undeva la mijloc

Abația cisterciană din Cârța - Sibiu

noreply@blogger.com (Ştefan) — Wed, 23 Apr 2014 15:05:00 +0000

Un loc surprinzător.
Pe drumul dintre Sibiu și Brașov, la o aruncătură de băț de capătul din nord al Transfăgărășanului, se află o mică așezare numită cândva, Kierz.

În dialectul săsesc al vechilor sălășluitori asta însemna lumânare sau poate candelă. De aici și denumirea actuală, Cârța.

Partea surprinzătoare e constituită de ruinele unei foste abații cisterciene și de biserica evanghelică, care împreună dau naștere unui ansamblu ce poate stârni curiozitatea.

Abația Cârța (în latină Monasterium Beatae Mariae Virginis in Candelis de Kerch), în vremea călugărilor cistercieni, acum opt sute de ani, se crede că arăta cam așa:

Iar aceasta este o imagine de acum.

Mânăstirea a fost întemeiată de călugării cistercieni în 1205-1206 şi reprezintă unul dintre cele mai vechi şi mai importante monumente ale goticului timpuriu din această parte a Europei.

Datarea întemeierii apare într-un document emis în Cancelaria regală maghiară în anul 1223 şi în textul acestei diplome regale se arată că teritoriul pe care a fost ridicată abaţia Cârţa a fost donat de către regele Andrei al II-lea al Ungariei (1205-1235) lui Benedict, voievod al Transilvaniei, în timpul dinastiei arpadiene.

Ordinul cistercian a apărut în jurul anului 1100, când se pare că Europa apuseană trăia vremuri tulburi. Ordinele călugăreşti uitaseră de cele religioase şi de grijile sufletului.

Principiul formulat de Benedict de Murcia: ,,cu cât sporesc bunurile materiale, cu atât se împuţinează cele spirituale" era aplicat de tot mai puţine mânăstiri, așa încât, în anul 1096, undeva în jurul mlaştinilor de pe râul Saon, în Franţa, o mână de călugări conduşi de Robert de Molesme pun bazele unui nou ordin cu severe reguli monahale: sărăcie, tăcere, castitate, asceză şi rugăciuni neîntrerupte. Mânăstirea se numea Citeaux, în latină Cistercium (trestie) de unde şi denumirea ,,Mânăstirea dintre trestii". Călugării hotărâseră să sece mlaştini şi să clădească doar pe locul acestora.

Spre deosebire de fastuoasele mânăstiri benedictine, care tronau pe culmile dealurilor, ei alegeau doar văi pustii şi neprimitoare, înconjurate de codrii, ca să câstige pământ ce altfel nu folosea nimănui. Aveau un stil de viaţă plin de îngrădiri. Nu aveau voie să facă foc, nu aveau voie sa mănânce carne, vorbeau doar strictul necesar şi munceau de dimineaţă până seara în interesul credincioşilor.

Se crede că ei au dus prin Europa soiurile de viţă nobilă din Burgundia.
Posteau mai tot anul. Se mulţumeau doar cu brânză, castane si fierturi din frunze de fag.
Doctrina lor religioasă nu era doar contemplativă, ci si practică.
Nu aveau chilii şi dormeau toţi într-o cameră, pe paie.
Se trezeau la trei dimineaţa şi din trei în trei ore aveau slujbe religioase.
În timpul verii, cistercieni risipiți pe intregul continent, din Irlanda pâna la Cârţa, se întâlneau în Burgundia, la abația de la Pontigny, unde își împărtășau cunoștințele și priceperea.
Datorită vieţii austere nu trăiau mai mult de 40 de ani.

Abaţia a fost atacată de nenumărate ori în decursul istoriei şi a fost distrusă aproape în întregime în anul 1241 de tătari, atunci fiind ucis şi abatele. Se spune că mânăstirea avea un tunel ce începea de sub altar şi ducea până la Olt, câteva sute de metri.

Spre sfârşitul secolului al XIV-lea, viaţa luxoasă, petrecerile şi vânătorile luaseră locul milosteniei si cumpătarii.

În 1418 regele Sigismund îl somează pe abatele de la Cârţa, Raymund Barenfus, venit de la Viena, să nu-i mai asuprească pe iobagi cu biruri nedrepte. Poreclit Laba Ursului, acesta se pare că era un mare admirator al zeului Bachus şi al zeiţei Artemis.
Astfel, datorită nenumăratelor plângeri, în 1474, în timpul domniei lui Matei Corvin, abaţia este închisă.

Casa parohială evanghelică este cea mai veche clădire locuită din Transilvania.

Venit în urmă cu 14 ani preotul Michael Reger este cel care face ca vechiul lăcaş de cult să supravieţuiască, fosta locuinţă abaţială fiind domiciliul dânsului şi al familiei sale.

