diane.ro

Mitul lui Oreste

2026-05-18T10:01:00.000+03:00

În mitologia grecească, Oreste / Orestes a fost prințul care a răzbunat omorârea tatălui său, regele Agamemnon din Micene, ucigându-și propria mamă, Clitemnestra. Surorile lui Oreste, Ifigenia și Electra, au avut un rol important în această poveste. Un număr de scriitori și artiști antici, inclusiv Eschil și Euripide au fost inspirați de mitul lui Oreste.

Oreste era încă copil când Agamemnon a plecat să lupte în războiul troian. Pe când regele era departe, Clitemnestra și-a găsit un iubit, Aegisthus (Egist). Ea poate să fi fost condusă spre imoralitate de dorințele sale de a se răzbuna pentru moartea fetei sale. Pentru a obține vânturi favorabile care să-i poată purta flota spre Troia, Agamemnon își sacrificase propria lor fiică, Ifigenia, zeiței Artemis.

Când, la sfârșitul războiului, Agamemnon s-a întors la Micene, a fost asasinat de soția lui și iubitul ei.. Astfel, Aegisthus a ajuns pe tronul său. Electra s-a temut că fratele ei mai mic, Oreste, moștenitorul de drept al tronului, poate fi în pericol, și l-a luat pentru a sta cu regele Strophius din Phocis. Strophius l-a crescut pe Oreste ca pe propriul lui fiu, Pylades, și cei doi băieți au devenit prieteni apropiați.

Când a crescut, Oreste a mers la Delphi și a întrebat oracolul lui Apollo ce trebuia să facă pentru a răzbuna uciderea tatălui său. Oracolul i-a răspuns că trebuia să-și dea pieirii mama și pe iubitul ei. Așadar, Oreste și Pylades s-au dus la Micene deghizați ca mesageri, și s-au întâlnit cu Electra pentru a plănui asasinatele. Apoi, cu ajutorul Electrei și al lui Pylades, Oreste i-a omorât pe Clitemnestra și Egist, în pofida pledoariei celei dintâi că un fiu nu trebuie să-și ucidă propria mama.

Există variate versiuni a ceea ce s-a întâmplat după aceea. În unele relatări, Oreste a primit laude pentru răzbunarea tatălui său. În altele, crima matricidului a fost văzută ca un păcat capital ce merită o mare pedeapsa. Astfel, Oreste a fost urmărit de Furii, spirite feminine ale justiției și răzbunării care înnebuneau oamenii.

În versiunea povești spuse de Eschil, Oreste a căutat refugiu față de Furii la Delphi, locul unde oracolul îi poruncise să răzbune moartea tatălui său. Prin oracol, Apollo l-a instruit pe Oreste să meargă la Atena și să-și prezinte cazul înaintea Areopagului, o străveche curte de justiție a bătrânilor. În timpul judecății ce a urmat, Oreste a primit sprijinul lui Apollo și al zeiței Atena, care au făcut ca votul decisiv să fie în favoarea lui.

Într-o altă varianta a mitului, cea a lui Euripide, verdictul Areopagului nu a îmblânzit Furiile. Apollo i-a spus lui Oreste putea pune capăt chinurilor sale dacă se ducea la Tauris, un tărâm al unor barbari periculoși, de unde trebuia să recupereze o statuie sacră a zeiței Artemis. Oreste și Pylades au călătorit la Tauris, dar au fost capturați de barbari. Au fost aduși în fața înaltei preotese, care s-a întâmplat să fie sora lui Oreste, Ifigenia. Aceasta fusese salvată de la sacrificiu de Aulis, înaintea războiului troian. Ifigenia i-a ajutat pe Oreste și Pylades să scape cu statuia și a revenit împreună cu ei în Grecia. După aceea, Oreste a devenit conducător peste Micene și Argos. În cele din urmă, s-a căsătorit cu Hermione, fiica lui Menelaus și a Elenei din Troia.

Mitul lui Agamemnon

CAPRICIILE lui Francisco Goya | Los Caprichos

2026-05-17T10:07:00.000+03:00

Francisco Goya a creat satiricile "Capricii" / "Los Caprichos" în zorii unei noi epoci a omenirii. Ce a vrut să transmită prin ele? Și cât de actuale au rămas în contextul societății și prejudecăților noastre?

Francisco Goya nu ne arată zei și eroi. În vreme ce opera sa timpurie a urmat tradiția portretelor nobililor și chiar tapiserii în stil rococo pentru palatul regal, artistul este cel mai bine cunoscut pentru introducerea unui nou "vocabular" al expresiilor artistice din vremea sa. Corupția, viciile, superstiția, lăcomia și coșmarurile sunt toate teme explorate în cele 80 de gravuri cunoscute ca "Los Caprichos (Capriciile"). Goya a pus urâțenia lumii într-un contrast puternic cu nouă realitate și a făcut inventarul nebuniilor care subminau instaurarea rațiunii în epoca iluminismului.

Francisco Goya: Un revoluționar devenit cinic

Viața și arta lui Francisco Jose de Goya y Lucientes (1746-1828) au fost sub semnul schimbării. Ca adult, a fost martor al încrâncenatului Război de Independență Spaniol (1808-1814), al războaielor napoleniene (1803-1819), al înălțării idealurilor Ilumismului, și a suferit efectele unei boli zdrobitoare care l-a asurzit. A murit în 1828, când Deceniul de rău augur / a Década Ominosa (1823-1833), zece ani de revolte și instabilitate politică, era încă în plină desfășurare.

Francisco Goya a atins maturitatea artistică sub domnia Iluminaților regi Bourbon, Carol al III-lea (1759-1788) și Carol al IV-lea (1788-1808). În timpul lui Carol al IV-lea, un rege care urma multe din idealurile Iluminismului, uu fost create cele 80 de gravuri din ciclul Los caprichos (1797-1798).

Revoluția franceză a provocat un efect de undă în întreaga Europă, și artiști precum Francisco Goya au fost inspirați de idealurile egalitățîi și rațiunii. "Capriciile" reprezintă rațiunea ca un ideal înalt dar poate de neatins, afectat de corupția, superstițiile și nebuniile omului. Mai mult decât atât, seria de gravuri a lui Goya constitue începutul unei schimbări stilistice și iconografice în cariera acestuia. Artistul a mers pe teritorii întunecate și sinistre spre finele vieții sale, în special în lucrările sale numite "Picturile negre" / "Pinturas negras".

Monarhia iluminată nu a durat și a fost dezintegrată când forțele armate ale lui Napoleon au invadat Spania, în anul 1808. Deși repulsionat de execuțiile în masă ale celor care s-au simțit obligați să se împotrivească invadatorilor francezi, Goya și-a pledat loialitatea față de de Joseph Bonaparte și a făcut portrete ale curții regale ale acestuia. În ciuda diplomației sale, Francisco Goya nu a ezitat să-și reveleze adevăratele sale simțăminte ani mai târziu, în lucrările sale iconice "A doua zi de mai / Lupta mamelucilor"(1808) și "A treia zi de mai 1808 / Împușcarea revoltaților madrileni".

În prima pictură, a înfățișat bătălia brutală de la Puerta del Sol din Madrid, iar în a doua a ilustrat execuția rezistenței spaniole de către Napoleon de la Principe Pio. În "A doua zi de mai", harul lui Goya în observarea socială și politică a ajuns la niveluri arhetipale, iar conceptul rezistenței a fost întruchipat de un om cu o cămașă albă, ridicându-și sfidător brațele.

Aceste capodopere au fost create cam în aceeași vreme când seria de gravuri numită "Dezastrele războiului" / " Los desastres de la guerra" erau în curs de realizare. În aceasta, critica socială satirică din Los Caprichos a fost înlocuită de o descriere realistă, mușcătoare a monstruozităților pe care războiul le permite să aibă loc și efectele directe pe care le-au avut asupra populației civile spaniole. În acestea, se pot vedea execuții, oameni murind de foame, o bătrână grăbită să ajute o fată asaltată de un soldat. Goya pare să transmită că nebunia și stricăciunea oamenilor au parcurs un cerc complet, și că trebuie să avem de a face cu astfel de atrocități.

Deși monarhia Bourbon a fost restaurată după înfrângerea lui Napoleon, în 1814, noul rege spaniol nu a împărtășit pasiunea predecesorului său pentru Iluminism. De fapt, sub domnia lui Ferdinand al VII-lea, constituția a fost revocată și a fost instaurată inchiziția. Monarhia absolută a devenit un regim de teroare, și Francisc Goya s-a descoperit aproape lipsit de comenzi regale, și a fost izolat de pe scena intelectuală din Madrid. În această perioadă, între 1819 și 1823, Goya creat ale sale "picturi negre".

Deși "Capriciile" au ajuns rapid pe piață, cele 14 "picturi negre" nu au fost menite să părăsească casa lui Goya. Violența, nebunia și izolarea sunt explorate vivid pe pânze negre care abandonează iconografia vechilor maeștri și pavează drumul către reprezentările moderne ale expresionismului și suprarealismului. Putem vedea aceste "picturi negre" ca o progresie mai terifiantă și mai cinică a "Capriciilor" și "Dezastrelor războiului", întrucât constatăm că artistul își exprimă perspectivele într-o sferă privată. Cu lucrări precum "Sabatul vrăjitoarelor", "Saturn devorand unul din copiii săi", "Colosul" și "Câine înecându-se", opera sa pare să fie mai puțin un comentariu social, și mai mult o decantare, artistul în îmbătrânire exprimând ceea ce i-au făcut anii de boală, instabilitate și dezastre.

Spre finele secolului al XVIII-lea, Europa era sub clocotul idealurilor revoluției, progresului și rațiunii. Cu măsurile luate de Carol al III-lea în privința inovației științifice, Francisco Goya și-a văzut pământul natal transformându-se atât în mai bine, cât și în mai rău. Din cauza acestei perioade, "Capriciile" sunt adeseori deslușite sub lentilele gândirii iluminismului. Cu toate că Goya era, desigur, un om al vremii sale, pare să fie greșit să se facă o distincție clară între noile idealuri ale libertății și viciile corupției din aceste lucrări.

În 1792, cu câțiva ani mai înainte de producerea gravurilor, Goya a contractat o boală misterioasă, care l-a făcut să asurzească de-a lungul timpului. De la începutul a ceea ce ar putut fi orice, de la sifilis la otrăvire, stilul lui Francisco Goya s-a schimbat. Portretele strălucitoare și rococo-ul au fost înlocuite cu o iconografie întunecată, dar întru totul originală. Tensiunea dintre vechea și noua Spanie a fost în mod sigur prezentă aici, însă la fel a fost și bătălia interioară a unui om simțindu-se mai puțin acasă cu el însuși.

Aceste lucruri sunt evidente în misterioasele și bizarele gravuri și acvatinte ale lui Goya, în care acesta a satirizat societatea și comportamentul din Spania asociate cu imoralitatea și superstițiile. În "Spiridușii" ("Duendecitos")

de pildă, el a luat în râs clericii, înfățișându-și precum creaturi urâte și răutăcioase ale fanteziei, în vreme ce în "Frumoasa învățătoare" ("Linda maestra!”)

pune egalitate între se_ și vrăjitorie. Deși aristocrația a fost, de asemeni, sub tirul lui Goya, patronii săi regali i-au fost loiali și l-au protejat chiar și când a fost convocat de inchiziție.

Titlul seriei, "Los Caprochos", sugerează o tentă de fantezie. În pictura renascentistă și cea barocă, "capriccio" se referă la fantezii arhitecturale create prin combinarea de diverse ruini și structuri. Obiectivul "capriccio" a fost să izvodească fantezii potente vizual din imaginație, așa cum a făcut Giovanni Paolo Panini în a sa lucrare "Interiorul panteonului". În muzică, termenul de fantezie se referă la piese de virtuozitate libere de o formă setată și pline de o intensitate de ritm rapid, precum "Rondo a Capriccio Op. 129", al lui Ludwig van Beethoven.

Francisco Goya a folosit termenul într-o variantă ușor diferită. Deși frecvent fantastice și imaginative, 'Capriciile" lui au fost totodată încărcate cu o moralitate puternică și au fost o oglindire a societății spaniole. Mai curând decât să se piardă într-o fantezie încântătoare, Goya a făcut o declarație și a părut să întrețină speranța că arta, dincolo de a fi fantezistă, imaginativă, poate face cu adevărat o diferență prin semnificație.

Monștrii nu sunt străini de artă. În reprezentări medievale și renascentiste, creaturi ale întunericului apar adeseori în descrieri elaborate ale iadului. Inventivitatea și capriciile de care au dat dovadă artiștii în privința infernului, purgatoriului și pedepsei au atins culmi în opera lui Hieronymus Bosch "Grădina deliciilor pământești". Impresionat de scriitorul spaniol Felipe de Guevera, ca "inventator" al monștrilor și himerei, Bosch a portretizat iadul ca o celebrare a grotescului și a explorat destrăbălarea umană într-o modalitate aproape comică.

În vreme ce diavolul a fost introdus în opere, cel mai notabil sub forma unui țap negru, cei mai mulți din monștrii lui Goya au fost nedogmatici și au semnificații adânci în teme pământene și chiar filosofice. "Somnul rațiunii naște monștri" ("El sueño de la răzón produce monstruos"), cea mai cunoscută gravură din serie, arată un om adormit la masa (biroul) său, cu foi de hârtie și tocuri răspândite pe suprafața acesteia. Bufnițe țipă la capul bărbatului adormit, lilieci se adună amenințător de el de la distanță, și un linx cu ochii larg deschiși observă calm întreaga scenă.

Au fost date numeroase interpretări acestei lucrări. Tradițional, iconografia de la sfârșitul secolului al XVIII-lea atribuia liliecilor ignoranță și bufnițelor nebunie. Dar, când ne uităm la purtarea acestor creaturi, ne dăm seama că sunt mai mult decât simboluri. Ele sunt participante active în scena de coșmar care pare să paralizeze conștiința omului, gândirea sa rațională. Goya a explorat adeseori ideea ignoranței și nebuniei ca violent paralizante și a văzut frecvent religia și superstițiile drept cauzele lor principale. În a sa gravură intitulată "Corecție" ("Corrección"), de exemplu, Goya a utilizat o scenă de vrăjitorie pentru a comunica faptul că puterea bisericii și nobilimii nu se bazează pe rațiune, ci pe o credință oarbă.

Conceptul de credință oarbă este explorat cu abilitate în lucrarea sa "Ce poate face un croitor !" ("Lo que puede un sastre!"), în care vedem un grup de femei îngenunchiind în fața unui personaj într-o mantie, care arată precum un preot, dar care este, de fapt, un copac acoperit cu haine elegante. Sunt prezente aici atât înșelăciunea cât și superficialitatea, Goya părând să sugereze că este nevoie de mai mult decât o sutană frumos croită pentru a crea un preot autentic și că venerarea este oarbă când se bazează pe falsitate și înșelăciune.

Cum îi reprezintă însă Goya pe oamenii falși întâlniți în îndatoririle și relațiile lor de zi cu zi? Într-o lucrare prezentând oamenii ca măgari, Goya a urmat o tradiție bogată a utilizării animalelor pentru a înfățișa o poveste moralizatoare. În lucrarea "Poate discipolul să cunoască mai mult?" ("Si sabrá más el discípulo?"), Goya introdus conceptul de proști educând proști. Dacă noi continuăm să învățăm generațiile viitoare propriile minciuni și reprezentări greșite, cum pot acestea să clădească societăți mai raționale și mai prospere?

În acest caz, observăm o referință clară la idealul iluminist al educației. Între anii 1650 și 1780, a existat un interes crescând pentru noi idei. Modurile tradiționale de gândire asociate cu autoritatea și dogmele au început să se schimbe și, pentru artiști ca Goya, schimbarea nu s-a petrecut îndeajuns de repede.

Gravurile lui Goya merg mai departe prin explorarea de monștri în forme diverse. Deși religia este un subiect obișnuit, Goya nu și-a ascuns disprețul nici față de ipocrizia altor ritualuri sociale. "Ei spun da și dau mâna primului venit" ("El sí pronuncian y la mano alargan al primero que llega") este o lucrare despre căsătorie, accentuând urâțenia umană "monstruoasă".

În artă, urâțenia are înțelesuri atât literale, cât și morale, un lucru revelat elocvent de Umberto Eco în eseul său din 2007 "Despre urâțenie". Vedem în această gravură o tânără femei măritându-se cu un bătrân hidos. Femeia respectivă este mascată, Goya nearătându-și simpatia pentru tânăra căsătorită cu bătrânul. Printr-un poem al lui Jovellanos ce acompaniază gravura, el sugerează că fata este interesată realmente numai de bani, în vreme ce moșul își dorește o nevastă trofeu.

Ne putem întreba dacă "Capriciile" sunt cu adevărat fantastice. Poate numai la suprafață... Semnificațiile ascunse ale monștrilor lui Goya par să se afle în abilitatea artistului de a șterge granițele dintre fantezie și realitate. În lucrarea "Ei se ferchezuiesc" ("Se repulen"), vedem goblini angajându-se în variate modalități de îngrijire personală. Goblinii se răsfață într-un comportament rezervat tipic bărbaților. Asemănându-se într-o mare măsură cu măgarii, revelând stupiditatea și incompetența educatorilor, goblinii înfățișează urâțenia vanității. Și, în acest fel, monștrii devin egali cu oamenii pe care îi batjocoresc.

