Din start pot spune că nu e o scriitură mediocră. Şi, având în vedere scriitorii români pe care i-am citit, ăsta e un compliment. E o lectură destul de uşoară, de vacanţă, cu un subiect simpatic şi lumesc. Dacă te aştepţi la ceva palpitant, există şi aşa ceva, într-o anumită măsură. Reţeta clasică aplicată cărţii cuprinde şi acea formulă “ratat + femeie frumoasă = relaţie”. Aici am o obiecţie. Lipsa unui strop de carnal în relaţia asta probabil previzibilă şterge un pic din realismul cărţii (care e destul de autentic). Probabil pe linia asta ar fi putut exista o ajustare.

Voiam să zic două vorbe şi le-am spus. Ce e fain la carte e ritmul relaxat stabilit încă de la început de modul în care e povestită. Ăsta mi se pare cel mai mare plus.

De ce pierzi pariul cu viața? Citește cartea și vei vedea.

M-am decis să dau 27 de lei pe carte numai fiindcă autorul e român. De obicei sunt zgârcit, îmi iau cărţile la reducere, 10, maxim 19 Lei. După primele captiole mi-am zis: Super… bani daţi aiurea… măcar am gustul că am investit în cultura română, care e constant impotentă să se ridice la nivelul celor de afară. După capitolul 8 am început să-mi recapăt încrederea. Şi când am închis cartea, am pus-o în bibliotecă mulţumit că senzaţia iniţială s-a diluat şi aproape a dispărut.

Ruse e la început. Se vede. Are idei faine. Unele par superficial puse pe foaie. Acel superficial al scriitorului dintr-o Românie în care scriitorii nu sunt plătiţi să trăiască, sunt plătiţi de alte locuri de muncă, nu de încasările din ceea ce scriu şi le este publicat, așa că nu au neapărat timp să se adâncească în esența scriiturii.

Ruse merită atenţie. Sau cel puţin o a doua sau a treia şansă (nu ştiu cum e scris Dealer pentru o zi).

Soni merită să o citiți dacă aveți de la cine să o împrumutați sau dacă vreți să investiți în Andrei Ruse. Și dacă vreți să gustați din disperarea și resemnarea personajului bolnav de cancer. Tema e de actualitate. Cartea putea fi scrisă mult mai bine, subiectul nu e epuizat. În schimb, dorința din titlu emană din ce în ce mai puternic către finalul cărții.

Ruse a uitat (intenționat sau nu) să scrie: based on a true story. Poate e mai bine așa.

După aproximativ trei ani (fără câteva săptămâni), închidea blogul. Mă rog, se oprea din scris. Fiindcă unii funcționează și se alimentează pe bază de ură, jigniri, amenințări.

Între timp am aflat că l-a cunoscut personal pe Cărtărescu. Din jurnalul lui (Zen). Bolnăvicios de pesimist om. Dar, cu toate ăstea, bun scriitor. Mie cel puțin mi-au plăcut primele 2 volume din Orbitor.

Terorista a reapărut de ceva timp, însă pe Ora de Cluj. Are rubrica ei: Terorism de cititorare și același pseudonim. Așa că dacă v-a fost dor de ea și nu știați unde o găsiți, aveți aici ultimul ei material.

Am aflat cu surprindere că nu sunt primul care s-a gândit la campania generic denumită: Oameni care citesc. Cum arată ei. Cei de la Cărturești au în fiecare miercuri poză cu: Cititoarea de miercuri. Ceea ce nu e departe de cum arată oamenii când citesc, chiar dacă se face o reducere la feminin. Probabil, e o combinație cu: Reading is sexy.

Ultima lor poză, care merge perfect şi cu tema mea e asta:

Pe care, de fapt, şi ei au “furat-o” de aici (Sursa: http://www.flickr.com/photos/imran-pics/7410544056/). Şi eu am furat-o de la ei. Şi uite-aşa se dovedeşte că în ţara asta se fură

Andrei Ruse şi-a premiat câştigătorii concursului organizat, având ca premiu romanul Soni aflat la ediţia a 3-a, revăzută, adăugită, rescrisă, reinterpretată, re.

