Alin Dimăncescu

Apariţia asociaţiilor de turism şi sport

La sfârşitul secolului al XIX-lea, sporturile de iarnă îşi fac un debut timid în Regatul României. Prima prezenţă recunoscută este ,,Societatea Carpatină Sinaia”, în anul 1893. Urmează o perioadă de avânt promiţător. În anul 1903 se constituie ,,Societatea Turiştilor din România” (STR). Printre fondatori îi găsim pe Grigore Antipa, Simion Mehedinţi, Gheorghe Munteanu Murgoci şi Alexandru Vlahuţă. Tot la Sinaia, în anul 1909 apare ,,Clubul Sportiv Român”. În anul 1912 se înfiinţează ,,Federaţia Societăţilor Sportive din România” (F.S.S.R.), în cadrul căreia va activa şi ,,Comisiunea Sporturilor de Iarnă”[1]. Sub auspiciile F.S.S.R., la Sinaia încep să se organizeze primele concursuri oficiale de schi, săniuţe şi bobsleigh[2].

În anii de după război, turismul şi sporturile de iarnă se vor revigora destul de rapid, pe coordonateleresursă umană – bază materială – drumeţie şi sport. Un prim factor a fost contribuţia armatei române. Participarea noastră cu o delegaţie de sportivi militari la Jocurile Inter-Aliate (Paris, 22 iunie – 6 iulie 1919) evidenţia necesitatea unei alte viziuni faţă de pregătirea fizică în rândul forţelor armate. Între anii 1919-1923, se desfăşoară programe intensive de formare, în centrul cărora se situa recent creata armă a Vânătorilor de Munte (cu maiorul Virgil Bădulescu, comandant din timpul războiului), considerată elita armatei române. În anul 1923, existau 24 de Case Ostăşeşti care funcţionau în cadrul armatei ca nuclee pentru stimularea practicării exerciţiilor fizice (gimnastică sportivă) şi a jocurilor sportive moderne, elemente preluate din cadrul metodicii Y.M.C.A. (,,Young Men’s Christian Association” – cu o filială prezentă în România din anul 1919, la iniţiativa Reginei Maria).

Articolul complet il puteti citi in Revista Sport in Romania Nr. 3 – Decembrie 2013.

Ionuţ Barbu

Când reuşeşti performanţa incredibilă de a câştiga de şapte ori consecutiv campionatul mondial şi intri în Cartea Recordurilor, s-ar spune că eşti „asigurat” pe viaţă, că respectul şi aprecierea oamenilor, mai ales a conaţionalilor, te vor însoţi până la sfârşitul zilelor. Nu s-a întâmplat aşa ceva, din păcate, în cazul Angelicăi Rozeanu, ultima campioană mondială de origine non-asiatică din istoria tenisului de masă. Marea maestră a paletei a avut viaţa unui scenariu de film, dar care putea fi încadrat fără probleme la categoria „dramă”.

Scarlatina pe care să „n-o bată vina”

Prima oară când a pus mâna pe o paletă de tenis de masă şi primii paşi spre marea performanţă Angelica i-a făcut datorită… scarlatinei. Avea opt ani şi era obligată să stea închisă în casă, iar fratele ei, Gaston, a adus o mingiucă de celuloid şi două palete, cu care au jucat pe masă. Pentru că provenea dintr-o familie înstărită, iar pasiunea micuţei pentru acest sport nu a rămas neobservată, părinţii i-au cumpărat o masă de competiţie, unde juca în general cu prietenii fratelui ei. La 12 ani a participat la Cupa României la tenis de masă şi, surprinzător şi pentru ea, a câştigat-o, deşi depăşea cu puţin nivelul mesei. La 15 ani era deja campioană a României, iar un an mai târziu, prindea ultima treaptă a podiumului „mondialelor” la dublu-mixt. De atunci, atât cât i s-a permis să joace, n-a avut rival în ţară şi chiar în lume, la acest sport.