Harta:
click pe imagine pentru a mări

Pitești - orașul vechi

noreply@blogger.com (Ştefan) — Wed, 24 Jul 2013 13:41:00 +0000

click pe hartă pentri a mări

Am desenat o hartă a Piteștilor pentru care am folosit ca bază o schiță expusă la Muzeul Județean de Istorie. Harta este datată 1885 și din acest motiv am câteva comentarii.

Strada Trivalea, prezentă și în planurile mai vechi ale orașului (harta austriacă a Țării Românești, întocmită în 1791, harta rusă din 1835 și în harta Szathmary publicată în 1864), poate fi datată în sec. al XV-lea, ea făcând legătura cu Dealul Negru prin valea Cotmenei.

Cătunul de pe malul stâng al pârâului Trivalea, Stăncești, a fost posesiune a mânăstirii Cotmeana, împreună cu metohul Trivalea. Pe hartă am consemnat doar schitul nu și drumul.

Tot în aceași perioadă pare că s-au definitivat și traseele celor două străzi care încadrează axul comercial major al orașului, strada Brătianu, denumită în trecut "ulița grecilor", sau "ulița boierească", precum și strada Egalității, fragmentată în trecut de incinta schitului Buliga.

De altfel, parcul 1907 a fost amenajat pe parcela cedată de schit, iar continuitatea străzilor a apărut între războaie. În 1938 a fost construită Casei Armatei, fiind inaugurată în vara anului următor, în prezența prim-ministrului Armand Călinescu.

Schitul Buliga, demolat în 1897, în locul căruia un an mai târziu s-a construit clădirea fostei Prefecturi, astăzi găzduind Muzeul Județean, nu apare în schiță.

Calea ferată spre Curtea de Argeș, care este desenată pe hartă, a fost realizată în 1898, în urma unui decret regal din 1895, dar căutând în lista monumentelor istorice, toate gările rutei sunt datate 1880.

Am adaugat o fotografie a Bisericii Sf. Nicolae pentru că este singurul dintre lăcașele de cult demolate, odată cu sistematizarea centrului orașului, din 1962.
Biserica Catolică Sf.Petru și Pavel a fost construită în anul 1896, iar Sinagoga în 1900.

În desen nu apar multe străzi mici, care în mod cert existau la acel moment: Crinului, Kogâlniceanu, Banu Mărăcine, Țepeș Vodă, etc. Informațiile sumare nu mi-au permis în acest moment evidențierea lor.

Trecând peste amatorismul demersului meu, am o observație finală despre motivația articolului, datorată numarul redus de reprezentări cartografice vechi ale Piteștiului de pe internet.
Împreună cu Ruşii de Vede (Roșiori de Vede - un oraș cu o istorie interesantă de altfel), vechiul târg al Piteştilor se află pe locul al treilea în ordinea cronologică a menţionării oraşelor din Ţara Românească, după fostele capitale Câmpulung şi Curtea de Argeş în 1300, urmate de Slatina şi Brăila în 1368. Hrisovul din 1388 mai 20, arată că printre daniile făcute de Mircea cel Bătrîn ctitoriei sale de la Cozia, se află şi "o moară în hotarul Piteştilor".

Perioada în care târgul a obținut privilegiile unei comunitați libere, cu drept de autoconducere, a fost însă prima dată consemnată printr-un document conservat, emis de Vlad cel Tânar, în anul 1510, iar forma de conducere autonomă reprezentată de județ si de pârgarii aleși de comunitate, este amintită într-un hrisov al lui Mihnea Turcitul, din 1582, în care se spune că o amenda a fost plătită "în oraș la Pitești, înaintea județului și a celor 12 pârgari".

În final prezint câteva imagini ale unor construcții din vechiul oraș.

Casa Paraschiv Vlădescu, de meștesugar, din strada Craiovei nr.31, demolată în 1978. După un desen din 1976 de Radu Crețeanu.

Casa Broșteanu, de meștesugar, din strada Craiovei nr.50, demolată în 1978. După un desen din 1976 de Radu Crețeanu.

1959 - Strada Șerban Vodă, văzută dinspre sud, în apropierea intersecției cu actuala stradă Eroilor, care, până la sistematizarea centrului orașului, ajungea cam pe unde acum este pasajul dintre magazinele Fortuna și Trivale. După un desen de H. Marcus.

1961 - Partea de nord a străzii Doamna Bălașa. În stânga este Casa Armatei, alături hotelul Splendid, iar în centru biserica Sf. Nicolae. Astazi, după înlocuirea pavajului din zona centrală, fundația este marcată, în dreptul hotelului Muntenia, prin câteva spoturi luminoase, alaturi aflându-se și un panou stradal în care se descrie istoricul lăcașului disparut în 1962, În fața bisericii sunt casele cu geamlâc de la numerele 50 și 52. După un desen de Ștefan Butak.

1975 - Partea de nord a străzii Victoria, în apropierea Havuzului de Apă.