Ce să vă mai spun altceva? Că e dumincă şi cald, deşi e 2 septembrie? Că m-am adăpostit la răcoare? Că o muscă sau două, extrem de enervante, mi se tot pun pe picioare şi mă scot din răbdări? Că mă gândesc să scriu şi eu un bestseller? Că sunt convins că în ritmul ăsta de timp liber pe care îl am voi scrie un bestseller cât de curând? Nu. Nu vă zic toate astea. Probabil, aveţi şi voi ceva mai bun de făcut duminică după-amiaza decât să staţi de poveşti cu mine.

Să-nțelegeți că Marea, marea nu e o formă de protest a unei celibatare față de o construcție socială (concubinajul oficializat de autorități și, deseori, de preot) care ar fi sortită unui eșec sigur în majoritatea cazurilor. Din contră, Murdoch s-a căsătorit și și-a avut soțul alături până la moarte. Cartea nu dă niciun moment senzația că ar fi una impunătoare de concluzii. Ea oferă perspectiva cât se poate de reală asupra relației dintre doi îndrăgostiți, ce s-au reîntâlnit la vârsta a 3-a, după o dureroasă (pentru el) despărțire în adolescență. Momentul narațiunii îl suprinde pe el în continuare celibatar, iar pe ea, după cum el prezintă, într-o căsătorie nefericită. Iar această nefericire generalizată de povestitor tinde să șubrezească din temelii încrederea că o astfel de formă de conviețuire ar putea să ofere cuiva fericire.

Cu toate acestea Murdoch nu dă verdicte. Nu ne spune clar: Nu vă căsătoriți! Iar aceasta îmi pare, la urma urmei, una dintre rețetele succesului pentru o carte: nu trebuie să-ți impună un comportament, trebuie doar să te facă să gândești.

Poate pe la alţii veți găsi alte păreri. Wikipedia (en) vă va spune că e o carte despre “love and loss”. E şi despre așa ceva. Dar mie mi-a lăsat o senzaţie atât de puternică a faptului că e despre ce am scris în titlu încât aproape simt asta pe limbă. Iar senzația vine și numai de la deschiderea unuia dintre capitole cu următoarea afirmație:

„Orice căsnicie  care dăinuie e bazată pe frică.”

Lectură faină vă doresc!

[Copyright pentru poză: Jpeg.]

Fotograful de la care am furat și poza folosită drept header pentru noua rebranduire, să-i spunem Jpeg, mi-a sugerat prin poza de mai jos și titlul primului post. Așa că mi-e foarte simplu să-l și fac un post scurt. Cum arată oamenii care citesc? Uite așa:

Era și o campanie la un moment dat cu: Reading is sexy. Is it?

Orice campanie s-ar face și oricum i-ar spune, dacă încurajează cititul, eu o susțin. Campania mea se va numi ca-n titlu. Sper să aibă mai mult de un susținător.

Am o reţinere de obicei să citesc cărţi în care se vorbeşte despre cât de nasol a fost în comunism, dar chiar dacă o importantă parte din lectură ceea ce fac şi simt personajele se suprapune peste o Praga invadată de big red brother, asta nu face “Insuportabila uşurătate a fiinţei” mai puţin agreabilă. De altfel, chiar peisajul ăsta de dictatură comunistă ajută autorul să pună în discuţie comportamentul oamenilor într-un regim de forţă şi modul în care prezumata umanitate a lor se transformă în laşitate.

Dincolo de peisajul unui regim autoritar cu care personajele se luptă fiecare în felul lor, dincolo de analiza pe care cititorul ar trebui să o facă modului în care Tomas înţelege să-şi managerieze relaţia cu Tereza, pe care o iubeşte, dar pentru asta nu-l opreşte nimic să facă sex cu nenumărate alte femei, dincolo deci de toate acestea, Kundera dă naştere unei teorii despre căcat. Eu i-am spus “o nouă teorie a căcatului” pentru că sunt sigur că nu e primul scriitor din literatura universală care să se folosească de căcat pentru a încerca să transmită, la modul subtil, acel ceva. Din start, e necesar să înţelegeţi că nici nu fac mişto, nici nu e aceasta esenţa cărţii (deci nu renunţaţi la ideea de a citi Kundera doar pentru modalitatea prin care aleg eu să-i prezint cartea). Un citat ar fi ilustrativ:

