N-am avut răgazul necesar pentru a cugeta asupra situației mele (prins în labirint/pe drumul spre ieșire/liber), însă am comandat cartea și acum, după ce-am primit-o și răsfoit-o pe îndelete, v-o pot recomanda și vouă.

Autorul mai are încă 100 de cărți disponibile. Cum puteți ajunge și voi în posesia unui exemplar? Oarecum simplu, cred. E suficient să-i accesați pagina oficială, iar detaliile vor veni de la sine.

Succes!

Offtopic: Îmi țineți pumnii întreaga săptămână viitoare, da?

©2010 Blogul lui dheo. All Rights Reserved.

(…) ăla are probleme serioase cu intelectul iar faptul că se află în clasa a XII-a e o imensă greșeală.

Am trecut și eu azi prin prima probă a examenului care acum câțiva ani se numea “de maturitate”. Constat însă că la fel de bine s-ar putea numi acum, “de constatare a faptului că elevii știu să citească “.

În ilustrarea ideii, plec de la varianta mea, cea cu numărul 60.

S-a nimerit să am un text scris de un critic literar despre viața unui scriitor. Și-au urmat întrebările:

1a. Cine este autorul textului și care e perspectiva lui de expunere a ideilor? (Numele autorului putea fi regăsit la finalul textului, iar dacă ai trecut doar de câteva ori pe la orele de literatură din liceu știi faptul că nu sunt decât două perspective din care poți aborda o temă – subiectiv și obiectiv).

1b. Care sunt cele trei idei din text? (Ideile fuseseră accentuate cu italic; în plus, autorul le marcase în expunerea personalității scriitorului despre care vorbea – prima confesiune, a doua confesiune, a treia confesiune)

1c. Ce tip de text este acesta? (Aici era un soi de grilă – descriptiv, informativ, narativ. N-aveai altceva de făcut decât să te uiți atent cum este transmisă informația și să alegi varianta corectă).

2. Care este rolul jucat de lectură în copilăria ta? (Mna, partea a doua a probei confirma tocmai ideea de la care am plecat – demonstra dacă meriți sau nu să fi într-o clasă terminală. Respectiv dacă poți avea o părere susținută de două argumente și finalizată cu o concluzie pentru a  răspunde apoi la una-două întrebări suplimentare).

Întreb:

• Nu-i puțin exagerat să consideri o asemenea probă drept un examen greu, care să te determine să pierzi nopți și zile sau să-l aștepți cu stres, cu frică?
• Nu-i puțin exagerat să pretinzi că un asemenea “joc” va conta la viitoarele interviuri de angajare ale absolvenților?
• Nu-i puțin exagerat să ai un examen la care nimeni nu poate fi respins?

P.S. A mai scris și sadak pe aceeași temă.

P.S.2 Oare cum vor fi următoarele două teste de incompetență?

©2010 Blogul lui dheo. All Rights Reserved.

Cuvânt înainte: Da, știu că de când am apăsat aici ultima dată butonul “publish” au trecut aproape patru luni, timp în care am tot promis că revin, că voi scrie din nou zilnic șamd, dar chiar nu e timpul pentru explicații acum. O să aloc acestei teme un articol aparte. Curând.

Subiectul însemnării de față îl constituie cea mai recentă decepție a mea, una venită din partea unei companii de la care aveam așteptări mari. Însă, pentru a fi înțeleasă, povestea trebuie luată de la capăt.

După ce stimabilul amic afaith mi-a făcut capul făcut pătrat în ultimele două-trei luni în legătură cu mult lăudatul xDrive și experiența avută de el la Pitești, la BMW xDrive Tour, nu mică mi-a fost bucuria atunci când am intrat în contact pe twitter, respectiv Facebook cu reprezentanța argeșeană a mărcii.

Cândva la începutul lunii ianuarie, mailul mă anunța că am primit pe Facebook o invitație la un nou eveniment. Surpriză! Venise rândul meu să mă “joc” cu un BMW. Însă cum invitația era una generică și nu eram foarte lămurit asupra unor aspecte, am cerut detalii pe twitter, detalii care au venit după câteva zile. Nu era grabă, însă. Totul mergea în direcția bună. Iar lucrurile au devenit și mai roz alte câteva zile mai târziu, când am fost contactat telefonic. Telefon care (la fel ca și în cazul celorlalți participanți) a însumat o mulțime de întrebări: vârstă, greutate, înălțime, ocupație, disponibilitate de a testa echipamentele K2 cât și răspunsul pentru două întrebări personale:

• Participarea la test-drive (atenție, participarea, NU conducerea uneia dintre mașini) e condiționată de deținerea unui carnet de conducere? Răspuns: “Nu!”
• Informația de pe twitter, conform căreia invitații pot aduce pe cineva cu ei e reală? Răspuns: “Da! În plus, dacă vrei să vii cu doi prieteni nu e nicio problemă, îi înscriem pe amândoi.”