Casa din strada Victoriei nr.103, demolată în 1982.

Casa din strada Gh. Lazăr nr.40, demolată în 1975.

1908 - 1912. Casa Brătianu din fosta strada 1 Mai, astazi b-dul I.C.Brătianu, așa cum arăta înainte de construcția fostul spital județean, actual spital Bălcescu. După un desen al unei fotografii reprodusă de Sabina Cantacuzino.

Tudor Muşatescu, pictor al slăbiciunilor omeneşti (II)

noreply@blogger.com (Ştefan) — Thu, 23 May 2013 20:08:00 +0000

Istoria doar se repetă.
Schiţele umoristice de mai jos, publicate în 1932, de Tudor Muşatescu, sub titlul Ale vieţii valuri, sunt de fapt câteva scrisori între corespondenţi de la aceea vreme, de prin părţile Argeşului şi ale Muşcelului.

Scrisori închipuite, adrisanţi necunoscuţi, personaje şi vorbe atât de contemporane!
De fapt o lectura plină de savoare. De fiecare dată.

de Tudor Muşatescu

Sărut mâna coana mare!

Veți ști că, pe-aici pe la vie, ie toate bine și în regulă având și timp frumos că s-a mai încălzit, dar azi ninge iară, că a mieilor a fost și asta e a berzelor și s-a făcut sloată mare încât n-am putut nici la gară să mă duc spre a vă trimite, precum mi-ați scris, ouăle proaspete care vi le-am strâns de-o luna de zile și nici perechea de gâste, care după ce le-am îngrășat, a devenit de-a decedat murind amândouă din cauza evenimentelor, că umblă prin păsări și moare toate, mai ales la noi, că nu ne-a mai rămas decât unsprezece găini în afară de cocoș, care l-am tăiat ca să nu moară de viu și mai bine să moară tăiat, plus 4 curculițe cât ne-a mai rămas din 18 câte aveam și plus gâștele astea două, moarte, care le-am mai avut din cele 14 ale noastre și afar' de rațe care nu mai avem nici una că ele ie mai șubrede la boală și intervine de moare imediat.

Astfel că de la ele a luat și vițeii boala asta și-am zis din capul meu că mai bine să-i vând clandestin la măcelari ceea ce am și făcut că de-aia vream să vă spui și dv., că ne-a prins jandarmul și ne-a făcut procest-verbal cu ștampilă și cuvinte urâte și-a zis că dracu' ne-a luat, întâi pe dv. că adică ai cui ie vițeii și pe urma pe mine, că de ce m-am luat după ordinul dv. și-am pus să-i tai și să-i vânz și pe nea Pendeacă măcelaru că de ce a cumpărat carne când știa că nu se egzistă să tai, nefiind zi de speculă.

Așa că ce era sa facem și-a trebuit să-i dam, onoraliu de sperț, dar însa eu n-aveam cinci sute partea noastră, și nea Pendeaca a zis că o să iau eu de la el când mi-oi vedea ceafa și îmi plătește carnea la vara iepii, că l-am băgat în bucluc și atunci ce era sa fac?

Am spart lacătul la pimniță spre a lua doi deca de vin și a-i vinde cu 250 de lei deca ca să plătesc, ceea ce am și luat și-am avut noroc că mi-a dat în gând să sparg pimnița că alminteri curgea tot și din butia a mare de o suta și din butoiul ăl mic de cincizeci de vedre, că a fiert și-a sărit cepurili, astfel că am deșertat butia a mare de o suta în butoiul de cincizeci, umplându-l aproape jumătate.

Aș fi pus și din butoiul de tămâioasă, dar nu mai era decât drojdia și de ce să stric vinul cu drojdia, când s-a scumpit și-a ajuns de se vinde pe vale cu 1000 și 1200 de lei deca și cu taxele negustorului.

Noroc că pelinul n-a curs tot și-am mai scos vreo două damigene să vi le trimeț dv. la Câmpulung să le aveți de Paști dar a căzut Gheorghe cu ele pe ghiață că umblase la tescovină și era beat și le-a făcut zob pe-amândouă, ceea ce era să-i sparg capul cu bâta dar a avut noroc că și-l spărsese singur pe ghiață și s-a infectat din ce-a fost pe-acolo pe jos și după ce l-a pansat sanitarul s-a făcut bine și-a murit și nevasta când s-a dus cu laptele la Pitești, la advocatul care îi duce ea, a aflat de Gheorghe și-a-nvațat-o să facă procest în contra dv. ca să-i plătiți cinci sute de mii de lei că Gheorghe a murit din cauza serviciului la dv. și ea are trei copii și advocatul i-a spus să-i rada lui mustața dacă nu i-o scoate banii, ca hoașca are bani destui să plătească și n-o sa intre cu ei în pământ.