[...] cum a murit de fapt fiul lui Stalin, Iakov. Prizonier în timpul celui de-al doilea război mondial, fusese internat în acelaşi lagăr de concentrare cu nişte ofiţeri englezi. [...] Englezilor nu le plăcea să-şi vadă latrinele spurcate cu căcat, chiar dacă era vorba de căcatul odraslei celui mai puternic bărbat al lumii, la vremea respectivă. Îi reproşau comportamentul şi el se socoti ofensat. Îi reproşară încă o dată şi încă o dată până într-o zi, când îl siliră să cureţe latrinele. Se supără, se luă la harţă cu ei, se bătu. În cele din urmă, ceru să fie primit în audienţă de comandantul lagărului, spre a-i solicita să arbitreze diferendul lor. Dar neamţul, prea înfumurat de importanţa sa, refuză o discuţie despre căcat. Fiul lui Stalin nu fu în stare să îndure umilinţa şi, adresând cerului cele mai cumplite înjurături ruseşti, se năpusti spre gardul cu sârmă ghimpată, încărcat cu electricitate, cu care era împrejmuit lagărul de concentrare – şi gata.

[...]

Fiul lui Stalin şi-a jertfit viaţa pe altarul căcatului. A muri pentru căcat nu înseamnă o moarte păgubită de semnificaţii. Nemţii care şi-au sacrificat viaţa pentru a extinde cât mai departe spre răsărit graniţele imperiului lor, ruşii care au murit pentru a face ca puterea lor să ajungă cât mai departe spre apus, da, aceştia au murit, într-adevăr, jertfindu-se pe altarul unei prostii, iar moartea lor e lipsită de sens, şi de orice valoare generală. În schimb, moartea odraslei lui Stalin a fost singura metaforă în toiul universalei imbecilităţi a războiului mondial.

Prin urmare, căcatul poate fi valorizat astfel încât să reprezinte ceva pentru care merită să mori, pe când expansiunea unui imperiu ajunge să fie un ideal (nici nu-i putem spune “de căcat”) lipsit de orice valoare.

Mergând pe firul eseistic, cuvântul-cheie este analizat dintr-o perspectivă fundamentală pentru multă lume: legătura Dumnezeu-căcat. Concluzionează astfel autorul:

Fără nici un fel de pregătire de ordin teologic, copilul din mine a înţeles, spontan, totala incompatibilitate între căcat şi Dumnezeu şi, drept urmare, fragilitatea tezei fundamentale a antropologiei creştine, potrivit căreia omul a fost creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa. Una din două: ori omul a fost creat după chipul şi asemănarea Domnului şi atunci Dumnezeu are intenstine, ori Dumnezeu nu are intestine, şi omul nu seamănă cu El.

La fel ca şi copilul de 5 ani care ajunsese la această concluzie, spune autorul, şi vechii gnostici simţeau că problema de mai sus trebuie tranşată cumva, motiv pentru care “Valentin, Marele Maestru al gnozei din secolul al doilea, afirma că Isus mânca, bea, dar nu defeca“. Prin urmare, se ajunge la un corolar, stabilindu-se că:

Căcatul e o problemă teologică mai dificilă decât răul. Dumnezeu i-a dăruit omului libertatea de acţiune şi, în ultimă instanţă, putem admite că El nu e răspunzător de crimele umanităţii. Dar, responsabilitatea căcatului îi revine în întregime celui care a creat omul, şi numai Lui.

Concluzia apare ca adevărată şi nu este lipsită de importanţă: pentru ceea ce suntem din naştere, nu purtăm nicio vină; pentru ceea ce facem ca urmare a utilizării creierului primit la naştere devenim responsabili, deoarece procesul de raţionare ne aparţine 100%. Faptul că ne căcăm şi pute nu e vina noastră, e vina Creatorului (ca să rămânem în rând cu metafora lui Kundera). Când tragem un glonţ în capul unui om sau exterminăm un milion de oameni, nu e decât vina celor care au tras/au comandat să se tragă.