După ce prietenii cu care plănuiam să fac acest drum au fost la rândul lor confirmați telefonic, am început să facem planuri în legătură cu modul în care vom petrece ultima zi a lunii ianuarie în Poiana Brașov.

Astfel că zorii zilei de duminică ne găseau în acceleratul de București, mărșăluind cu zâmbetul pe buze spre destinație. Undeva în jurul orei 11:00, eram deja la baza pârtiei, lângă corturile BMW. Jucăriile erau parcate frumos, în două șiruri, așteptându-și cuminți testerii. Deși programarea noastră era pentru ora 14:00, am intrat în primul cort pentru a ne interesa care e orarul celor de la K2 – când e programat testul echipamentelor lor, în ce constă, șamd.

Am constatat uimiți, că deși telefonic ni se spusese că băieții de la K2 sunt pe pârtie întreaga zi, timp berechet pentru a vedea cât de bune sunt (sau nu) produsele lor, piaristele de la fața locului au contrazis acea informație, spunând că vom avea acces la respectivele echipamente doar DUPĂ drive-test. Eh, ăsta să fie necazul cel mai mare, când pârtia e la doi pași iar de zăpadă nu ducem lipsă!

La 13:30 dăm jos cuminți schiurile și clăparii pe care-i închiriasem și ne prezentăm pentru a doua oară la intrarea în cort. Suntem verificați pe listă, e confirmat faptul că suntem acolo și suntem invitați să completăm un sondaj de opinie și o declarație pe proprie răspundere care confirma faptul că n-am consumat băuturi alcoolice.

Luăm pixurile și hârtiile și ne așezăm pentru a le completa, când o domniță cu zâmbetul pe buze se apropie și ne curmă brusc visul:

- Ați mai condus un BMW până acum, da?

- Nu.

- Aveți peste 21 de ani, da?

- Adică?

- Adică nu puteți participa la test-drive dacă nu aveți peste 21 de ani și o experiență minimă de un an ca șofer.

- Păi, stați o secundă, noi am fost confirmați telefonic, ocazie cu care am fost întrebați care e vârsta noastră. Știați că avem doar 18 ani. Am vorbit chiar aseară cu cineva de aici și nu ni s-a dat de înțeles că ar fi vreo problemă.

- Ne pare rău! Traseul e prea dificil și nu putem să vă permitem să urcați la volan. Însă puteți compensa asta mergând la dealerul local și făcând acolo un test-drive.

- Păi și noi am venit degeaba?

- Ne pare rău (…)

- Ok, nu putem conduce, dar nici să stăm în mașină pe bancheta din spate nu se poate?

- Mașinile sunt pline. Unde să vă ia, că n-au loc!

- Bun, fie, nici asta, dar atunci măcar să ne bucurăm de echipamentele K2.

- Mergeți la colega mea pentru a vă pune o brățară pe mână pentru a avea acces în celălalt cort.

Brățări galbene, indicarea direcției spre celălalt cort, apoi tăcere.*

*Tăcere = trimis dintr-un cort în altul, trei oameni cu ecuson care au ridicat din umeri, fără să știe care e rostul lor și-al nostru, inclusiv tipul de la bar, indicat de către ceilalți doi, apoi neștiința și indiferența celorlalți.