Trei averi confiscate, toate trofeele pierdute

Deşi provenea dintr-o familie de evrei cu stare, Angelica Rozeanu s-a luptat cu lipsurile pe tot parcursul vieţii. Mama vedetei tenisului de masă mondial a avut 44 de hectare de vie în Vrancea, iar din partea tatălui ar fi trebuit să deţină 750 de hectare în Cadrilater. În 1940, legionarii au lăsat familia Rozeanu în sapă de lemn, confiscându-i toate bunurile şi proprietăţile, doar pentru vina de a fi fost o… familie evreiască. Tot din acest motiv i s-a interzis Angelicăi să mai calce prin vreo sală de sport. Timp de cinci ani a fost ruptă de sportul în care a intrat în legendă. „Un prieten, Hagi Vasiliu, a încercat să mă ajute să intru la Clubul Orfeus. L-am aşteptat la uşă cât a intrat să se roage pentru mine, dar când a ieşit, mi-a spus că mai bine mergem la un film”, a mărturisit într-un interviu multipla campioană.

Articolul complet il puteti citi in Revista Sport in Romania Nr. 3 – Decembrie 2013.

Eric Damian

Italia, Brazilia, Germania, Turcia, Belgia, România, Croaţia, Japonia, Coreea şi multe alte ţări au fost zguduite de scandaluri privind blaturile din fotbal pentru pariuri, însă nici celelalte sporturi nu au fost ferite de caracatiţa mafiei pariurilor, care s-a implicat în aproape toate competiţiile, astfel încât expresia „cel mai bun să câştige” nu mai este valabilă aproape în nicio disciplină sportivă, de la fotbal, la baschet, handbal, tenis… chiar şi sumo! Conducerea sportului românesc a tras nenumărate semnale privind „cancerul” pariurilor ilicite şi al meciurilor trucate pentru profituri dubioase, însă se luptă cu un „fenomen” care se pregăteşte de sărbătorirea a 100 de ani de existenţă!

1919 – blatul demonstrat şi condamnat

Cel mai mare scandal de corupţie din sportul mondial, cu legătură directă cu pariurile sportive, datează din 1919, vine din America şi are în prim-plan echipa de baseball White Sox, cea mai iubită formaţie din SUA. Înfiinţată în 1900, cu Charles Camiskey patron, Sox a câştigat campionatul de două ori în primii şase ani de la „naştere”, după care a avut o perioadă de secetă, provocată şi de faptul că mai mulţi dintre jucătorii ei de top, în frunte cu Joe Jackson, au fost înrolaţi în armată. În 1917, White Sox a câştigat World Series, iar în 1919 a ajuns din nou în ultimul act cu un record incredibil de 32 de victorii consecutive. Pe fondul încheierii războiului, publicul american a arătat un interes incredibil pentru finala World Series din 1919, care punea faţă în faţă pe Chicago White Sox şi Cincinnati Reds. Din cauza zecilor de mii de cereri de bilete, organizatorii MLB au decis ca finala să fie lungită la cel mai bun din nouă meciuri, nu patru din şapte jocuri, ca până atunci. A câştigat Cincinatti Reds, care avea o cotă de 5/1, cu largul concurs a opt dintre jucătorii adverşi, convinşi de mafia pariurilor fie cu bani, fie cu ameninţări, iar scandalul care a urmat a răscolit sportul american pentru mai mulţi ani.   

Un campion de box, unealta unui gangster 

Arnold Rothstein, un gangster faimos în New York, a pus banii, iar Josep Sullivan, un parior profesionist, şi Abe Attel, un fost campion de box, s-au angajat să-i corupă pe jucătorii lui White Sox. Joe Jackson, Eddie Cicotte, Claude Williams, Buck Weaver, Arnold Gandil, Fred McMullin, Charles Risberg şi Oscar Felsch le-au căzut în plasă. Pe numele tuturor acestora s-au deschis ulterior anchete penale, procesul întinzându-se pe mai bine de trei ani, însă la final toţi au fost achitaţi de instanţele civile. Autorităţile sportive nu au fost la fel de blânde şi i-au suspendat pe viaţă din sportul profesionist, considerând că: „Indiferent de verdictul instanţelor civile, niciun trişor, niciun jucător care nu dă totul pentru ca echipa sa să câştige, sau care nu anunţă imediat conducerea clubului când i se propun aranjamente murdare, nu mai are dreptul să activeze vreodată în sportul profesionist”, după cum a spus şeful MLB de atunci, Kenesaw Landis.

