all the small things

Mi-ai luat inima, si ai plecat cu ea

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 21 Nov 2011 13:15:00 +0000

Şoc şi groază! Un important clan de interlopi din Constanţa a fost acuzat de furt intelectual, după ce Sorinel Curcanu a constatat cu stupoare că mai mult de trei sferturi din celebrele sale melodii lipsesc cu desăvârșire.

'Deci mă suisem in jipan, eram cu fata alături, abia ne cunoscusem, și ce mi-am spus. Hai, ca să ne cunoaștem mai bine, îi pun un bestof de-al meu. Dau să pun cd-ul în player şi nimic. Linişte de-aia penibilă. La început ce mi-am zis, poate-o fi stricat. Am dat să încerc cu alt cd, Marcel Pavel Frumoasa mea, însă să vezi că ăsta al naibii mergea. Doar cd-ul meu era cu pauze şi hâr şi vreo 5 refrenuri. Deci cum să vă spun, melodiile mele lipseau de pe cd-ul meu! Am apărut şi drept papagal, că deh, eu compun doar pauze. Da’ lucrurile nu-s așa simple. Am dovezi că am fost păgubit’ a declarat indignat artistul.

Sorinel Curcanu, împreună cu fratele său mai mare Sorinoi, nu au stat cu mâinile in sân şi au organizat îndată o descindere în cartierul constănţean, verificând casetofoanele şi combinele muzicale din casa clanului Fuioare, unde cu stupoare au găsit versurile sechestrate într-un mic tonomat. În prezent, cei doi frați se chinuiesc să recompună originalul, pentru că în urma intervenției forțate, din celebrele hituri nu au rămas decât notele muzicale şi literele din versuri, răspândite la întâmplare. Partea grea însă acum începe, pauzele urmând a fi asamblate la locul potrivit într-un amplu proces de restaurare ce va avea loc în studioul amplasat într-un luxos document word pad al artistului.

Acuzația de furt intelectual va fi însoţită şi de o plângere de calomnie. «Vă dați seama, am apărut drept papagal. Ce şi-o fi zis fata, ia uite-l şi pe fraieru’ ăsta, se dă mare-artist dar el nu compune mai nimic. Aş vrea ca lumea să înţeleagă că fac acest gest nu din orgolii, Doamne ferește, departe de așa ceva, ci e o luare de atitudine necesara şi sănătoasă pentru a prezerva un patrimoniu important» a adăugat cu furie şi demnitate Sorinel.

Se pare că celebrul clan Fuioare şi-a câștigat mare parte din avere ca furnizor de versuri pentru diverși compozitori din peisajul românesc. Numeroşi oameni de muzică din capitală sunt în stare de alarmă acum, după ce în incinta debaralei s-a găsit şi un bax plin ochi cu refrenuri din creații internaționale aparținând unor artişti precum Spice Girls şi Michael Jackson, pregătite pentru un nou transport. În urma investigațiilor se va decide dacă este vorba de produse achiziționate la second hand sau şutite direct de la sursă.

Where i tweet

noreply@blogger.com (Unknown) — Sat, 29 Oct 2011 14:07:00 +0000

https://twitter.com/diamartin

Control

noreply@blogger.com (Diana Adela Martin) — Fri, 21 Oct 2011 11:54:00 +0000

"Henry James is the maestro of the semicolon. Hemingway is a first rate paragrapher. From the point of view of the ear, Virginia Woolf never wrote a bad sentence."

O lectie despre control dat de Truman Capote in interviul pentru The Paris Review no 17

Strandbeest

noreply@blogger.com (Diana Adela Martin) — Sat, 15 Oct 2011 23:49:00 +0000

http://www.artfutura.org/02/05jansen_en.html

Creaturile gandite de Theo Jansen, in cadrul festivalului retrospectiva ArtFutura, 21-23 octombrie, Bilbao. Take one look: Reviewing the Future.

Bărbatul care măsura timpul cu ploaia

noreply@blogger.com (Diana Adela Martin) — Sat, 15 Oct 2011 10:03:00 +0000

Bărbatul care măsura timpul cu ploaia îşi trăgea în fiecare după-amiază fotoliul mai aproape de geam. Se aşeza în linişte şi-n lentoare picior peste picior, îşi lăsa mâinile să-i cadă pe lângă corp şi, închizîndu-şi ochii, respirînd adânc, aştepta.

În unele zile ploua.

Picătură cu picătură lovind ferestrele, căzînd pe asfalt şi pe capota maşinilor, bărbatul asculta timpul cum trece. Monoton. Când ploua simţea acut cum îmbătrâneşte. Deopotrivă-n frică şi extaz.

Spre sfârşitul vieţii, când deja pierduse tot şi nu mai avea ioc pentru care să trăiască, îşi petrecea toata ziua şi adormea acolo, la fereastră. Aşteptînd să-şi audieze ultima ploaie, cea a cărei picătură îi va pune stop.

Şi cum se plictisea îngrozitor, meşterea. Mari orologii deşurubate şi ceasornice decadranate întinse pe pervaz. Pentru a prinde ploaia-n ele şi a o face să dea cât mai repede rod.

Vecinii l-au gasit plutind putrezit în apartamentul inundat. În cadrul uşii, discutau contrariaţi moartea sa: -Cineva, cineva tot va trebui să plătească toata risipa asta de apă şi sincer vă spun că nu noi. -Va trebui să aducem subiectul în discuţie la următoarea şedinţă a comisiei de locatari, neapărat! - Şi-aşa, nu vedeţi cât plăteam la întreţinere şi până să ne vină nenorocirea asta pe cap? - Cineva, cineva sa facă ceva, altfel ne trezim că tot noi dăm bani din buzunar pentru a acoperi şi întreţinerea sa!

