşa-l cheamă, mai are doi prieteni, unul pe nume Costa şi unul gras. Acest Costa este genul acela de prieten pe care-l avem fiecare. Vorbeşte mult, degeaba şi de fiecare dată căutăm să ne ferim de el. Costa are calităţi de PR, postând mesaje pe diferite reţele sociale, încât reuşeşte să cheme 1500 de oameni la această petrecere, fără să fie A-lister. Bă, mă laşi?! Şi convinge gazda că petrecerea asta este exact de ce au ei nevoie. Cel gras reuşeşte să-şi rupă mâna sărind de pe casă. Sunt multe scene în care ai impresia că te uiţi la un videoclip porno, din acela filmat de protagonist. Deoarece, tot filmul este filmat ca şi cum cameramanul, amator de felul lui, este unul dintre invitaţii petrecerii. Ma rog, toata actiunea se amplifică pe parcurs (un fel de tehnica bulgărelui de zăpadă, a domnului Caragiale. Dau bacu’) până în momentul în care, pentru a opri petrecerea, este nevoie de câteva zeci de maşini de poliţie, elicoptere chiar şi de imobilizarea unui traficant de droguri, care are fetişuri cu pitici de grădină. Traficant care dispune de un aruncător de flăcări pe care-l foloseşte. În America, un astfel de subiect a ajuns film, noi avem asta în fiecare seară pe OTV.

Nu ştiu dacă vi-l recomand sau nu. Nu m-a plictisit, dar clar nu are ce să te impresioneze la el. Aaa, poate melodiile puse de DJ la party. Oricum, pentru o zi de duminică, în care se urmăresc astfel de filme, merge. Chiar şi dacă vreţi să vedeţi un film porno, puteţi alege Project X. Are ceva ţâţe şi cururi pe acolo. Măcar pentru asta să aruncaţi un ochi.

Naratorul este Victor Rebengiuc. O idee foarte bună de a folosi vocea unui actor excepţional, foarte respectat şi o valoare adevărată a acestei ţări. Bine, ideea nu e originală şi m-a dus imediat cu gândul la reclama celor de la Chrysler, de la SuperBowl 2012, unde Clint Eastwood este narator.

Oricum, bravo Vodafone! Îmi place şi mă bucur să văd o asemenea reclamă pe tv. Într-adevăr, împreună suntem mai puternici.

De ce nu mai scriu proză? Am început prin a-mi pune eu – mie, o întrebare proastă. Tipic. Mai scriu proză, dar nu mai public tot. O să mai pun fragmente şi aici, dar nu voi mai scrie având ca scop doar publicarea pe blog. De ce? Pentru că am vrut să vă formaţi o impresie clară despre stilul meu (care se tot schimbă, sper că în bine) şi s-au adunat cam 150 de articole doar cu proză. Cred că vă puteţi forma o opinie destul de clară, răsfoindu-le. Dar nu vă faceţi o părere citindu-le doar pe cele vechi. Ăsta luaţi-l ca pe un sfat, deşi nu-mi permit să vă dau eu sfaturi. Mă rog, părerea mea este aceeaşi asupra a ceea ce scriu. Că e slab, fără consistenţă, previzibil şi clişeic. Deşi nu-mi place deloc să redactez cu aceste handicapuri, eu încerc să mă perfecţionez. Toată proza scrisă de mine, o găsiţi sus, în dreapta paginii, în meniul Proză. De asemenea, toată proza pe care o voi mai publica pe blog, în viitor, va fi găsită tot acolo, dar şi pe prima pagină atunci când voi publica articolul respectiv. Voiam doar să vă asigur că încă mai creez ceea ce vă plăcea să citiţi. Chiar dacă sunteţi puţini, sunteţi buni şi nu pot renunţa la voi.