Articolul complet il puteti citi in Revista Sport in Romania Nr. 3 – Decembrie 2013.

Motto-ul care în anii 80 era pe buzele tuturor şi se referea la Daciadă, mini-Olimpiada românilor, cu şase milioane de participanţi, sau „bunul întregului popor”, cum îl numeau liderii de partid.

 Ionuţ Barbu

Unul dintre cele mai ambiţioase proiecte ale ministrului tineretului şi sportului, Nicolae Bănicioiu, acela de a reînfiinţa Daciada, a devenit unul dintre cele mai comentate subiecte din online, stârnind aplauze şi critici aproape în aceeaşi măsură. Cei care au considerat că o astfel de iniţiativă este mai mult decât binevenită pentru România anului 2013 – în care obezitatea atinge cote alarmante, iar terenurile de sport, din curtea blocului sau curtea şcolii, n-au nicio şansă să mai scoată copiii din case, din faţa calculatoarelor – sunt în general cei trecuţi de 40 de ani. Cei care blamează şi cataloghează un astfel de demers ca fiind o „întoarcere la comunism” sunt în general tinerii care nu au prins Daciada şi, de fapt, nu ştiu exact ce a însemnat. Cu bune şi rele. Pentru aceştia din urmă, dar şi pentru „nostalgici”, cum sunt catalogaţi primii, care s-au născut „prea devreme”, revista „Sport în România” face o incursiune unică în timp, în vremea primei Daciade (din cele 6 câte au fost), care a avut loc în 1978. Cu declaraţii de acum ale unor oameni care au participat la Daciadă atunci şi ambiţii legate de sport de atunci ale unor oameni care nu mai conduc acum.

Modelul chinez

Vizitele lui Nicolae Ceauşescu în China şi Coreea de Nord i-au deschis acestuia apetitul pentru manifestaţii grandioase şi demonstraţii de masă. Un moment important în organizarea mişcării sportive l-a reprezentat şedinţa Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din 1976, în cadrul căreia a fost examinat programul privind dezvoltarea activităţii de educaţie fizică pe perioada 1976-1980. Partidul fixa cincinale nu doar pentru activitatea economică, ci şi pentru cea sportivă. Astfel, cincinalul sportiv 1976-1980 prevedea: stimularea activităţilor sportive de masă, asigurarea participării tineretului, maselor largi populare, în formele cele mai variate, la practicarea tuturor sporturilor, acţionându-se în acest fel pentru mai buna utilizare a timpului liber.

Scopul: Sport de masă cu „fruntaşi la locul de muncă”

Pe lângă propagandă şi îndoctrinare, unul dintre obiectivele Daciadei era legat de umplerea şi controlarea timpului liber: „Oamenii trebuie învăţaţi să nu-şi irosească timpul liber, ci să-l utilizeze în mod inteligent”. Pentru asta, sistemul comunist nu a gândit un sport „reacţionar”, „burghezo-capitalist”, caracterizat prin „vedetism”, ci un sport pentru toţi, sport cu şi pentru tot poporul: sport de masă. Portretul-robot al noului sportiv, practicantul sportului de masă, „arăta” că acesta este devotat cauzei socialismului, apoi trebuie să-şi manifeste dragostea faţă de patrie şi pământul natal. O atenţie specială se acordă atitudinii faţă de muncă – criteriul de apreciere a contribuţiei fiecăruia la crearea noii societăţi. Munca devine o chestiune de morală, glorie şi eroism, o dovadă a înaltului patriotism. Adevăratul sportiv este în primul rând un bun cetăţean, un participant activ la construirea socialismului, fruntaş la locul de muncă. Nu în ultimul rând, noul sportiv este însufleţit de spiritul colectivismului opus vedetismului şi individualismului specifice sportului mercantil. Indicaţiile „de sus” nu puteau lipsi din sport, iar Nicolae Ceauşescu spunea în Conferinţa pe ţară a mişcării sportive (13-14 februarie 1975 ): „Se impune să se acţioneze în modul cel mai hotărât pentru cuprinderea şi antrenarea întregului tineret, începând cu copiii, cu pionierii şi elevii din scoli, cu studenţii, cu tineretul din întreprinderi şi de la sate, în practicarea exerciţiilor fizice, a sportului şi turismului, pentru folosirea unor forme simple, accesibile şi atractive, în vederea dezvoltării unor activităţi sportive cu adevărat de masă, care să cuprindă cele mai largi categorii de cetăţeni”.

