În toate momentele nu tocmai roz (mauve is the new black, cum ar zice amicul Florin), am zis ce am avut de zis şi am ieşit. În aer şi, cel mai frumos, în ploaie. Rece, moale, crudă, aspră, care îţi ajunge până la oase. Mi-e poftă de o ploaie. În fine, deci cum sa plec pe jos când tocmai am rămas fără ţigări? Like really, să-mi refuz una dintre cele mai mari plăceri? Da, da, ştiu, tutunul dăunează grav sănătăţii. Whatever.

I could as well hitchhike. Da’ nu e chiar genul meu. Adică da, e OK, dar în seara asta mai bine pun mâna pe o surubelniţă şi repar pentru numele lui Dumnezeu marşarierul ăla. Hm, aş putea să sun un prieten. Deci unde dracului am pus surubelniţele alea? Ei, poate mâine nu ajung chiar la timp. Aşa, şi? De fapt, aici e chiar drăguţ. Şi magazinul de metafore e deschis non-stop.

P.S.: Şi nici Rammstein nu-s pe aproape să mă prindă că ascult Daniel Merryweather :P

The dream shoes, respectiv cei din poză, nu se vor putea plimba pe aici pentru că Wynsors World of Shoes, terţa parte în afacerea “pantofi albaştri”, nu livrează aici. Si n-ar fi o problemă dacă aş putea găsi încălţările la un alt furnizor. Nope. Ei sunt singurii care m-ar putea încălţa cu ei.

Între timp, mi-am cumpărat alţii. Deh, daca tot am intrat pe Amazon…

Şi atunci îţi faci planuri. La început timide, ezitante. Apoi pline de speranţă. Apoi măreţe. Te visezi stăpân peste lumină, într-o lume de un permanent alb scânteietor. Şi încerci să te ridici din amorţeala timpului în care ai aşteptat să se facă lumină. Şi cazi. Şi iar încerci. Şi iar cazi. Şi după osteneli infinite şi negre, accepţi să te târăşti. Pentru că trebuie să găseşti măcar un punct de sprijin. Dar în jurul tău e vid. Şi se umple doar rareori, de furie sau poate de lacrimi. De neputinţă şi de speranţă într-un ritm cilcic obsedant.

Şi renunţi până şi la mult-visatul punct de sprijin. Vrei doar o uşă, o portiţă, o gaură de cheie. Fantasmezi că apeşi clanţe care deschid lumini. Sau măcar o penumbră, acolo, un geam de puşcărie cu tot cu gratii. Ceva, orice, cât să ştii că mai e încă lumină. Și bâjbâi. Şi înţelegi acum că nu lipsa luminii e cel mai rău lucru în întuneric, ci lipsa unui punct de sprijin, a unui ceva care să-ţi indice că ai un traseu, că te îndrepţi undeva. Şi ajungi să-ţi doreşti măcar un miraj, o fotografie cu lumina sau poate pe cineva povestindu-ţi despre ea. Şi continui să bâjbâi în bezna aspră. Ironic, dar nici nu poţi să numeri zilele care au trecut de când tot încerci, pentru că nu ai văzut de câte ori s-a făcut întuneric.

Şi îţi aminteşti lumina, aşa cum o ştii. După o ploaie caldă de vară, când ai căzut pe asfalt alergând fericit şi ţi-ai julit genunchiul şi sângele a început să picure, cald şi animat, pe ciorapul alb. În dimineaţa în care ai plecat cu tata în parc, şi toată lumina din toţi univerşii plus un infinit de univerşi plus unu plus unu se răsfrângea în şalul tău portocaliul. În nispul de la mare, în care făceai castele, sub atenta şi măiastra supraveghere a unei fiinţe căreia abia învăţaseşi să-i spui mama. Pe mâna fină cu miros de săpun de lăcrămioare a bunicii şi pe copertele cărţii răsfoite la ţară, într-o vară mai luminoasă decât toate celelalte. Pe aripile pescăruşului lui Cehov şi pe lama de cuţit a lui Palahniuk. Reflectată în globurile de Crăciun sau întinzându-se, uleioasă, în prima tigaie pe care ai pus mâna. În prima ţigară aprinsă cu băieţii, într-un chiul din clasa a opta. În ochii celor din jurul tău.