Din tavanul sufrageriei atârnau - ca nişte lampioane, ca nişte liane - sute de ceasuri de mană secate.

[o melodie monotonă ca ploaia: Arvo Part - Thunderstorm]

Poate singura stire precisa despre o disparitie literara

noreply@blogger.com (Diana Adela Martin) — Fri, 14 Oct 2011 12:03:00 +0000

"Toate personajele masculine ale acestui scriitor au visat în tinereţe să fie Lordul Jim, Aliosa Karamazov sau Fabrizio del Dongo. Toţi au avut momentul lor de strălucire efemeră, curmat la rândul lui de un dezastru."

Cea mai melancolică definiţie a ratării, acest mic pasaj din "Îmblânzirea divinei egrete" de Sergio Pitol, când până şi ficţiunii îi este refuzată posibilitatea de mărire şi graţie, apărându-şi ca ceva mărunt şi stingher, oprit într-un . punct

La un colţ de pagină, Prinţul Miskin îşi trage pălăria peste ochi şi oftează: personajele din ziua de azi.. îşi petrec duminicile cufundate în alcool, în dalde cărţi ca "Platforma" şi "Albastru nemărginit, aproape transparent", iar apoi transpiră de oboseală după un galop de 20 de linii fără dialog. Cine mai are forţă să reziste o nuvelă întreagă suspiciunii lui Poirot, cine mai moare azi în romane pentru un cuvânt ce i-a strivit onoarea?

Personajele din ziua de azi nu mai simt nostalgia din privirea lui Joe Bell al lui de-al Truman Capote văzând fotografia unei sculpturi africane, "un obiect lunguieţ care reprezintă un cap de fată cu păr neted şi scurt, ca al unui băiat, cu ochi de lemn lucios, prea mari şi prea oblici pe faţa prelungă, [...] imaginea leită a lui Holly Golightly în măsura în care un lucru întunecat şi imobil putea să semene cu ea," acum când o simplă căutare pe Google i-ar putea face ştiute locurile pe unde a trecut călătoarea, efemera, în drumul ei. Să fi fost Africa, tribul S. Tococul, 1956? Nostalgia rezistă posibilităţii de documentare exactă fărâmiţîndu-se în altceva, în obsesie, frustrare, epuizare. Se umple cu informaţii până se anulează un gol, cel al fetei iubite privite pentru ultima oară, simţind că nu ai s-o mai vezi.

stiri ruland NONSTOP la radio stela

noreply@blogger.com (Diana Adela Martin) — Thu, 15 Jul 2010 22:44:00 +0000

Luaţi-vă un şezlong, dați sonorul la minim şi lăsați-vă doborât de ştirile STELA spre somnie. Da-da-da, spre somnie. La radio STELA e important ce nu auziți: motorul daciei refuzând să pornească, pescăruşii aproape atât de lacurile din nord cât şi de gunoaie, sticle goale strângem sticle goale strângem, palma plesnită peste stomacul unsuros.

Nu aveți nevoie de zgomot, domnule; şi poate nici de realitate. Cele mai importante ştiri de la radio STELA le știți, le-ați mai auzit şi acum câțiva ani.

* Milioane de oameni au dezertat înspre somnie
“Națiunea mea este imaginațiunea”. Declarația numitului Ilarie Voronca a făcut furoare. Milioane de romani au dezertat ieri înspre somnie după ce în urmă cu doar câteva zile au luat cu asalt buticurile cu cămăşi de noapte, scufii şi furouri. Autoritățile spun că nu s-au confruntat niciodată cu un asemenea val de vise. “Nici măcar în anii ’30, în vestiții ani ’30. Nu mai ştim ce să facem. Nimeni nu mai ia în serios tabloidele, cărțile de credit sau ratingul de țară, cetățenii preferând să-şi creeze insulițe de reverie unde să stea la adăpost şi aventuri cu cei iubiți. Ne pândește un colaps, cu siguranță că ne pândește, dar de ce fel, iacă-tă că nu putem intui. Nu putem fi niciodată pregătiți pentru visele ce încă nu se visează” a declarat o autoritate pentru Rațional FM.

* A apus vremea când Cornel Dinu era un veşnic musafir al studiourilor teve. Cărtărescu dă acum tonul in tactica de vară! “Virtualizați, Irealizați” strigă acesta de zor de pe pagina 14 a Jurnalului său, reușind să facă uitat îndemnul Procurorului, “Verticalizaţi, Fluidizați.”

“Primele zece minute sunt cele mai naşpa, până treci de N-REM”, a declarat fundaşul nenumit al Naționalei, “dup-aia începi să bagi la vise, frate..” Un gol de vis a reuşit şi Karamyan in meciul Timişoarei împotriva lui Oțelul. Direct din corner!

*”Essentially, the brain is a dreaming instrument”
În studioul Irealitatea TV, Dr Rodolfo Llinas ne şopteşte: “Essentially, the brain is a dreaming instrument. At night, it dreams in the absence of sensory input, and it is free to be as crazy as it wants to be,'' he said. ''Or in the day, it dreams in a more limited fashion because the senses serve to limit the types of images you can generate.''

''This intrinsic state,'' Dr. Llinas says of the mental environment generated by active neurons, ''has many names. If you are asleep, it is called dreaming. If you happen to be awake, and it's very strong, it is called daydreaming. If you are aware of what is happening outside at the same time, it is called thinking. And then, as the body moves, the brain, or mind, experiences the world."

