Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de peşti. După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, şed jos, aleg în vase ce este bun şi aruncă afară ce este rău. Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni şi-i vor arunca în cuptorul aprins. (Matei 13,47-50)

După cum în năvod se adună atât peştii doriţi, cât şi cei nedoriţi, tot la fel prin predicarea Evangheliei vin în biserică tot felul de oameni. Lumea este foarte dornică să arate spre păcatele şi greşelile clare din viaţa unor persoane care se consideră creştine. Lumea critică biserica din cauza inconsecvenţelor din viaţa unora dintre membrii ei. Câteodată chiar şi creştinii sinceri se împotmolesc din cauza păcatelor pe care le văd în biserică şi se întreabă dacă nu cumva Dumnezeu scuză astfel de păcate. Însă parabola lui Isus ne arată că, deşi binele şi răul coexistă astăzi în biserică, judecata de la sfârşitul timpului îi va despărţi pe urmaşii adevăraţi ai lui Hristos de pretinşii Săi urmaşi. Chiar dacă acum lucrul acesta nu este vizibil, la judecată se va vedea teribil de clar cine sunt nelegiuiţii şi cine sunt neprihăniţii.Atât parabola neghinei, cât şi parabola năvodului ne învaţă că nu va exista niciodată o vreme în care toţi cei nelegiuiţi să se convertească şi să se întoarcă la Dumnezeu. Totodată, aceste pilde ne arată că după judecată nu mai există un timp de probă. Încheierea lucrării Evangheliei va fi urmată imediat de despărţirea celor buni de cei răi şi de hotărârea finală a destinului fiecărei categorii.

Un gând inspirat: „Dumnezeu nu doreşte să distrugă pe nimeni.[…] Pe întregul parcurs al timpului de probă, Duhul lui Dumnezeu îi îndeamnă pe oameni să accepte darul vieţii. Numai cei care resping îndemnurile Sale sunt lăsaţi să piară. Dumnezeu a declarat că păcatul trebuie nimicit din cauza influenţei lui distrugătoare asupra universului. Cei care se ataşază de păcat vor pieri odată cu nimicirea acestuia.”(Parabolele Domnului Hristos, pag. 123)

Mesajul zilei: Caracterul, nu declaraţia de credinţă, decide care va fi destinul nostru veşnic.

Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. Şi, când găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce de vinde tot ce are şi-l cumpără. (Matei 13,45.46)

Hristos Însuşi este perla de mare valoare. Toată plinătatea divinităţii se concentrează în El. Neprihănirea Sa, asemenea unei perle curate şi albe, nu are niciun defect şi nicio pată. În Hristos, găsim tot ce poate să satisfacă nevoile şi năzuinţele sufletului omenesc, atât pentru viaţa aceasta, cât şi pentru cea viitoare. Răscumpărătorul nostru este ca un mărgăritar atât de preţios, încât întrece orice asemănare.În parabolă, mărgăritarul nu este primit în dar. Negustorul îl cumpără,dând pe el tot ce are. Într-un anumit sens, Isus este darul pe care l-am primit din cer. Dar într-un alt sens, El ne costă tot ce avem şi suntem.Trebuie să ne dăm pe noi înşine Lui fără rezerve – suflet, trup şi spirit – şi să trăim o viaţă de ascultare de bunăvoie faţă de cerinţele Sale. Este adevărat că nu putem niciodată să ne câştigăm mântuirea, dar trebuie să o căutăm cu seriozitate şi să fim dispuşi să renunţăm la tot ca să o dobândim.

Se pare că unii caută neîncetat perla, dar nu reuşesc să o găsească. Ei nu renunţă în întregime la obiceiurile rele. Nu mor faţă de ei înşişi pentruca Hristos să poată locui în ei. Nu şi-au învins ambiţia nesfântă şi iubirea de atracţiile lumii. Ei par să ajungă foarte aproape – aproape creştini, dar niciodată pe deplin creştini –, dar nu reuşesc să intre în Împărăţia cerurilor. „Aproape mântuit” înseamnă pierdut pentru totdeauna.

Un gând inspirat: „[La Cincizecime], Spiritul Domnului Hristos anima întreaga adunare, deoarece găsiseră Mărgăritarul de mare preţ.