Cum ne pierdem de noi înșine...

Mitul lui Oedip

2026-05-16T10:06:00.000+03:00

Oedip (Oedipus) a fost un erou tragic din mitologia grecească, un rege osândit unui destin groaznic întrucât, fără a ști asta, și-a ucis tatăl și s-a căsătorit cu propria sa mama. Povestea sa este a cuiva care, deoarece nu-și cunoaște adevărata identitate, urmează o cale greșită din viață.

Odată ce a pornit pe această cale, cele mai bune calități ale sale nu l-au salvat de rezultatele acțiunilor sale, care violaseră legile zeilor și oamenilor. Oedip reprezintă două teme durabile ale mitologiei și dramei grecești: natura vicioasă a omenirii și lipsa de putere a unui individ față de cursul destinului său dintr-un univers crud.

Mitul lui Oedip

Povestea începe cu un fiu născut regelui Laius și reginei Iocasta din Teba. Oracolul din Delphi le-a spus părinților că, după ce copilul lor va crește, îl va ucide pe Laius și se va însura cu Iocasta. Îngrozit, regele a legat picioarele nou născutului cu un ac mare și l-a lăsat pe un munte, pentru a muri acolo.

Totuși, niște păstori au găsit pruncul, care a devenit cunoscut ca Oedip, adică "picior umflat", și l-au dus în orașul Corint. Acolo, regele Polybus și regina Merope l-au adoptat și l-au crescut ca și cum ar fi fost propriul lor fiu. Când Oedip a ajuns să fie adult, cineva i-a spus că nu era fiul lui Polybus. Oedip s-a dus la Delphi pentru a întreba oracolul despre adevărații lui părinți. Răspunsul pe care l-a primit a fost, "Ești bărbatul sortit să-și omoare tatăl și să se căsătorească cu mama sa".

Precum Laius și Iocasta, Oedip a fost determinat să evite destinul prezis lui. Crezând că oracolul îi spusese că era destinat să-l omoare pe Polybus și să se însoare cu Merope, a jurat că nu va reveni niciodată la Corint, și a plecat către Teba.

De-a lungul drumului, Oedip a ajuns pe o cărare strâmtă dintre munți. Acolo, a întâlnit un bătrân într-un car, venind din partea opusă. Cei doi s-au certat despre cine să se dea deoparte, iar Oedip l-a omorât pe străin și și-a reluat călătoria spre Teba. A aflat acest oraș într-un mare necaz. A auzit că un monstru, numit Sfinx, teroriza locuitorii, devorându-i pe cei care nu reușeau să dea un răspuns corespunzător ghicitorii sale, și că regele Laius fusese asasinat pe când mergea în căutare de ajutor la oracolul de la Delphi. Ghicitoarea Sfinxului era, "Ce umblă în patru picioare dimineața, în două picioare la prânz, și în trei seara?" Oedip, i-a dat răspunsul corect, "Un om care se târăște ca și prunc, ajunge pe două picioare la maturitate și se sprijină într-un baston la bătrânețe". Cu acest răspuns, Oedip nu numai că l-a dat pieirii pe Sfinx, care s-a omorât el însuși cuprins de furie, dar a câștigat și tronul regelui mort și mâna în căsătorie a văduvei lui, Iocasta.

Oedip și Iocasta au trăit fericiți o vreme și au avut doi fii și două fiice. Apoi, peste Teba s-a pogorât o molimă îngrozitoare. Un profet a declarat că molima nu va înceta până când tebanii îl vor alunga pe ucigașul lui Laius, care se află în oraș. Din Corint, a sosit un mesager anunțând moartea lui Polybus și cerându-i lui Oedip să se întoarcă pentru a guverna Corintul. Oedip i-a spus Iocastei ce-i prezisese oracolul și și-a exprimat ușurarea că trecuse pericolul de a-l ucide pe Polybus. Iocasta i-a zis că nu trebuia să se teamă de oracole, întrucât oracolul de la Delphi anunțase că fostul ei soț va fi omorât de propriul său fiu și, de fapt, fusese dat pieirii de un străin în drumul lui spre Delphi.

Deodată, Oedip și-a amintit de întâlnirea fatală din călătoria sa și și-a dat seama că îl aflase și-l omorâse pe adevăratul său tată, Laius. În același timp, Iocasta a realizat că cicatricile de pe picioarele lui Oedip îl marcau ca pe copilul căruia Laius îi prinsese cu un ac picioarele cu mult timp în urmă. Confruntată cu faptul că se măritase cu propriul ei fiu și asasinul lui Laius, ea s-a spânzurat. Oedip a luat un ac din îmbrăcămintea sa și s-a orbit cu acesta.

Potrivit unor relatări, Oedip a fost de îndată izgonit din Teba, iar conform altora, ar fi dus o viață nenorocită acolo, disprețuit de toți. În cele din urmă a fost trimis în exil, întovărășit de cele două fiice ale sale, Antigona și Ismene. După doi ani de rătăciri, a ajuns la Atena, unde și-a găsit refugiu într-o dumbravă numită Colonus. În acest timp, facțiuni din Teba voiau că el să revină acolo, crezând că trupul său va fi benefic pentru oraș. Totuși, Oedip a murit la Colonus și s-a spus că mormântul său aducea noroc atenienilor.

Moștenirea

În acest fel se desfășoară două cunoscute relatări ale mitului lui Oedip, prezervate în "Regele Oedip" și "Oedip la Colonus", două piese ale dramaturgului antic grec Sofocle. Cele mai multe versiuni ale poveștii au urmat modelul stabilit de Sofocle, deși, o versiune mai timpurie, menționată de Homer în Iliada și Odiseea, spunea că după ce a fost revelată identitatea lui Oedip, Iocasta s-a spânzurat, însă Oedip a continuat să conducă Teba, a murit într-o bătălie și a fost îngropat cu onoruri.

Romanul Seneca a scris o tragedie intitulată "Oedip", care a influențat scriitori precum John Dryden și Alexander Pope, și francezii Voltaire și Pierre Corneille. Tratări mai târzii ale poveștii lui Oedip includ o traducere a operei lui Sofocle de către poetul William Buttler Yeats, o piesă numită "Mașina Infernală" a lui Jean Cocteau, muzica compozitorului rus Igor Stravinski, opera "Oedipe" a lui Geroge Enescu, și filmul "Oedipus Rex" al cineastului italian Pier Paolo Pasolini. Sigmund Freud, unul dintre fondatorii psihiatriei moderne, a folosit termenul "Complexul lui Oedip" pentru a se referi la o stare psihologică în care băieți sau bărbați simt ostilitate față de tații lor, și sunt atrași de mamele lor.

Cunoaște-te pe tine însuți | O poveste cu tâlc

Basmul unei Cenușărese chinezești de acum 2200 de ani

2026-05-15T10:05:00.000+03:00

Înainte de Cenușăreasa, a fost Ye Xian, o precursoare a acesteia din China antică!

Considerat a fi fost pentru prima oară pus pe hârtie în secolul al XVII-lea, de către scriitorul italian Giambattista Basile, basmul Cenușăresei a fost popularizat în secolul al XVIII-lea de către renumitul Charles Perrault. Această poveste este cu mult mai veche în folclorul european.

Cu mult timp mai înainte, a apărut o poveste chinezească similară, despre Ye Xian, o fată ce ar fi trăit între dinastia Qin și cea Han din China (221-206 î.Hr., respectiv 206-220 d.Hr.).

Ca și copilă a unei căpetenii, Ye Xian a crescut obișnuită cu un stil de viață bun, plăcut, până când tatăl ei a murit de timpuriu în brațele disprețuitoarei și răuvoitoarei mame sale vitrege. Aidoma Cenușăresei, Ye Xian nu a avut de ales decât să se supună regulilor stricte ale mamei sale vitrege, dar felul în care fata a scăpat de aceasta reflectă în mod clar circumstanțele unei culturi diferite de a noastră.

Începutul poveștii lui Ye Xian

Protagonista basmului, Ye Xian era fiica lipsită de griji a unui conducător trăind într-o peșteră dintr-o regiune incertă a Chinei, numită Wudoung. Celelalte personaje ale poveștii se aseamănă foarte mult cu cele din Cenușăreasa franceză: o mamă vitregă crudă, una din cele două soții ale tatălui lui Ye Xian, o soră vitregă pe nume Jun-Ii, un personaj supranatural ce îndeplinește dorințele sale și, desigur, un tânăr rege care o scapă din necaz pe Ye Xian.

Ye Xiang este diametral opusă din punct de vedere fizic și mintal de Jun-Ii. Dacă cea dintâi este descrisă frecvent drept frumoasă și inteligentă, cea de-a doua este respingătoare la față și nemaipomenit de invidioasă.

După moartea tatălui ei, Ye Xian a fost forțată să devină servitoarea familiei sale vitrege, atât pentru a i se distruge frumusețea, cât și pentru a fi umilită. Mai mult decât atât, întrucât tatăl său fusese o căpetenie chinezească, faptul că nu avea moștenitori masculini îi permitea unui alt om să preia controlul tribului lui, ceea ce condamna atât familia, cât și pe ea, la sărăcie.

Protectorul magic al lui Ye Xian

Singura mângâiere a lui Ye Xian a provenit din întâlnirea sa cu un peste foarte mic și foarte vorbăreț, ce trăia în râul din apropierea casei sale. Peștele s-a dovedit a fi un gardian trimis din ceruri de mama ei naturală atotprezentă, care intenționa să o ajute în viața sa nenorocită de acasă. Totuși, Jun-Ii a surprins-o pe Ye Xian împreună cu peștele, iar mama vitregă l-a străpuns cu un cuțit pentru a-l mânca împreună cu fiica sa, Jun-Ii.

Oricum, așa cum zâna nașă a mai bine cunoscutei Cenușăreasa a posedat o magie extraordinară, la fel era înzestrat și peștele prieten al lui Ye Xian. Rolul său nu s-a terminat cu această faptă sumbră.

După uciderea singurului său amic, Ye Xian a fost vizitată de spiritul unui străbun, care a informat-o că deși trupul peștelui nu mai exista, sufletul său era pe mai departe în viață. Prin îngroparea oaselor peștelui în cele patru colțuri ale dormitorului său, Ye Xian a putut în continuare să profite de puterea spiritului gardianului său, aidoma unui duh, capabil să-i îndeplinească orice dorință.

Un final fericit pentru Ye Xian

Cu ocazia festivalului Anului Nou, Yee Xian a fost lăsată singură acasă, întrucât mama ei vitregă se temea că frumusețea ei va fi în stare să o pună în umbră pe Jun-Ii. Totuși, cu ajutorul oaselor peștelui, ea a reușit să ia parte în secret la marea sărbătoare, putând o rochie splendidă și o pereche de papuci din aur.

Orice cititor avid de basme poate avea un indiciu despre ce avea să se petreacă în continuare. Deși întâlnirea cu curtezanul său regal nu s-a întâmplat aici, Ye Xian a fost vedeta petrecerii, lăudată pentru frumusețea și grația sa ieșite din comun. Dar, mama sa vitregă s-a concentrat pe descoperirea identitățîi ei. Temătoare că ar putea fi recunoscută, aceasta a fugit, lăsând în urmă unul din papucii săi prețioși.

Printr-o serie de târguri istețe, papucul a ajuns în mâinile regelui To'Han, ce stăpânea un mare regat care cuprindea mai multe insule. Mărimea redusă a papucului l-a intrigat pe rege, de vreme ce (până de curând) picioarele mici erau considerate un semn al unei femei frumoase ideale. Așadar, regele s-a hotărât afle cui anume îi venea pe picior acest papuc. Desigur, nu i se potrivea oricui. Basmul se sfârșește, așa cum era de așteptat. Ye Xian și-a făcut drum către locul unde era păstrat papucul pierdut, pentru a-l convinge că îi aparține, și i-a povestit regelui despre împrejurările existenței sale. Monarhul a devenit captivat de ea, a salvat-o de familia sa vitregă, și a luat-o de soție, ca regină. Asemeni Cenușăresei europene, Ye Xiang a dus apoi o viață fericită și îndelungată alături de soțul ei regal.

Albă ca Zăpadă și cei 7 pitici - Adevărata origine a basmului

Mitul lui Roland

2026-05-14T10:04:00.001+03:00

Roland a fost cel mai viteaz și mai loial din cei 12 paladini sau cavaleri care l-au slujit pe Charlemagne, regele francilor. Deși Charlemagne a fost un personaj istoric, în Evul Mediu au apărut multe legende imaginare despre el și cavalerii săi. Se spunea că Roland era înalt de 2,4 metri și purta o sabie magică numită Durindana (sau Durenda) care aparținuse odată eroului troian Hector.

Potrivit istorisilor medievale, Roland (ori Orlando) a fost fiul sorei lui Charlemagne. Trăind ca un țăran sărman în Italia, el a fost binevenit la curtea regelui după ce i-a fost revelată adevărata identitate. Cu toate că era un războinic puternic, preocuparea sa de a câștiga onoare și faimă a dus, în cele din urmă, la moartea sa.

Povestea morții lui Roland este descrisă în vestita epopee "Cântecul lui Roland". Poemul are drept subiect învingerea lui Charlamagne de către musulmani, în anul 778, în Spania. Charlemagnes trimisese un paladin pe nume Ganelon să negocieze cu conducătorul musulman. În loc să facă asta, invidios, Ganelon a complotat cu inamicul și i-a dezvăluit ruta pe care armata lui Roland avea să se îndrepte. Musulmanii l-au așteptat pe Roland și l-au ambuscat la Roncevalles, în munții Pirinei.

Paladinii i-au spus lui Roland să sufle din cornul său din fildeș pentru a chema intariri de la Charlemagne, dar Roland a refuzat să facă acest lucru până când bătălia a fost aproape pierdută. Când au sosit trupele lui Charlemagne, Roland și numeroși paladini bravi erau deja morți. La finalul legendei, Charlemagnes îl omoară pe Ganelor pentru trădarea sa.

Mitul despre Paladini

Biografia lui Sigmund Freud | Viața și opera

2026-05-13T10:03:00.001+03:00

Sigmund Freud a fost un neurolog austriac care dezvoltat psihanaliza, o metodă prin care un analist revelează conflicte inconștiente bazându-se pe asocieri libere, vise și fantezii ale unui pacient. Teoria lui Freud despre se_ualitatea copilului, libidou și ego, printre alte teme, au fost unele dintre cele mai influente concepte academice din secolul XX.

Viața timpurie, educația și cariera lui Sigmund Freud

Freud s-a născut în orașul austriac Freiberg, în prezent în Republica Cehă, pe 6 mai 1856. Când a avut patru ani, familia lui s-a mutat la Viena, orașul în care a trăit și a lucrat în cea mai mare parte a vieții sale. A primit o diplomă universitară în medicină în 1881. Ca student la medicină și tânăr cercetător, Freud s-a focalizat pe neurobiologie, o disciplină explicând biologia creierului și țesuturilor nervoase ale oamenilor și animalelor.

După absolvire, Freud a pornit rapid o practică privată și a început să trateze variate tulburări psihologice. Considerându-se mai curând un om de știință decât un doctor, s-a străduit să înțeleagă călătoria cunoașterii și experienței umane.

La început în cariera sa, a fost foarte mult influențat de munca prietenului și colegului său vienez Josef Breuer, care descoperise că atunci când încuraja un pacient isteric să vorbească neinhibat despre cele mai timpurii apariții ale simptomelor sale, uneori acest simptome se diminuau treptat.

După mult lucru împreună, Breuer a pus capăt relației lor, simțind că Freud punea un prea mare accent pe originile se_uale ale nevrozelor pacienților și era complet nedornic să ia în considerare alte puncte de vedere. Între timp, Freud a continuat să-și ajusteze propria argumentare.

Teorii ale lui Sigmund Freud

Teoria psihanalitică a lui Freud, inspirată de colegul sau Josef Breuer, afirmă că nevrozele își au originile în experiențe traumatice adânci care s-au petrecut în trecutul pacientului. El credea că aceste experiențe originare fuseseră uitate și ascunse de conștient. Tratamentul lui țintea să-și împuternicească pacienții să-și amintesca experiențele și să le aducă la conștient și, făcând asta, să se confrunte cu ele atât intelectual, cât și emoțional. Credea că cineva se putea apoi elibera de ele și scăpa de simptomele nevrotice. Unele din cele mai discutate teorii ale lui Freud includ:

- Id-ul (sinele), ego (eul) și superego (supraeul). Acestea sunt trei părți esențiale ale personalității umane. Id-ul este inconștientul primitiv, impulsiv și irațional, care operează numai pe rezultatul plăcerii și durerii, și este responsabil pentru instinctele către se_ și agresiune. Ego-ul este "Eul" percepției oamenilor care evaluează lumea din afara perspectivei fizice și sociale, și face planuri în conformitate cu acestea. Iar, superego-ul este vocea morală rezultată și a conștientizării, care ghidează ego-ul. Violarea lui duce la simțăminte de vină și anxietate. Freud credea că superego-ul era cel mai mult format în primii cinci ani ai vieții și era bazat pe standardele morale ale părinților unei persoane, fiind continuat a fi influențat în adolescența acesteia de către alte modele ale rolurilor.