Așa ca de-asta v-am scris ca să știți și dv. și să vă puneți advocat că eu aici am grije de toate și vă mai rog să-mi trimiteți 1000 de lei din simbria mea, ca am mare trebuință și 2500 de lei să pui geamurile la casa dv. că s-a jucat de-a războiul cu ele niște draci de copii și le-a spart, taman la odaia din fața, că ma miram și eu pe unde a putut să intre hoții și să fure toate lucrurile din casă, chiar și saltelele că s-a crucit și părintele Limberea când a venit și-a văzut și tot părintele și-a dat cu ideea ca hoții a crezut ca aveți bani ascunși în sobe, pe burlane, ori pe coș și de-aia le-a dărâmat ca să-i găsească și-a zis să vă scriu să veniți și dv. pe aici sau să trimeteți pe cineva.

Încolo, pe aici ie toate bine și nu se găsește de niciunele trăind cum da Dumnezeu ceea ce va doresc și dv. și să veniți sănătoasă, scriindu-mi și mie o carte poștala ca să știu când veniți să va trimeț o brișcă la gara, că trăsura noastră a luat-o hoții, că și părintele Limberea zicea, că dacă a furat caii de ce era sa lase trăsura.

Vă sărut mâna al dv. prea supus vier,
Costică Dura

de Tudor Muşatescu

Procest verbal

Subsemnatul, Vasile G. Piscan, de profesiune fără, domiciliat în Câmpulung, jud. Muscel, strada Fraţii Goleşti nr. 112 că acum stau la cumnatu-meu de când am fost destrus de cutremur, căzându-mi tavanul în cap atât mie cât şi întregii familii,
- declar următoarele cu privire la ceea ce ştiu eu despre bătaia ce a avut loc între nea Gheorghe Dirivişi, cârciumar din localitate domiciliat în cârciuma sa proprie (odăiţili din dos) şi domnul Petre Sfetcu de profesie dat afară de la primărie, unde nu ştiu ce-a fost dar ştiu că era domiciliat mai mult prin cârciumi, iar acum cu ora închiderii, nu mai ştiu pe unde(…).

Eu subsemnatul fiind martor la această bătaie că eram chiar acolo şi chiar am fost lovit cu colivia în ochi după cum poate spune şi canarul care se afla în acea colivie fiind şi el rănit cu un sifon în cap, declar următoarele cu privire la această bătaie jurând că nu minţ şi că nu sunt rudă cu nici una din părţi.

Pe la orele opt seara mă aflam în cârciuma domnului Gheorghe Dirivişi spre a lua o mică gustare de ţuică fiind în trecere spre casă actualimente eu locuind la cumnatul meu în urma cutremurului de acum un an care ne-a căzut tavanul în cap şi nu mai aveam unde.

Alte persoane se mai afla în local şi alţii ce luau mici gustări de ţuică sau de vin nimeni nefiind însă beat sau pilit nefiind ora de aşa ceva şi toată lumea îşi vedea de treaba lor iar nea Gheorghe sta la tejghea ascultând la aparatul de radio căci era tocmai jurnalul sonor.

La acest moment a intrat instantaneu în local, dl. Petre Sfetcu care se afla în stare de imberbitate după cum se va putea vedea, clătinându-se pe picioare şi având pălăria pusă cu funda de la spate în faţă, încât am şi râs când l-am văzut, dar nu de el, ci singur că aşa mi-a venit în acel moment.

Ştiindu-l toată lumea căci este un om progresiv şi caută ceartă cu lumânarea, nimeni nu l-a băgat în seamă deşi s-a apropiat de mai mulţi locuitori ca să stea la masa lor dar aceştia l-au refuzat foarte frumos unii chiar înjurându-l că nu vrea să-i lase în pace.

Drept care dl. Petre Sfetcu s-a aşezat singur la masă şi a cerut să i se dea o litră de ţuică spre a o bea. Neprimind nici un răspuns a început să bată cu scrumela în masă de nu se mai auzea nici ce zice la radio lucru care inervându-l pe nea Gheorghe i-a comunicat că nu mai are ţuică şi că nu-i dă căci este beat.

Auzind aceasta dl. Sfetcu s-a ridicat de la masă şi s-a dus la tejghea, începând a vocifera din gură că de ce nu-l serveşte cu ţuică, acesta fiind sabotaj şi că-l va băga în lagăr dacă nu-i dă…
Foarte liniştit, nea Gheorghe i-a dat răspuns spunându-i că să nu zbiere aşa că nu mai aude la aparat, la care numitul Sfetcu a zis nişte vorbe foarte murdare despre aparatul de radio, alegându-se chiar şi de lămpile lui.

– „De ce vorbeşti dta. aşa despre aparatul meu” i-a zis nea Gheorghe.