Rodolfo Llinas e un tip care a explorat un nou mod de a vedea neuronii. Sunt independenți. Şi activi permanent. Sunt reglați de datele senzoriale. Dar gândirea, ca şi mişcarea, sunt active şi automate!

“Somnul e răspunsul înțeleptului la întrebare” – care întrebare, care întrebare, domnule Sesto Pals??

Ce spune Paul

noreply@blogger.com (Diana Adela Martin) — Wed, 07 Jul 2010 12:12:00 +0000

"Paul's prediction was phenomenal," said aquarium spokesman Tanja Munzig."He swam straight over to the German glass, climbed in and even put a lid on top once he was sitting inside." (cf. BBC news)

Faptul că o nație care a impus deducția transcendentală ca metodă de titularizare a categoriilor în primul 11 se bazează acum pe predicțiile unei caracatițe ar putea trece drept o glumă a Spiritului. „O glumă a Das Spiritului în încercarea fortuită, dacă nu chiar pur întâmplătoare, de a se nega pe sine într-o tentativă voit anti-dialectică şi fără urmă de rezon de a se întoarce la origini vegetale”, după cum a șuierat maestrul Dinu din cabana în care se afla spitalizat.

Paul, zis Octopus, este de obârșie engleza, însă a fost naturalizat de germani în 2008. Supus unui intens tratament noumenal, Paul a ajuns să îşi câștige larvele de crab cele de toate zilele bălăcindu-se in apele acvariului din Oberhausen.

O mica dependenţă de pariuri însă este ceea ce i-a asigurat lui Paul faima şi succesul internațional. Mișcarea care l-a impus ca tabula rasa de referință în conștiința a milioane de co-naționali a fost o scurtă întindere a celei de-a patra tentacule înspre urna care conținea numele Serbiei, chiar înaintea meciului cu Germania. Rezultatul îl știți şi dumneavoastră.

- Şi cum suporți tu, Paul, faima? Simți că te-a schimbat în vreun fel?
- Drept să vă spun, duduie, de atunci nici să strănut nu mai pot, că imediat se zice că anunț o furtună de cornere în careul german.

Românii, vizibili nemulțumiți că nici la această ediție a CM nu au vreun prezicător în tribune, l-au înghesuit pe selecționer cu aporii şi teoreme, care mai de care: „Ce, spuneți-ne si nouă cu ce sunt animalele noastre mai prejos?” s-a burzuluit cetățeanul Iliescu. Iar fenomenul Liiceanu se întreabă retoric „S-ar răsuci Noica în mormânt daca ar afla că oracolul din Bălcești nu-i citat de presa internaţională, așa-i?”

- Haideți domne fiți serioși, ce caracatiță, nu-i nici o caracatiță, nu vedeți? E un pitic costumat, ce mai toata ziua buna ziua. Şi mai lăsaţi-mă cu prostiile astea! a lătrat vizibil enervat căţelul domnului Mitică Dragomir, cunoscut în cercurile fotbalistice ca Azorică de la Ligă.

O selecționată de 22 milioane a propus însă schimbarea la pauză a piticului cu Boc. Să îi destabilizeze puțin la moral pe nemţi, că-i bun la asta, să o înghesuie niţel într-un corner pe Merkel şi să-i bage apropouri. Iar apoi să-l înecăm cu plancton.

Despre tristetea lucrurilor implinite

noreply@blogger.com (Diana Adela Martin) — Sat, 13 Feb 2010 15:58:00 +0000

Despre tristeţea lucrurilor implinite. Deja demult, acum îndepărtat sunt cu prea mulţi paşi de ele. Domnul Peter şi-a trecut vopseaua peste faţă, a ocupat scena şi acum începe să cânte. Despre acele lucruri de care mi-aş dori să mă pot agăţa. Oare cum vine asta? Şi cum să scriu despre asta fără să sune niţel cam fals:

- uite-o fată de 25 de ani, o fâţă, iar în jurul ei e Berlinul!
- măi.. nu ştiu cum să iţi zic, da’ Berlinul nu prea e pe gustul meu.
- se mai întâmplă. Se intâmplă şi altele mai rele…

Iar răul meu este senzaţia asta vagă de a rămâne încleştat într-un oraş lipsit de sentimente, în care contează doar mişcarea. Cică sunt 3000 de evenimente în fiecare zi. Şi multe squat-uri cu artişti. De bifat! Însă nimic de trăit.

-înţelegi cum vine asta?

Iar în muzica acestui Peter am găsit joi ceva ce ar aduce a speranţă, dacă aş şti numai, dacă aş ştii cum să-l apuc pe acel om care s-a îndepărtat prea mult, acele străzi din Bucureşti pe care mă plimbam şi care acum încearcă să pară prea cool, prea concrete. Concret e şi Berlinul, un oraş lipsit de mister. Un oraş în care se devine. Plini de oameni cool. S-ar compromite dacă ţi-ar zambi măcar, dacă ar pomeni într-o discuţie despre ratarea aceea, când era aproape la un pas să mute munţii, despre fata care l-a înşelat, despre a nu fi artist. Sau filosof. Despre tăceri.

2005! Ăsta e anul in care am pierdut mult, am pierdut cu exuberanţă şi cu siguranţa celui care ştie că mai are multe de pierdut. Îmi permit, îmi ziceam, am de unde! Voi mai avea multe nostalgii, taman ca aceasta. In Berlin nostalgiile se coc greu. Forfota asta, cum să mai ai răgaz pentru întristare?? Pur şi simplu nu se cade să-ţi developezi stările de spirit şi să le petreci în amintire.

Actual şi strident, cam aşa suna les souvenirs din melodia precedentă.