Rezultatul: O fabrică de mari campioni

Un paradox al Daciadei este că, deşi se anunţa ca o manifestare de masă, ea este elitistă în acelaşi timp prin regulamentul de participare. Cine erau îndreptăţiţi să participe? Tinerii şi oamenii muncii care îşi îndeplinesc „cu bune rezultate sarcinile profesionale şi obşteşti, care dovedesc comportare demnă în societate, elevii şi studenţii care obţin rezultate bune la învăţătură şi în munca politică”. Participă toţi, dar cei mai buni! Pentru sportul de performanţă în Daciadă erau cuprinşi toţi sportivii din asociaţii, cluburi şi alte unităţi de performanţă, legitimaţi la federaţiile şi comisiile locale pe ramuri de sport. Întrecerile se organizau pe două categorii, seniori/juniori, tot în două ediţii, una de vară şi una de iarnă.

Infrastructura de azi, datorită Daciadei de ieri

În numele Daciadei s-au ridicat săli de sport, s-au făcut terenuri de fotbal şi s-au organizat numeroase competiţii la nivel judeţean. Marea realizare a acestei competiţii a constituit-o însă promovarea sportului la nivel şcolar, precum şi organizarea periodică de întreceri rezervate unor categorii de vârstă cât mai scăzute, care au motivat copiii să vină către sport şi de acolo să devină potenţial selecţio­nabili pentru diferite discipline sportive. Întreprinderile au înfiinţat asociaţii şi cluburi şi şi-au construit baze sportive, oficial prin „munca patriotică” a angajaţilor. În realitate, de cele mai multe ori era vorba de scoaterea din producţie a unor grupuri de muncitori trimişi să lucreze la ridicarea bazelor sportive. Noile oraşe industriale îşi construiau, la rândul lor, săli de sport şi stadioane, folosind din plin munca militarilor în termen şi a elevilor de liceu, chemaţi la „muncă patriotică”. Stadioanele municipale copiau modelul sovietic, cu pista de atletism în jurul terenului de fotbal, cu tribune din beton ridicate pe un val de pământ, cu o tribună oficială acoperită şi cu facilităţi minime pentru spectatori. Bazele sportive s-au dovedit funcţionale pentru acele vremuri, ba chiar şi pentru zilele de azi.
Cu toate că scopul neoficial al Daciadei a fost controlul statului asupra timpului liber al cetăţenilor, nu poate fi negat caracterul pozitiv pe care aceasta l-a avut asupra sportului de performanţă. Halterofilii Nicu Vlad şi Traian Ciharean, atletele Maricica Puică, Ella Kovacs, Alina Astafei şi Paula Ivan, canotoarea Sanda Toma, luptătorii Ştefan Negrişan şi Andrei Iancu, judoka Vasile Puşcaşu sunt doar câteva nume remarcate la competiţiile Daciadei, pentru ca apoi să reprezinte România cu succes în competiţiile internaţionale.

“O tabără comunistă cu mult sport şi coregrafii omagiale”