„Ba te-njur şi pe tine, dacă vreau” i-a răspuns Sfetcu şi l-a şi înjurat de rate dând cu pumnul în tejghea şi răsturnând câteva pahare care se aflau martori acolo.
Foarte inervat de acest gest, nea Gheorghe i-a zis să părăsească localul ieşind afară că dacă nu, pune băieţii să-l dea, ceea ce a şi făcut îmbrâncindu-l foarte frumos că se opunea, până când scăpând din mâinile lor, a început să aplice diferite lovituri cu bastonul.

Când a dat cu scaunul nea Gheorghe de i-a distrus dantura nu ştiu, căci numitul Sfetcu urcându-se pe masă ca să scape, a luat colivia din perete şi mi-a aruncat-o în figura mea şi deci n-am putut să văd, dar ştiu atât că toate persoanele, când am deschis eu ochii, erau pline de sânge chiar şi nea Gheorghe care-i curgea din nas şi căuta satârul că nu ştiu ce zicea că vrea să facă cu el.

Apoi a venit sergentul de post care făcând anchetă l-a trimes pe numitul Sfetcu cu o trăsură de jurnă, la spital, până i-o veni graiul la loc ca să declare ce ştie şi noi am fost duşi la secse spre a declara ce-am văzut cu ocazia bătăii, adică-te martori de ocazie.

Aceasta este declaraţia mea pe care o subţiu ş-o semnez cu propria mea mână şi altceva nu mai ştiu nimic.

Transalpina - Parâng, traseu spre Câlcescu

noreply@blogger.com (Ştefan) — Mon, 10 Sep 2012 21:21:00 +0000

O plimbare într-o duminică fierbinte de vară, pe de acum mondena şosea Transalpina, poate aduce astâmpăr judecăţii, atât de mult încercate şi denaturate zi de zi..

Pe drumul şerpuit din mijlocul Parângului, în goana maşinii, imaginile sunt spectaculoase. La două mii de metri pădurile nu-şi au rostul. Poate doar prin Transfăgărăşăn mai vezi un tablou asemenea.

Ascensiunea e anevoioasă, motorul se încălzeşte, aşa că o oprire pentru belvedere se impune. Şi pentru că locurile frumoase sunt departe de şosea, o plimbare pe potecă poate împlini o zi de vacanţă.

Transalpina, de pe vârful Iezer

Un astfel de loc este lacul Câlcescu, sau Gâlcescu pe hârţile mai noi.
Dinspre Rânca, cărarea spre lac începe după pasul Urdele, la prima curbă mai serioasă spre dreapta.
E si un indicator mic în partea stânga a drumului.
Loc de parcare este câteva sute de metri mai jos.
Se poate ajunge şi de sus, peste vârful Carbunele din imensa parcare însăilată în grabă după asfaltare.

Harta traseu căldarea glaciară Câlcescu

Până la Hornul Lacurilor sunt cam două ore, iar de acolo începe coborârea de încă o oră pâna la Câlcescu.
Despre traseu aş putea spune că nu e anevoios, dar nu ar fi adevarat, sunt şi câteva urcuşuri care-ţi sleiesc puterile.
De fapt, primul este chiar la începutul, spre vârful Iezer.
Ai insa timp să-ţi întremezi suflarea pentru că urmează o "şa" de respiro, cu o panoramă spre valea Gilortului, Novaci şi Rânca.
După suişul pe Mohoru drumul devine rezonabil, şaua Mohorului şi cea a Pleşcoaiei completându-se.

Transalpina Pasul Urdele

Şaua Iezerului

Poteca spre vârful Mohoru

Şaua Mohorului

Căldarea Iezerului, în depărtare vârful Setea Mare

Se văd munţi în toate direcţiile, unii în spatele altora şi nu ştiu, parcă am senzaţia că ne urmează, nu pot ţine pasul cu noi, cadenţa lor e măcar înjumătăţită.
Am ajuns deasupra hornului, ne tragem sufletul.
În nord se vede Şureanu, în stânga e Latoriţa, apoi frumos aliniaţi Lotrul, Cindrel şi Căpăţânii. Câmpia e departe.
De aici, de sus, lacurile se văd mici-mici, coborârea pare la îndemână, floare la ureche. Nu-i chiar aşa, o sută de metri de grohotiş şi mai apoi potecă printre pietre.
Odată cu noi a ajuns şi cineva de la Salvamont care încet, tacticos a început să se echipeze pentru ploaie. Pe aici vremea e schimbătoare, mai e şi drumul de întoarcere aşa că am grăbit pasul.

Deasupra Hornului Lacurilor, lacurile Câlcescu şi Vidal, în stânga sus Păsări

Lacul Câlcescu

Lacurile Vidal şi Pencu

Coborârea de la Hornul Lacurilor, de jos ...

... şi de sus

Câte ceva despre lacuri.