Aceste scene urmează să se repete cu o putere şi mai mare. […] Puterea Duhului Sfânt Îl va descoperi încă o dată pe Domnul Hristos în plinătatea slavei Sale. Oamenii vor înţelege valoarea Perlei de mare preţ şi vor declara asemenea apostolului Pavel: ’Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri le-am socotit ca o pierdere din pricina lui Hristos…’ (Filipeni3,7.8)” (Parabolele Domnului Hristos, pag. 121

Mesajul zilei: Evanghelia lui Hristos este o binecuvântare pe care o poate avea oricine – atât cei săraci, cât şi cei bogaţi.

Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o ţarină. Omul care o găseşte, o ascunde; şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea. (Matei 13,44)

Tarina în care se află comoara reprezintă Sfânta Scriptură. Iar comoara este Evanghelia. Mulţi oameni deţin informaţiile Bibliei, dar nu înţeleg Evanghelia.Dumnezeu nu ascunde adevărul Său de privirea oamenilor. Ei singuri îl pun în umbră din cauza modului în care acţionează. Hristos le-a oferit evreilor numeroase dovezi că El este Mesia, dar cei mai mulţi au refuzat să Îl primească, fiindcă pentru aceasta aveau nevoie de o anumită schimbare în viaţa lor. Ei au respins comoara Evangheliei – cel mai mare dar pe care putea Dumnezeu să-L ofere.Teoriile şi speculaţiile omeneşti nu vor conduce niciodată la înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu. Cei care presupun că înţeleg filozofia consideră că explicaţiile lor sunt necesare pentru descoperirea comorilor cunoaşterii şi pentru împiedicarea intrării ereziilor în biserică. Însă tocmai aceste explicaţii au introdus teorii false şi erezii. Oamenii s-au străduit din răsputeri să explice anumite pasaje din Biblie pe care le considerau complicate, însă prea adesea eforturile lor nu au făcut altceva decât să creeze confuzie, nu să clarifice.

Este nevoie de credinţă – luminată de raţiune şi controlată de o inimă capabilă să discearnă lucrurile – pentru a recunoaşte şi a aprecia comoara cerească. Această credinţă nu poate fi despărţită de pocăinţă şi de transformarea caracterului. A avea credinţă înseamnă a găsi şi a accepta comoara Evangheliei, cu toate obligaţiile pe care le presupune.Fără ochiul credinţei, noi nu putem „vedea” comoara Evangheliei.

Un gând inspirat: „Dacă ar fi ascultători, oamenii ar înţelege planul guvernării lui Dumnezeu. […] Fiinţele omeneşti ar fi întru totul diferite de ceea ce sunt acum, deoarece explorarea comorilor adevărului le înnobilează. Taina mântuirii, întruparea Domnului Hristos şi jertfa Sa ispăşitoare nu ar fi doar nişte idei vagi în mintea noastră, aşa cum sunt în prezent. Nu numai că am înţelege mai bine aceste subiecte, dar le-am preţui mai mult.” (Parabolele Domnului Hristos, pag. 114)

Mesajul zilei: Comoara Evangheliei se află la dispoziţia tuturor celor care sunt dispuşi să facă orice sacrificiu pentru a intra în posesia ei. Pentru aceasta este nevoie de predarea completă a eului.

Cu ce voi asemăna Împărăţia lui Dumnezeu? Se aseamănă cu aluatul, pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină, până s-a dospit toată. (Luca 13,20.21)

Printre evrei, aluatul era considerat uneori un simbol al păcatului.Cu ocazia Paştelui, oamenilor li se poruncea să scoată din casalor aluatul, ca semn al îndepărtării păcatului din inima lor. Hristos i-a avertizat pe ucenicii Săi: „Păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia” (Luca 12,1). Însă în parabola aceasta, aluatul este folosit pentru a ilustra ceva cu totul diferit: puterea harului lui Dumnezeu de a însufleţi şi a pătrunde în viaţa omului.Prin această parabolă, Isus voia să arate că nimeni nu a căzut atât de departe de idealul Său, încât să treacă dincolo de graniţa acţiunii harului puternic al lui Dumnezeu. El aşază un nou principiu de viaţă spirituală în toţi cei care se vor supune Duhului Sfânt.Aluatul acţionează din interior spre exterior atunci când este amestecat cu făina. La fel este şi cu harul lui Dumnezeu: el transformă viaţa dinăuntru în afară. Schimbarea de suprafaţă nu este suficientă pentru a ne aduce în armonie cu Dumnezeu. Mulţi oameni încearcă să-şi schimbe viaţa în felul acesta, însă nu încep cu ceea ce trebuie. Trebuie să înceapă cu schimbarea inimii.