- Energia psihică. Freud a postulat că Id-ul era sursa fundamentală a energiei psihice sau forța care conduce toate procesele mentale. În particular, credea că libidoul sau imboldurile senzuale era energia pozitivă care conducea toate acțiunile umane; libidoul era contracarat de Thanatos, instinctul morții, ce conduce comportamentul distructiv.

Instinctul vieții / Eros al lui Sigmund Freud

- Complexul lui Oedip. Freud sugerează că între vârsta de trei ani și cea de cinci ani, ca o parte normală a procesului de dezvoltare, toți copiii sunt atrași de părintele de gen opus și sunt în competiție cu părintele de același gen. Teoria sa a fost numită după legenda grecească a lui Oedip, care își omorâse tatăl pentru a se putea căsători cu mama sa.

- Analiza viselor. În cartea să "Interpretarea viselor", Freud și-a exprimat convingerea că oamenii visează dintr-un motiv: pentru a face față problemelor cu care mintea se confruntă subconștient și pe care nu le poate trata în mod conștient. Visurile sunt alimentate de dorințele unei persoane. Freud credea că prin analizarea viselor și dorințelor noastre le putem înțelege, ceea ce poate influența subconștient comportamentul și simțămintele noastre curente.

Teoriile lui Freud au fost fără îndoială, derivate din descoperiri științifice din vremea sa. Înțelegerea lui Charles Darwin a omenirii ca un element progresiv față de regatul animalelor și-a pus cu siguranță amprenta asupra investigării lui Freud a comportamentului uman. În plus, formularea de către omul de știință Hermann von Helmholts, afirmând că energia din orice sistem fizic este întotdeauna constantă, a avut efect asupra cercetărilor minții umane de către Freud. Scrierile lui Sigmund Freud au fost extrem de lăudate, cât și criticate fierbinte, dar nimeni nu a influențat știința psihologiei la fel de puternic ca Freud.

Instinctul morții al lui Sigmund Freud

Marele respect acordat mai târziu teoriilor lui Freud nu s-a manifestat de la început câțiva ani. Mulți dintre contemporanii săi au simțit că accentul său pus pe se_ualitate era fie scandalos, fie exagerat. În anul 1909, a fost invitat să conferiențeze în Statele Unite. Numai în urma publicării cărții sale "Conferințe despre introducerea în psihanaliză" (1916), faima lui a crescut exponențial.

Cărțile lui Sigmund Freud

Freud a publicat un număr de lucrări importante despre psihanaliză. Unele din cele mai influente includ:

- "Studii despre isterie" (1095). Freud și Breuer au publicat teoriile și descoperirile lor în această carte, conform cărora un pacient, prin confruntarea cu traume din trecut, poate fi ajutat să scape de nevroză.

- "Interpretarea viselor" (1900). Această carte a dat naștere așa-numitei "alunecări freudiene", semnificația psihologică din spatele folosirii cuvintelor în scrierea și vorbirea de fiecare zi și în uitarea numelor și cuvintelor. Aceste alunecări, scăpări, a explicat el într-o serie de exemple, revelează dorințele, anxietățile și fanteziile noastre interioare.

- "Trei eseuri despre teoria se_ualitatii) (1905). Deși nici o persoană nu poate muri din cauza lipsei se_ului, întreaga umanitate ar pieri fără acesta, așa că se_xul conduce instinctele umane, credea Freud. În această lucrare, el a explorat dezvoltarea se_uala și relația dintre se_ și comportamentul se_ual fără a aplica controversatul său complex al lui Oedip.

Soția și copii lui Freud

În 1882, Freud s-a căsătorit cu Martha Bernays. Cuplul a avut șase copii, din care, cel mai mic, Anna Freud, a ajuns să devină ea însași un psihanalist distins.

Moartea lui Sigmund Freud

Freud a fugit din Austria pentru a scăpa de naziști și a murit în Anglia, pe 23 septembrie 1939, în vârstă de 83 de ani, prin sinucidere. El i-a cerut doctorului său o doză letală de morfină, după o lungă și dureroasă bătălie cu cancerul oral.

Sigmund Freud în citate, aforisme, maxime

Mitul despre Robin Hood

2026-05-12T10:02:00.001+03:00

Robin Hood a fost legendarul bandit, haiduc, care fura de la bogați pentru a-i ajuta pe cei săraci. Poveștile despre Robin Hood au fost pe placul oamenilor obișnuiți, de rând, întrucât el se împotrivea celor de la putere și, adeseori, îi păcălea. Mai mult decât atât, traiul său în pădure (vânând și petrecând cu tovarășîi săi nelegiuiți, și venind în sprijinul celor sărmani) părea să fie o mare și nobilă aventură.

Surse timpurii despre Robin Hood

Cea mai veche menționare cunoscută a lui Robin Hood apare în lucrarea "Piers Ploman" ("Viziunea lui Piers Plowman") din 1377, a lui William Langland, în care un personaj spunea că știe "rimele lui Robin Hood". Aceasta și alte referințe de la finele anilor 1300 sugerează că Robin Hood a ajuns să fie o legendă populară în acea vreme.

O sursă a acestei legende poate fi vechiul obicei francez de celebrare a zilei de 1 mai. Un personaj numit "Robin des Bois" sau "Robin al pădurii" a fost asociat cu acest festival al primăverii și se poate să fi fost transpus în Anglia, odată cu anii 1400, fiind înfățișat ca un "rege" al sărbătorii numite Robin Hood.

O culegere de balade despre nelegiuitul Robin Hood, "A Lytell Geste of Robin Hode", a fost publicată în Anglia în preajma anului 1489. Din aceasta și din alte surse, învățațîi au concluzionat că Robin a fost asociat originar cu mai multe locuri din Anglia. Unul a fost Barnsdale, în districtul nordic Yorkshiare. Altul a fost pădurea Sherwood din Nottinghamshire, unde principalul său oponent a fost răul și opresivul șerif de Nottingham. Tovarășii lui Robin i-au inclus pe Little John (Micul John), Allan-a-Dale, Much și Will Scarlet.

Baladele despre Robin Hood reflectă nemulțumirea oamenilor de rând față de condițiile politice din Anglia medievală. Aceștia era în special supărați de noile legi care îi împiedicau să vâneze liberi în păduri care ajunseseră să fie clamate ca proprietăți ale regilor și nobililor. În perioada în care baladele lui Robin Hood au devenit mai întâi populare, s-au petrecut tulburări sociale și revolte în întreaga Anglie. Acestea au culminat într-un eveniment numit Revolta țăranilor din 1381.

Versiuni mai târzii ale legendei lui Robin Hood

Prin anii 1500, variante mai elaborate ale legendei au început să apară. Unele dintre ele sugerau că Robin fusese un nobil căzut în dizgrație și se dusese în păduri pentru a trăi cu tâlhării. Robin, de asemeni, își aflase o iubită pe nume Marian și pe al său companion, un călugăr numit Tuck. Aventurile lui au fost legate de atunci de pădurea Sherwood.

Începând cu anii 1700, variați învățați au încercat să-l coreleze pe Robin Hood cu un personaj real, fie un nobil, fie un nelegiuit. Însă, nici una din teoriile lor nu a rezistat unei examinări detaliate. Robin a fost, probabil, o creație imaginară.

Totodată, în această perioadă, Robin Hood a ajuns să fie conectat cu domnia regelui Richard I "Inimă de Leu", care a murit în 1189, și cu regele John, care a decedat în 1216. Totuși, baladele medievale originare nu conțîn referințe la acești regi sau la un timp anume în care să se presupună că a trăit Robin.

Versiuni mai târzii ale legendei lui Robin Hood au pus accent pe noblețea lui Robin și povestea sa de dragoste cu Marian, mai curând decât pe tensiunea socială ce a fost prezentă în balade timpurii. Robin Hood a inspirat multe cărți și romane de-a lungul secolelor, a fost subiectul unor numeroase opere și, în vremea modernă, a unor numeroase filme.

Povestea lui Robin Hood

Una din baladele medievale despre Robin Hood l-a implicat pe Sir Guy de Gisborne. Robin și camaradul său, Micul John, s-au certat și s-au despărțit. Pe când Micul John era pe cont propriu, șeriful de Nottingham l-a capturat și l-a legat de un copac. Robin s-a grăbit să ajungă la Sir Guy, care jurase să omoare nelegiuitul. Când aceștia și-au descoperit identitatea unuia altuia, și-au scos săbiile din teci și s-au luptat. Robin l-a ucis pe Sir Guy și s-a îmbrăcat cu straiele sale.

Deghizat ca Sir Guy, Robin l-a convins pe șerif să-l lase să-l dea pieirii pe Micul John, care era încă legat de copac. Dar, în loc să-l omoare, Robin l-a eliberat și cei doi au fugit de oamenii șerifului.

O altă veche poveste, cunoscută ca "Robin Hood și călugărul", începe, de asemeni, cu o neînțelegere între Robin și John. Robin s-a dus la Nottingham pentru o slujbă de la biserica, însă un călugăr l-a recunoscut și a dat alarma. Robin a ucis 12 oamni înainte de a fi prins. Când vestea despre capturarea lui a ajuns la camarazii săi din pădure, aceștia au făcut un plan de salvare. În vreme ce călugărul se ducea să-i spună regelui despre prinderea lui Robin, Micul John și Much l-au interceptat și l-au decapitat. Deghizați, John și Much au vizitat regele la Londra și, apoi, s-au întors la Nottingham cu sigiliul regal. Șeriful, fără a-i recunoaște, a întâmpinat cei doi oameni și i-a invitat la un ospăț. În acea noapte, Micul John și Much l-au omorât pe temnicerul lui Robin și l-au eliberat pe Hood. Când șeriful și-a dat seama ce se petrecuse, cei trei erau deja în siguranță în pădurea Sherwwod.

Moartea lui Robin Hood

Legenda spune că Robin Hood a fost rănit într-o luptă și a fugit spre o mănăstire. Conducătoarea măicuțelor de acolo era vara sa, și el a rugat-o să-i dea ajutor. Aceasta i-a făcut o tăietură, astfel încât sângele să poată curge din vena sa, o practică medicală obișnuită pe atunci. Fără ca Robin să știe, ea îi era inamică. L-a lăsat fără a-i lega înapoi vena, și el a zăcut sângerând într-o odaie încuiată. Slăbit foarte mult, Robin a suflat slab de trei ori din cornul său. Prietenii săi din pădure au auzit apelul său de ajutor și au sosit la mănăstire, prea târziu totuși pentru a mai putea face vreo ceva pentru el. Robin Hood a tras o ultimă săgeată și amicii lui l-au îngropat în locul unde aceasta se infipsese în pământ.

De-a lungul timpului, a fost consolidată imaginea lui Robin ca un înșelător isteț și plin de veselie. Poveștile în care el apărea ca un tâlhar la drumul mare și ca un ucigaș au fost uitate sau rescrise.

Wilhelm Tell: Simbol și semnificație

12 mai: Sfântul Gherman, Patriarhul Constantinopolului

2026-05-11T10:01:00.001+03:00

Comemorat pe 12 mai, Sfântul Gherman, Patriarhul Constantinopolului, s-a născut în secolul al VII-lea, la Constantinopol. Tatăl său, un senator proeminent, a fost ucis din ordinul împăratului Constans al II-lea Pogonatul (668-685). Tânărul Gherman a fost emasculat și trimis la o mănăstire, unde a studiat Sfânta Scriptură.

Datorită sfințeniei sale, Gherman a fost făcut episcop în orașul Cizic. Sfântul Gherman s-a ridicat în apărarea credinței ortodoxe împotriva ereticilor iconoclaști. Mai târziu, a fost numit Patriarh al Constantinopolului. Sfântul Gherman a continuat să se opună iconoclaștilor și purtătorului lor de cuvânt, ereticul împărat Leon III Isaurianul (717-741), însă lupta sa a fost inegală. A fost silit să își pună omoforionul pe masa altarului din sanctuar, și a demisionat de pe tronul arhipastoral. Apoi, mâniosul împărat, care-l acuzase pe patriarh cu o zi mai înainte, a trimis soldați, care l-au bătut pe Sfânt și l-au aruncat afară din rezidența patriarhală. Sfântul Gherman fusese patriarh vreme de 14 ani și 5 luni.

Gherman a mers la o mănăstire, în care și-a petrecut restul zilelor sale. Sfântul Patriarh Gherman a murit în anul 740, în vârstă de 95 de ani, și a fost îngropat la mănăstirea Chora din Constantinopol. După aceea, moaștele sale au fost mutate în Franța.

12 mai: Sfântul Ierarh Epifanie, Arhiepiscopul Ciprului

La al șaptelea Sinod Ecumenic (787), numele Patriarhului Gherman a fost inclus în dipticile sfinților. El a scris o "Meditație despre Chestiunilr Bisericii și Comentariu despre Liturghie" și, de asemeni, o explicație a pasajelor dificile din Sfânta Scriptură, precum și o altă operă despre răsplațile celor drepți după moarte.

12 mai: Sfântul Mucenic Ioan Valahul

Alte lucrări ale sale includ imnuri de laudă ale Sfinților, discursuri despre Sărbătoarea Intrării în templu, Buna Vestire, Adormirea Maicii Domnului și restaurarea bisericii în onoarea amplasării zonei venerabile a Sfintei Maici a Domnului.

O istorie a oțetului

2026-05-10T10:07:00.001+03:00

Istoria oțetului a început în vremuri străvechi. Menționat repetat în Biblie, urme ale acestuia au fost descoperite într-un vas din Egiptul pre-faraonic, datând cu circa 10.000 de ani în urmă, atestând faptul că egiptenii, precum și babilonienii și persanii cunoașteau oțetul și îl foloseau pentru prezervarea mâncării. La urma urmei, numai prin mijlocirea oțetului hrana putea fi transportată pe distanțe lungi. Însă, oțetul a fost, de asemeni, amestecat cu apă pentru a se crea o băutură împrospătătoare, iar fermierii și călătorii au făcut în mare măsură apel la aceasta.

Grecia antică

Cea mai răspândită băutură din Grecia antică era numită "oxicrat", adică bautura oamenilor. Era un amestec de apă, oțet și miere, și era depozitată în recipiente speciale. "Părintele medicinii", Hipocrate, un medic extraordinar ale cărui doctrine au dominat civilizația occidentală până în secolul al XVIII-lea (mai mult de 2.000 de ani) prescria oțetul ca un leac pentru răni, inflamațîi și boli respiratorii.

Roma antică

Romanii își potoleau setea cu "posca", un amestec de apă și oțet. Se spunea că posca dădea vigoare și alunga mahmureala după consumul excesiv de vin (Posca fortem, vinum ebrium facit). Se crede că un burete înmuiat în posca i-a fost dat lui Iisus pe Cruce de către garda pretoriană. Acest lucru nu era un act de cruzime, ci unul de milă al unui soldat umil pentru care El era, pur și simplu, un om pe moarte.

De pe mesele faimoaselor lor banchete românilor nu le lipsea niciodată "acetabulum", un vas conținând un pahar și jumătate de oțet, în care mesenii înmuiau bucăți de pâine pentru a-și curăța cerul gurii între un fel de mâncare și altul, și pentru a-și ușura digestia. În Roma, aproape toate rețetele lui Apicius, un mare gastronom epicurean din secolul I după Hristos, erau bazate pe oțet. Un alt roman aproape contemporan cu el ne-a lăsat unele rețete pentru producerea otetului, în care se utilizează pentru fermentație drojdie acră, precum și cufundarea în vin de bare înroșite la foc și conuri de brad arzând pentru a-l purifica și a-i înlătura mirosuri neplăcute.

Romanii au avut diverse tipuri de sos de oțet, de la cele simple la vestitul "garum", un amestec de elemente legate laolaltă de oțet. Oțetul era întrebuințat, totodată, pentru a se asezona "acetaria", salate de carne și vegetale sau numai de vegetale. Și, printr-un sistem cunoscut în prezent că "marinare", romanii utilizau oțetul pentru a prezerva pește prăjit. În lucrarea sa "Naturalis Historia ", Pliniu cel Bătrân îl recomanda pentru tot felul de boli și remarca faptul că oțetul adaugă gust și plăcere în viață.

Legionarii romani nu rămâneau nicicând fără oțet. Ei îl foloseau pe larg, începând cu "moretum", o salată cu usturoi, ceapă, rutișor, brânză de capră și coriandru dresată cu ulei de măsline și oțet, o mâncare obișnuită a lor înainte de o bătălie. În decursul campaniilor militare, oțetul diluat în apă era utilizat de soldați pentru a-și astâmpăra setea și ca un lichid de curățare a corpului, pentru a contravine traiului din tabere și rănilor mai puțin grave. În vremea războiului dintre Cartagina și Roma, vestitul general cartagian Hannibal (247-183 î.Hr.) a trecut Alpii prin Mica Trecătoare Sfântul Bernard, cu infanterie, cavalerie și elefanți pentru a evit marea, ce era guvernată de romani. Așadar, Hannibal a poruncit ca să fie crengi mari înfipte între stânci, cărora apoi li s-au dat foc. Ostașîi lui au turnat oțet peste pietrele înfierbântate, făcându-le îndeajuns de moi pentru a fi sparte, și astfel au eliberat drumul pentru trupe și animale.