Vidal şi Pencu, separate printr-un prag de grohotiş sunt primele. Au fost botezate de Emanuel de Martonne, un vizionar geograf francez pe la începutul secolului trecut (1901). Multe hărţi le numesc Câlcescu I şi II. Primul are lungimea de 110 metri, laţimea de 70, iar adâncime de 4, primind apa pâraiele care alunecă de pe versanţi, cel de-al doilea este mai mic, neavând alimentare şi nici evacuare de suprafaţă. Altitudinea este de 1980 metri.

Lacul Păsări e mai sus, în stânga, la 2090 metri, aşezat într-o denivelare cu stânci şi grohotiş peste care şi-au întins rădăcinile câteva pâlcuri de jnepeni. Adâncimea maximă e de 3 metri.

Mai jos, Lacul Câlcescu, cel mai mare din Parâng, are suprafaţa de trei hectare şi este singurul populat piscicol în mod natural.
Aici este şi obârşia râului Lotru.

Lacul Vidal

Pe drumul de întoarcere, de ce ne-a fost teamă n-am scăpat, aşa că, după o repriză bună de tunete şi fulgere s-a iscat o ploaie rece cu grindină și nu ne-a cruţat până când am ajuns la maşină.
Apoi a stat.
Nu uitaţi echipamentul pentru ploaie.

Harta Transalpina dinspre Bumbeşti Piţic, prin Novaci, Rânca, Obârşia Lotrului, Lacul Oaşa Mică, Căpâlna, Sugag şi Sebes.
( click pe hartă pentru a mări )

Valea Cernei - Cheile Ţâşnei, Moara Dracilor, Cascada Vânturătoare

noreply@blogger.com (Ştefan) — Wed, 20 Jun 2012 07:37:00 +0000

Din nou pe valea Cernei.
Poteca spre cheile Ţâşnei începe odata cu intrare în Caraş pe lângă pensiunea Dumbrava şi urcă greu (de fapt cred că eu am urcat greu!), prin pădure, aproape o jumătate de oră. Urmează cheile pe o potecă de piatră, cu hăul în dreaptă şi peretele abrupt în stânga. Nu-s lungi, au mai puţin de două sute de metri.

De sus se vede întreaga vale şi peste drum vârful Arjana din munţii Cernei. Şoseaua e un fir subţire.

Trece un camion cu lemne, pare o jucărie. Peste tot în jur e numai piatră şi din loc în loc, parcă nefiresc, pe stânca aproape perpendiculară, sunt înfipţi copacii. Mă întreb cu ce se hrănesc.
Ăsta-i este pinul negru bănăţean, un fel de minune a naturii. Monşer, curat din piatră seacă!

Mai sus drumul continuă pe potecă în urcuş uşor, aproape o oră. Peisaj sălbatic, porţiuni de iarbă, apoi grohotiş, nu sunt alţi călători. A început să plouă uşor.

Aproape de ieşirea din amonte, apa a taiat stânca si i-a dat o forma căreia localnicii ii spun insinuant Gaura Fetii.

Deasupra, într-o depresiune carstică, ca o vale, poteca se desparte in trei: în dreapta spre Balta Cerbului, înainte spre Izverna, iar în stânga spre vârful Pietrele Albe şi spre Poienile de Sus.

Pâna în anul 1918, prin această vale treceau în sus şi în jos vameşii. Aici era graniţa Imperiului Austriac cu Regatul României, între comitatul Krasso Szoreny, Caraşul de azi şi judeţul Mehedinţi.
Spre Izverna, cărarea merge pe lângă Moara Dracilor, încă folosită de localnici pentru măcinatul porumbului.

Undeva în trecut, în vremea poveştilor, cică necuratul şi-a băgat coada şi a făcut ca roata morii să se învârtă pe dos şi de aici şi-a căpătat numele. Alături o iute cascadă de câţiva metri.

Urmăm cărarea şi după o poieniţă plină de verde ajungem la o stână.
Aici afişul promoţional prins pe un copac din drum lăsa să se înţeleagă că drumeţul obosit poate mânca mămăliguţă cu caş, brânză, urdă.
Noi nu am îndrăznit.
Ploua, câinii lătrau pregătiţi de luptă, am strigat noi un timp dar nu au apărut alte vietăţi, aşa că am făcut cale întoarsă.

Cascada Vânturătoare

La cascadă se ajunge, pornind de la podul Ţâşnei, pe un traseu de o oră şi jumătate, urmând o potecă abruptă, prin pădure. Numele cascadei vine de la perdeaua fină de apă, aproape un abur, vânturată într-o cădere de pe un perete vertical, inalt cât un bloc de patru etaje.
Poteca continuă pe sub cascadă şi după o jumătate de ora ajunge îin Poiana Cicilovete, locul de unde izvorăşte apa cascadei.

Cazare: în zonă sunt multe posibilităţi, eu am stat pe malul lacului Prisaca, la 10 km de Băile Herculane, în căsuţele de la "Gorjanu" şi a fost foarte bine.