Esenţa neprihănirii este loialitatea faţă de Răscumpărătorul nostru.Aceasta ne va determina să facem binele fiindcă este bine, fiindcă facerea de bine este plăcută lui Dumnezeu.

Un gând inspirat: „Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să aibă un efect sfinţitor asupra relaţiilor noastre cu fiecare membru al familiei umane. Aluatul adevărului nu va da naştere unui spirit de rivalitate, ambiţiei sau dorinţei de a ocupa primul loc. Iubirea adevărată, de origine cerească,nu este instabilă şi egoistă. Ea nu depinde de laudele oamenilor. […] Un asemenea credincios nu-i iubeşte pe semenii lui doar pentru că aceştia îl iubesc şi îi împlinesc dorinţele sau pentru că îi apreciază meritele, ci pentru că aceştia sunt proprietatea răscumpărată a lui Hristos.” (Parabolele Domnului Hristos, pag. 101, 102)

Mesajul zilei: Harul lui Dumnezeu acţionează în noi precum aluatul:el pătrunde în fiecare domeniu al vieţii noastre cu puterea Sa divină.

Noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu. (1 Corinteni 3,9)

Dumnezeu vrea să ne înveţe multe lucruri din acţiunea de însămânţare şi din modul în care cresc plantele după ce ies din sămânţă.Toate lucrurile din natură funcţionează după legile lui Dumnezeu.Ar trebui să îi învăţăm pe copiii noştri cum să recunoască puterea Sa care acţionează în lucrurile din natură, cu scopul ca ei să vadă mâna Sa şi în realităţile spirituale. Ei vor putea să aibă credinţă în El şi îşi vor da seama de puterea Lui în viaţa lor, atunci când vor ajunge să înţeleagă modul în care El are grijă de nevoile tuturor fiinţelor vii. Ei vor fi mai capabili să coopereze cu El în viaţa de zi cu zi.Putem observa în natură cooperarea dintre efortul divin şi cel uman în creşterea plantelor. Dacă omul nu seamănă sămânţa, nu va exista nici o recoltă. Însă fără puterea lui Dumnezeu, care ofera lumina şi ploaia de care e nevoie, seminţele nu vor germina şi nici nu vor creşte. La fel se întâmplă şi în lumea spirituală. Noi, oamenii, avem un rol de îndeplinit în formarea caracterului şi în fiecare aspect al lucrării creştine, însă trebuie să lucrăm în armonie cu puterea divină, altfel eforturile noastre vor fi zadarnice.

Pe măsură ce copiii noştri cresc, trebuie să cultivăm în ei darurile şi trăsăturile corespunzătoare fiecărui stadiu de dezvoltare, lăsându-i să se dezvolte natural, asemenea plantelor din grădină. În acest fel, Semănătorul va planta în sufletul lor seminţele care vor dăinui pentru totdeauna.

Un gând inspirat: „În legile lui Dumnezeu din natură, efectul urmează cauzei cu o certitudine care nu dă greş. Secerişul va arăta cum s-a realizat semănatul. Agricultorul leneş este condamnat chiar de lucrarea lui. Recolta va fi o mărturie împotriva lui. Tot aşa este şi în domeniul spiritual: credincioşia fiecărui lucrător este evaluată prin rezultatele muncii sale. Recolta dezvăluie caracterul lucrării, arătând dacă a fost atentă sau neglijentă. Astfel, soarta lucrătorului se hotărăşte pentru veşnicie.” (Parabolele Domnului Hristos, pag. 84)

Mesajul zilei: Caracterul creştin nu este rezultatul întâmplării. Seminţele semănate vor avea o recoltă sigură  fie pentru viaţă, fie pentru moarte.