Întrebări:

• Cât de greu e să-ți dai seama, ca organizator, după ce un candidat ți-a spus telefonic vârsta – 18 ani, că acesta nu-ți îndeplinește regulile (1 an vechime impune o vârstă de minim 19 ani, bănuiesc; cea de-a doua regulă, cea cu 21 de ani e evidentă)?
• Plecând de la premisa că domnițele cu care am vorbit noi nu știau de regulile astea, cât de greu e să-ți pui departamentul de comunicare să învețe un regulament de desfășurare a unui test drive? Mai dă-l încolo, că doar nu e codul juridic de drept civil și penal!
• Cât de greu e să publici acest gen de detalii pe blogul oficial, în loc să ocupi pagini întregi cu comunicate de presă?
• Cât de greu e să ai 2-3 oameni competenți la locația test-driveului care să știe să direcționeze pe cei mai puțin cunoscători ai zonei/tipului de eveniment?
• Cât de greu e să-ți dai seama ca dacă trei oameni sunt pe-o listă, atunci teoretic este loc pentru ei în mașini? Ok, nu îndeplinesc niște condiții, dar faptul că n-au 21 de ani umple instant trei locuri?

Da, așa e, n-am avut un ecuson mare pe care să scrie numele unei reviste citită lunar de mii de pasionați de mașini. Probabil, la sfârșitul zilei organizatorii nici măcar nu și-au mai amintit de incident, la fel cum peste trei luni e posibil ca și cititorii mei să uite de acest articol.

Mie îmi rămâne însă un gust amar. Și o experiență nefericită cu un brand. Și irosirea, înainte de a începe a unei posibile “relații” cu o mașină.

Mă consolez la gândul că n-am pierdut o zi și n-am bătut 400 de kilometri degeaba. Călătoria a avut și părțile ei frumoase. Ar fi greu să nu le văd după ce-am tras o gură de aer de munte și-am savurat (în afara evenimentului) câteva ore pe pârtie. Însă test-driveul, punctul central al călătoriei, s-a dus. Și odată cu el și admirația aceea de copil inocent, față de o treabă aparent serioasă, făcută cu cap și cu atenție.

©2010 Blogul lui dheo. All Rights Reserved.

(Spot realizat de Iulian în cea de-a doua parte a proiectului său)

©2010 Blogul lui dheo. All Rights Reserved.

Ședință agitată la Inspectoratul Școlar Județean:

- Buey papushey, e octombrie, n-avem nici Crăciun, nici Paște, cu grevele ni s-a cam tăiat macaroana deocamdată, în campania prezidențialelor nu ne putem amesteca prea tare, deci…ce eveniment facem luna asta?

- Mâncu-ți gurița ta dulce, hai să facem o conferință!!!

- Păi…ce conferință?

- Nu știu, găsește și tu o temă incendiară! Droguri, sex, corupție!

- Ah, gata, am găsit, pupe-vă tata pe voi, facem una pe marginea legalizării drogurilor!

Deși forma prezentată mai sus e una foarte puțin probabilă fiindcă am aplicat unui scenariu ipotetic lupa ironiei, încă încerc să aflu ce e în capul oamenilor care fac evenimente doar de dragul de a le face. Da, e foamete mare pentru imaginea și piarul pe care le poate genera un eveniment!

Adică, ok, faci un eveniment pe o anumită temă, aduni niște oameni la el, însă dacă tot îl faci, fă-o cu cap, nenică! Urmărește un scop, asigură-te că vei obține niște rezultate (nu, rezultate nu înseamnă cinșpe’ comunicate de presă și trei jurnaliști prezenți în sală) și luptă pentru a atinge tot ce ți-ai propus.

La momentul ăsta nu pot fi decât dezamăgit de timpul aproape irosit azi la evenimentul de care vă povesteam aseară organizat prin IȘJ.

Concluzii generale:

• Organizarea a fost sub orice critică. Zero! Nulă! Dacă tot aduci niște oameni într-o clădire așa mare precum Casa de Cultură a Sindicatelor, asigură-te că lipsa unor mici indicatoare prin labirintul sălilor și etajelor va fi suplinit de trei-patru tipi postați în locuri cheie care pot îndruma participanții. Deasemenea, dacă promiți că vei avea o sesiune de întrebări și răspunsuri la sfârșit, nu expedia oamenii acasă înainte de a le da ocazia să pună întrebările pe care (probabil) le-au pregătit între timp!
• Au existat câteva nume grele în sală (liderul Crucii Roșii în județul Sibiu, oameni din filiala Sibiu a agenției anti-drog, psihologi, psihoterapeuți, o reprezentantă din partea Poliției) și suficienți elevi. Spațiul a fost destul de restrâns însă, o parte din cei prezenți fiind nevoiți să rămână în picioare. Sau, mai rău, în pragul ușii.
• Cum poți începe o conferință anti-drog spunând că NU AI DATE DEMOGRAFICE despre fenomen, singurele cifre pe care le poți da fiind NUMĂRUL CELOR TRATAȚI ÎN 2007?