Evul Mediu

În Evul Mediu, meșteșugul de producere a oțetului a fost perfecționat și a apărut Agresto, un oțet făcut din struguri necopți al căror gust proaspăt, acru a contracarat grăsimea excesivă din asezonare. La Orléans, în 1394, nou fondata Corporație a Producătorilor de Oțet a impus secrete stricte despre metodele de procesare a otetului. Acest lucru a contribuit la faima oțeturilor Orléans, care a dat naștere unei industrii înfloritoare în decursul secolelor. În anii 1580, orașul și împrejurimile sale se lăudau cu 33 de feluri de oteturi, la care contribuiau parțial vinurile locale (ușoare, fructuoase și slabe în acid) favorabile transformării lor în oțet. Mai mult decât atât, Orléans era avantajat de poziția sa geografică, care-l făcea cel mai ușor navigabil port de pe Loire pentru bunuri venite din vest. Și, întrucât, navigația era lentă pentru nave ce călătoreau în amontele râului, care erau adeseori întârziate de nivelurile scăzute ale apelor, vinurile soseau în port degradate, dar gata să fie transformate în oțeturi prin amestecarea cu vinuri locale în proporții precise.

Oțetul și ciuma

În secolul al XIV-lea, ciuma s-a răspândit în toată Europa, omorând unul din trei oameni. Până în 1760, nu a existat an fără extinderea explozivă a acestei boli. Însă, în 1720, locuitorii din Marsilia au început să se apare de ciumă cu bureți înmuiați în oțet în mâinile lor, prin care inspirau continuu. Medicii își atașaseră pe nas un astfel de burete, fără a respira pe gură sau a-și înghiți salivă. O soră îi întovărășea pe doctori, cărând un bol umplut cu oțet, astfel încât aceștia să-și poată spăla mânile repetat după ce-și verificau pacienții. După aceea, ciuma s-a mai potolit, pereții caselor afectate de boală fiind spălați cu oțet.

Oțetul și holera

De-a lungul istoriei, s-a luptat împotriva holerei și cu oțet. În secolul al XIX-lea (1830 și 1884), guvernul Vienei, confruntat cu un val de holeră, a inițiat o regulă stipulând că mâinile trebuiau să fie spălate cu grijă cu oțet. În mod asemănător, toate fructele și legumele erau curățate migălos cu o soluție de oțet înainte de a fi consumate.

Oțet de toaletă

În secolul al XIX-lea, exista o parfumerie ce furniza exclusiv oțet regilor și prinților. Potrivit unei relatări publicate de "Il Secolo", pe 15 februarie 1873, regele Portugaliei, regina Olandei și prințul de Wales lăudau oțetul de toaletă, care dădea apei o aromă plăcută și avea proprietăți tonice și împrospătătoare, prevenind influența degerăturilor și dăruind "vigoare mușchilor". Aceeași reclamă menționa o sare amoniocală de oțet ca dezinfectant necesar pentru cei care vizitau spitalele, leprozeriile și toate locurile unde erau emanații urât mirositoare și dăunătoare pentru sănătate.

Oțet pentru toate scopurile

În secolul al XIX-lea, doamnele miroseau oțet pentru a se revitaliza când erau deranjate de un corset foarte strâns sau pentru a scăpa de migrene. Stăpânul casei lăsa o sticlă de oțet deschisă la căpătâiul unei persoane afectate de răceală, gripă, astfel încât cei care o vizitau și o îngrijeau să nu fie molipsiți de boală. Oricum, înaintașii noștri îl foloseau pentru siropuri, poțiuni emulsificatoare, unguente, decocturi, apă de gură, loțiuni, picături pentru ochi și săpunuri.

Superstiții despre vin

Mitul despre Rip van Winkle

2026-05-09T10:06:00.001+03:00

Rip van Winkle, un erou al unei povestiri scurte a prozatorului american Washington Irvin, a fost inspirat de o legendă germană. În scrierea lui Irvin, Rip a fost un fermier voios din nordul statului New York.

Întotdeauna gata să-i ajute pe alții, Rip van Winkle și-a neglijat propria casă și propriile interese, determinându-și soția să-l cicălească constant. Într-o zi, Rip van Winkle a mers să vâneze în munții Catskill și a întâlnit un om micuț cu o înfățișare stranie, purtând un butoiaș cu băutură.

Rip l-a ajutat să care butoiul într-un loc din munți, unde a văzut mulți alți omuleți asemănători, angajați într-un joc de popice. Rip van Winkle a băut niște licoare din butoiaș și a adormit.

Rip van Winkle s-a trezit abia după 20 de ani și și-a aflat lumea complet schimbată. În decursul somnului său îndelungat, soția lui și cei mai mulți dintre prietenii săi muriseră, și avusese loc Revoluția Americană. Mai târziu, Rip van Winkle a realizat că oamenii micuți pe care-i zărise erau fantome ale echipajului navei Henry Hudson, echipaj care descoperise râul Hudson din America. . .

Mitul lui Faust

9 mai: Aducerea la Bari a moaștelor Sfântului Ierarh Nicolae

2026-05-08T10:05:00.001+03:00

Aducerea la Bari a moaștelor Sfântului Ierarh Nicolae este celebrată anual pe 9 mai. În secolul al XI-lea, Imperiul Bizantin a trecut prin vremuri crâncene. Turcii au pus capăt influenței sale în Asia Mică, și au distrus orașe și sate, au omorât locuitorii acestora, au pângărit biserici, sfinte moaște, icoane și cărți. Musulmanii au încercat să distrugă moaștele Sfântului Nicolae, un Sfânt adânc venerat de întreaga lume creștină.

În anul 792, califul Aaron Al’-Rashid l-a trimis pe Khumeid la conducerea unei flote pentru a jefui insula Rhodos. Lăsând devastată această insulă, Khumeid s-a îndreptat către Mira din Licia cu intenția de a fura din mormântului Sfântului Nicolae. Însă, în loc de asta, a prădat un alt mormânt aflat lângă cripta Sfântului. După acest sacrilegiu, s-a pornit o furtună teribilă peste mare și aproape toate corăbiile sale au fost fărâmate în bucăți.

Pângarirea moaștelor a șocat nu numai creștinii orientali, ci și pe cei occidentali. În mod deosebit, creștini din Italia și, printre ei mulți greci, au fost dornici să recupereze moaștele Sfântului Nicolae. Locuitorii din orașul Bari, situat pe malul Mării Adriatice, au hotărât să salveze moaștele Sfântului Nicolae.

În anul 1087, negustori din Bari și Veneția au mers în Antiohia pentru a face negoț. Ei și alții și-au propus să ia moaștele Sfântului Nicolae și să le transporte în Italia, pe drumul de întoarcere. În acest plan, oamenii din Bari i-au însărcinat pe venețieni să-i ducă la malul din Mira. La început, au fost trimise numai două iscoade, care, la revenire, au declarat că tot orașul era învăluit în liniște. În biserica în care se odihneau moaștele întâlniseră numai patru călugări. De îndată, au fost trimiși într-acolo 47 de oameni bine înarmați. Gărzile, fără a suspecta vreo ceva, le-au arătat platforma înălțată, dedesuptul căreia era ascuns mormântul Sfântului, și acestea au uns străinii cu smirnă provenită de la moaștele Sfântului.

În acest timp, călugării le-au spus italienilor despre o apariție din acea seară a Sfântului Nicolae unui confrate de-al lor mai vârstnic. În această viziune, Sfântul Nicolae a poruncit păstrarea grijulie a moaștelor sale. Acest lucru i-a încurajat pe italieni, ei văzând în acesta un ordin dat direct lor. Pentru a-și facilita intervenția, ei le-au mărturisit călugărilor ce aveau de gând să facă, și le-au oferit 300 de monede de aur. Gărzile au refuzat banii și au vrut să avertizeze locuitorii despre pericolul ce-i amenința. Însă, italienii i-au legat și și-au propriile gărzi la intrarea în biserică.

Aceștia au dat deoparte platforma de deasupra mormântului. În acest efort, tânărul Matei a avut un zel excesiv, dorind să găsească moaștele Sfântului Nicolae cât mai repede posibil. În nerăbdarea sa, a rupt acoperitoare, și însoțitorii lui au descoperit că sicriul era plin de de o smirnă sfântă bine mirositoare. Preoții italieni Luppus și Drogus au făcut o litanie, după care prin spărtura făcută de Matei a început să izvorască smirnă din sicriul Sfântului. Acest lucru s-a petrecut pe 20 aprilie 1087.

Preotul Drogus a pus moaștele într-o pânză și, în compania tovarășilor săi, le-a dus către corabie. Călugării, lăsați liberi, au alertat orașul în privința furării moaștelor Sfântului Nicolae de către străini. La țărm s-au adunat o mulțime de oameni, însă a fost prea târziu...

9 mai: Sfântul Mucenic Hristofor

Pe 8 mai, corabia a ajuns la Bari și, curând, vestea fericită s-a împrăștiat în tot orașul. A doua zi, pe 9 mai 1087, moaștele Sfântului Nicolae au fost transportate solemn în biserica Sfântului Ștefan, aflată nu departe de mare. Purtarea ceremonială a moaștelor a fost asociată cu numeroase vindecări, ceea ce a inspirat un și mai mare respect față de Sfânt. După un an, a fost clădită o biserică dedicată Sfântului Nicolae, ce a fost consacrată de către papa Urban II.

Acest eveniment, conectat cu aducerea moaștelor Sfântului Nicolae, a evocat o venerare deosebită pentru Făcătorul de Minuni Nicolae și a fost marcat de stabilirea unei sărbători speciale pe 9 mai.

9 mai: Sfântul Prooroc Isaia

Biografia lui Charles Darwin | Viața și realizările

2026-05-07T10:04:00.001+03:00

Charles Darwin a fost naturalistul britanic care a dezvoltat teoria evoluției bazate pe selecția naturală. Punctele sale slabe de vedere și "darwinismul social" rămân controversate.

Viața timpurie a lui Charles Darwin

Charles Robert Darwin s-a născut pe 12 februarie 1809, în micul oraș de negustori Shrewsbury, Anglia. Cu o familie bogată și privilegiată, Charles Darwin a fost al doilea cel mai tânăr copil dintre cei șase frați ai săi.

A provenit dintr-o lungă succesiune de oameni de știință. Tatăl lui, doctorul R. W. Darwin, a fost medic, iar bunicul său, doctorul Erasmus Darwin, a fost un botanist renumit. Mama sa, Susanna, a murit pe când el avea numai opt ani.

Educația lui Charles Darwin

În octombrie 1825, Darwin s-a înscris la Universitatea din Edinburgh, împreună cu fratele său Erasmus. Doi ani mai târziu, a devenit student la Christ's College din Cambridge.

Tatăl lui a sperat că-i va urma pașii și va deveni medic. Însă, pentru Charles, vederea sângelui era oripilantă. Tatăl său i-a sugerat să studieze, în schimb, pentru a deveni preot, dar acesta era mai mult înclinat către studierea istoriei naturii.

Nava HMS Beagle

Pe când, Charles Darwin era la Christ's College, profesorul de botanică John Stevens Henslow a ajuns să fie mentorul său. După ce a absolvit colegiul cu diplomă de licență în arte, Henslow l-a recomandat pentru poziția de naturalist la bordul navei HMS Beagle.

Vaporul, comandat de căpitanul Robert Fitz Roy, trebuia să facă o călătorie de cercetare în jurul lumii. Voiajul s-a dovedit a fi o oportunitate imensă pentru tânărul naturalist.

Pe 27 decembrie 1831, HMS și-a început navigația, cu Charles Darwin la bordul său. De-a lungul călătoriei, acesta a adunat o mare varietate de specimene naturale, incluzând păsări, plante și fosile.

Darwin la Galapagos

Prin cercetări și experimente la fața locului, al a avut șansa unică de a observa îndeaproape principii ale botanicii, geologiei și zoologiei. Insulele din Oceanul Pacific și arhipelagul Galapagos au fost de un interes special pentru Darwin, la fel ca și America de Sud.

La revenirea sa în Anglia, în anul 1836, Darwin a început să-și consemneze în scris descoperirile în Jurnalul de Cercetători, scrieri publicate ca parte a narațiunii mai mari a căpitanului Fitz Roy, și editate mai târziu în "Zoologia voiajului lui Beagle".

Călătoria a avut un efect monumental asupra perspectivei lui Darwin despre istoria naturală. El a pornit să dezvolte o teorie revoluționară despre originea făpturilor vii, care contrazicea punctele de vedere ale altor naturaliști din acea vreme.

Teoria evoluției a lui Darwin a declarat că speciile au supraviețuit printr-un proces numit "evoluție naturală", de-a lungul căruia s-au adoptat cu succes sau au evoluat și s-au reprodus, în vreme ce alte alte specii, care au eșuat să evolueze și să se reproducă, au dispărut.

Prin observațiile și studiile sale despre păsări, plante și fosile, Darwin a remarcat similarități dintre specii de pe tot globul, împreună cu variații bazate pe locuri specifice, conducându-l să creadă că speciile pe care le cunoaștem astăzi au evoluat din strămoși comuni.

Teoria evoluției a lui Darwin și procesul de selecție naturală au devenit cunoscute, mai târziu, pur și simplu, ca "darwinism".

În acel timp, alți naturaliști credeau că toate speciile fie au intrat în ființare de la începutul lumii, fie au fost create în cursul istoriei naturale. În fiecare caz, ei erau convinși să speciile au rămas mult la fel de-a lungul vremii.

Originea speciilor

În anul 1858, după ani de investigări științifice, Darwin și-a introdus public revoluționara teorie a evoluției într-o scrisoare citită la întâlnirea Societății Linnen. Pe 24 noiembrie 1859, a publicat o explicație detaliată a teoriei sale în lucrarea binecunoscută "Despre originea speciilor prin mijloacele selecției naturale".

În secolul următor, studiile ADN-ului au furnizat dovezi științifice pentru teoria evoluției a lui Darwin. Cu toate astea, controversa creată de conflictul teoriei cu creaționismul (din punct de vedere religios, toată natura ar fi fost creată de către Dumnezeu) persistă până în zilele noastre.

Moartea lui Darwin

După o viață dedicată cercetării, Charles Darwin a murit în casa familiei sale, Down House, Londra, pe 19 aprilie 1882. A fost înmormântat la Westminster Abbey.

După mai mult de un secol, ornitologul de la Yale, Richard Brum, a căutat să revitalizeze teoria lui Darwin, mai puțin cunoscută, despre selecția se_uală în lucrarea sa "Evoluția frumuseții".

Biografia lui Galileo Galilei | Viața și realizările

Mierla: Simboluri și superstiții

2026-05-06T10:03:00.001+03:00

Mierla (Turdus merula), o pasăre de obicei de culoare neagră (Turdus merula merula), este asociată cu simboluri și superstiții contradictorii, atât pozitive, cât și negative. Deși distructivă, a fost văzută ca sacră în folclorul clasic grecesc, în care se credea că murea atunci când se hrănea cu rodii.

Simboluri ale mierlei

- Semn rău. În multe culturi mierla este considerată ca un semn rău, o prevestitoare a ghinionului, fiind corelată cu lumea cealaltă și spunându-se că aducea mesaje de moarte. Ca și culoare, a fost conectată cu magia și misterul, îndeosebi cu vrăjitoarele.

- Inteligență. Pe lângă înfățișarea sa întunecată, ciocul galben și "ochelarii" portocalii din jurul ochilor, mierlele se remarcă și prin inteligența lor, ce le conferă simbolismul atotcunoașterii.

- Seriozitate. Această pasăre pare să fie mai în vârstă decât este în realitate, reprezentând astfel un simbol al seriozității și autorității.

- Intuiție. Mierlele simbolizează, totodată, intuiția, călăuzirea noastră către distingerea vocii noastre interioare și descoperirea răspunsurilor pentru problemele noastre lăuntrice.

- Spirit de protecție. Mierlele tind să-și apere cu înverșunare teritoriul. Trăiesc, de obicei, în perechi, masculul și femela protejându-se cu văjnicie pentru a face față atacurilor, dând dovadă de agresivitate în apărarea a ceea ce le aparține.

- Adaptabilitate. Mierlele sunt foarte adaptabile în diverse situații. Mănâncă ceea ce găsesc, fără a fi pretențioase în privința hranei lor.

- În tradiția celtică, au fost asociate cu lumea subpământeană și spiritele, fiind înzestrate cu capacități profetice și simbolizând mesageri către și dinspre divinități. În legenda reginei celtice Rhiannon, se credea că mierlele pot înțelege natura istoriei și a timpului. Regina avea trei astfel de păsări, care puteau readuce morții la viață cu cântecele lor magice și, în același timp, aveau abilitatea de a trimite oamenii în morminte.

- Prezicătorii din vechi triburi de americani nativi utilizau penele și ouăle mierlelor în demersurile lor profetice. Alte triburi, precum Cherokee și Hoke, vedeau mierlele ca păsări puternice în stare să se conecteze cu lumea subterană. În triburi ca Mandia și Arikara, aceste păsări erau gardieni ale porumbului, care le dădeau indicii despre cum trebuiau să se ocupe de terenurile lor cultivate cu porumb.

Superstiții despre mierle

Mesageri ai celor decedați, se spunea că mierlele pot aduce moartea prin prezența lor în apropierea unei case și, mai ales în interiorul acesteia. În Țara Galilor, dacă astfel de păsări stăteau împreună pe pervazul unei ferestre ori pe scara de intrare într-o locuință, semnalau că cineva din casă va muri.