Motivele pentru care voi publica mai puţină proză decât scriu în particular vi le voi spune acum. Unul este acela că trec printr-o perioada foarte aglomerată şi dorinţa mea este de a scrie cât mai des pe blogul ăsta, pentru a fi cât mai citit. Nu vreau să irosesc acest domeniu. Proză îmi este mai greu să scriu, deoarece, cum afirmă anumite persoane din jurul meu, sunt un perfecţionist şi vreau de la articol, la articol, sa progresez şi să fiu mai bun. Inspiraţia îmi vine mai greu şi după doi ani, în care mă chinuiam zi de zi să schiţez ceva, ca să vă pot da tot ce am mai bun, am obosit puţin. Nu-mi mai surâde ideea să nu dorm multe ore pentru a publica ceva pe blog şi într-un interval lung de timp. Îmi vor lipsi mulţumirile voastre şi aprecierile, dar sper să mi le oferiţi prin altă cale deoarece, tot ceea ce voi scrie în particular aş vrea să se concretizeze într-un volum de proze scurte, sau chiar un roman, sau un scenariu, nu ştiu exact ce-mi va ieşi sau dacă va ieşi cu adevărat ceva vreodată. În timp voi afla şi răspunsul la întrebarea asta. Deci, oricum ar fi, ceea ce scriu va ajunge printr-un intermediu la voi, doar că preţuiesc mai tare cuvintele mele şi vreau să fac ceva mai semnificativ. Aşa, dacă le puneam pe blog, nu le mai puteam folosi la multe altele în particular, deoarece o surpriză este mai plăcută decât ceva ce ştiaţi dinainte. Sper pe viitor să se concretizeze totul în ceva drăguţ şi să vă surprind. Oricum, cum am spus şi mai sus, voi mai publica şi aici proză, dar mai rar. Aveţi de unde să vă formaţi o opinie asupra a ceea ce fac, am spus-o şi mai sus, iar pentru cei vechi, puteţi reciti cu aceeaşi plăcere. Sper să o regăsiţi!

Ce se va întâmpla în continuare? Se pare că voi scrie mai des. Lucru care mă bucură şi sper că şi pe voi. Dar voi scrie lucruri mai soft, care îmi răpesc mai puţin timp, despre care mă pot exprima mai uşor şi pe care sper să le gasiţi interesante. Probabil sunteţi curioşi uneori să cunoaşteţi mai bine o persoana, eu vă voi expune gusturile mele în mai multe domenii, hobby-urile mele şi părerile mele în legătură cu multe altele. Probabil voi redacta şi despre lucruri din viitorul meu profesional, când spun asta mă gândesc la publicitate, dar mai e mult până acolo. Toate acestea vor avea ceva din stilul cu care v-am obişnuit, pentru că tot eu ţin pixul (vorba aia) . Veţi găsi multe lucruri faine pe aici. Despre muzică, filme, publicitate, emisiuni, amintiri, noutăţi, toate văzute din unghiul din care privesc eu. Plus că mai sunt şi altele, care nu-mi vin acum în minte, dar despre care voi scrie. Oricum, zilele astea v-am obişnuit puţin cu ceea ce va urma pe aici :)

Al vostru, inconfundabil, Dani

De ce am scris despre asta? Fiindcă este unul dintre artiştii mei preferaţi, pe care-l urmăresc de foarte mulţi ani. Sunt influenţat de versurile sale şi de ceea ce face şi îl admir enorm şi ca om, dar şi ca artist. Mi se pare unul dintre cei mai de succes cântăreţi, dar şi un afacerist desăvârşit. Deşi el afirmă: “I’m a business, man. Not a business man”. Jay-Z ocupă unul dintre locurile fruntaşe în topul meu personal de “Inspirational people”.

Va voi lăsa trailerul despre care vorbeam.

Aseară, Cristian Gog a fost favoritul meu, dar Mihai Petraiche a fost omul care aş fi vrut să câştige şi căruia să-i strâng mâna. Felicitări lui Gog, dar şi lui Mihai. Sunt sigur că Mihai are toate şansele să aibe un viitor mai strălucit decât Cristian. Oricum, mult noroc amândurora! A, şi pentru blogosferă. Nu e chiar nevoie de pupincurisme, cum că a câştigat persoana pe care aţi promovat-o şi  aveţi mai multă influenţă decât Lady Gaga.

Apropo, cât mai e gramu’ de conjunctivită?