Eu tac mult. Pe cât se poate. Mă ascund în lipsa de umor şi superficialitate!

aici

noreply@blogger.com (Diana Adela Martin) — Tue, 01 Dec 2009 21:16:00 +0000

e pauza. dintr-o prea mare ordine a gandurilor. care ma impiedica sa scriu. nu-mi place nu nu, deloc.

profilul meu de facebook este aici . sa pastram legatura! Linistea asta nu o sa dureze prea mult. nu nu :)

la mine-n cartier

noreply@blogger.com (Diana Adela Martin) — Sun, 12 Jul 2009 13:18:00 +0000

la mine-n cartier, chiar langă piaţă, e parcată o dacie neagră. doar în weekend. și în unele dimineţi. are capota ridicată. și-năuntru este plin de cărţi. cărţi de poeme. aproape, atârnînd chiar de oglinda retrovizoare, e-un carton. ca un fel de carte de vizită mai mare. pe care scria: poetul cutare, P.F.A.

am stat de vorbă niţel cu el. era, se vede clar, un poet adevărat! înregistrat și validat. ca P.F.A. "domnișoară... sunt ultimul nostalgic...", mi s-a prezentat. [oare ma vrăjea??] apoi s-a oferit să-mi dea un autograf.

la mine-n cartier, chiar lânga piaţă, e o farmacie. cu tot felul de produse naturiste. printre care și un medicament minune, "răsina mumie" îi spune. iar pe ambalaj, chiar sub a lui denumire, stă scris: "recomandat de Hipocrate(460-377 i.Hr.), Aristotel(sec. IV i.e.n), Galen(sec. al II-a), Avicenna (sec. al X-lea) Muhammed Arzni (1735)". Iar mai jos, portretele lor. de oameni întelepţi, care nu ar recomanda nici în ruptul capului vreo prostie. Mie mi s-a părut cea mai tare reclamă din lume. mai tare decât pepsi cu ai săi beckham (1975- ) și ronaldinho (1980 - ) și rio ferdinand (1978 - ).

la mine-n cartier, în pajura.

Râsul care mă sperie

noreply@blogger.com (Diana Adela Martin) — Mon, 22 Jun 2009 18:59:00 +0000

Râsul care mă sperie iese din ecran. Se revarsă în hohote pustiind sufragerii si buticurile de la colţ de bloc; coboară în stradă, urcă în autobuz, de ajungi să îţi răsune în urechi peste tot pe stradă. Minimalizînd si egalizînd. Pe blondele lui Negru cu păcăliţii lui Gabriel Fatu, pe bâlbâiţii din faţa prompterelor cu cei ce-s filmaţi alunecînd pe stradă. Într-un ritual amuzant bun pentru generic, conţinut şi coadă.

“Nostim” înseamnă să miştocăreşti şi să cârcoteşti. Iar râsul a devenit un răspuns automat. Căci doară cel care râde la urmă e cel care nu ştie de glumă. Seriosul bosumflat. Teribil de analitic şi de alfabetizat. Ce mai, un om de tot râsul… Ar merita să fie luat în bâză şi demascat. Să îl arate de-acum cu degetul tot poporul.

Râsul care mă sperie iese din cutia aceea neostoit sastisită de resentimente şi norme morale mai întâi desfiinţate şi-apoi instituite ad-hoc. Punînd eticheta “mega-kestie, frate!” pe întâmplări inocente, fireşti şi banale.. E râsul atoateştiutor si valorizator.

La televizor totul e plin de umor. Dar lipsit de gentileţe şi de puritate.

Se râde atât de mult încât cuvintele mai au un pic şi dispar. Imaginaţi-vă Turnul Babel. Alcătuit din televizoare din care se aud peste tot aceleaşi hohote sugrumate, bubuind până-n înalt.

TOP 3 RÂSETE:
1. Un râs literar: “Aici râsetele au în ele sarcasm şi disperare, insolenţă , provocare şi în acelaşi timp deznădejde şi o tristeţe care te înfioară. Nu aşa râde cineva copleşit de fericire” [Klaus Mann – Mefisto]
2. Râsul băşcălios băsescian
3. La Euforia TV a rulat până de curând emisiunea “Inelul cu diamant” în care 10 fete luptau să cucerească un milionar. Ca probă de departajare: proba de umor. O probă în care fetele sunt puse să râdă, artifical şi cronometrat, timp de 2 minute. Pe nepusă masă. Ca să-i demonstreze milionarului că vor fi intotdeauna pregătite să-i aprecieze glumele…

Frumusete in Era Pixel

noreply@blogger.com (Diana Adela Martin) — Thu, 18 Jun 2009 11:04:00 +0000

Citind confesiunea aceasta a lui Rares Petrisor, mi-am amintit de o stire pe care o vazusem cu ceva timp in urma. Despre un concurs de frumusete feminina. Un concurs destinat avatarurilor feminine, mai exact :) Miss Digital World. Si am compus o scrisoare replica. Pur feminina :)

Apropo, datele Kayei, castigatoarea din 2004, sunt urmatoarele:
ÎNĂLŢIME: 1.65 m
GREUTATE: 55 Kg
NĂSCUTĂ DIN: Maya 4.0, Photoshop; procesor Dual AMD Athlon 1.7-GHz, 1 GB de RAM
MANAGER: Alceu Baptisto
PREMII: Premiul Best Character la Animago Festival în Germania. A fost expusa la In the Future Face Exhibition de la London Science Museum
PERSONALITATE: Nostima si neindemanatica, uneori aroganta
TRĂSĂTURA CHEIE: “Gura ei e sexy, desi putin cam mare”

“Sute de fete ne-au scris intrebandu-ne daca le putem ajuta sa devina virtuale” (Franz Cerami, organizatorul primului concurs de frumusete dedicat femeilor virtuale, Miss Digital World)

Domnule Rares!