În mitologia grecească, există o legendă despre Apollo trimițând pe pământ o mierlă pentru a-l pedepsi pe regele Midas pentru lipsa sa de gratitudine față de zei, dovedită prin faptul că transforma în aur orice atingea. Apollo însărcinase mierla să aducă o molimă.

Pe de altă parte, exista credința că mierla era cu noroc sau ca un semn al unei logodne. Tot norocoasă era pentru o căsătorie și zărirea a două mierle stând pe acoperișul unei case. Agățarea pe perete a penelor din aripa dreaptă a unei mierle îi împiedica pe străini să doarmă în acea casă.

Într-o superstiție despre Ziua Sfântului Valentin, se zicea că dacă prima pasăre pe care o vedea în acea zi o fată era o mierlă, această era sortită să aibă ca soț un preot.

Potrivit folclorului european, mierla a fost odată albă, dar a căpătat culoarea neagră după ce s-a refugiat, într-o iarnă geroasă, în coșul de fum al unei case.

Barza: Simbol și semnificație

Mitologia din Rig Veda

2026-05-05T10:02:00.001+03:00

Unul din cele mai timpurii și importante texte religioase din India antică, Rig Veda este cea mai veche din cele patru colecții de imnuri și alte scrieri cunoscute ca Vede. Acestea lucrări sunt considerate "cunoașterea sacră" a arianilor, un popor care a invadat India în preajma anilor 1.600 î.Hr. După ce arianii s-au stabilit în India, credințele lor s-au dezvoltat în religia hindusă, în Rig Veda și celelalte Vede care au devenit cele mai sacre texte hinduse.

Vedele au fost create între anii 1.500 și 100 î.Hr., în sanscrita vedică, o străveche limbă indo-europeană. Transmise oral sute de ani, au fost, în cele din urmă, consemnate în scris. Prin anii 300 î.Hr., Vedele au ajuns la forma lor prezentă.

Rig Veda conține 1.028 de mantre sau imnuri, îndreptate către zei ori forțe naturale. Mantrele sunt organizate în zece cărți numite mandale sau cercuri. Potrivit vechii tradiții hinduse, mantrele au fost bazate pe revelații divine primite de membri ai unei anumite familii. Mai multe familii au strâns laolaltă mantrele pentru a forma mandale diferite. În cadrul fiecărei mandale, mantrele sunt ordonate conform zeităților cu care au fost asociate.

Cum spuneam, multe din mantrele din Rig Veda sunt imnuri adresate zeilor, ce le aduc laude pentru ajutorul lor în bătălii și cerându-le beneficii precum avere, sănătate, viață lungă și victorii în lupte. Pe lângă imnuri de laudă, mantrele conțin binecuvântari și blesteme. Originar, mantrele au fost desemnate să fie cântate ca parte a riturilor religioase, fiind calea principală prin care oamenii comunicau cu zeii.

Rig Veda și alte Vede exprimă diverse credințe hinduse despre venerarea zeilor, rituri de căsătorie și funerare, și sacrificii. Rig Veda include și idei care au servit ca bază pentru sistemul indian de caste. Textele descriu cum bucăți din zeul Purusha s-au dezvoltat în diferite clase ale societății, de la clasa cea mai de sus a brahmanilor sau preoților, prin clasele negustorilor și agricultorilor, până la clasa cea mai de jos, Sudra, a sclavilor și servitorilor.

Considerată una din fundațiile religiei hinduse, Rig Veda este, totodată, o sursă importantă a mitologiei despre zei hinduși și divinități ariane dinaintea lor. Printre zeii cărora le sunt închinate imnuri sunt Indra, zeul suprem, Agni, zeul focului, Varuna, zeul cerului, Surya, zeul soarelui, și Rudra, un zeu asociat cu munții care a devenit mai târziu zeul Shiva. Zeul Vishnu, care are numai un rol minor în Rig Veda, a ajuns una dintre cele mai notabile și mai populare divinități hinduse.

Mitologia hindusă

Dacă războiul continuă | Povestire de Hermann Hesse

2026-05-04T10:01:00.004+03:00

"Dacă războiul continuă: Reflecții despre război și politică" este o serie de esee și alte texte ale scriitorul elvețian nativ în Germania Hermann Hesse. Mare parte a cărții sale acoperă perioada dintre 1914 și 1948, integrand o critică a războiului Germaniei, și conținand relatări multifațetate despre diferiți germani care au rezistat războilui, îndeosebi celui nazist. Această povestire din carte pune în evidență absurditatea și atrocitatea războiului, inclusiv al celui purtat în prezent de personaje monstruoase ca Putin și Trump. Nu întâmplător, povestirea are similarități cu scrierile lui George Orwell și Franz Kafka...

Încă de când eram tânăr, am obișnuit să dispar din când în când pentru a mă reînvigora și a mă pierde în alte lumi. Oamenii mă căutau și, când nu mă puteau găsi, mă raportau ca fiind dispărut. Apoi, după ce mă întorceam, era întotdeauna o plăcere pentru mine să aud concluzia pe care așa-ziși oameni de știință o inventau pentru a explica unde am fost și condițiile absenței mele sau existența mea crepusculară. Deși nu făceam nimic decât ceea ce era natural pentru mine și ceea ce cei mai mulți oameni vor fi capabili să facă mai devreme ori mai târziu, eram văzut ca un fenomen de acești oameni speciali - ca o persoană posedată de unii dintre ei, și ca o persoană binecuvântată cu puteri miraculoase de alții.

Pe scurt, mă duceam departe din nou pentru o vreme. După doi ani de război, prezentul își pierduse mult din farmec pentru mine, și dispăream pentru un timp astfel încât să respir un alt aer. În felul meu particular, părăseam tărâmul în care noi trăim și eram oaspete în locuri îndepărtate pentru multă vreme, mergând grăbit printre oameni și epoci, și deveneam nefericit întrucât nu vedeam decât obișnuitele tribulații, negustorii, progrese și îmbunătățiri de pe pământ. După aceea, mă retrăgeam un răstimp în sferele cosmice.

Când m-am întors, era anul 1920, și am fost dezamăgit să aflu că oamenii erau încă în război unii cu alții pe întreg globul, și că exista încă aceeași obstinație și lipsă de simțire. Unele din granițele țărilor se schimbaseră, unele regiuni selecte cu culturi înalte fuseseră distruse cu grijă, însă, întru totul, nu se schimbase nimic la suprafața lucrurilor.

Desigur, se făcuseră cu adevărat mari progrese în cauza egalității din lume. Cel puțin, în Europa, am auzit, perspectivele erau aceleași pentru oricine din toate țările. Chiar și diferențele dintre națiunile beligerante și cele neutre dispăruseră aproape complet. Cu toate că se începuseră mecanic bombardamente asupra populației civile, din baloane cu aer, acestea erau de la 15 la 20 de metri în înălțimea cerului și loviturile lor eșuau pe când se mișcau și, cu toate că în acest timp frontierele țărilor erau păzite mai mult decât altădată, ele deveniseră iluzorii. Împrăștierea acestor împușcări, bombardamente întâmplătoare din aer erau atât de mare încât operatorii acestor baloane erau mulțumiți dacă reușeau să ghideze bombele lor pentru a nu lovi propriile lor teritorii. Nu le mai păsa cât de multe bombe ar putea să cadă în țările neutre sau chiar în teritoriile aliaților lor.

Acesta era, de fapt, singurul progres pe care-l făcuse instituția războiului. Până într-un anumit grad, semnificației războiului i se dăduse cea mai clară expresie prin astfel de bombardamente aleatorii. Lumea fusese împărțită în două părți care căutau să se anihileze una pe alta, deoarece amândouă voiau același lucru, adică eliberarea celor oprimați, eliminarea violenței și instaurarea unei păci permanente. Oricine era prejudiciat de o pace care nu era posibil să dureze o eternitate. Dacă pacea veșnică nu putea fi obținută, se prefera războiul etern, iar maniera neglijentă în care baloanele cu expozibil își lăsau acesta să cadă asupra oamenilor nedrepți și drepți din enorme înălțîmi se potrivea de minune semnificației acestui război. Pe lângă asta, războiul continua să fie purtat în vechi feluri, cu mijloace semnificative dar inadecvate. Imaginația limitată a generalilor și tehnicienilor a dus la inventarea mai multor arme de anihilare. Totuși, vizionarul care concepuse balonul mecanic ce răspândea bombe a fost ultimul de tipul său. De atunci, vizionarii, poeții și visătorii și-au pierdut treptat interesul față de război. Războiul a fost lăsat în seama generalilor și tehnicienilor și, astfel, a făcut mici progrese. Armatele s-au aflat oriunde și s-au confruntat una cu cealaltă cu o perseverență extraordinară și, deși era lipsă de materiale de luptă, au condus de atunci la medalii de răsplată militară făcute numai din hârtie, și nu a existat nici un semn nicăieri că bravura soldaților fusese diminuată.

Mi-am găsit locuința parțial distrusă de bombele unor avioane, dar am putut să adorm chiar dacă era friguroasă și neconfortabila. Mai târziu, molozul de pe podea și mucegaiul umed de pe pereți m-au deranjat, așa că am plecat pentru o plimbare.

Am mers pe unele străzi care se schimbaseră în mare măsură decât felul cum arătău mai înainte. Am fost uluit de faptul că nu mai erau magazine. Străzile erau lipsite de viață. Am umblat un scurt timp până când am întâlnit un om cu un mic număr din cositor pe pălăria sa, el m-a întrebat ce fac, și eu i-am spus că mă plimb.

Răspunsul lui: "Ai permisiunea să faci asta?"

Nu l-am înțeles. Am schimbat câteva vorbe, și el mi-a cerut să îl urmez într-un loc din imediata apropiere.

Am ajuns pe o stradă cu clădiri ce aveau cu toate atârnate la ușile lor plăcuțe albe, înscrise cu birouri cu numere și litere.

Pe una din plăcile de la o ușă era scris "Cetățeni neangajați", cu numărul 248784. Am intrat pe ușa aceea. Birourile, sălile de așteptare și coridoarele obișnuite miroaseau a hârtie, haine umede și aer înnăbusitor. După câteva întrebări, am fost dus la camera 72B, unde am fost interogat.

Un oficial a stat înaintea mea și m-a examinat. "Poți să stai drept?", m-a întrebat el sever. Am zis că nu. A întrebat, "De ce nu?" "Nu am învățat niciodată cum să fac asta", i-am replicat stânjenit.

"Așadar, ai fost arestat pentru că făceai o plimbare fără a avea un certificat de permisiune. Recunoșți asta?"

"Da", am spus. "Este corect. Nu știam că era necesar. Vezi, tu, am fost bolnav o vreme îndelungată..."

El și-a agitat mâna prin aer. "Trebuie să fii pedepsit și, în următoarele trei zile îți este interzis să umbli în pantofi. Dă-ți jos încălțările!"

Mi-am scos pantofii.

"Dumnezeule!", a exclamat oficialul, cu oroare. "Doamne, porți pantofi din piele! De unde i-ai luat? Ești cu totul nebun?"

"Poate că nu sunt complet normal. Nu sunt tocmai cel mai bun judecător pentru asta. Am cumpărat pantofii cu ceva timp în urmă".

"Știi că purtarea pielii în orice formă de către civili este strict interzisă. Încălțările tale vor rămâne aici. Vor fi confiscate. Acum, arată-mi actele tale de identitate".

"Dragă domnule, nu am nici unul".

"Nu ammai văzut așa ceva de cel puțin un an!" Oficialul a oftat și a chemat un polițist. "Du-l pe acest om în biroul 194, camera8".

Am fost silit să umblu în picioarele goale prin câteva străzi. Apoi, am intrat într-o altă clădire administrativă și am mers prin coridoare, respirând mirosul de hârtie și pierdere a speranței. Am fost împins într-o cameră și am fost interogat de un alt oficial, care purta o uniformă.

"Ai fost găsit pe stradă fără acte de identitate, așa că trebuie să te amendez cu 2.000 de guldeni. Îți voi scrie chitanța chiar acum".

"Iertați-mă", am spus timid. "Nu am atât de mulți bani la mine. Nu ați putea să mă închideți pentru un timp în loc să mă amendați?"

El a râs zgomotos.

"Să te închid? Dragul meu, cum poți să te gândești la așa ceva? Crezi că te vom hrăni, în plus față de toate astea? Nu, nu bunul meu om, dacă nu poți plăti această sumă mică, ți se va da cea mai grea pedeapsă din toate. Va trebui să cer privarea provizorie a licenței tale de a exista. Te rog, dă-mi cardul tău cu licența de a exista!"

Nu aveam nici unul.

Oficialul a rămas amuțit. A chemat doi colegi, a șoptit cu ei mult timp, arătând frecvent spre mine. Cu toții m-au privit cu teamă și uimire. Apoi, a trebuit să mă ducă la pușcărie până când cazul meu avea să fie cu totul discutat.

Numeroși oameni stăteau acolo. Un soldat era de gardă în fața ușii. M-a uluit faptul că, deși îmi lipseau pantofii, eram de departe cel mai bine îmbrăcât din celulă, iar ceilalți erau cumva îngroziți de mine. Așadar, mi-au făcut loc să mă așez și, imediat, un om mărunt, timid, s-a înghesuit lângă mine, s-a aplecat prudent către mine, și mi-a șoptit în ureche, "Ascultă, am făcut un târg fabulos. Am zahăr acasă! O sfeclă cu zahăr perfect de bună! Cântărește aproape trei kilograme. Poți să o ai. Dar ce îmi vei oferi în schimb?"

S-a aplecat iar către mine, și-a pus urechea aproape de buzele mele, iar eu am șoptit, "Fă-mi tu o ofertă! Cât de mult vrei să primești?"

"Să spunem 115 guldeni", a răspuns el.

Am dat din cap și am devenit absorbit de gândurile mele.

Am constatat că fusesem plecat prea mult timp. Îmi era dificial să mă obișnuiesc din nou cu viața asta. Aș fi dat o mulțime de bani pentru o pereche de pantofi sau ciorapi, întrucât picioarele mele goale erau nemaipomenit de reci și fusesem forțat să merg pe străzi ude. Dar nu era nimeni în încăpere care să nu aibă picioarele goale.

După ce au trecut niște ore, au venit să mă ia. Am fost condus în biroul numerul 285, camera 19F. De această dată, polițistul a rămas cu mine. S-a poziționat între mine și superiorul său, care părea să aibă un rang foarte înalt.

"Ai reușit să te bagi într-o situație foarte dificilă", a început el. "Ești aici, în acest oraș, și trăiești fără o licență de a exista. Sunt sigur că știi că acest lucru implică cea mai severă pedeapsă".

Am făcut o mică plecăciune.

"Dacă îmi permiteți", am spus, "am o singură cerere la dumneavoastră. Sunt complet de acord că nu mă pot descurca în această situație, și că greșeala mea este pe cale să devină și mai gravă. Așadar, ar fi posibil pentru dumneavoastră să mă condamnați la moarte? Aș aprecia foarte mult acest lucru!"

Înaltul oficial mi-a aruncat o privire blândă.

"Înțeleg de ce îmi spuneți așa ceva", a răspuns el amabil. "Dar dacă îți aprob asta, în cele din urmă, toată lumea va veni cu o astfel de cerere. În orice caz, va trebui să-ți cumperi un card pentru moarte. Ai bani pentru asta? Costă patru mii de guldeni".

"Nu, nu am atât de mult. Dar v-aș da tot ce am. Am o mare dorință de a muri".

El a surâs straniu.

"Te cred. Nu ești singurul. Însă nu este atât de ușor să mori. Ești un cetățean al unui stat și ai obligații față de acest stat cu trupul și sufletul. Sunt sigur că știi acest lucru. Apropo, am văzut că te-ai înregistrat ca Emil Sinclair. Ești scriitorul Sinclair?"

"Da, eu sunt".

"Ah, sunt foarte onorat. Sper că te voi putea ajuta. Ofițerule, acum poți pleca".

Polițistul a ieșit și oficialul mi-a luat mâinile.

"Am citit cărțile tale cu mare interes", mi-a spus el cu curtoazie, "și voi încerca să te sprijin cât îmi este posibil. Dar spune-mi, dragă domn, cum ai putut ajunge în această situație teribilă?"

"Ei bine, am fost departe o vreme îndelungată. Îmi luasem zborul prin cosmos pentru un timp. Am fost plecat doi ori trei ani, și, cât de franc, am sperat, mai mult sau mai puțin,că războiul se va sfârși în această perioadă. Dar, spune-mi, poți obține un card de moarte pentru mine? Ți-aș fi foarte recunoscător".

"Poate că voi rezolva asta. Însă, înainte de a aranja orice, trebuie să ai un permis de viață. Fără acesta, orice pas aș face ar fi lipsit de șanse. Îți voi da o scrisoare de recomandare pentru biroul 127".

"Cu garanția mea, vei fi cel puțin capabil să obții un permis provizoriu de a trăi. Desigur, va fi valabil numai pentru două zile".

"Ah, este un timp îndeajuns de mare!"

"Foarte bine, după ce îl ai, vino înapoi la mine".

Mi-am strâns mâinile cu el.

"Încă un lucru", am zis eu ușor. "Pot să va pun o altă întrebare? Va puteți imagina cât de rău am fost informat despre evenimentele actuale"?