În fond, lumina e acolo. Doar că ai acoperit-o şi n-ai ştiut să te dai la o parte. Vezi, ţi-ar fi trebuit nişte cursuri.

Din decorul lui fac zilnic parte un volan, trei pedale, o tăşcuţă neagră de fâş cu OP-uri, facturi, chei, un rebus şi niscaiva tabloide. Scenograful a mai pus la bătaie drumuri nenumărate şi nesfârşite, o casă şi o familie.

Prea puţină şcoală, deşi inteligenţă să tot fie, prea multă lene, deşi mâini şi picioare sprintene au tot fost, prea multă inconştienţă şi prea puţină conştiinţă. Se adaugă aproape 20.000 de zile de când alergătorul nostru tot vede lumina zilei şi ajungem în prezent.

Plecat din Moldova în tinereţe, şi-a ratat inteligenţa – cu mult peste medie, în nesfârşite veri fără sfârşit. Şi păcatele se plătesc. Anii au trecut peste el unul câte unul până s-au făcut cărunţi pe cap şi s-au ofilit înăuntru. Aleargă zilnic sute, mii de kilometri, doar pentru a încărca şi descărca şi a reveni, constant, în acelaşi punct. Mănâncă o dată pe zi, seara, şi cade rupt de oboseala psihică a unui trafic de Românie actuală. Universul lui e comprimat, diluat, iar în plutirea lui a angrenat şi lumile dimprejur. Şi-a împrăştiat aburii etilici peste cei din preajmă. E un om care a ales o cale, care a închis ochii atunci când ar fi trebui să vadă şi care i-a deschis atunci când nu era nimic de văzut. Iar ceasul chinezesc continuă să ticăie pe congelatorul Arctic ruginit, pe care îl ţine în dormitor.

Ar fi meritat mai mult, însă psihicul lui a fost învins de fizic, ceva, undeva, s-a stricat şi nu a mai fost de reparat.

După cursa lungă de peste zi, alergătorul nostru se îndreaptă spre cămară. Acolo îşi păstrează, în sticluţe mici, din plastic, rezistenţa pentru a doua zi. Tot acolo şi-a încuiat şi conştiinţa şi dorinţa şi credinţa că încă mai poate face orice, oricât de mic, pentru a ieşi la suprafaţă.

Amintirile triste nu stau încuiate în cămară. Ţăşnesc pe la balamale, pe la praguri, le auzi înăuntru cum se zbat să iasă. Oricât te-ai împinge în uşă, ele ies. Iar ceasul chinezesc mai sună o dată. Şi încă o dată. Alergătorul nostru nu ştie prea multe despre alegeri. Nu ştie nimic despre computere, iPod-uri, despre ATM-uri şi despre DAE. Nu vrea sa ştie, nu a putut să ştie, nu l-au lăsat buzunarele să ştie. Dacă îi spui despre ce e vorba, are o capacitate de înţelegere care l-ar face invidios până şi pe Einstein. Dar nu.

Alergătorul de cursă lungă se trezeşte. Zi de zi, primul lui contact e cu ceasul chinezesc care mai ticăie o zi. Atunci când i-a murit papagalul, a plâns o zi întreagă în faţa ferestrei. A înţeles atunci că tot ceea ce nu a făcut se întoarce împotriva-i. Dar a continuat să alerge. Poate pentru că drumul îţi provoacă mirajul lucrului organizat, în şablon, pe care te poţi bizui că o să fie şi mâine acolo. Pe care ştii că o să-l laşi în urmă atunci cănd nu vei mai exista.