Harţi Valea Cernei, Cheile Ţâşnei, Cascada Vânturătoare
click pe imagine pentru a mări

Cascada Bigăr - Valea Minişului, miniatură a naturii

noreply@blogger.com (Ştefan) — Thu, 02 Jun 2011 16:59:00 +0000

Atunci când vreau să descriu un lucru, ceva bine făcut, mă gândesc la meşteşugari, la vechii meseriaşi ce roboteau niţel până când reuşeau să prefacă gândul într-un obiect.

Căutau materia, substanţa şi încercau să-i dea o formă.

Începeau cu croiala, apoi tăiau, poate era nevoie şi de câteva bocănituri, un pic de şlefuire şi neapărat spre final câteva mângâieri pline de tandreţe, până când meştesugul prindea viaţă.

Cel puţin în închipuirea truditorului.

Pe acestea, acum, pentru a le separa de cele făcute de maşinile înşirate de-a lungul benzilor de montaj, le numim produse de artizanat.

Dacă atelierele naturii sunt împărţite şi ele în hale pentru produse de serie şi mici ateliere pentru miniaturi, atunci cred că Bigărul e - cum s-ar spune în cuvintele zilei - un handmade.

Micuţa cascadă se află undeva prin Banat, pe valea Minişului, la gura Poneasca, acolo unde şoseaua se întâlneşte cu imaginara Paralelă 45, cam pe la jumătatea distanţei dintre Bozovici şi Anina.

În goana maşinii, cu uşurinţă ai putea să treci fară să bagi de seamă minunăţia aflată chiar pe marginea drumului.

De ea se pare că au aflat și jurnaliștii de la publicația online The World Geography, care la sfârșitul anului 2012 au așezat-o pe primul loc într-un clasament al celor mai spectaculoase cascade din lume.

Câteva sute de metri mai sus, făcuţi uşor pe poteca ce urcă încet, se vede cum, parcă din pământ din iarbă verde, izvorăşte un mic pârâiaş.

Aici este Izbucul Bigăr şi peştera cu acelaşi nume, toate aflate în preajma munţilor Aninei.

Într-un colţ de lângă intrarea peşterii, apa se bulbucă încet printre pietre (chiar se aude), iese la suprafaţă parcă din nimic, se dă de câteva ori peste cap şi puţin mai jos se preface într-un şuvoi iute de munte.

Ca-n poveste.

Lacul de acumulare Gura Golumbului

Tot în Ţara Almăjului merită vizitate morile de apă de pe Valea Rudăriei, Cheile Nerei şi Lacul Beiului de lângă Sasca Montană.

Adaug şi câteva imagini din Oraviţa şi ultima imagine din Steiendorf, o veche aşezare a şvabilor din Banat, acum un cartier al Aninei.

Hartă Banat, Ţara Almăjului, Valea Minişului, cascada Bigăr,
pentru a mări click pe imagine

Hartă Cascada Bigăr

Harta Ţara Almăjului

Harta drumurilor naţionale din Banat

Harta Ţara Almăjului

Harta administrativa Banat

Seninătate

noreply@blogger.com (Ştefan) — Fri, 13 May 2011 09:06:00 +0000

de Alexandru Philippide

Ca un păienjeniş tăcerea se întinde prin unghere
   câteva raze mai clipesc stinghere prin unghere
Şi iată, visul vine pe furiş
   şi intră în odaia mea tiptil ca un copil.

Pe la fereastră,
ca un bătrân cântând din flaut,
Trece vântul rece
cu-atâtea vise-n traista lui albastră
Tăcere... ochii zilei s-au închis

În seara asta ce-mi mai spui tu, vis?
Te-ascult, vorbeşte-mi, dar încet, încet şi mult,
Şi vorba ta să semene tăcerii...

muzica: Celelalte Cuvinte, recită Florian Pittiş (imagini din Apuseni)

Corbii de Piatră, monastirea cioplită în stâncă - Argeş

noreply@blogger.com (Ştefan) — Wed, 04 May 2011 19:51:00 +0000

Drumul care leagă Curtea de Argeş de Câmpulung are ceva aparte şi sigur nu calitatea asfaltului mă îndeamnă să spun asta.

Partea de sus a judeţului este brăzdată de nenumărate văi tăiate de apele grăbite, care curg dinspre munte. De-a lungul lor au apărut aşezările şi căile de legătură dintre ele, pe valea Topologului, a Argeşului, Vâlsanului, Doamnei, Brătiei, Târgului şi a Argeşelului.

De fapt, pe aici, toate drumurile însemnate curg dinspre munte, mai puţin şoseaua dintre cele două vechi cetăţi de scaun ale Valahiei, care parcă, împotriva firii, se încăpăţânează să urce şi apoi să coboare fiecare deal care margineşte drumurile fireşti întemeiate de ape.
Mai întâî te poartă-n recunoaştere şerpuit printre coline şi din vârf îţi arată tabloul, apoi, în vale, pe neştiute, te face parte din el.