"Te rog, te rog".

"Ei bine, aș fi interesat îndeosebi de a ști cum poate continuă viața în aceste circumstanțe. Cum se pot descurca oamenii cu toate acestea?"

"Foarte bine", a răspuns el, "ești, în particular, într-o situație rea ca și civil și cu totul lipsit de acte! Au mai rămas numai câțiva civili. Oricine nu este soldat este un slujbaș civil. Asta face viața mai suportabilă pentru cei mai mulți oameni. Numeroși sunt chiar foarte fericiți. Și ei devin, treptat, obișnuiți cu privațiunile. Când am renunțat gradual la cartofi și ne-am obișnuim cu pastă de celuloza (este ușor carbonizată, ceea ce o face mai degrabă gustoasă), oricine credea că nu va suportă asta. Iar acum, este foarte agreată. Și astfel se petrece cu orice".

"Înțeleg", am zis. "De fapt, nu mai este deloc uluitor. Însă, există ceva ce nu înțeleg întru totul. Spune-mi, de ce întreaga lume își cheltuiește o atât de imensă energie în acest fel? Aceste privațiuni, aceste legi și aceșți demnitari... Este real că oamenii sunt protejați și întreținuți în viață cu toate astea?"

Oficialul s-a uitat la mine copleșit de uimire.

"Asta este o întrebare pe cinste!", a exclamat el, și și-a clătinat capul dezaprobator. "Știi, nu-i așa, că există un război, un război ce a cotropit toată lumea! Și de aceea ne menținem instituțiile. Este război. Fără aceste eforturi și împliniri enorme, armatele nu ar mai rămâne pe câmpurile de bătălie nici măcar o săptămână. Oamenii trebuie să se înfometeze, ei nu ar fi capabili să îndure altfel".

"Da", am replicat, "acest lucru este cu siguranță hrană pentru gândire! Așadar, războiul este ceva bun care este menținut prin aceste sacrificii! Da, însă permiteți-mi să pun o întrebare ciudată, de ce puneți o atât de mare valoare pe război? Chiar merită toate astea? Până la urmă, este cu totul un lucru bun?"

Oficialul a dat din umeri, simpatetic. A realizat că nu îl înțeleg.

"Dragă domnule Sinclair", a spus el, " ai devenit foarte neștiutor despre căile lumii. Dar, te rog, mergi doar pe o stradă. Vorbește cu oamenii și fă puțin efort să gândești și să te întrebi pe tine însuți: Ce altceva a rămas? Ce constitue viața noastră? Apoi, imediat, va trebui să spui: Războiul este singurul lucru pe care încă îl avem! Plăcerea și câștigul personal, lăcomia, dragostea, munca intelectuală, toate acestea nu mai există. Războiul este singura și unică activitate pentru care suntem recunoscători. Ne oferă, în continuare, ceva precum ordinea, legea, gândirea și spiritul în lume. Poți înțelege asta?"

Da, acum am înțeles și i-am mulțumit oficialului foarte mult.

Apoi, am părăsit camera lui și, mecanic, mi-am îndesat scrisoarea de recomandare pentru biroul 127 în buzunarul meu. Nu am intenționat să o folosesc. Nimic nu era mai important acum decât să nu mai deranjez vreun altul din aceșți oficiali. Și, înainte de a fi observat și a mi se da iarăși vreo sarcină, am vorbit micii stele binecuvântate din mine, mi-am oprit bătaia inimii, mi-am făcut corpul să dispară în umbra unui tufiș, și mi-am continuat voiajul anterior fără să mă gândesc să mai mai întorc acasă vreodată.

Robert Greene: Cele 33 de strategii ale războiului (I)

Miturile despre reîncarnare

2026-05-03T10:22:00.000+03:00

Numeroase culturi au mituri și legende despre eroi sau alte personaje care mor și revin la viață. Când reapar, totuși, nu o fac cu sinele lor anterior, ci cu unul altor oameni, animale sau chiar plante. Conceptul reîncarnării, o reapariție a unui spirit sau suflet într-o formă pământeană, este bazat pe religie.

Credința în reîncarnare a fost împărtășită de o largă varietate de oameni, incluzând anticii egipteni și greci, și popoare aborigene din Australia. Cele mai complexe și mai influente idei despre reîncarnare se află în religiile asiatice, îndeosebi în hinduism și buddhism.

Credințe despre reîncarnare

Grupuri mediteraneene au crezut în reîncarnare și au avut concepții diferite despre cum are loc aceasta. Unii spuneau că sufletele umane vin dintr-o sursă generală de energie purtătoare de viață. Alții au pretins că anumiți oameni sunt repetat renăscuți sau revin la viață în descendenții lor.

În Australia, cei mai mulți aborigeni cred că sufletul uman provine din spirite lăsate în urmă de ființe ancestrale care au rătăcit pe pământ într-o perioadă numită "timpul visului". Nașterea unui copil este cauzată de un spirit încarnat intrând în trupul unei femei. Spiritul așteaptă într-un loc sacru ca o femeie să treacă pe acolo. După moarte, sufletul unei persoane se întoarce la puterile ancestrale.

Potrivit credinței africane tradiționale, sufletele sau spiritele oamenilor decedați recent zăbovesc lângă mormintele lor o vreme, căutând alte trupuri (de reptile, mamifere, păsări sau oameni) pentru a le locui. Mulți africani leagă reîncarnarea de venerarea străbunilor, care pot renaște ca proprii lor descendenți ori ca animale asociate cu grupurile sau clanurile lor. Poporul zulu din sudul Africii crede că sufletul unei persoane este renăscut mai multe ori în corpurile unor animale, de la mici insecte la mari elefanți, înainte de a fi renăscut iarăși într-un trup omenesc. Poporul Yoruba și cel Edo din Africa de nord împărtășesc credința că oamenii sunt reîncarnările străbunilor lor. Ei numesc un băiat "Tatăl care s-a întors", și o fată "Mama care a revenit".

Reîncarnările au un rol central în buddhism și hinduism. De asemeni, apar în jainism și sikhism, două credințe care s-au dezvoltat din hinduism și care sunt practicate încă în India. Jainismul și hinduismul au în comun o credință în mulți zei. Sikhismul, o religie monoteistă, combină unele elemente ale islamismului cu hinduismul.

Hinduismul, buddhismul, jainismul și sikhismul au început în India, unde a apărut mai întâi ideea renașterii în texte datând din preajma anilor 700 î.Hr. Aceste religii împărtășeau credința în "Samsara", roata vieții și nașterii, și în "Karma", conceptul conform căruia viitoarea încarnare a unui om depinde de felul în care a trăit. Oamenii care făcuseră fapte bune și duseseră vieți morale renășteau într-o clasă socială mai înaltă. Cei care nu se remarcaseră prin asta erau sortiți să revină la trai ca membri ai unor clase mai joase sau ca animale. Numai atingerea celei mai înalte stări de dezvoltare spirituală putea ajuta o persoană să scape întru totul de Samsara.

O călătorie foarte lungă

Istoricul grec Herodot a consemnat idei ale egiptenilor antici despre reîncarnare. Egiptenii, scria el, credeau că sufletul trecea printr-o varietate de specii (animale, viețuitoare marine și păsări) înainte de a deveni din nou uman. Întreaga călătorie, de la moartea unui om la renașterea iarăși ca om dura 3.000 de ani. O străveche sursă egipteană, "Cartea egipteană a înaintării prin zile" (sau "Cartea Morților") sprijină parțial relatarea lui Hrodot. Aceasta afirmă că sufletele unor indivizi importanți pot reveni pe pământ sub forma unor făpturi ca starci ori crocodili.

Mituri și legende ale reîncarnării

În mare parte a lumii, mituri și legende înfățișează o anumită formă de reîncarnare. Regii nordici străvechi erau văzuți ca reîncarnări ale zeului Freyr. După introducerea creștinismului în Norvegia, unii au oameni au crezut că regele creștin Sfântul Olaf a fost reîncarnarea unui rege păgân mai timpuriu tot cu numele de Olaf.

În regiunile arctice, unde animalele sunt esențiale pentru supraviețuire, oamenii credeau că acestea, asemeni ființelor umane, au suflete care renasc. Vânătorii trebuiau să performeze ceremonii pentru creaturile pe care le omorau, astfel încât spiritele animalelor să poată să renască și să fie vânate din nou. Când o persoană murea, parte a sufletului său se reincarna în următorul copil născut în comunitate. Dându-i-se noului născut numele persoanei moarte se asigura faptul că pruncul va avea unele din calitățile înaintașului său.

Tradiția buddhistă include o serie de povești numită "Jakata", bazate pe reîncarnare. Ele spun despre variatele vieți ale lui Gautama Buddha și despre cum acesta a devenit tot mai înțelept și mai sfânt pe când sufletul său a transmigrat de la o viață la alta. Într-o încarnare, Buddha a fost un iepure care a căutat dezvoltarea spirituală prin postire. El și-a dat seama că dacă apărea un cerșetor, nu avea ce hrană să-i ofere, și că ar trebui să-i ofere propria sa carne. Unul dintre zei a coborât din ceruri și a vizitat iepurele sub forma unui cerșetor. Iepurele s-a aruncat din propria voință într-un foc pentru a-i da de mâncat oaspetelui său, dar zeul l-a salvat și i-a proiectat imaginea pe lună pentru a onora spiritul său de sacrificiu. Pe calea sa de a deveni Buddha, Gautama a trecut prin mai multe de 500 de vieți, care au inclus încarnări ca elefant, preot, prinț și pustnic.

Legenda japoneză a lui O-Tei ilustrează năzuința fierbinte pentru reîncarnare. O-Tei era o fată tocmai logodită. Ea s-a îmbolnăvit și, pe când zăcea pe patul de moarte, i-a promis viitorului său soț că se va întoarce într-un corp mai sănătos. A murit, și tânărul bărbat a scris o făgăduință că se va căsători cu ea oricând va reveni. A trecut ceva timp, și el, în cele din urmă, s-a însurat cu o altă femeie, care avea un copil. Însă, de asemeni, nevasta lui și copilul au murit. Sperând să-și vindece durerea, bărbatul a plecat într-o călătorie. Într-un sat pe care nu-l mai vizitase, a stat la un han în care-l aștepta o fată care semăna foarte mult cu O-Tei. El a întrebat-o care era numele său și aceasta, vorbind cu vocea primei lui iubiri, i-a confirmat că era O-Tei. Ea i-a zis că știuse de făgăduința lui și că se întorsese la el. Apoi, a leșinat. Când și-a revenit, fata nu și-a mai amintit viața sa anterioară sau ce-i spusese bărbatului. Cei doi s-au căsătorit și au trăit fericiți împreună.

Ce este Karma?

2 mai: Sfânta Matrona de la Moscova

2026-05-02T10:06:00.001+03:00

Celebrată pe 2 mai, Matrona Dimitrievna Nikonova s-a născut în anul 1881, în satul Sebino, provincia Tula, într-o familie de țărani cu frica lui Dumnezeu.

În decursul copilăriei sale, Matrona, oarbă din naștere, a primit de la Dumnezeu darul viziunii spirituale și accesul în tainele Providenței lui Dumnezeu. Slava ce pogorâse asupra ei s-a manifestat în darurile rugăciunii, gândirii, cunoașterii și clarviziunii spirituale. Încă din vremuri timpurii, oamenii au început să vină la aceasta în căutare de sfaturi. La început, au fost numai rezidenți locali și, apoi, vizitatori din alte regiuni.

La vârsta de 17 ani, picioarele Matronei au devenit brusc paralizate și ea și-a pierdut permanent capacitatea de a merge. Nu s-a plâns niciodată de bolile sale, ci și-a purtat cu umilință crucea pe care i-o dăduse Dumnezeu.

Sfânta Matrona a mers la Moscova în anul 1925, un oraș care a devenit locul slujirii sale ascetice și dreptei sale odihne. Persecutată de ateiști, Matrona fost constant forțată să-și schimbe locuința, găsind refugiu în casele credincioșilor. Un râu nesfârșit de oameni au vizitat-o, însetați de vindecare spirituală, îndrumări și ajutorul său prin rugăciune. Prin rugăciunile sale, au fost însănătoși paralitici, oameni afectați de boli mintale și fizice. Prorocirile și previziunile sale au ajutat numeroase persoane să evite pericolul și moartea, și să găsească calea cea dreaptă în împrejurări dificile. Au fost păstrate multe mărturii ale acestor evenimente miraculoase.

2 mai: Aducerea Moaștelor Sfântului Ierarh Atanasie cel Mare, Arhiepiscopul Alexandriei

În 1952, după moartea sa, numeroși oameni au venit la mormântul Matronei din cimitirul Danilov, venerarea decedatei s-a intensificat, și au avut loc minuni și vindecări. În 1999, prin decizia patriarhului Moscovei și al întregii Rusii, Matrona a fost trecută printre Sfinții venerați în biserica locală din Moscova și în dioceza Moscovei.

2 mai: Sfântul Ierarh Atanasie al III-lea cel Nou (Patelarie), Patriarhul Constantinopolului

1 mai: Sfântul Cuvios Mucenic Eftimie

2026-05-01T12:31:00.000+03:00

Comemorat pe 1 mai, Sfântul Cuvios Mucenic Eftimie s-a născut în Demitsana din Peloponez. Părinții săi au fost Panagiotes și Maria, și i s-a dat la botez numele de Eleuterie. Eleuterie a fost cel mai mic din cei cinci copii ai familiei (ceilalți fiind Gheorghe, Hristos, Ioan și Caterina).

După ce au urmat școala din Demetsana, Eleuterie și Ioan au călătorit la Constantinopol, pentru a studia la Academia Patriarhală. Mai târziu, ei au mers la Iași, în România, unde tatăl și frații lor aveau afaceri. La câtăva vreme după aceea, Eleuterie s-a decis să se ducă la Muntele Athos, pentru a deveni călugăr. Din pricina războiului dintre Rusia și Turcia, a fost capabil să ajungă numai la București. Acolo, a locuit cu consulul francez și, apoi, cu un angajat al consulului rus.

Eleuterie a început să ducă un trai de plăceri, alungându-și din minte gândurile despre viața monahală. Când războiul s-a încheiat, Eleuterie și-a făcut drum către Constantinopol, în compania unor musulmani. Astfel, a renunțat la ortodoxie și a aderat la islamism. A fost circumscris și i s-a dat numele de Reschid. Curând, conștiința a început să-l chinuie din cauza negării sale a lui Hristos. Ceilalți musulmani au observat o schimbare a atitudinii sale, așa că i-au restricționat libertatea de mișcare și l-au supravegheat cu mare atenție.

Într-o zi, Eleuterie a fost văzut purtând o cruce, iar ceilalți l-au reclamat stăpânului casei, Efendi Rais. Stăpânul l-a favorizat pe Eleuterie, ceea ce a stârnit invidia altora. El le-a spus acestora că era încă prea devreme pentru Eleuterie să se detașeze de obiceiurile sale creștine.

Efendi Rais și cei din casa lui au călătorit la Adrianopol, ajungând acolo într-o zi de sâmbătă. Mitropolitul Chiril, care apoi a ajuns patriarh de Constantinopol, slujea vecernicia într-una din bisericile orașului. Eleuterie a pretins că avea de transmis scrisori mitropolitului Chiril, însă acesta a trimis pe altcineva să le primească. Când Eleuterie i-a zis acestui om că voia haine creștine, el a devenit suspicios și l-a dat afară.

Înapoi la Constantinopol, Efendi Rais i-a dat lui Eleuterie cadouri scumpe, sperând să-l influențeze să rămână musulman. Totuși, Eleuterie s-a rugat lui Dumnezeu să îi îngăduiască să evadeze. Cu prima ocazie, a fugit, căutând un preot din Peloponez care trăia în apropierea patriarhiei. După ce i-a spus povestea sa, Eleuterie i-a cerut preotului să-l ajute să scape de îngrădirea sa musulmană. Preotul a refuzat să-l sprijine, temându-se de represalii. I-a dat niște sfaturi lui Eleuterie și l-a gonit de la el.

Cu un ajutor al ambasadei rusești, Eleuterie s-a îmbarcat pe un vas și a navigat la Muntele Athos. La marea lavră de acolo, Eleuterie a fost botezat și primit înapoi în biserica ortodoxă. Astfel, a devenit un călugăr cu numele de Eftimie.

Eftimie a citit cartea "Noul martilogiu" a Sfântului Nicodim (14 iulie), și a fost inspirat de exemplul noilor mucenici. Apoi, a fost cuprins de năzuința de a-și "șterge" apostazia cu sângele muceniciei.

Sfântul Eftimie a mers la Constantinopol împreună cu un călugăr pe nume Grigorie, și a sosit acolo pe 19 martie 1814. Câteva zile mai târziu, de Florii, a primit sfânta împărtășanie. Dându-și jos straiul monahal, s-a îmbrăcat ca un musulman și s-a dus în palatul marelui vizir, Pașa Rusud. Ținând frunze de palmier în mâinile sale, Sfântul Eftimie a mărturisit că era creștin și că voia să moară pentru Hristos. A denunțat ca falsități pe Mohamed și religie musulmană, apoi și-a călcat în picioare turbanul pe care-l avusese pe cap, ceea ce l-a făcut pe vizir să creadă că era fie beat, fie nebun.