Iese din casă cu taşca neagră din fâş, făcută probabil tot pe undeva prin China. Îl aşteaptă o zi lungă în care o să ajungă în locuri pe care nu o să le poată vedea niciodată. Fiecare zi în plus înseamnă o zi în minus. Dar continuă să alerge. Şi să alerge, şi să alerge. Fără apă, fără mâncare. Fără satisfacţii, fără bucurii. Fără conştiinţa conştiinţei. Va parcurge zeci de mii de kilometri pe care îi va visa parcurşi din nou. Va continua să treacă pe lângă noi, fără să ne dăm măcar seama că, dincolo de ceea ce facem, oricât de important ni s-ar părea, alergăm aceeaşi cursă. Într-o zi, drumul va fi mai pustiu cu un alergător de cursă lungă.

Suntem nişte însinguraţi prin definiţie şi până şi relaţiile sociale dintre o zebră şi un leu care o aleargă doar ca să-şi pregătească cina sunt mult mai reuşite decât ale noastre. Pozăm în “prieteni perfecţi” când ştim bine că nu există nici prieteni, nici perfecţi.

Ne amăgim că, nu-i aşa?, “contăm”. Şi tare mi-ar plăcea să ştiu cât de mult contăm pentru alţii când nici măcar pentru noi nu contăm? Sunt lucruri pe care unii le conştientizează, alţii nu, care sunt adevărate sau, nu-i aşa?, “sunt doar prostii”.

Această frântură de text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.

P.S.: Aţi observat că, dacă spuneţi piuneze şi remarce, 99% dintre oameni se uită ciudat la voi?

Da, OK, înţeleg că e greu să acoperi costurile cu resursa umană pe care ai deranja-o cu nişte bani ca să vină la serviciu duminica sau să stea sâmbăta după un program mai capitalist aşa, până pe la un opt măcar, da’ de vânzări online ca la carte nu a auzit domnul Cataramă?

Că la ei pe site scrie în felul următor:

11. Care sunt optiunile de plata?

Elvila pune la dispozitia dvs produse de mobilier cu plata integrala sau in rate. Dupa plasarea comenzii ferme, Elvila va emite o factura proforma (transmisa catre client prin email sau fax), pe baza careia se va achita un avans de minim 30% din valoarea totala a comenzi, urmand ca diferenta sa fie achitata inainte de programarea la transport (nu se programeaza pentru transport comenzile neachitate integral sau care nu se afla in stocul magazinului de la care se face livrarea). Dupa incasarea contravalorii facturii, daca marfa este in stoc, clientului i se va comunica data de livrare.

Platile pentru facturile emise pe numele clientului se pot face astfel:
- in numerar la casieria magazinului Elvila,
- cu card la casieria magazinului. Elvila accepta urmatoarele tipuri de card: card bancar Visa/MasterCard, American Express;
carduri speciale cu dobanda 0% (Euroline si CardAvantaj) in mai multe rate (12 rate pentru Euroline si 6 rate pentru CardAvantaj); CardAvantaj cu rate extinse (36 rate) – acest sistem este purtator de dobanda pentru client
- prin ordin de plata (virament bancar) in contul SC Elvila SA Sucursala Bucuresti
In cazul platii facturii prin OP, comisioanele bancare aferente transferului sunt in sarcina platitorului.

Mă întreb oare câte companii trebuie să mai dea faliment ca să înţeleagă cât de important e comerţul electronic şi că o investiţie în securitatea sistemului de plată pe site-ul tău de companie – care eşti tu companie – se amortizează într-un timp foarte scurt. În plus, ai şi o imagine mai bună în rândul consumatorilor. Ştii, hidrocefalii ăia care oricum cumpără că au nevoie…

Până una-alta, băieţii de care vă zic: Gutter Demons – Devil Horns (Room 209)

Florence and The Machine – Kiss With A Fist

Şi da, în imaginaţia mea, îngerii au vocea uşor răguşită. Aşa, cam ca a lui Kevin Skinner.