Nu  au fost multe lucruri pe parcursul a 18 ani, care să mă facă mandru de Romania. Din contra, am avut parte de evenimente care mi-au provocat silă, oameni care mi-au lăsat un gust amar, politică la cel mai prost nivel şi multe idei bune, pe care le-am privit cum mor, fără să fie luate în seamă de cineva important. Am văzut cum oamenii de calitate se  retrag într-un con de umbră, detaşându-se de toată mizeria infiltrată în absolut toate colţurile acestei ţări. Am văzut cum artişti mor în sărăcie şi copii de douăzeci de ani se plimbă în Lamborghini pe Dorobanţi. Toate într-o ţară minunată, dar locuită. România, acest tărâm al minunilor, în care fiecare dintre noi suntem o mică Alice, blocată în scorbura de iepure, prinsă între două lumi spre care tindem toţi. Cea în care suntem egali cu ţările dezvoltate şi civilizate ale Europei şi lumea nostalgiei, a anilor de glorie pe care i-am trăit, pe vremea când eram egali cu majoritatea acestor ţări, cărora acum ne adresăm politicos, de undeva de jos, trăgând de fusta lor să ne ia şi pe noi în braţe. În ţara asta, fiecare zi, pentru noi, cetăţenii, reprezintă un drum către Oz. Un drum plin de peripeţii, pe care mergem nesiguri pe lângă borduri aurii, făcute din toate fondurile alocate primăriilor, un drum din care nu ştim dacă scăpăm vii când ne ducem să ne tundem, sau dacă avem norocul să nu fim prezenţi la ştirile orei cinci. Însă, cu toate acestea, ieri am arătat tuturor că se poate şi că nivelul pe care trebuie să-l atingem nu este unul imposibil, doar că e mai comod să fii prezentabil la un mare eveniment, decât în fiecare zi.

Ieri, 9 Mai 2012, România a luat medalia de aur. Doamne, cât de bine te simţi când reuşeşti asta! Pentru o zi, am scos capul la suprafaţă şi am luat o gură de aer occidental, ceea ce ne-a cam plăcut, ce-i drept. A fost o zi în care m-am simţit mândru, în care mi-a plăcut absolut tot ce am văzut. De la străzile aglomerate ale Bucureştiului, până la atitudinea presei si a mediei. Peste tot la televizor erau ştiri despre meci, stadion, suporteri, evenimente etc. Şi sunt impresionat, deşi nici măcar nu-s fan fotbal. Imaginea panoramică a stadionului National Arena, mi-a dat fiori, ceea ce demult n-am mai simţit când a fost vorba de România. Organizarea, spectacolul de deschidere, meciul, suporterii şi spectatorii s-au comportat minunat şi totul a mers perfect, ceea ce nu mă aşteptam. Îmi era frică să nu cadă nocturna, să nu se ia românaşii noştri la bătaie, sau chestii de genul, dar s-a întâmplat totul exact ca la carte şi m-am simţit mândru de ţărişoara asta şi n-am mai plecat capul de ruşine.

Meciul a fost unul extraordinar. Mulţumim jucătorilor spanioli care ne-au arătat şi nouă ce înseamnă fotbal, nu bătăi şi măgării ca în liga lui Mitică(la puşcărie!). Sper că Becali şi compania au fost şi ei la meci. Poate un cantonament, ceva, rezolvă şi problemele Stelei. Falcao, jucătorul celor de la Altetico Madrid, este un atacant excepţional. Mare-mi va fi mirarea să mai rămână un an la Ateltico. Ambele echipe au jucat foarte bine, doar că una dintre ele a avut o experienţă mai mare şi acest factor a fost unul decisiv. Nu e nimic, la cum s-au prezentat puştii de la Athletic Bilbao, probabil în anii viitori vor ridica şi ei cupa deasupra capului. Mi-a plăcut foarte tare şi faptul că multe personalităţi au fost aseara la Bucureşti, pe National Arena.