Bravul războinic al lui Hristos l-a asigurat pe vizir că era în toate mințile sale și că nu era beat. Eftimie a fost aruncat într-o celulă întunecată și a fost legat cu lanțuri. După aceea, vizirul a încercat să-l convingă, cu flatări și promisiuni de avere, să revină la credința musulmană. Sfântul a declarat cu fermitate că islamismul era o religie bazată pe minciună și că nu se va dezice de Hristos indiferent dacă era torturat sau ucis.

Marele vizir a poruncit că Sfântul să fie bătut și readus în pușcărie. După trei ore, Sfântul Eftimie a fost adus înaintea lui Pașa Rusud, care i-a spus, "Te-ai mai gândit, ori rămâi încăpățânat?"

Eftimie i-a raspuns, "Există numai o singură credință adevărată, cea a creștinilor ortodocși. Cum aș putea crede în falsul profet Mohamed?"

Vizirul și-a dat seama că nu-l va putea niciodată convinge pe Eftimie să se întoarcă la islamism, așa că a ordonat să fie omorât cu sabia. Când călăul a încercat să lege mâinile Sfântului, acesta i-a zis, "Am venit aici voluntar, așa că nu este necesar să-mi legi mâinile. Îngăduie-mi să îmi întâlnesc moartea nelegat".

1 mai: Sfânta Cuvioasă Isidora

Sfântului Eftimie i s-a permis să se ducă la locul execuției fără a fi legat la mâini. A mers bucuros și netemător, ținând o cruce în mâna sa dreapta, și frunze de palmier în cea stângă. Când au ajuns la acel loc, Sfântul Eftimie s-a poziționat către răsărit și a început să se roage. I-a mulțumit lui Dumnezeu că-l găsise vrednic de mucenicie. De asemeni, s-a rugat pentru familia sa și prietenii săi, cerându-i lui Dumnezeu să îi mântuiască pe toți.

După aceea, Sfântul Eftimie a sărutat crucea sa, a îngenuncheat și și-a aplecat gâtul. Călăul i-a dat o lovitură puternică cu sabia, dar aceasta nu l-a decapitat. Călăul a lovit iarăși, și din nou a eșuat să-l ucidă. În cele din urmă, a luat un cuțit și i-a tăiat beregata Sfântului.

Sfântul Eftimie a fost omorât la prânz pe 22 martie 1814, la Constantinopol, câștigându-și astfel un loc în împărăția cerească. Capul Sfântului Eftimie se află la mănăstirea Sfântului Pantelimon de la Muntele Athos.

1 mai: Sfântul Prooroc Ieremia

Bani câștigați ușor | Poveste cu tâlc

2026-04-30T11:13:00.000+03:00

Oamenii care încearcă să se îmbogățească profitând de cei din jurul lor sunt, mai devreme sau mai târziu, demascați și puși să plătească cu vârf și îndesat pentru înșelăciunile lor. Victimele celor mai de sus nu trebuie să păstreze tăcerea întrucât, astfel, le dau profitorilor puterea și oportunitatea de a-i jecmăni și pe alțîi.

Odată, într-un oraș îndepărtat, trăia un negustor de succes, bine cunoscut. Asemeni altor neguțători, cumpăra lucruri dintr-un loc și călătorea în altul pentru a le vinde. În decursul voiajelor sale, a întâlnit mulți oameni cu care s-a împrietenit, cu care a împărtășit numeroase povești și care l-au ajutat să facă o grămadă de bani. Era foarte priceput să-i convingă pe alții să aibă încredere în el, și profita de asta pentru a-și înmulți veniturile.

Punea banii mai presus de orice și, de aceea, își îndrăgea meseria sau, cum îi spunea el, chemarea sa. Cu fiecare vânzare ori cumpărare trebuia să iasă cât mai mult în câștig. Își evalua succesul în funcție de numărul de bani pe care îi agonisea prin cheltuiala altora.

Dar, într-o zi, de-a lungul unei călătorii, a descoperit că-i lipsea punga plină cu monede de aur. S-a panicat și s-a întors în ultimul loc în care se odihnise. Acolo, a întâlnit un om dornic și el să-și ia un răgaz de somn. Străinul l-a întrebat dacă își caută ceva. Negustorul l-a privit pe jumătate surprins, pe jumătate mânios, și i-a răspuns, "Da, mi-am pierdut punga cu monede de aur".

"Câți bani aveai în ea?", l-a întrebat străinul. Aceste cuvinte i s-au părut suspecte neguțătorului însă, totuși, i-a răspuns, "100 de monede de aur". Străinul a părut să fie încântat, "Excelent, asta înseamnă că punga pe care am găsit-o este a ta!" Negustorul a luat punga din mâinile necunoscutului și i-a mulțumit. Însă, înainte de a pleca, i-a venit brusc ideea că ar putea câștiga niște bani de pe urma străinului, așa cum făcea de obicei. Așadar, s-a decis să încerce să-l înșele, "Așteaptă o clipă. Tocmai mi-am amintit că aveam 200 și nu 100 de monede în pungă. Unde este restul banilor?"

Necunoscutul s-a uitat surpins la el și i-a replicat, "Nu se poate! Nu ți-am luat nici un ban, toți sunt în pungă". Cei doi nu au reușit să ajungă la o înțelegere, așa că negustorul a strigat după ajutor, pretinzând că fusese jefuit. S-a întâmplat ca cineva să-i audă strigătele și, curând, a revenit cu câțiva cavaleri care i-au escortat pe amândoi la curtea regală, pentru a se rezolva disputa lor.

Regele de acolo era drept și ura oamenii care voiau să se îmbogățească pe seama altora. De aceea, se străduia adeseori să se ocupe de astfel de chestiuni delicate. Regele declara frecvent că " a lui chemare era să dăruiască ordine și dreptate supușilor săi". Înainte de a se confrunta cu cei doi, s-a asigurat să primească toate informațiile despre ei prin spionii săi regali. De îndată ce aceștia au fost aduși în fața curții de judecată, regele i-a întrebat care dintre ei voia să vorbească mai întâi.

Desigur, neguțătorul a fost primul, "Regele meu, am venit în fața ta pentru că am fost înșelat de acest om. Mi-am pierdut punga și, când m-am întors la locul unde știam că o scăpasem, l-am întâlnit pe acest străîn, care mi-a înapoiat punga după ce i-am povestit despre ghinionul meu. Am fost foarte mulțumit când mi-a dat-o înapoi, însă am fost dezamăgit când am văzut că din ea îmi lipseau niște monede din aur".

Regele l-a întrebat, răbdător, pe negustor, "Câte monede spui că avei în pungă?" "Neguțătorul i-a răspuns prompt, "200 de monede din aur". Apoi, regele l-a întrebat pe străin, "Și câte au fost în punga pe care ai găsit-o?" Străinul, i-a spus senin, "100, regele meu". Regele și-a luat un răgaz pentru a se gândi la situație și s-a întors încă o dată către negustor, "Ei bine, asta înseamnă că nu era punga ta. Și, dacă asta-i cazul, cele 100 de monede aparțin persoanei care le-a găsit".

Neguțătorul nu a putut face nimic în privința deliberării regelui și a sfârșit prin a-și pierde toate monedele de aur. Înainte de a ieși din palat, regele i-a chemat la el pe negustor și pe străin, și le-a zis, "Nu voi permite nimănui să se îmbogățească prin sărăcirea altora". Străinul a privit recunoscător la rege și i-a mulțumit, în vreme ce neguțătorul și-a văzut de drum cu capul plecat.

Oameni buni, oameni răi - O poveste cu tâlc

Terpsihora: Muza dansului și zeița dansului cosmic

2026-04-29T11:12:00.000+03:00

În mitologia grecească, toate domeniile majore literare și artistice erau guvernate de nouă muze sau zeițe. Cea care veghea asupra dansului și muzicii corale era Terpsihora (Terpsichore). Pe lângă dans, ea a fost invocată mai recent ca o metaforă a ritmului și mișcării ordonate din univers.

Originea muzelor

În Grecia arhaică, muzele erau simple divinități asociate cu cântecul și dansul. La origine, au fost numai trei. În decursul perioadei clasice, numărul lor a crescut la nouă, fiecăreia dintre ele atribuindu-se un domeniu aparte: Calliope -poezia epică, Clio - istoria, Euterpe - muzica, Erato - poezia lirică și erotică, Melpomene - tragedia, Polimnia - retorica, elocința,Thalia - comedia, Urania - astronomia, și Terpsihora - dansul.

Muzele erau descendente ale lui Zeus prin Mnemosina, zeița memorării. Ele își avea sălașul în teritoriul Pieria, de la poalele dealurilor de sub muntele Olympus. Potrivit mitologiei grecești, muzele urcau din Pieria pe muntele Olimpului pentru a le cânta zeilor și regelui lor, Zeus, stăpânul universului.

În mitologia mai târzie, muzele au fost asemănate cu Sirenele, cu diferența că cele din urmă erau htonice și cântau pentru a ademeni oamenii și a-i ucide.

Terpsihora, zeița dansului și a ritmului

În pictură și sculptură, Terpsihora este înfățișată stând lângă o liră. Importanta ei și a celorlalte muze este ilustrată de asocierea lor cu muzica. În Grecia antică, muzica era considerată atributul unui om civilizat. Pe atunci, muzica includea dansul și poezia, toate acestea fiind văzute ca o hrană a sufletului.

Există discuții dacă muzele erau numai personificări. Deși erau strâns corelate cu sferele lor artistice, ele aveau și o existența proprie, dincolo de acestea. Terpsihora, de pildă, era și soție și mama. În mitologia târzie, ea a devenit câtăva vreme prima Parthenope a zeului vântului, Achelous.

În zilele noastre, Terpsihora este frecvent o metaforă sau o personificare a dansului, și este asociată cu subiecte de dincolo de dans, cum ar fi un fel de ritm sau mișcare ordonată.

Universul terpsihoreic și dansul cosmic

Un exemplu al lui Terpsihora din afara dansului este cel din fizică. Planetele orbitează soarele, iar soarele, împreună cu alte stele, orbitează centrul Căii Lactee. În plus, planetele trec prin așa-zise cicluri Milankovitch, în care orbitele lor din jurul soarelui se ajustează în modalități regulate, periodice ori ritmice.

Mai mult decât atât, oscilațiile electromagnetice și mecanice, precum cea a pendulului, sunt adeseori întâlnite în natură. Dacă aceste modele de mișcare regulată, ordonată din univers pot fi considerate un fel de dans natural, atunci aceste mișcări pot fi gândite, într-un sens, și ca "terpsihoreice". Se poate spune, așadar, că influența lui Terpsihora se întinde dincolo de artele umane, fiind prezente în universul observabil.

Natura sedimentelor poate varia în mod ciclic, iar aceste cicluri pot fi descoperite în înregistrarea istorică a sedimentelor, prin aderația și rezistența a diferitelor straturi.

Pe lângă mișcările planetelor și pendulelor, turme de antilope, stoluri de păsări și bancuri de pești au, cu toate, o mișcare ce poate fi văzută ca un tip de dans.

Unii oameni de știință și istorici au remarcat "mișcarea

terpsihoreică" din natură și s-au referit la Terpsihora ca la o metaforă atât pentru mișcarea periodică, ca și pentru seria ciclurilor utilizate pentru a marca trecerea timpului, cum ar fi fazele lunii.

Cele mai timpurii forme de dans aveau o menire specific religioasă. Astfel de dansuri permiteau probabil o anume participare în astfel de modele ce guvernează universul.

Dansul morții: Simbol și semnificație

Mitul despre Romulus și Remus

2026-04-28T11:25:00.000+03:00

În mitologia romană, Romulus și Remus au fost fii gemeni ai zeului Marte și fondatori ai orașului Roma. Mama lor, Rhea Silvia, a fost singura fiică a regelui Numitor din Alba Longa. Amulius, fratele lui Numitor, a preluat tronul și a silit-o pe Rhea Silvia să devină vestală. A vrut să se asigure astfel că ea nu va avea fii care să-i pretindă tronul. Totuși, Rhea Silvia a fost violată de Marte și a dat naștere lui Romulus și Remus.

Anii timpurii

Când Amulius a aflat despre gemeni, a poruncit să fie aruncați în râul Tibru, pentru a se îneca. Băieții au plutit în aval, ajungând la mal aproape de un arbore sacru de smochin. Au fost ținuți în viață de o lupoaică până când au fost găsiți de un păstor. Păstorul Fastulus și soția lui s-au ocupat de creșterea gemenilor. Ei au ajuns să fie viteji și îndrăzneți.

Romulus și Remus au fost implicați în conflicte locale și au condus un grup de tineri în raiduri, inclusiv unul de furare a unei turme de vite ce aparțineau lui Numitor. Remus a fost prins și adus înaintea lui Numitor. Interogându-l pe tânăr, Numitor și-a dat seama că Remus era nepotul său. La scurt timp după aceea, gemenii au condus o revoltă contra lui Amulius. L-au omorât și l-au readus pe tron pe Numitor.

Fondarea Romei

Romulus și Remus au vrut să întemeieze propriul lor oraș, așa că s-au întors la locul unde-i descoperise Faustulus. Un semn a arătat că Romulus trebuia să fie fondatorul noului oraș. El a marcat hotarele orașului și a început să construiască un zid împrejmuitor. Când Remus a sărit peste zidul neterminat, luându-și în râs fratele pentru că nu putea ține pe nimeni în afara orașului, Romulus l-a ucis. Astfel, Romulus a devenit singurul conducător al noului oraș, numit Roma.

Răpirea femeilor sabine

Pentru a popula Roma, Romulus a chemat oameni din zone învecinate. Totuși, cei mai mulți erau bărbați, iar orașul avea nevoie de femei. Romulus a invitat sabinii, care locuiau în orașe din apropiere, pentru a veni la un mare festival. Pe când sabinii se distrau, romanii le-au prins femeile, au alungat bărbații din oraș, și s-au căsătorit cu acestea. Evenimentul a devenit cunoscut ca Răpirea Sabinelor.

Sabinii au plănuit o răzbunare și au făcut mai multe raiduri, lipsite de succes. Apoi, Titus Tatius, regele lor, a condus o armată împotriva Romei. Romulus a fost pe punctul de a pierde bătălia, și s-a rugat lui Jupiter pentru ajutor. Atunci au intervenit femeile sabine. Ele au rugat războinicii să se oprească din luptă, căci nu puteau suporta să-și vadă tații și soții omorându-se unii pe ceilalți. Cele două forțe beligerante au fost de acord să facă pace, iar romanii și sabinii au format o uniune, cu Roma drept capitală.

Romulus a guvernat Roma timp de 40 de ani. El a dispărut misterios pe când își trecea în revistă armata de pe Campus Martius (Câmpul lui Marte), în decursul unei furtuni cu tunete teribile.

Mitologia romană

Pictura regelui | Poveste cu tâlc

2026-04-27T10:29:00.003+03:00

Odată ca niciodată, a fost o țară al cărei rege avea numai câte un picior și câte un ochi. Însă, talentele lui, inteligența și generozitatea să îl făceau un conducător excelent. Drept rezultat, oamenii din regatul său aveau o viață sănătoasă și fericită.

Într-o zi, pe când se plimba prin palatul său, a remarcat, de-a lungul unei săli, portretele străbunilor săi. Acest lucru i-a inspirat o idee! S-a gândit că, în aceeași sală, după o vreme, urmașii săi vor vedea aceste portrete, dar că el nu avea nici unul.

Nu-i trecuse până acum prin minte așa ceva, și nimeni nu-i sugerase vreodată să fie pictat deoarece nu era sigur cum vor fi reprezentate anomaliile sale fizice.

Așadar, regele i-a invitat la curte pe toți pictorii din țara sa, anunțându-i că va răsplăti pe acela dintre ei care va avea opera cea mai reușită.

Pictorii au intrat în panică la gândul despre cum vor putea să reprezinte cât mai frumos pe pânze un rege cu doar un picior și doar un ochi. Li se părea că așa ceva era imposibil. În plus, erau speriați că regele s-ar putea mânia și i-ar fi putut pedepsi dacă nu-i vor fi pe plac portretele lor. Drept urmare, pictorii au început, unul câte unul, să-și caute scuze și să refuze politicos, cu diplomație, oferta de a-l picta pe rege.

Un singur pictor, unul tânăr, s-a angajat căva face un portret frumos regelui. Ceilalți artiști au devenit curioși despre cum va face așa ceva, iar, regele, bucuros, i-a permis să înceapă să lucreze. După o lungă perioadă, pictura sa a fost, în fine, gata!

Întreaga curte a așteptat, cu nerăbdare, marea revelație. După ce tânărul pictor și-a dezvelit opera, toată lumea, inclusiv regele, a rămasă mută de uluire!

În portret, regele stătea pe calul său, pe partea în care avea singurul picior, ținându-și arcul și țintind cu o săgeata cu singurul său ochi deschis. Într-adevăr, trasul cu arcul și călăritul erau printre abilitățile memorabile ale regelui. Suveranul a apreciat pictura și i-a dat creatorului ei o răsplată foarte generoasă.

Era, cât se poate de limpede, un portret extrem de reușit!

Cât de frumoasă ar fi lumea dacă am reuși să ignorăm slăbiciunile, defectele celorlalți și le-am aprecia punctele forte!