Pentru o „imagine” cât mai completă a primei Daciade din România (continuatoarea Spartachiadei), reporterii revistei „Sport în România” au vorbit cu mai mulţi participanţi la fazele pe judeţ şi pe ţară ale acestei miniolimpiade. „Ţin minte că eram în clasa a şasea şi m-am bucurat enorm când am fost anunţat că sunt selecţionat, colegii sedentari plecau la muncă patriotică la câmp, la cules de mere, eu şi ceilalţi cărora le plăceau şi practicau sportul mergeam în tabără. Gratuită!!!? A meritat să pierd o zi la vizita medicală, de unde doi colegi au plecat plângând în hohote pentru că fuseseră respinşi: aveau păduchi şi parcă pe toţi care urmam după ei ne mânca apoi capul şi tremuram de frică să n-avem soarta lor. Am rămas în «lot» la Piteşti şi timp de două săptămâni ne-am trezit ca în armată. Dimineaţa exersam coregrafii în cinstea tovarăşului, apoi antrenamente până pe la 18:00, după care până la la 22:00 ne simţeam ca în taberele de care ne spuneau copiii cu părinţi mai cu dare de mână. Plus că la întoarcerea la şcoală eram mici vedete, sau măcar aşa ne simţeam, iar unul care terminase pe prima poziţie la rezistenţă şi urma să meargă la faza pe ţară era superstar. Doamne, cât ne-am mai antrenat apoi, gândindu-ne că poate la următoarea olimpiadă ajungem şi noi la faza pe ţară. Nu era oră liberă după ce terminam cu temele şi cu treburile de pe lângă casă în care să nu ne strângem imediat un grup şi să căutăm un teren, de fotbal, handbal, volei, baschet, ce se putea, numai să jucăm ceva. Şi cel mai adesea orice spaţiu liber pentru aşa ceva era deja ocupat, aşa că ne antrenam la atletism şi fugeam pe lângă calea ferată. Dacă povestesc băiatului meu acum despre asta, se plictiseşte rapid, n-are răbdare să mai asculte după ce-i spun că nu exista calculator, tv color, iar pe cel alb-negru cu lămpi erau doar 15 minute de desene pe zi, Miaunel şi Bălănel sau Gopo. Dacă-i mai zic că exista un singur program tv şi ăla de doar câteva ore pe zi, îl sperii atât de tare, încât simte nevoia să se cufunde adânc în jocurile lui de pe tabletă. Pentru mine şi majoritatea prietenilor mei însă Daciada a fost ceva frumos şi cine a participat nu uită niciodată”, ne-a mărturisit Iosifescu Claudiu, din Argeş.

„Zâna” Andreea Marin, campioană la Daciadă

Şi pentru vedeta tv Andreea Marin, una dintre cele mai frumoase amintiri din copilărie este legată de Daciadă, la care a participat ca handbalistă a echipei sale din Roman. „Când văd fotografia cu mine la Daciadă, îmi amintesc toate detaliile acelei perioade, acelei competiţii de parcă a fost ieri, şi vă spun că-mi face mare plăcere. Am participat chiar la finala Daciadei cu echipa de handbal din Roman şi vă spun sincer că m-am simţit chiar mai vedetă ca acum”, a mărturisit Andreea Marin.

Regulamentul Daciadei, aprobat în august 1977

După 1967 interesul pentru mişcarea sportivă de masă s-a intensificat, culminând în 1977 cu pregătirea primei Daciade. Prin Daciadă, românii împinşi cu gândul spre istoria lor îndepărtată, ajungeau la împărtăşirea unui sentiment de identitate. Cincinalul sportiv 1976-1980 prevedea: stimularea activităţilor sportive de masă, asigurarea participării tineretului, a maselor largi populare, în formele cele mai variate, la practicarea tuturor sporturilor. Regulamentul Daciadei a fost aprobat în august 1977 şi prevedea că rolul acestei manifestaţii este să asigure:
• dezvoltarea intensă şi multilaterală a educaţiei fizice şi sportului de masă, oameni puternici şi sănătoşi apţi pentru muncă;
• ridicarea nivelului general al activităţii sportive de performanţă la nivel mondial, care să ducă la creşterea prestigiului României în lume.
Daciada trebuia să cuprindă toate ramurile de sport, o gamă largă de manifestări sportive, care se adresează tuturor categoriilor de vârstă şi profesiuni, atât din mediul urban, cât şi rural. Competiţiile erau organizate, începând cu anul 1977, la nivelul tuturor unităţilor economice, şcolilor, facultăţilor, unităţilor militare, comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor în două ediţii: vară (martie-octombrie) şi iarnă (noiembrie-februarie), cu finale pe ţară, o dată la doi ani. În şcolile din România, selecţionarea pentru Daciadă începea cam de la 10 ani, probele se dădeau diferit în funcţie de gen (fete/băieţi). La ediţia de iarnă oferta de sporturi era mai restrânsă (sanie, schi fond, şah, tenis de masă), în timp ce la ediţia de vară oferta era mai diversificată (atletism, automobilism, orientare turistică, popice, tenis de câmp, tir).