Aseara Bucurestiul a arătat ca o destinaţie turistică perfectă. Tot ce am avut mai bun a ieşit la iveală cu această finală şi am făcut o impresie frumoasă tuturor. Presa internaţională scrie despre Bucureşti, numele nostru este dus mult peste hotare şi România a strălucit pe hartă. Ar fi bine să luam exemplu, că se poate şi fiecare zi să o transformăm într-o finală a noastră. Să fim civilizaţi, educaţi şi să ştim să arătăm exemplar. Am văzut cu ochii noştri că se poate. România este precum un copil mic. Dacă o pui să se joace cu alţi copii puţin mai maturi şi manieraţi, îi va fi ruşine şi va face ceea ce trebuie, dacă o laşi în legea ei, va rămâne totul pe dos.

Bravo, România!

Surse foto: gsp, uefa.com

Pe 8tracks îşi poate face cont oricine. Într-un anume top, 8tracks a detronat canalele radio personalizate şi este unul dintre cele mai interesante site-uri de muzică. Este uşor de folosit şi are o interfaţă la care te adaptezi foarte repede. Sunt câteva reguli puţin ciudăţele, dar după ce le întâlneşti o dată, treci uşor peste ele, apoi. Am înţeles că aceste reguli sunt din cauză că 8tracks au contracte prin care le plăteşte artiştilor drepturile de autor, ceea ce este foarte tare. Playlisturile se numesc Mix-uri şi, la fel ca pe alte site-uri mari (gen Tumblr), poţi da follow cui îţi place, poţi pune melodii şi mix-uri la favorite şi poţi socializa prin comentarii. Te ajută foarte mult deoarece nu mai stai să cauţi melodii, majoritatea mixurilor fiind denumite după stările în care ar trebui să asculţi muzica de acolo şi multe sunt foarte bune calitativ şi mai găseşti muzică bună de care nici nu ai auzit.

Vă voi lăsa să ascultaţi, dacă vreţi, primul meu mix. Sigur sunteţi şi voi curioşi. Se bazează mult pe genurile hip hop şi reggae. Este genul de mix pe care-l ascult în dimineţile leneşe de vară, pe plajă, sau când vreau să-mi reamintesc de vară.

My first joint :)

Summer Vibes

The SOUND of SEX

-Bună, astăzi eu sunt ghidul tău! Cel de ieri s-a îmbolnăvit, îmi pare rău, dacă nu așa-ți imaginai că va fi sau dacă noi doi nu vom avea aceeași chimie, pe care o ai tu cu colega mea. Sper doar să-ți fiu pe plac. Va trebui să ne vedem și mâine și poimâine și…

Rochie neagră, cu spatele gol, mulată, puțin deasupra genunchilor. Pantofi cu toc, de aceeași culoare cu rochia. Unghii roșii, la fel ca rujul de pe buze. Ochi căprui, părul șaten, desprins, lăsat să-i cadă pe umeri. Are un obicei care o face să-și bage mereu mâna-n păr, pentru a-l aranja. Un pic de eleganță în felul de a zâmbi. O istorie întreagă ascunsă sub tatuajul amplasat de-a lungul coloanei, care se termină aproape de ceafă. O istorie întreagă ascunsă în ea…

-Îmi imaginăm că ghizii sunt altfel. Cu un rucsac, îmbrăcați lejer, o pereche de ochelari de soare, poate și o sapcă. Cu o hartă și o sticlă de apa în mână.

-Am fost nevoită să fac studii superioare pentru cei că tine. Nu ne pune pe toți în aceeași categorie. Dar haide, să-ți arăt pentru ce m-ai angajat. Că tu oricum vorbești prea mult.

-Ok! Aici unde suntem?

-Chiar în locul în care aproape te-ai pierdut definitiv. Unde nopțile erau zile și zilele erau nopți, iar cerneala ta era doar neagră, ca și cafeaua. Locul în care ți-ai aruncat speranțele și schițele. Erai să-ți pierzi și visele. Strigai în gura mare că iubirea nu există, că viață e nedreaptă, dar toți știm: Shit Happens! Uite, puțin mai departe de locul acesta, te-am găsit eu. Da, a fost greu. Erai undeva sus în mintea mea, și îmi era frică să nu te pot atinge cumva. Am tăcut câteva zile, până să știu cine ești. Apoi ți-a plăcut să-mi spui fără să te mai întreb.

-Am înțeles! Acestea ce reprezintă?, am întrebat curios.