Tot ce ni se întâmplă este spre binele nostru | O poveste cu tâlc

De câți prieteni ai nevoie pentru a fi fericit? | Poveste cu tâlc

2026-04-26T10:07:00.001+03:00

Până la urmă, de câți prieteni am avea nevoie pentru a ne asigura fericirea? Conteza numărul sau calitatea lor? Despre acest lucru ne vorbește următoarea poveste cu tâlc...

Odată, un ucenic a venit la maestrul său spiritual și l-a întrebat, "Învățătorule, de câți prieteni are nevoie cineva? Numai unul ori mai mulți?"

Maestrul i-a replicat, "Este simplu. Îți vei da singur seama."

Apoi, învățătorul l-a luat la livadă și, acolo, arătând către un pom, i-a zis, "Mai întâi, adu-mi un măr de pe cea mai înaltă ramură a acestui copac."

Ucenicul a privit spre pom și, cu tristețe, a spus, "Însă, maestre, este prea sus pentru mine... Nu pot să ajung până la acel măr..."

"De ce nu le ceri ajutor prietenilor tăi", i-a răspuns învățătorul.

Ucenicul a rugat unul din prietenii săi să vină cu el, s-a cocoțat pe umerii lui, dar tot nu a reușit să atingă cea mai înaltă creangă a pomului.

S-a simțit dezamăgit și a zis, "Maestre, nu reușesc nici așa să ajung la acel măr..."

Învățătorul i-a replicat, "Nu ai mai mulți prieteni?"

Ucenicul le-a cerut celorlalți prieteni ai săi să vină cu el.

Amicii nu au stat pe gânduri și au sosit. Au început să se urce unii pe umerii celorlalți, gâfâind, încercând să facă o piramidă. Însă mărul era la o prea mare înălțime, așa că piramida s-a prăbușit, iar ucenicul nu a fost capabil să apuce mărul dorit.

Văzând acest lucru, învățătorul l-a chemat la el și l-a întrebat, "Așadar, acum înțelegi? De câți prieteni are nevoie cineva?"

Ucenicul i-a spus, "Mda... O persoană are nevoie să aibă o mulțime de prieteni și, împreună, ei pot încerca să rezolve o problemă..."

Maestru a dat din cap, dezolat, și i-a zis, "Desigur că ai nevoie de cât mai mulți prieteni pentru a lua acel măr. Însă, printre aceștia ar trebui să fie cel puțin unul îndeajuns de isteț încât să-și dea seama că ar fi necesar să aducă o scară!"

Valoarea rugăciunii și a prieteniei: Poveste cu tâlc

Mitologia romană

2026-04-25T14:46:00.001+03:00

De la fondarea imperiului roman și până la căderea sa, în anul 476, Roma dominat Europa și mare parte din Africa de Nord, Orientul Apropiat și Asia Mică. Deși răspândirea imperiului a cuprins multe culturi, cu propriile lor mituri și legende, mitologia romană s-a ocupat mai ales de fondarea, istoria și eroii orașului Roma. Romanii și-au dezvoltat propriul panteon de zei și zeițe. Cu toate astea, după ce au cucerit Grecia, zeitățile lor au devenit tot mai asociate cu personaje din mitologia grecească.

Fundal și surse ale mitologiei romane

Deși este dificil să se separe istoria timpurie a Romei de legende formate în jurul său, orașul pare să fi început cu o comunitate a italienilor din zona centrală cunoscuți ca latini. Latinii s-au întrepătruns cu etruscii, care veniseră în Italia din Asia Mică înainte de anii 800 î.Hr.

Până în 510 î.Hr., Roma a fost condusă de regi. Republica romană a dominat, în cele din urmă, cea mai mare parte a Italiei și a cucerit coasta nord-africană și Grecia. Prin anii 31 î.Hr., Roma a stăpânit toate pământurile din jurul Mediteranei, precum și din nord-vestul Europei.

Principala sursă de informații despre mitologia română a apărut în decursul anilor timpurii ai imperiului, între circa 20 î.Hr. și 20 d.Hr. Poetul roman Virgiliu a creat epopeea națională a Romei, "Eneida", care a cuprins mituri ce au legat fondarea orașului de zeități și legende grecești. Un alt poet, Ovidiu, a scris "Metamorfozele", o colecție de mituri din Orientul Apropiat și Grecia pe care romanii le adoptaseră. "Fasti" a lui Ovidiu descrie mituri romane despre zei în acord cu festivalurile din calendarul roman. În a sa istorie a Romei, Titus Livius a portretizat legende orașului Roma ca și cum acestea ar fi fost evenimente istorice. Acesta și alți scriitori au creat o mitologie "oficială" a Romei, una care a dat Romei o origine antică distinsă și glorioasă.

Zeități majore din mitologia romană

În anii lor timpurii, romanii avut o mulțime de zei și zeițe ce se numeau "numina" sau "puteri". Spre deosebire de divinitățile grecești, numina nu au avut personalități și caracteristici distincte, bine definite. Există puține istorisiri despre acestea. Au fost, pur și simplu, forțe care vegheau asupra activitățîi vieții zilnice. Exemple îi includ pe Ianus, zeul intrărilor și arcadelor, și Terminus, zeu al hotarelor. Multe zeități romane au fost patroane ale familiei, grânelor și pământului. Sylvanus, de pildă, a fost protectorul tăietorilor de lemne și plugarilor. Alte divinități timpurii au reprezentat virtuți sau calități, precum Concordia (zeița bunei înțelegeri), Fides (zeița onestității) și Fortuna (zeița soartei ori norocului).

Captivați de miturile elaborate și incitante pe care grecii le țesuseră în jurul zeilor și zeițelor lor, romanii au schimbat treptat ale lor numina în versiunile lor de zeități grecești majore. Anticul zeu roman Saturn, gardian al semințelor și însămânțatului, a devenit identificat cu titanul Cronos, care în mitologia grecească apărea ca străbun al zeilor. Afrodita grecească a devenit Venus, zeița romană a dragostei. Zeus și Hera, regele și regina zeilor greci, au ajuns să fie la romani Jupiter (numit câteodată Jove) și Juno (Iuno).

Marte, o zeitate romană asociată mai întâi cu agricultura, a luat caracteristicile lui Ares, zeul grec al războiului, ceea ce explică de ce versiunea romană veghează atât asupra războiului, cât și a agriculturii. Diana, o zeiță romană tradițională a pădurii, a fost corelată cu Artemis, zeița grecească a vânătorii. Minerva a fost varianta romană a lui Atena, Neptun a lui Poseidon, și Bacchus a lui Dionysus. Apollo, de asemeni, a fost adus în panteonul roman, unde a fost cunoscut atât ca Apollo, cât și ca Phoebus.

Romanii au importat, totodată, alte zeități străine, ca Cybele de aproape de Troia, din Asia Mică, și zeul persan Mithras. În casele lor au continuat să-și venereze zeii tradiționali ai gospodăriei, cunoscuți ca Lari sau Penați.

Mitologia romană include și eroi umani. Câteodată, astfel de muritori au devenit divinități. Romulus, legendarul întemeietor al Romei, a fost văzut ca devenind zeul Quirinus. Mulți împărați au fost declarați zei după moartea lor și au fost venerați în temple. Cei mai cunoscuți eroi au fost, totuși, Enea (Aeneas), Romulus și Remus.

Mituri și teme majore

Romanii au întreținut mituri despre fondarea orașului lor. Un mit care datează probabil din anii 400 î.Hr. povestește despre Romulus și Remus, copii ai unei prințese latine și ai zeului Marte. Deși unchiul lor a încercat să-i înece, ei au supraviețuit sub grija unei lupoaice și a unei ciocănitori. În cele din urmă, gemenii l-au răsturnat de la putere pe unchiul lor și au hotărât să se focalizeze asupra unui nou oraș, în locul în care fuseseră salvați de lupoaică. După ce au primit un semn de la zei despre noul oraș, Romulus l-a omorât pe Remus și a devenit conducător, așa cum intenționaseră zeitățile.

Șanțul pe care Romulus l-a săpat pentru a marca hotarul Romei a fost numit "pomerium". Orice din interiorul acestui "pomerium" era considerat parte a Romei originare, autentice. De-a lungul istoriei lor îndelungate, romanii au prezervat reperele din interiorul "pomerium", pe care le-au asociat cu legenda lui Romulus și Remus. Acestea au inclus o peșteră din Colina Palatină, în care se spunea că lupoaica îi alăptase pe gemeni și o colibă din apropiere în care se zicea că locuise Romulus.

Potrivit legendei, Romulus a făcut noul oraș un refugiu pentru nelegiuiți, săraci și sclavi evadați, pentru a atrage cetățeni. Deoarece acestei populații îi lipsea femei, Romulus a invitat un popor vecin, Sabinii, la un festival religios și, apoi, cetățenii lui au răpit femeile sabine. Titus Tatius, regele sabinilor, a adus o armată pentru a se război cu Roma. În acel timp, totuși, femeile sabine erau deja căsătorite cu romani. La imboldul acestora, bărbații au făcut pace și, până la moartea sa, Titus a guvernat împreună cu Romulus.

Răsăritul soarelui

Una din zeițele romane cele mai venerate a primit puțină atenție literară. Conform legendei, Angerona știa un descântec magic de înălțare a soarelui la mijlocul iernii. Festivalul ei avea loc pe 21 decembrie, cea mai scurtă zi a anului, când se credea că aceasta dădea glas vorbelor vrăjite care făceau ca zilele să fie mai îndelungate și ca primăvară să revină. Chiar și mai important, Angerona păzea numele secret al orașului Roma. Zeii cunoșteau acest nume, dar Roma avea să fie distrusă dacă era aflat vreodată de oameni. Statui ale lui Angerona o arătau cu gură acoperită de mâinile sale sau cu un căluș, astfel încât să nu-i poată scăpa acel secret.

Un mit conectat cu războiul dintre romani și sabini spune că o femeie romană de rang înalt, numită Tarpeia, l-a zărit pe Tatius și s-a îndrăgostit de el. Ea a trădat Roma armatei sabine, dar Tatius a omorât-o pentru trădarea sa. Mitul a devenit o parte a geografiei orașului, un afloriment stâncos de pe care romanii aruncau ucigași și trădători fiind numit Dealul Tarpeian. Alte personaje legendare din istoria timpurie a Romei au fost virtuoasa soție Lucreția și viteazaul soldat Horatius, amândoi apărând în povești despre prăbușirea monarhiei și instaurarea republicii.

În anii mai târzii ai republicii, romanii au adoptat un nou mit puternic despre originea statului lor. Acesta este relatat în detaliu în "Eneida" și vorbește despre Enea (Aeneas), un prinț troian care fugise din cetatea sa ruinată întrucât zeii îi spuseseră că era sortit să întemeieze "o nouă Troie". După ce a rătăcit prin Mediterana, Enea a ajuns în Italia cu adepți ai săi troieni. Acolo s-a căsătorit cu fiica unui rege latin. Fiul lui Enea, Ascanius, a clădit o așezare numită Alba Longa. Această versiune a istoriei romane pune în evidență că zeii au vrut dintotdeauna ca Roma să conducă lumea. Romulus și Remus au devenit fii ai prințesei din Alba Longa, descendenți ai lui Enea, un exemplu revelator al voinței și abilității romanilor de a pune laolaltă mituri diferite.

S-au ivit mituri ce au legat multe zeități de evenimente cheie din istoria romană. Zeii gemeni ai vântului, Castor și Pollux, numiți împreună Dioscuri, apar atât în mitologia grecească, cât și în cea romană ca frați inseparabili care deveniseră constelația Gemini. În versiune romană, Dioscurii au luptat de partea romanilor într-o bătălie din 490 î.Hr., și au vestit victoria romană înapoi în orașul lor.

Miturile și legendele romane celebrează virtuți prețuite mai presus de orice în Roma: datoria, autosacrificiul, vitejia și pietatea. Divinități romane au ajuns să reprezinte aceste virtuți, fără slăbiciunile sau viciile zeilor greci. Un istoric grec, pe nume Dionysius din Halicarnassus, a recunoscut această diferență atunci când a spus că zeitățile romane erau mult mai morale decât cele grecești, fiindcă romanii preluaseră numai ceea ce era bun din povești străvechi și eliminasera toate părțile malefice, dizgrațioase.

Moștenirea mitologiei romane

Influența mitologiei române s-a extins tot mai mult și a durat o vreme mai îndelungată decât imperiul roman. Statui, temple și alte structuri asociate cu zeități și mituri române pot fi găsite departe de capitala antică. De pildă, un vechi mozaic din Britania arată lupoaica hrănindu-i pe Romulus și Remus. Este o amintire a timpului când Roma guverna Britania și un însemn al cât de mult se răspândise mitologia romană.

Renașterea a început un nou interes față de Grecia și Roma antică. Mitologiile acestor culturi au devenit parte a cunoașterii europenilor bine educați. Din acea perioadă, sute de artiști, scriitori și compozitori au găsit inspirație din "Eneida" și versiunea extrem de mitologizată a istoriei Romei.

Miturile din Metamorfozele lui Ovidiu

Pietrele prețioase și semiprețioase | Simbol și semnificație

2026-04-24T10:05:00.001+03:00

Grație frumuseții lor, pietrele prețioase și semiprețioase au mai mult decât o semnificație ornamentală. Prin culorile lor și alte caracteristici ale lor pot da frâu liber imaginației. Sunt minerale relativ tari care pot fi tăiate și, de asemeni, materiale organice precum coralul și chilimbarul, care sunt de o mare importanță în principal ca talismane și amulete, dar care pot avea și înzestrări simbolice.

Șlefuite și strălucitoare, gemele pot servi și ca oglinzi. Jadul, aflat în multe varietăți, este pentru chinezi un simbol al multiplicității și infinitului; durabilitatea sa se credea că poate conserva decedații după înmormântare.

În general, în întreaga lume, aceste pietre își revelează frumusețea numai după cu sunt tăiate și șlefuite, ajungând să simbolizeze însăși umanitatea și nevoia sa de rafinare.

Pe de altă parte, cristalele apărute în natură simbolizau virtuți perfecte. În iconografia creștină, de pildă, cristalul de stâncă era un simbol al Fecioarei Maria, deoarece nu era el însuși o sursă de lumină, dar strălucea când o rază a lui Dumnezeu cădea peste acesta.

În religiile asiatice, bijuteriile cu pietre prețioase și semiprețioase simbolizează comorile învățăturilor religioase drepte.

Piatra filosofală din alchimie este fie o piatră prețioasă mitică, fie o piatră de construcție tăiată (în asociere cu ghildele de constructori medievali și credințele lor).

Gemele reflectante, îndeosebi cristale, erau folosite adeseori ca ajutor în meditație și erau înzestrate cu proprietăți vindecătoare.

Cărți străvechi cuprinzând legende ale pietrelor valoroase tratau corespondența magică dintre planete, tipuri de personalitate și "pietre ale puterii", despre care se presupunea că aveau o varietate de efecte.

În simbolism, împreună cu cristalul de stâncă, diamantele, ametistele, rubinele, jadul, safirul și smaraldele sunt de o importanță specială.

În Cartea Apocalipsei, "Ierusalimul ceresc" al viitorului făgăduit este construit din pietre prețioase de diferite culori care, într-un sens, constitue o întoarcere într-o formă permanentă la apa strălucitoare, pură a izvoarelor din Grădina Edenului.

12 pietre prețioase împodobesc platoșa marelui preot evreu: rubin, peridot, beril, turcoaz, lapis lazuli, iacint, agată, ametist, tarsis, carneol și nefrit. Numele fiecărui trib al lui Israel era gravat pe fiecare piatră.

Similar, în astrologie, cele 12 semne ale zodiacului au geme asociate cu ele și, ca "pietre ale nașterii" simbolizează puterile zodiilor individuale. "Lithica", poemele antice didactice, mai ales cele ale lui Theophrastus, Orpheus, Damigeron Latinus, Aetius și Pselius, au fost sursele principale ale acestor corespondențe. Asocierile pietrelor cu zodiile variază de la o lucrare la alta, însă cele următoare sunt cele mai frecvente: Berbec - hematit, Taur - smarald, Gemeni - pietre multicolore, Rac - adularia, Leu - rubin sau diamant, Fecioară - beril, Balanță - agată, Scorpion - ametist, Săgetător - turcoaz, Capricorn - onix, Vărsător - chihlimbar, Pești - coral.

Planetele, cu puterile lor speciale, sunt și ele simbolizate de geme, motiv pentru care aceste pietre erau purtate de persoane simțindu-se legate în particular de un anumit corp ceresc. Cele mai obișnuite corespondențe sunt următoarele: Soare - diamant, cristal de stâncă, variante strălucitor colorate de zircon, turmalină, cairngorm; Luna - perle, adularia; Marte - rubin, granat, coral, carneol; Mercur - beril, ochiul tigrului, chihlimbar, zarcon; Jupiter- smarald, turcoaz verde, jad, serpentin, malachit; Venus - lapis lazuli, safir, acvamarin; Saturn - ametist, varietăți întunecate de onix și safir.

Faptul că au fost 12 triburi ale lui Israel, 12 apostoli și 12 zodii a condus frecvent la speculații și analogii simbolice. Crucile din biserica ortodoxă orientală erau adeseori împodobite cu 12 pietre mai mici (pentru apostoli) și una mare în mijloc (pentru Hristos).

Diamantul în legende, mituri şi superstiţii