Scurte idei culese din prezentări:

• Teoretic, drogurile ca fenomen există doar la nivelul capitalei.
• Dependenții de droguri sunt victime, nu infractori.
• Presa face o mare greșeală când prezintă doar elementele spectaculoase în ceea ce privește consumul de droguri (clasica imagine a traficanților imobilizați pe burtă cu mâinile la ceafă) în loc de a prezenta riscurile consumului.
• Alcoolul e la momentul actual un pericol mai mare decât drogurile din punct de vedere al fenomenelor infracționale pe care le provoacă.
• Cică o doză de heroină costă vreo 40 de ron iar dependenții iau vreo 3-4 doze pe zi.
• Gheorge Lazăr e singurul liceu din județul Sibiu unde elevii sunt prinși într-un program de educare-conștientizare care-i aduce pe ei înșiși la nivelul de a preda concepte despre droguri -așa numitul învățământ de la egal la egal.
• Dacă legalizarea drogurilor se va produce în viitorul apropiat, România nu va avea suficiente cadre pentru a face față fenomenului.

Nu voi încheia înainte de a puncta și câteva din cele mai interesante concluzii ale celui mai elaborat material anti-drog pe care l-am auzit vreodată. Cireașa de pe tort e faptul că a fost prezentat de doi puști de 15-16 ani.

• Nu există droguri ușoare! Conceptul de droguri ușoare a fost introdus de producători pentru a ne face să credem că ne putem juca cu focul fără a ne arde. A spune că există droguri ușoare e similar conceptului de rău mic și rău mare. Un hoț rămâne hoț indiferent de valoarea pagubei pe care o produce la fel cum drogurile rămân droguri indeferent cât ar vrea cineva să ne facă să credem că sunt inofensive.
• O prostie rămâne tot o prostie, indiferent câți oameni votează în favoarea ei.
• Nu toți cei care ne reprezintă sunt reprezentativi.
• Legalizarea drogurilor, prostituției și homosexualității fac parte dintr-un set de legi care sunt împotriva moralei, religiei și bunului simț.
• Noi nu putem fi de partea celor care-și fac rău în mod conștient.
• Hipioții anilor 70′, cei care încurajau drogurile, dragostea necenzurată și pervertirea gusturilor culturale sunt conducătorii noștrii contemporani.

©2010 Blogul lui dheo. All Rights Reserved.

Elevul: Nu, doamna profesoară. Ar fi durat prea mult. E fertilizare în vitro.

©2010 Blogul lui dheo. All Rights Reserved.

E greu. Ziua e scurtă, munca e multă, jobul aduce constant sarcini diferite, școala-și cere și ea partea (mai ales că acum ni se amintește din 5 în 5 minute că suntem în anul de studiu care se sfârșește cu un examen numit BAC), iar proiectele și grijile suplimentare nu prea obișnuiesc să-și ia concediu.

N-aș putea spune cât mă va ține noul val de entuziasm pentru colțișorul meu de internet, cert e că deocamdată scânteia s-a reaprins. Nu fac promisiuni (nu de alta, dar am observat că uneori e imposibil să mă țin de ele) însă voi  încerca să mai trec pe-aci din când în când în pofida aparentelor impedimente.

Și-acum, că tot am trecut peste introducere și momentul lacrimogen provocat de nostalgiile mele față de vara splendidă care tocmai s-a încheiat (da, știu, acum o lună; nu contează) să trecem la subiectul propriu zis al articolului:

Noul meu statut de președinte al consiliului de elevi pe școală îmi înlesnește mâine participarea la o conferință/ dezbatere publică (n-am foarte multe date la momentul ăsta) pe tema legalizării ierbii organizată prin/de inspectoratul școlar județean. Da, subiectul ăla ultra-mega-hyper discutat în ultima vreme. Iarba.

Cum spuneam, n-am (încă) prea multe certitudini în legătură cu modul în care se va desfășura activitatea însă dacă ar fi cazul să intervin în discuție, care ar trebui să fie unghiul din care abordez problema?

Legalizarea ierbii va influența în vreun fel oarecare școala? Cum?

P.S. Am promis mai sus că nu fac promisiuni dar uite că fac una. Dacă voi o să fiți generoși în a-mi împărtăși punctul de vedere asupra subiectului, eu o să fiu generos la rândul meu în a vă relata ce și cum s-a petrecut pe-acolo.