Pentru educaţie fizică, Daciada avea să cuprindă: complexul polisportiv, „Sport şi sănătate” (1974), complexul aplicativ pentru apărarea patriei, gimnastica zilnică, „Înotul pentru toţi“, „Amicii drumeţiei”, serbări şi demonstraţii sportive.

Curs internaţional de perfecţionare

După prima ediţie, a cărei finală pe ţară s-a desfăşurat în 1979, în 1981 s-au căutat modalităţi pentru perfecţionarea organizării şi desfăşurării competiţiei în cadrul unui Simpozion naţional (27-28 mai 1981, Bucureşti). Succesele obţinute trebuiau împărtăşite şi pe plan extern, astfel R.S.R. trimite o delegaţie la Consfătuirea conducerilor mişcării sportive din ţările socialiste, desfăşurată la Varna, între 12-16 octombrie 1981. La aceasta au mai participat, alături de România, şi ţara organizatoare, Republica Populară Bulgară, următoarele ţări: U.R.S.S., Republica Populară Mongolă, Republica Socialistă Vietnam, Republica Cuba, Republica Populară Ungară, Republica Democrată Germană.

6.000.000 de români au participat la prima ediţie a Daciadei, muncitori, ţărani, intelectuali, militari, pionieri şi elevi, tineri şi vârstnici din întreaga ţară. Dintre ei, circa 2.000 s-au distins prin talent, aptitudini şi posibilităţi de a urca treptele măiestriei sportive, fiind selecţionati şi încadraţi în cluburile de performanţă.

234 de medalii (câte 78 din fiecare metal preţios: aur, argint, bronz) au fost puse în joc la prima ediţie a Daciadei. Cele mai multe au fost cucerite de Bucureşti (22), Alba (17), Constanţa, Galaţi, Harghita, Suceava, Teleorman şi Timiş (câte 8).

Articolul complet il puteti citi in Revista Sport in Romania Nr. 2 – Noiembrie 2013.

Daniel Ion

După 14 ani, CIO este aproape de a repara o nedreptate istorică a sportului mondial şi de a-i returna Andreei Răducan medalia de aur obţinută cinstit, cu multă, multă muncă, la Jocurile Olimpice de la Sydney, în 2000. Atunci, Andreea a strălucit la propriu şi şi-a adjudecat medalia de aur la individual compus, în uralele spectatorilor impresionaţi de rafinamentul, tehnica desăvârşită, eleganţa şi expresivitatea micuţei sportive. Unul dintre cele mai frumoase momente din cariera ei impresionantă a devenit brusc şi unul dintre cele mai dureroase, pentru că oficialii CIO au decis să-i retragă titlul olimpic, pentru o pastilă de Nurofen. Îi fusese prescrisă de medic, cu o seară înainte, fără să se ştie că banala (acum) pastilă conţinea pseudoefedrină, substanţă interzisă pe atunci.

«Andreea, you’re right, but rules are rules»

Fără exagerare, milioane de oameni din întreaga lume au susţinut atunci cazul micuţei românce cocoţate pe soclul de bazalt al talentului, de unde a fost coborâtă brusc şi nedrept de o decizie a diriguitorilor CIO. „Mama Mariana (n.r. Bitang), domnul Ţiriac, colegele mele de la lot şi mulţi, mulţi alţii mi-au fost aproape atunci şi m-au susţinut. Doamna Bitang chiar mi-a spus că poate tot răul este spre bine şi că acea nedreptate m-a făcut mai cunoscută şi mai iubită în lume decât ar fi făcut-o o sută de medalii. Am povestit de atunci de nenumărate ori ce am simţit, cât am suferit, dar au trecut anii şi pot spune că am depăşit momentul. Am mai vorbit de atunci de câteva ori cu Jacques Rogge (n.r. fostul preşedinte al CIO), care îmi repeta obsesiv acelaşi lucru, că meritam aurul, că nu am greşit cu nimic, nu am furat şi nu am înşelat, l-am câştigat corect: «Andreea, you’re right, but rules are rules». Acum, preşedintele CIO este Thomas Bach şi am semnale că anul viitor aş putea recupera acea medalie! Dar nu vreau să fac acum caz vizavi de acest lucru. Dacă va fi să fie, atunci mă voi bucura, dacă nu… m-am obişnuit cu ideea că nu am aurul la Sydney. Voi vedea anul viitor dacă pot fi un caz aparte în istoria gimnasticii, o sportivă care să ia un aur olimpic la 11 ani de la retragere”, mărturiseşte Andreea.