El a mai zis: ,,Cu Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânţa în pământ; fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua, sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum… Şi când este copt rodul, pune îndată secera în el, pentru că a venit secerişul.” (Marcu 4,26-29)

După cum agricultorul trebuie să pregătească solul pentru însămânţare, tot la fel trebuie să pregătească şi învăţătorul adevărului solul inimii. El trebuie să semene sămânţa, însă numai puterea lui Dumnezeu poate genera viaţă spirituală. Germinarea seminţei reprezintă începutul vieţii spirituale, iar creşterea plantei este un simbol al creşterii creştine. Nu poate exista viaţă fără creştere – nici în natură şi nici înÎmpărăţia harului lui Dumnezeu. Plantele cresc fără zgomot şi aproapepe neobservate. Creşterea spirituală este la fel. Viaţa noastră spirituală poate fi desăvârşită în orice etapă a creşterii, însă va exista un progres continuu dacă este împlinit scopul lui Dumnezeu. Sfinţirea este o lucrare de o viaţă.

Scopul cu care agricultorul seamănă sămânţa şi cultivă plantele este acela de a obţine o recoltă bogată. Tot la fel, Hristos doreşte să Se reproducă în inima tuturor oamenilor. Scopul vieţii creştine este acela de a aduce roade: reproducerea caracterului lui Hristos în viaţa noastră astfe lîncât să Îl putem împărtăşi altora.

Un gând inspirat: „’Când este copt rodul, pune îndată secera în el,pentru că a venit secerişul.’ Domnul Hristos aşteaptă cu nerăbdare manifestarea caracterului şi a vieţii Sale în biserica Sa. Când caracterul lui Hristos va fi reprodus în mod desăvârşit în cei ce fac parte din poporul Său, El va veni pentru a-i revendica drept copiii Săi.

Este privilegiul fiecărui creştin nu numai să aştepte, ci să şi grăbească venirea Domnului Isus Hristos (2 Petru 3,12). Dacă toţi cei care pretind că poartă Numele Său ar aduce roade spre slava Lui, cât de rapid ar fi semănată sămânţa Evangheliei în întreaga lume!” (Parabolele Domnului Hristos, pag. 69)

Mesajul zilei: Creşterea spirituală este rezultatul natural al locuirii Domnului Hristos în inimă. Dacă locuieşte în noi, El va reproduce caracterul Său în viaţa noastră.

Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. (Matei 7,1)

Efortul de a obţine mântuirea prin fapte, după cum a arătat Isus, îi determină în mod inevitabil pe oameni să inventeze tot mai multe reguli care să constituie o barieră împotriva păcatului. Însă după ce constată că nu reuşesc să păzească Legea, ei vin cu şi mai multe prescripţii în încercarea de a se constrânge pe ei şi pe alţii. În cele din urmă, ţinta lor ajunge să fie aceea de a-L impresiona pe Dumnezeu, nu de a-L onora prin viaţa lor.

Un astfel de sistem, cu multitudinea lui de reguli, ne va determina să îi judecăm pe toţi cei care nu reuşesc să atingă standardul stabilit. Atmosfera de egoism şi de critică îngustă înăbuşă sentimentele nobile şi altruiste şi ne transformă în judecători egocentrici şi în spioni meschini.

Isus a mai subliniat o problemă legată de transformarea propriilor opinii – a concepţiilor personale cu privire la ce suntem datori să facem sau a modului în care interpretăm Scriptura – într-un criteriu pe baza căruia îi judecăm pe alţii. Cei care fac aşa, în multe cazuri, nu trăiesc în conformitate cu propriile idealuri. Ei îi judecă pe alţii şi nu văd propriile greşeli.

Oamenii pot judeca numai în funcţie de ceea ce văd. Noi nu cunoaştem motivaţiile interioare ale faptelor altuia şi nu ştim nici modul în care Domnul călăuzeşte respectiva persoană. Cel vinovat de o greşeală este de regulă primul care îi bănuieşte pe alţii de greşeala respectivă. Prin condamnarea altcuiva, încercăm deseori să tăinuim sau să scuzăm răul din inima noastră.