Femeile nu au disparut. Pur si simplu, s-au transformat...

De cand avatarul meu a preluat o mare parte din preocuparile si indatoririle mele sociale, pot spune ca am scapat de un mare stress. Tehnologia nu e un dusman, nicidecum, domnule Rares. Ne ajuta sa ne simplificam viata si sa nu ne mai batem capul cu sacaitoarele probleme de estetica cu care se confruntau femeile reale de odinioara.

In vremurile de azi, celulita a ajuns sa fie doar o dereglare de pixeli, si nu una hormonala. Sunteti familiarizat, cred, cu puriceii care apareau pe ecranul teelvizorului cand se oprea transmisiunea TV. Ei bine, vergeturile nu sunt decat o atare dereglare tehnica, un exces de puricei albi concentrati unul langa altul; un deficit din pigmentii care redau culoarea pielii, nimic mai grav. Se rezolvă printr-un click de mouse..

Plus ca am acum 15 costume de baie! Si nu mi-a luat decat cateva ore pana sa le am gata desenate.

Mdap.. unii spun ca as avea gura un pic cam mare. Insa de cand am auzit reprosul asta de cateva ori, am grija sa port mereu la mine un chenar mai mic, care ma limiteaza la 200 de caractere pe minut. In viata pe care unii inca o mai numesc reala, mi s-ar fi intors spatele de-ndata, as fi fost evitata si m-as fi gandit: ce nasol..

Domnule Rares, as mai continua sa va scriu, imi place sa polemizez cu dumneavoastra, chiar va consider destul de OK pentru un tip real, insa vedeti dumneavoastra… trebuie sa ma opresc aici, deja cateva degete si-au pierdut realitatea, nu inainte sa va mai spun ca sunt convinsa ca reticenta dumneavoastra isi are originea in ceva ce as numi teama. Da, exact, în teama de perfectiune, in oroarea ca nu cumva sa nu va ridicati la perfectiunea virtualului. Si nu as arunca acest verdict fara sa argumentez in favoarea sa daca nu, oh nu.. nu as incepe sa ma transform toata in pixeli. Numai pixeli. De sus pana jos!

Diana
Balacindu-ma cu Lara Croft într-o piscina cu clabuci de tequila portocalie, de pe una din plajele insorite ale Norvegiei.

The Chronicle s-a lansat astazi

noreply@blogger.com (Diana Adela Martin) — Thu, 11 Jun 2009 16:46:00 +0000

Rares Petrisor impreuna cu colegii si prietenii sai au lansat astazi o publicatie care merita rasfoita http dupa http. O publicatie pentru care scriu Maria Coman, Michaela Michailov, Alec Balasescu, Narcis Jeler, Catalin Stanescu, Iulian Tanase.

Cand si cand mai scriu si eu. Am inceput cu un jurnal subiectiv al Festivalului de Teatru de la Sibiu, pe care il puteti citi aici si aici. Dar dati mai multe click-uri, articolele interesante se afla in preajma celor scrise de mine. Pe cuvant!

Strada crocodililor - Un cadou pt Bruno Schulz :)

noreply@blogger.com (Diana Adela Martin) — Mon, 08 Jun 2009 21:11:00 +0000

„At present we consider the word to be merely a shadow of reality, its reflection. But the reverse would be more accurate: reality is but a shadow of the word” (Bruno Schulz – The Mythologization of Reality)

“Strada Crocodililor” e o povestioară lipsită de cuvinte prea dense. De aceea și înfătișează o Stradă a Crocodililor a cărei realitate e imperfectă, fragilă, în construcţie. “Limba noastră nu posedă termeni care să dozeze într-un fel gradul de realitate și să definească densitatea acestei realităţi.

În acest cartier nimic nu se finalizează, nimic nu se definitivează, toate mișcările rămân suspendate” în ilustrate – o fatalitate. O planturoasă brunetă cu acnee pe faţă stârnește pofte, dar cu degetul arată nu-nu. Vânzătorul efeminat de stofe își înfige ultimul ac în carnea unui client, murdărindu-i cu roșu costumul. Iar toate șuruburile, unul dupa altul, cad!

Mă depărtez puţin pentru a observa lipsa de realitate a orașului, gesturile rămase cumva blocate în instantanee. Întrerupte. Înghesuite. Într-un album cu colaje. Mai fac caţiva pași, trecând pe lângă niște prăvălii - Confsrie, Manchura, Kin of Englnd - ale căror uși sunt blocate, dau într-un zid.

Si-uite-așa m-am plimbat toată ziua buna ziua până să ajung să-i găsesc cartierului coperta a patra!

Fratii Quai pornesc cu camera după ei să dezlege marea fatalitate a acestui cartier ponosit și ros de la periferie. De la periferia realităţii, acolo unde aerul e subţiat de cuvintele scrise de Bruno cu fonturi prea mici și prea șterse. Făcând acest film fără de cuvinte pentru a crea o altă realitate, dură precum sticla, care să reziste.

O istorie despre zgomot si muzica

noreply@blogger.com (Diana Adela Martin) — Tue, 02 Jun 2009 16:16:00 +0000

Îşi aplecară capul încet spre şine pentru a urmări cu coada ochiului sunetele ce îi atrăseseră de pe peron pâna jos acolo, în tunel. 10 oameni care aşteptau într-o dimineaţă obosită şi calma metroul să vină s-au ridicat de pe scaunele lor, şi-au aliniat servietele, şi-au dat jos pardesiile şi le-au pus ordonat, sprijinite de curbura înaltă a scaunului. S-au dus apoi înspre marginea peronului şi s-au lăsat domol in jos. Înspre sunetul ce vine. Şi zâmbind radios s-au culcat.