P.S.2 Pentru cititorii mei care sunt paraleli cu termenul sau dezbaterea (știu precis că există câțiva) – iarbă = termen folosit pentru marijuana și hașiș (mulțumesc de completare, Alinush!). Dezbaterea e pe marginea legalizării drogurilor ușoare în România.

©2010 Blogul lui dheo. All Rights Reserved.

Îmi tot scriam povestea şi o cântam în scări de bloc, pe timp de ploaie, în faţa băncilor pline de-admiratori, scăldate de palpabile, inofensive raze de soare, pe cărarea înconjurată de maci zâmbitori, umbrită de frunzele nucilor sub care mă adăposteam din când în când. Mi-amintesc şi acum ziua în care mi-am mânjit pentru prima dată inocenţa, încercând să le răpesc roadele.
De atunci mi-am cântat povestea pe străzile pe care nimeni nu te vede, pe cele unde nimeni nu te-aude, apoi de-a lungul celor unde oamenii te uită. Am păşit curajos pe punţile strâmte şi fragile ale încrederii, crescând până la înălţimea celor ce mi-au încurajat greşelile spre a mă prăbuşi mai repede în golul lumii lor, înşelându-mi aşteptările. Mă luam la trântă cu împotrivirile celor mulţi, ce mă privau de entuziasm. Acum, în mare parte, le ignor. Şi pe deţinătorii lor, deopotrivă. Tot ei sunt cei ce mă doresc perfect, deşi unii vor afirma altceva. Mă vor la timp, la timpul lor, atunci când au nevoie de vreo parte din mine, când poftele lor devin neînfrânate şi gata să mă-nghita într-o clipă. Şi dacă nu mă vor perfect, cel mai probabil şi dezamăgitor e gândul că nu mă mai vor deloc.

Însă acum, copilul ăsta este mai înalt şi are-un nume. Şi celelalte binecuvântări primite-odată cu acesta. Şi este încă, poate în mod surprinzător, un copil bun, prea bun pentru mulţi dintre cei care-l cunosc, cei care-l vor, cei care-l cheamă. Încă acordă-ncredere, însă atât cât se cuvine, iubeşte profund făr‘ a primi nimic în schimb, îşi poartă-n continuare curiozitatea spre extreme.
Cele mai bune prietene îi sunt câmpurile de editare. Pe ele se dezlănţuie, aleargă, dansează, urlă, tresare şi le udă cu lacrimi, mulţumită celor ce îl fac să plângă.
Acolo se nasc strugurii savuroşi din care se prepară vinul alb ce-i ţine companie în fiecare seară de vineri, până în ziua-n care îl va împărţi cu cineva care să-i returneze dragostea în cantităţi iresponsabile. Nu mai permite nimănui să facă sex cu talentul, frumuseţea ori cu inteligenţa lui, nu mai răspunde la telefon amăgirilor, nu le ascultă nici măcar mesajele vocale lăsate în căsuţa prăfuită.
Simte ca se iroseşte şi îmbătrâneşte mai repede decât ar trebui într-un oraş în care se perindă doar sufletele adormiţilor lumii acesteia.
Şi-a propus să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a-l părăsi, ca pe un vis urât uitat în zorii unei zile însorite şi să se-ndrepte cu tot ce a mai rămas bun în el către metropola unde, îmbrăţişat de semeni uimitori, îşi va regăsi casa.

Încă mai scriu poveşti. Poveşti în care tu te regăseşti.”

Pe tine ce te face uimitor? E vorba despre o culoare? Este vreun sunet sau un acord? Vreo scamatorie? Succesul dobândit la job? Un tic verbal sau un anume gest? Uimeşti prin aspectul tău? Numărul de cuvinte pe care le ţii minte? Viteza cu care străbaţi pe bicicletă străzile aglomerate? Colecţia ta de lacrimi? Puterea de convingere? Descărcările necontrolate de bună dispoziţie?
Acordă-ţi timp de cercetare şi descoperire a lucrurilor care te fac uimitor şi Iulian va scrie despre tine în cadrul următorului său proiect literar. Simte-te liber sa faci toate aceste lucruri cunoscute, scriind sau trimiţând la iulian_brudiu@live.com un filmuleţ cât mai grăitor.
Mai mult, vei putea apărea alături de alţi oameni uimitori într-un pictorial memorabil.