Un gând inspirat: „Doreşti să devii un urmaş al Domnului Hristos şi totuşi nu ştii cum să începi? Te afli în întuneric şi nu ştii cum să găseşti lumina? Urmează lumina pe care o ai. Hotărăşte-te să păzeşti ceea ce ştii din Cuvântul lui Dumnezeu. […] Dacă accepţi Cuvântul Său cu credinţă,el îţi va da puterea de a asculta. Când acorzi atenţie luminii adevărului pe care o ai, vei primi o lumină mai mare. Tu clădeşti pe Cuvântul lui Dumnezeu, iar caracterul tău se va forma după modelul caracterului lui Hristos.” (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pag. 150)

Mesajul zilei: Obiceiul de a-i judeca pe alţii, de a-i critica şi de a le găsi greşeli este un semn că viaţa noastră nu este dreaptă şi că nu am simţit, personal, harul iertător al lui Dumnezeu.

Într-o zi, Isus Se ruga într-un loc anumit. Când a isprăvit rugăciunea, unul din ucenicii Lui I-a zis: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum i-a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui.” (Luca 11,1)

Isus a rostit Rugăciunea Domnească de două ori: o dată înaintea mulţimii, în Predica de pe Munte, şi a doua oară, după câteva luni,doar înaintea ucenicilor. Într-o zi, ucenicii s-au întors şi L-au găsit pe Isus cufundat în rugăciune înaintea Tatălui Său. Inima lor a fost mişcată şi I-au cerut să îi înveţe să se roage. Ei ştiau că El petrecea multe ore în rugăciune şi că aceasta îi dădea energie ca să Îşi împlinească lucrarea zi de zi.

Ca răspuns la cererea lor, Isus nu le-a oferit o nouă formă de rugăciune,ci a repetat ceea ce îi învăţase deja. Ei aveau nevoie să înţeleagă mai bine învăţătura pe care le-o oferise anterior.

Când ne-a dat un model de rugăciune, Isus nu a intenţionat ca noi să ne limităm doar la acele cuvinte. Ideile din Rugăciunea „Tatăl nostru” ar trebui incluse în orice rugăciune. Trebuie să vestim Numele lui Dumnezeu prin toate faptele noastre. Rugăciunea „Tatăl nostru” ne invită să ne însuşim caracterul Său. Noi nu putem sfinţi Numele Său, nu Îl putem reprezenta în lume, dacă în viaţa şi în caracterul nostru nu manifestăm viaţa şi caracterul lui Dumnezeu.

Un gând inspirat: „Ultima propoziţie a Rugăciunii Domneşti, ca şi prima, ne îndreaptă atenţia spre Tatăl nostru ca fiind mai presus de orice stăpânire, orice autoritate şi orice nume care ar putea fi rostit. Mântuitorul vedea viitorul ucenicilor Săi şi ştia că anii care urmau nu erau aşa cum visau ei, plini de strălucirea prosperităţii şi a onoarei lumeşti, ci întunecaţi de furtunile urii omeneşti şi ale furiei satanice. […]În rugăciunea care exprimă nevoile lor zilnice, ucenicii Domnului Hristos erau îndrumaţi să privească mai presus de orice putere şi stăpânire a răului, spre Domnul Dumnezeul lor, a cărui Împărăţie guvernează totul şi care este Tatăl şi Prietenul lor veşnic.” (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pag. 120)

Mesajul zilei: Avem privilegiul de a veni înaintea Tatălui, în rugăciune, ori de câte ori se iveşte o ocazie; Lui Îi place să asculte laudele şi cererile noastre.

Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Matei 28,18-20)

Aproximativ cinci sute de credincioşi s-au adunat pe un munte din Galileea, dornici să înveţe tot ce se putea de la ucenicii care Îl văzuseră pe Isus după înviere. Deodată, Isus a venit şi li S-a arătat tuturor. Ei I s-au închinat, dar nu toţi. Unii încă se mai îndoiau. Aşa va fi întotdeauna.

Aceasta a fost singura ocazie de după înviere în care Domnul S-a întâlnit cu mulţi credincioşi odată. În cuvântarea Sa, le-a arătat clar că jertfa Lui în favoarea oamenilor era deplină, completă. Condiţiile ispăşirii fuseseră îndeplinite şi acceptate de Tatăl. Acum Se ducea la tronul lui Dumnezeu ca să înceapă lucrarea de mijlocire.