În acea dimineaţă traficul cu metroul a fost dat peste cap, vă daţi seama. Miile de plângeri ale celor care au întârziat cu duiumul la birou şi sutele de comunicate ale companiilor care au semnalat publicului pierderi inestimabile cauzate de deficitul de personal au condus la noi planuri noi deziderate. "Vă daţi seama cu toţii că acum fiind aprig sesizaţi trebuie luate urgent altfel de masuri pentru a preveni astfel de nedorite incidente inoportunate" era scris în raportul capilor de metrou, xeroxat în zeci de exemplare.

Din ziua ce a urmat a năvălit în subteran o avalanşă de zgomote pentru a astupa muzica. Reclame la televizoare, vânzători ambulanţi strigînd titluri şi preţuri de ziare, poezii compuse de poeţi locali, rugăciuni şi istorii personale. Blesteme înjuraturi şi colinde. Afişe publicitare derulîndu-se foşnitoare şi scări rulante ce se mişcă-n PRAC PRAC. Şi scârnetul roţilor de metrou ca notă finală. Uşi ce se deschid şi îngramadeală generală.

De atunci călătorii au început să meargă andante allegro înainte cât mai repede, pe scurtături atent calculate, împingandu-se eficace unul într-altul, înjurînd batrânul ce coboară prea incet pana cade, unii protejaţi de ipod-uri, iar alţii cu bărbia îndreptată spre piept, înghiontindu-se, dînd din coate. Alert

Într-un articol din New York Times, Under Broadway the Subway Hums Bernstein, este o poveste magic-reală despre muzică şi modurile misterioase in care poate apărea. Despre cum poţi trece cu roţile metroului peste o baladă din West Side Story dacă veţi citi articolul, veţi afla ;)

Adevarata problema a fotbalului

noreply@blogger.com (Diana Adela Martin) — Wed, 27 May 2009 08:45:00 +0000

- Stiti care este deci problema fotbalului? ma intreaba un taximetrist, pentru a putea sa-mi dea tot el raspunsul care-l macina.
- Care e? ii servesc raspunsul
- Sa stiti ca nu e un raspuns simplu...

Adevarata problema a fotbalului, stimata duduita, sunt suporterii.. da da.. Nu vedeti si dumneavoastra ce dezastre fac: rup scaune, se iau la bataie, arunca fumigene si tot soiul de obiecte pe teren. Pai iti mai arde sa mergi pe stadion in atare conditii? Abia iti mai arde ca privitor, darmite ca jucator.. Va spun, in curand or sa se joace meciurile cu tribunele goale. Si ce sport o mai fi si ala din care lipsesc suporterii?? Se duce naibii tot farmecul..

Da' nici cu suporterii nu stau lucrurile atat de simplu.. Pai problema lor sunt chiar arbitrii. Ziceti si dumneavoastra, cum sa reactionezi cand arbitrii iti dezavantajeaza echipa? Pai nu iti vine sa urli si sa arunci si sa te manifesti ca toate alea? C-asa e-n firea omului, la nervi mai face si lucruri nesabuite. Pai nu?

Iar in ce priveste arbitrii, continua cetateanul cu si mai multa inversunare, avem atatea probleme din cauza lor numai si numai din cauza echipelor. Antrenorii si jucatorii deopotriva. Daca si-ar vedea de treaba lor, sa dea echipa cat mai multe goluri, nici nu s-ar simti acolo o greseala de arbitraj. Pai sa dea vreo 10 boabe, mai conteaza atunci ca arbitrul nu le da un amarat de gol? Uite, de pilda cum se intampla in baschet, in handbal, in rugby.. Pai acolo se simte daca te neindreptateste la un gol??

Fotbalul e dezlanat, haotic, dezoganizat... Faza si golul, asa ar trebui sa fie. Un corner ar trebui gandit si executat ca o lovitura la biliard. Insa nu. Scorul este de cele mai multe ori doar rezultatul efortului lipsit de calcul.

Vedeti dumneavoastra, adevarata problema a fotbalului este insasi fotbalul. Pai daca nici americanii, care-s destepti si primii in toate, nu se uita la un asemenea sport, va dati seama ce sport ca vai de mama lui e si fotbalul asta? Numai pentru tontzi..

Si sa nu credeti ca vorbesc ca un neprofesionist. Nu! Sunt un fost arbitru. De hockey.

Garfield minus Garfield

noreply@blogger.com (Diana Adela Martin) — Thu, 21 May 2009 21:15:00 +0000

Prietenii mei imaginari se uita in fiecare zi la comics-urile realizate de Jim Davis. Garfield Minus Garfield sunt niste benzi desenate cu Garfield din care Garfield lipseste. Acolo nu il veti gasi decat pe tanarul John Arbuckle. Singur singurel. Pravalit pe o canapea, alunecand. Jucandu-se cu boabe de orez si oftand la sensul adanc al vietii. Nu are succes la tipe. Nici la animale de companie. Si nici la jucarii de plus. Lui nici macar nimicul nu-i iese. De asta e si deprimat. Imaginati-va, isi petrece fiecare zi singur intr-un chenar! Singur singurel. Nici macar comentarii de la privitori nu primeste. Asa cum de exemplu primesc eu, bloggeritza cu succes.

"Observati cum din toate benzile desenate strabate Fiintarea lui John, in fundamentalitatea sa, cea revelata de plictiseala. Si de angoasa de a exista. Un singur desen face mai mult decat 1000 de cuvinte de-ale mele, zau ca da! Asa ca nu mai bine tac acum?" M4rty Haide-n-ger - citat preluat de pe coperta a patra.