-Sunt nopțile de vară, care se terminau pe la șase dimineața. Ne plăcea să așteptăm amândoi zorii zilei, să vedem soarele cum răsare. Îmi place să-mi încep ziua doar cu tine și sunt atât de egoistă încât nu vreau ca alții să cunoască sentimentul ăsta.

-Cred că înțeleg. Îmi este poftă de o cafea. Ție nu?

-Ba da, luăm de acolo! Acolo e locul în care te-am făcut să bei cafea. După atâtea nopți nedormite, ți-am făcut diminețile mai blânde, cu miros de cafea și fiori de iubire. Cu parfumul meu care încă persista pe pielea ta și am alungat somnul greoi, care fugea pe sub cearșafuri când mă trezeam. Diminețile în care te priveam minute în șir cum dormi și îmi odihneam buzele pe spatele tău. Acele dimineți de duminică, cu poftă de dragoste și artă.

-Și aici? Unde scrie data asta în ciment?

-Aici…scrie 06.06.2011. Data la care te-am învățat să iubești.

-Dar mai ştii atunci când m-am pierdut prin tine fără să am vreun ghid?

Krem e băiatul ăla de la Românii au talent cu: „Bună seara! Bun, bine v-am găsit!”. Sigur îl cunoașteți. Dacă încercam să vi-l prezint acum două luni, nu aveam șanse ca voi să citiți și apoi să aveți habar de el. Răzvan Alexe, zis Krem, știți și voi acum că-l cheamă așa, este cel mai bun concurent de la Românii au talent sezonul II. Mai există și Cristian Gog. Amândoi au ceva în comun, se pot juca cu publicul și o fac excepțional. Cristian Gog vizual, Krem pe plan sentimental. Pe Cristian Gog îl admirăm, dar Răzvan ne poate face să-l iubim. E un artist. Ochii ăia ne pot spune povești ca „Micul prinţ”, ne pot face să râdem, să plângem, iar uneori ne îndeamnă să gândim și să facem ceva. Krem este vocea interioară a fiecăruia dintre noi, care ne exprimă gândurile pe ritm de hip-hop. Și o face al naibii de bine! Cine credea că noi gândim atâtea și că ceea ce gândim sună așa de bine? În fiecare dintre noi există un „Show a la Krem”, iar atunci când îl auzim pe Răzvan, acest show se declanșează în noi sub diferite stări. Începem să zâmbim gândind: „Ba, așa eram și eu odată!”, sau ochii noștri se pierd în ochii persoanei pe care o iubim, care și ea îl ascultă pe acest băiat, ori privim în gol și ne spunem: „Ce era mă, dacă ieșeam și eu atunci în Piață? Ce dacă sunt om în toată firea? Sunt nefericit așa!”. Deci, Krem merită să câștige fiindcă, pe lângă faptul că este un artist foarte complex, un om excepțional și un raper de calitate, în fiecare dintre noi se dă uneori un „Show a la Krem”. Despre care, fără ajutorul lui Răzvan Krem Alexe, probabil habar nu aveam.

O să-mi exprim și frustrările cu ocazia acestui post. Sunt foarte fericit că băiatul ăsta a reușit să se afirme, dar sunt agasat de lumea, care până la acest show nu știa de el, iar acum sunt cei mai mari fani. Dar…așa e lumea. Sper să câștige pentru a spăla rușinea lăsată de Adrian Țuțu, care este nul când vine vorba de hip-hop. Și o spun ca un cunoscător al curentului acesta, pe care îl ador și îl urmăresc încă din copilărie. Din pricina acestei pasiuni, știam de Krem dinaintea show-ului Românii au talent.

Săptămâna viitoare votăm Cristian Gog, da?!

Adăugare: După numarul din semnifinala 3, Cristian Gog merită pe deplin şi el un post întreg pe blog. Dat fiind faptul că nu vreau să vă plictisesc, o să scriu aceste rânduri în care-mi voi justifica admiraţia enormă pentru el şi ceea ce face. Am votat, sper că şi voi aţi făcut-o, pentru a-l trimite acolo unde îi este locul, în finală. Sper ca amândoi să ne impresioneze mai departe şi cel mai bun să câştige(nu ca data trecută). Bravo, bă, băieţi!