În continuare, El a explicat că urmaşii Săi trebuie să conlucreze cu Dumnezeu pentru a-şi recăpăta sănătatea trupului şi a sufletului. Bolile oamenilor – atât cele fizice, cât şi cele spirituale – sunt cauzate de încălcarea legilor lui Dumnezeu.

Un gând inspirat: „Evanghelia trebuie vestită nu ca o teorie lipsită de viaţă, ci ca o putere vie, care schimbă viaţa. Dumnezeu doreşte ca toţi cei care vor accepta harul Său să fie martori ai puterii Lui. El îi primeşte cu plăcere chiar pe aceia a căror purtare L-a supărat mai mult; dacă se pocăiesc, El le dă Duhul Său cel Sfânt. […] El ar vrea ca slujitorii Săi să dea mărturie despre faptul că, prin harul Său, oamenii pot avea un caracter asemenea cu al lui Hristos şi se pot bucura, fiind siguri de marea Lui iubire. Dumnezeu ar vrea ca noi să dăm mărturie despre faptul că El nu poate fi mulţumit până când oamenii nu sunt recâştigaţi şi repuşi în sfintele drepturi de copii ai Lui.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 826)

Mesajul zilei: Esenţa Evangheliei constă în refacerea caracterului lui Dumnezeu în fiecare om în parte.

După aceea Isus S-a mai arătat ucenicilor Săi la Marea Tiberiadei. (Ioan 21,1)

Petru, cu vechea lui pasiune pentru pescuit, le-a propus ucenicilor să prindă peşte. Cu toţii aveau nevoie de hrană şi de haine, iar câştigul obţinut avea să le satisfacă necesităţile. Însă nu au prins nimic toată noaptea.Isus Se afla pe ţărm şi îi urmărea, nevăzut de ucenici. La ivirea zorilor, Străinul de pe ţărm i-a îndemnat să îşi arunce mrejele în partea dreaptă a corabiei, şi acestea s-au umplut imediat cu peşte. Isus le-a spus să aducă peştele la ţărm şi să se servească din hrana pe care le-o pregătise.Două dintre problemele care trebuiau rezolvate erau tăgăduirea ruşinoasă a lui Petru şi refacerea încrederii ucenicilor în el. Păcatele tainice trebuie mărturisite în taină înaintea lui Dumnezeu, însă păcatul public necesită o mărturisire publică.În timpul mesei, Isus l-a întrebat pe Petru: „Simone… Mă iubeşti?”(Ioan 21,15) El a repetat această întrebare de trei ori şi tot de trei ori Petru i-a dat acelaşi răspuns. Petru L-a negat pe Domnul de trei ori în public şi şi-a exprimat pocăinţa sinceră de trei ori, tot în public. Prima lucrare pe care i-a încredinţat-o Isus a fost aceea de a paşte „mieluşeii” – pe cei tineri în credinţă – o lucrare în care Petru avea puţină experienţă.Din discuţia aceasta, ucenicii au învăţat cum să se poarte cu răbdare,compasiune şi iubire iertătoare faţă de cei care nu reuşesc să-şi îndeplinească îndatoririle. Fără dragostea lui Hristos în inimă, lucrarea liderului creştin nu reuşeşte.

Un gând inspirat: „Înainte de căderea lui, Petru vorbea totdeauna necugetat, pripit. Era totdeauna gata să-i corecteze pe alţii, să-şi spună părerea, fără să înţeleagă el însuşi despre ce este vorba sau ce trebuia să spună. Dar Petru cel pocăit era altfel. Şi-a păstrat fervoarea de pe vremuri, iar harul lui Hristos i-a călăuzit zelul. Nu mai era nici pripit, nici încrezut, ci liniştit, stăpân pe sine, gata să se lase învăţat. Astfel, el putea să pască atât mieluşeii, cât şi oile turmei lui Hristos.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 812, 815)

Mesajul zilei: Chiar şi cei care cad în păcate mari pot fi iertaţi şi pot fi folosiţi cu succes în lucrarea lui Dumnezeu.