"You can give him a pity click anytime! I sure did!! Yaayy!!!" a fost auzita Paris Hilton barfind la o petrecere si apoi cazand.

Ce se intampla cu prietenii imaginari dupa ce ies la pensie??

noreply@blogger.com (Diana Adela Martin) — Sat, 09 May 2009 13:14:00 +0000

Eu nu am prieteni imaginari, asa sa stiti!

Prietenii mei sunt cat se poate de reali. Numai ca interactionez cu ei in imaginatia mea. Ce sa fac, daca sunt plecati departe?? Eu stau la taclale cu Cleo adeseori, comentam maruntisurile zilei. Stau singura, pe canapea, facandu-mi unghiile si ma trezesc povestindu-i nu stiu ce intamplare cu un copil care a vrut sa isi dea ursuletul de plus la scoala, dar care a fost respins deoarece era prea mare, mult mai mare decat iepurasii roz de Paste. Si cred ca si Cleo vorbeste cu mine, undeva, in alta parte...

Iar unele jocuri de cuvinte si glume simt mortis nevoia de a i le spune unui domn pe care nu l-am mai vazut de cateva luni bune. Nu ma pot abtine, doara stiu ca le-ar aprecia..

Voi v-ati intrebat vreodata ce se intampla cu prietenii imaginari dupa ce ies la pensie?? Filmuletul acesta spune povestea unui prieten imaginar clasic, de serviciile caruia nu mai e nevoie. A devenit pur si simplu redundant!

Iar aici, daca vreti sa cititi, o postare mai veche de-a mea despre problema prietenilor imaginari..

Stelute pe dintii mei

noreply@blogger.com (Diana Adela Martin) — Thu, 07 May 2009 10:41:00 +0000

-Mama, vreau sa imi luceasca si mie dintii asa cum ii lucesc fetei aleia! ii spune entuziast o fetita mamei ei, amandoua stand in autobuz aproape de mine.

Ii zambesc si dintii mei mai sclipesc o data. :). E incantata: Woai mama ce frumos lucesc, vezi? Vezi? Iar mama... mama e putin jenata. Ca nu cumva copilul sa deranjeze un necunoscut, sa lase o impresie gresita, cum ca ar fi prost crescut. In sinceritatea sa.

- Nu-i politicos sa te zgaiesti asa la oameni, ii sopteste. Doara ti-am mai spus asta de atatea ori. Iar replica asta familiara, a mamelor corecte dpdv al manierelor afisate in public de peste tot, ma face sa-i zambesc. Din nou. Lucind. Fetita da sa intinda mana inspre mine, pt a-i arata ce vrea sa spuna, insa mama e vigilenta. O trage pe fetita de mana exact la timp, pana sa ajunga sa arate inspre mine, ceea ce cu totii am fost invatati ca nu-i frumos si ca nu care cumva sa procedam intocmai, aruncandu-i o privire fioros autoritara: - Potoleste-te, iti spun, se aude din nou in soapta.

Dupa cateva statii, regina celor 7 ani de-acasa si copila ei, in liniste, coboara.

Ultima oara cand am fost la ortodont mi-a infasurat altfel sarmele in jurul bracketilor - asta-i tot secretul :) Si dap, aduc oarecum a stelute. Intr-o oarecare lumina.

P.S.

noreply@blogger.com (Diana Adela Martin) — Thu, 07 May 2009 10:38:00 +0000

o melodie care merge taman bine la sfarsitul unei postari precum cea de luni: Vincent Delerm, Les gens qui doutent

2 oameni

noreply@blogger.com (Diana Adela Martin) — Mon, 04 May 2009 17:46:00 +0000

Desi cearcanele mele nu arata asta, am fost in vacanta in ultima saptamana. In Grecia. Unde am intalnit 2 oameni speciali. Pe langa care cel mai probabil as fi trecut fara sa-i bag de seama. Modesti si discreti.

Pe Kostas l-am cunoscut la una din tavernele de pe strazile laturalnice ale Atenei. In Plaka, un cartier lenes si calm, in care cainii nu latra si singura zarva este a cerceilor si a lanturilor care zdrangane cand bate vantul. Stateam la o masa cu mama mea si ascultam fragmentele de conversatie din jur. Ale trecatorilor, ale vanzatorilor de la buticul de vizavi, a chelnerului cu un musteriu de la o masa alaturata, singurul musteriu in afara noastra. Vorbeau despre carti si despre greaca veche.

Cand s-a apropiat de masa noastra pentru a ne aduce felurile de mancare, l-am intrebat daca vorbeste limba greaca. E o limba dificila, diferita de greaca contemporana, am cativa colegi care s-au straduit mult pana sa ajunga sa-l citeasca pe Platon si Aristotel in original. Eu sunt cu analiticii, a fost de ajuns sa invat engleza urmarind desenele animate de pe Cartoon Network.

L-a bucurat intrebarea si a inceput sa ne povesteasca nitel despre carti, despre studiu, despre limbile straine. Greaca veche a invatat-o singur, din carti, dupa orele de munca. De ce? "Pentru ca dupa ce deprinzi limba, magia poate incepe", mi-a explicat el. Am zambit politicos, crezand ca e o figura de stil. Insa luandu-mi cele doua maini mi-a aratat la ce se referea, rostind niste incantatii. Al caror rezultat a fost acela ca bratul meu drept se racise, in timp ce bratul stang devenise cald. La sfarsitul mesei, mi-a spus mie, Filosoafa, ca misterul este Recele. Si cum de apare el, dat fiind ca noi oamenii transmitem caldura.