P.S. Citește și articolul “pereche” de pe blogul lui Iulian!

©2010 Blogul lui dheo. All Rights Reserved.

În ziua aceea blestemată, Ovidiu îşi scosese MPC-ul şi se aşezase confortabil în fotoliul gravitaţional. Câmpul gravitaţional îl menţinea în poziţia ideală pentru somn. Dădu la o parte casca şi se lăsă în voia viselor neprogramate fără să observe că uşa către ecluza exterioară rămăsese deschisă. Max stătu câteva momente lângă fotoliu, apoi plecă dând din coadă către uşa ecluzei.

Deşi era programat să asculte ordinele exprese ale stăpânului, din cauza pachetului premium Max avea un modul de independenţă care dădea impresia unor acţiuni autonome. Practic era vorba de acţiuni aleatoare, cele mai multe erau replici ale unora văzute la alte persoane. Max nu văzuse o altă persoană decât pe Ovidiu şi dintre toate acţiunile înregistrate, blestemăţia de software o replică pe cea de acţionare a ecluzei exterioare. Ieşi scuturând din coada pufoasă ca un salut neglijent către stăpânul tolănit confortabil în fotoliul gravitaţional.

Ecluza exterioară comunica direct cu liftul orizontal ce ducea către magistrala 3 de legătură cu celelalte colonii marţiene. Max profită de absenţa liftului aflat în spaţiul de docare şi plecă în singura direcţie disponibilă. În mod normal, aflat în raza apartamentului stăpânului Max era alimentat automat de la generatorul de nanounde dar la distanţa la care era acum acumulatorii erau pe cont propriu. Când ultimul strop de energie se scurse, Max înţepeni pe traseul turboliftului spre disperarea prietenilor şi familiei care urmăriseră totul prin fluxul MPC. Cei mai mulţi dintre ei au crezut că e un experiment trăznit al lui Ovidiu şi neavând toate datele problemei nu au sunat să îl avertizeze pe proprietar şi nici nu ar fi făcut-o dacă MPC-ul n-ar fi înregistrat exact momentul în care liftul a strivit şi împrăştiat jucăria preferată a prietenului lor. Abia atunci… (continuarea peste o săptămână dar puteți face sugestii de continuare a poveștii)

©2010 Blogul lui dheo. All Rights Reserved.

Pentru voi, ca luptători feroce în lupta împotriva deșertificării Terrei, implementarea lor la scară mondială e undeva sus pe “to-do list”. Însă vă rog, fiți practici pentru un minut:

Ați încercat vreodată să vă imaginați cam ce se întâmplă atunci când amplasezi o cutie de plastic pentru cu rahat în bătaia soarelui? Ați încercat să vă imaginați cam ce miros e înăuntru și cam cât de dezgustător ar trebui să fie petrecerea a mai mult de 3 secunde acolo? Sau cât de mișto ar trebui să fie imposibilitatea spălării mâinilor după ce ai terminat treaba?

Nu, bineînțeles că nu. În stare nouă, nefolosită, totul pare atât de pur încât ai vrea să-ți petreci întreaga viață într-o atmosferă atât de…ecologică.

Mă distrează gândul că veniți, le amplasați cu zel accentuând cu spor pe “conform normelor adoptate de CE hotărârea enșpe din 2007….” și-apoi plecați crezând că ați făcut cine știe ce treabă patriotică. La fel de comic e gândul că voi ne numiți sălbatici pe noi, țăranii, care mai avem încă toalete în fundul curții. Dar pe cuvântul meu că ale noastre sunt mult mai “ecologice” ca ale voastre. Gratuit. Fără campanii de conștientizare sau implementare. Fără o-en-geuri care să se dea peste cap făcând lobby pentru implementarea unor legi în sensul ăsta. Fără bani.

Dragilor, e-ok să promovați ecologia, dar nu faceți asta jertfind curățenia și împingând limita acceptabilului spre penibil!

Imagine făcută în Ungaria într-o parcare de pe autostradă unde toaletele normale fuseseră încuiate, șoferii fiind obligați să folosească una din cutiile alb-roșii.

Later edit: Ca să vezi cât de departe poate merge prostia, îți recomand un articol din 2007 despre cheltuirea eficientă a banului public.

©2010 Blogul lui dheo. All Rights Reserved.