Apropiat de această problemă, a responsabilităţii, Kundera mai are o concluzie cât se poate de bine sintetizată:

Adevărata bunătate a omului nu se poate mainfesta în toată puritatea şi în deplină libertate, decât faţă de cei care nu reprezintă nici o forţă. Adevăratul test moral al umanităţii (cel mai radical, care se situează la un nivel atât de adânc, încât scapă privirii noastre) sunt relaţiile sale cu cei ce se află la cheremul ei: animalele. Aici s-a produs dezastrul fundamental al omului, atât de fundamental încât de aici decurg toate celelalte.

Prin urmare, moralitatea v-o puteţi măsura raportându-vă la comportamentul faţă de animale, cele care nu au o poziţie de forţă faţă de voi.

O imagine distinctă, raportat la “problematica căcatului”, o puteţi găsi la Suskind în “Porumbelul” şi la Brukner în “Luni de fiere“.

Ca concluzie (apropo de ce discutăm aici), principiile care decurg din această teorie a căcatului sunt:

1. Nu suntem vinovaţi de căcatul care iese din noi, ci de căcaturile pe care le facem altora.

2. Căcatul este o valoare pentru care merită să mori, mai ales dacă are legătură cu demnitatea ta. Subjugarea altora e un căcat fără valoare, pentru care mor doar proştii.

3. Moralitatea oamenilor se verifică prin raportare la relaţia lor cu animalele. Ea este una de căcat, dacă le are în vedere pe acestea ca simple obiecte.

De ajuns. Poate v-aţi scârbit de atâta căcat, deşi discuţia e una cât se poate de serioasă. Am vorbit însă destul pe tema asta. Vă sugerez să citiţi cartea dacă vă lipseşte o lectură originală. Dacă nu, măcar să reflectaţi puţin la teoria discutată.

]]> http://spreviitor.wordpress.com/2010/04/06/despre-o-noua-teorie-a-cacatului/feed/ 1 Futurologu' Kundera http://spreviitor.wordpress.com/2010/02/20/cei-mai-periculosi/ http://spreviitor.wordpress.com/2010/02/20/cei-mai-periculosi/#comments Sat, 20 Feb 2010 19:35:33 +0000 Shelfish_me http://spreviitor.wordpress.com/?p=363 Continue reading →]]> Nu e vorba de mafioţi sau bandele de prin sud care se înţeapă cu săbii. Nu e vorba nici de terorişti arabi sau alţi indivizi de genul ăsta. E vorba de avocaţi şi judecători. Ei sunt cei mai periculoşi. La volan! Cine zice? Zic mai mulţi: Juridice (de aici am aflat prima dată), Auto.ro, până şi Media Fax zice asta.

Ce e de fapt important la ştirea asta? E faptul că e inutilă! Studiul pe care se bazează ştirea e realizat pe nişte şoferi din SUA, care au accesat insurance.com şi care au recunoscut că au suferit sau au provocat accidente rutiere. HOLD THE LINE THERE! Observaţi cât e de relevant studiul. Intră unii pe un site oarecare de asigurări, bifează că au fost implicaţi într-un accident, mai bifează şi profesia şi BUM! there is your survey! Ce nu înţeleg e: dacă respondenţii se împart în persoane care au suferit (deci nu au fost de vină) şi care au cauzat (deci au fost de vină) accidente, sunt curios, ăia care au suferit accidente (în speţă avocaţii şi judecătorii) au intrat în rândul celor periculoşi la volan?

De fapt, ce m-a enervat pe mine de la început (da, asta e starea care mi-a creat-o) e modul în care s-au trezit cei de la Juridice să-şi facă singura ştire dintr-o zi de sâmbătă. Hai să dăm search pe goagăl după cuvinte cheie gen “avocat” sau “judecător” şi să facem o ştire de două rânduri, trei surcele.

Ca să vă dau un exemplu de studiu relevant la noi, dragi colegi de pe Juridice, mi-au fost suficiente două minute de goagăl cu searchul “cei mai periculoşi şoferi” ca să găsesc un studiu relevant pentru .RO: Cei mai periculoşi şoferi sunt tinerii, ne zicea, încă din 7.01.2010, Adevărul. Cred că voi pe atunci aşteptaţi popa cu sfinţitul redacţiei. Altfel nu îmi explic de ce logica voastră într-ale ştirilor relevante a cam intrat la apă. Fie ea şi sfinţită…