Joi l-am intalnit pe Aharon Apelfeld. Un scriitor nascut acum multi ani la Cernauti care a spus povestea Holocaustului sau si a pierderilor sale. Un om care la 8 ani si-a vazut mama si bunica impuscate si care de la 9 ani, cand a reusit sa evadeze din lagarul al carui prizonier era, s-a trezit singur pe lume, doar cu un trecut. Un om care de la 9 ani isi construieste prospetimea si candoarea si increderea in oameni. Un batranel marunt si surazator, cu o sapca pusa strengareste pe cap, care crede in oameni si in surprinzatoarele gesturi de gentilete si omenie.

Imi e putin rusine sa vorbesc despre ei in aceste putine randuri. Despre seninatatea si lumina lor. O fac insa ca un cadou. Pt cei care nu mai vad frumosul din oameni, care pornesc intr-o relatie lipsiti de incredere in celalalt, pt cei care judeca si dau verdicte cu usurinta, care se considera grozavi, crezand in absolutul adevarului lor. Autosuficientilor. Mistocarilor. Celor care ranesc si celor care se tem sa sufere. Pentru ca acestia sunt 2 oameni care cred in surprizele placute ale vietii si in bogatia ei. Si care pur si simplu, nu renunta. Sa spere, sa se straduie, sa supravietuiasca. Mai sunt multi ca ei, pe cuvant ca mai sunt. Mai ascunsi, mai deghizati, Mai nepriceputi sau neinteresati in a se arata. Dar multi, zau asa :)

Scrisul e un cadou, spunea Aharon. Scoti la iveala ceva foarte fragil si luminos care tine de tine, de interioritatea ta, frantura care e cea mai apropiata de copilaria din tine. Printr-un procedeu dureros, al amintirii si al stradaniei de a gasi enunturile si descrierile cele mai reale. Dintr-o nevoie dureroasa si sacaitoare de a da toate aceste ganduri si senzatii afara, prin cuvinte.

The Chronicle

noreply@blogger.com (Diana Adela Martin) — Mon, 04 May 2009 13:35:00 +0000

Click dupa click, azi am tot citit The Chronicle, o publicatie pe care imi doream de ceva ani sa ajung sa o citesc. De-acum , zambesc :) Cheers!

O melodie pentru duminica dimineata

noreply@blogger.com (Diana Adela Martin) — Sat, 18 Apr 2009 21:59:00 +0000

Rebecca Collins - Satin Shoulder

Astept ceva. E o senzatie cam ciudata. Mai ales pentru cineva atat de in etate ca mine. Cand eram mica mai mergea, o toleram, ii gaseam un firesc. Insa acum incep sa intru in panica: daca voi continua sa caut? Si sa astept. N-ar fi chiar pe placul meu sa se intample asta..

Am obiceiul de a strange lucruri marunte: Nerabdarea de a parcurge o dimineata. Lenea de dupa-amiaza. Stangaciile si entuziasmul lucrurilor abia descoperite. Naturaletea si candoarea. Familiile si prietenii care se strang in bucatarii pentru a sta la taclale si a rade. Absenta gandurilor ingrijoratoare. Drumuri pe care sa le parcurg cu curiozitate, la pas sprinten. Carti citite cu pofta. Si prajituri! Mdap :) Astfel de maretii marunte strang..

Imi plac femeile carora le sade bine c-o mustata conturata! Jucandu-se seducator de-a Charlot.

Din nou, despre voluntariat

noreply@blogger.com (Diana Adela Martin) — Fri, 17 Apr 2009 09:25:00 +0000

In Hotnews, daca poftiti, luati de cititi un interviu cu Simona Iftimescu, colega mea de voie buna si de munca de buna voie. Vorbeste nitel despre educatia non-formala, voluntariat, LEAP si mai ales despre sentimentul acela placut al lucrului bine facut.

"HotNews.ro: Ce argument le-ai da celor care prefera sa se angajeze si sa castige bani si considera voluntariatul si training-urile pierdere de vreme?

Simona Iftimescu: Ma bucur ca nu sunt in situatia de a predica fara sa stiu ce zic. Eu sunt acum studenta la doua facultati, coordonez proiectul LEAP si m-am angajat in octombrie pe un part-time. Am zis ca, dupa atata voluntariat si internship-uri, trebuie sa iau contact si cu viata asta in care pe 10 ale lunii iti intra salariul in cont. Este o experienta foarte interesanta, te responsabilizeaza altfel cand stii ca la sfarsitul lunii primesti niste bani de la oameni care depind de munca ta. Lunea trecuta am renuntat, pentru ca mi-am dat seama ca banii erau singurul avantaj pe care il simteam si ca tot ce puteam sa iau dintr-un job, am luat pana acum din educatie non-formala.

Multi spun ca voluntariatul este ceva idealist, pe care il fac cei care au timp. Este mult mai mult decat atat, este un demers de responsabilizare sociala si de implicare a individului in tot ce inseamna comunitate. Poate ca ar trebui sa existe un spirit din asta de implicare pasiva, adica chiar daca lucrez opt ore pe zi poate, la sfarsit, ma duc la o casa de copii si ma joc cu un pusti de 5 ani. Sunt lucruri pe care, daca nu le faci acum, nu se stie cand vei mai avea ocazia. "

Doar nitel, pt ca sunt atatea de spus. Daca vreti o poveste mai bogata si mai emotionanta, pe blogul personal al Simonei puteti citi raspunsul ei la orice "de ce?" "la ce bun??" "ce rost are?" care apar uite-asa, tam nesam, in conversatii.