„După experienţa din Australia, folosesc doar medicamente naturiste”

Experienţa de la Sydney, din 2000, i-a marcat viaţa Andreei Răducan, care a căpătat o adevărată fobie de medicamente: „Am mai răcit şi eu în ultimii aproape 14 ani, dar de Nurofen nu m-am mai atins. Problema este că majoritatea calmantelor astea de răceală şi gripă, de dureri, nu numai Nurofenul, conţin pseudoefedrină, substanţă la care am căpătat «alergie». Am găsit însă soluţii, am apelat mult la medicina naturistă, la pastilele pe bază de plante şi, sincer să vă spun, cred că sunt deja vreo doi-trei ani de când n-am mai răcit. Oricum, farmacistele care mă recunoşteau îmi recomandau din proprie iniţiativă alte medicamente, numai de Nurofen nici nu aduceau vorba măcar”.

„Voi mai scrie o carte dacă voi primi înapoi medalia de la Sydney” (Andreea Răducan)

CV

Nume: RĂDUCAN ANDREEA MĂDĂLINA

Data naşterii: 30 septembrie 1983

Stare civilă: necăsătorită

Studii: Universitatea Bucureşti, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Diplomă de master, specializarea jurnalism tematic

Ordine şi distincţii: Ordinul Sportiv – Clasa l, Ordinul Serviciul Credincios în grad de Comandor, Maestru emerit al sportului

Activitate profesională:

2011 – prezent – realizator al emisiunii FABRICA DE MEDALII, Digi Sport

2007 – prezent – Director de marketing la Fundaţia Olimpică Română

2007 – membru fondator al Fundaţiei “Casa Campionilor”

2005 – prezent – Comentator pentru EUROSPORT la toate competiţiile majore de gimnastică

Activitate sportivă:

1998 – Campionatele Europene de gimnastică pentru juniori, Sankt Petersburg

             – 3 medalii: 2 de argint şi 1 de bronz

1999 – Campionatele Mondiale de gimnastică pentru seniori, Tianjin

             – 3 medalii: 2 de aur şi 1 de argint

2000 – Campionatele Europene de gimnastică pentru seniori, Paris

             – 2 medalii: 1 de argint şi 1 de bronz

2000 – Jocurile Olimpice, Sydney

             – 3 medalii: 1 de argint şi 2 de aur (recunoscute oficial doar 2)

2001 – Campionatele Mondiale de gimnastică pentru seniori, Gent

–          5 medalii: 3 de aur şi 2 de bronz

2002 – retragere din activitatea sportivă

2010 – autoare a cărţii autobiografice „Reversul medaliei”.

Articolul complet il puteti citi in Revista Sport in Romania Nr. 2 – noiembrie 2013.

Dar nu prea inteleg de ce a facut-o, desi Simona a spus clar ca sanii o deranjau in joc si ii dadeau dureri de spate. in timp ce multe femei isi fac operatie de marire a sanilor pentru a-si rotunji veniturile, Simona si i-a micsorat pentru a face performanta in tenis. La numai cativa ani dupa acel moment, ea a ajuns in Top 20 WTA si a realizat incasari de peste un million si jumatate de euro. De-abia acum, dupa pozitia din clasamentul WTA si incasarile obtinute, a fost desoperita si Simona.

Au aparut si reportaje legate de viata ei sexuala, ca este ultima virgina din tenis si probabil vor urma si altemateriale in maniera asa-zis tabloida din presa de pe la noi. insa, atentie, in cariera Simonei vor aparea si infrangeri, dovada fiind recent incheiatele turnee din Beijing si Tokyo.

Articolul complet il puteti citi in Revista Sport in Romania Nr. 1 – octombrie 2013.