De fiecare dată, de sus, imaginea e alta. Astă iarnă, deasupra Domneştiului, pe valea Doamnei, vedeam doar albul calm al zăpezii, iar casele înşirate de-a lungul văii erau doar nişte puncte mici ce pufăiau fumul din sobe, acum, în primăvară, văd o revoltă a culorilor, pomii sunt înfloriţi, iarba a înverzit, e multă animaţie şi parcă totul străluceşte.

De aici, din vale, începe drumul spre Corbi, o veche aşezare pomenită în hrisoavele cancelariei voievodului Vladislav al II-lea pe la 1456.
În aceste cărţi domneşti se recunoştea dreptul de proprietate al jupânului Mogoş asupra "Corbilor toti, pe Aghis in jos".

Poveştile spun că pe la 1400, tatăl celui care mai târziu avea sa fie ştiut ca Iancu de Hunedoara, cneazul Voicu Corvin, stăpânea întreaga moşie a Corbilor.
Şi pentru că pe blazonul familiei Corvineştilor era un corb cu un inel de aur în cioc, locul şi-a căpătat numele, însă, mult mai probabil denumirea satului îşi are obârşia în prezenţa păsărilor care vieţuiau pe stâncile abrupte din jurul văii râului Doamnei.

În anul 1512, monahia Magdalina, soţia boierului Hamza Comisul, proprietarul moşiei Corbilor, înfiinţează mânăstirea Corbii de Piatra, pe care o închină domnitorului Neagoe Basarab.

Tot poveştile grăiesc că pe aceste meleaguri, s-ar fi retras pâlcuri ale armatei lui Mihai Viteazul, după ce voievodul a fost ucis, sau, că aici, Doamna Clara, soţia lui Alexandru Basarab a întemeiat un puternic centru catolic.
Altele spun despre Zdrelea Haiducul, născut aici, în 1790, şi cum din slugă la boier, s-a făcut popă şi după ce s-a răspopit a ajuns capitan în oastea lui Tudor Vladimirescu, iar după moartea acestuia la Golesti, a ajuns haiduc cu multă faimă prin partea locului.
Dar, poveştile-s multe...

E un loc neobişnuit, parcă din alte vremuri, ar putea fi decorul unui film despre începuturile lumii. Îmi închipui că poate aici, geţii lui Dromichete ,,regele din cer", învingătorul lui Lisimah, îşi proslăveau zeii închinându-se lui Zamolxe, aducându-i ofrande.

Când de abia te obişnuieşti a vedea forme molcome de sub munte, învelite în pajişti şi păduri, sare din senin o stâncă neobişnuită. Locul ei pare că nu este acolo, cineva a trecut şi a pierdut-o din desaga cu care cobora din munte.
Când şi-a aşezat culcuşul bine, stânca s-a prefăcut în bisericuţă, nimic mai potrivit... De vii să vezi nici nu-ţi poţi închipui că lucrurile ar putea sta altfel.

N-ai cum să o treci neobservată intrarea în biserică, te urmează de-a lungul drumului până departe, așa cum te-a întâmpinat, devreme, încă de la intrarea în sat.

De te opreşti să vezi biserica mai de aproape (şi nu ai cum altfel), treci şi pe la mama Uţa.
Căsuţa ei albastră stă chiar sub stâncă.

Este bogată bătrâna. Are partea ei de stâncă, cu scobituri darnice în care-şi gospodăreşte acareturile, cu propria ei cascadă, cu un ochii de apă şi mulţi, mulţi ani.
De intri cu ea în vorbă te pofteşte să-i vezi căsuţa cu cerdac, cu tindă şi două încăperi micuţe, cu ferestre mici cu cercevele, cu mireasmă de vremuri vechi ce nu le mai întâlneşti prin tot locul.

Nu te opri din drum, la doi paşi mai sus este Nucşoara. Poţi lăsa în urmă poveştile cu domni şi haiduci din vechime şi în vatra satului găseşti ca-n orice loc, o bisericuţă veche ca şi el, în jurul căreia stă liniştit cimitirul. Pentru cei ce ştiu, sau pentru cei ce vor să ştie, cu puţină trudă afli locul în care şi-a găsit liniştea Elisabeta Rizea şi familia Arnăuţoiu, haiducii noi, eroi, azi tot mai puţin ştiuţi.

Hartă mânăstirea Corbi de Piatră, Nucşoara.
click pe imagine pentru a mări

Conacul Vlădescu din Hârtieşti - Argeş

noreply@blogger.com (Ştefan) — Mon, 04 Apr 2011 16:53:00 +0000

De fiecare dată când trec printr-o localitate mică, din goana maşinii, încerc să găsesc ceva, uneori chiar un lucru neînsemnat, care mai târziu ar fi de ajuns să-mi amintească de locul acela.

Ar putea fi despre bunăstarea celor care trăiesc aici şi asta se vede prin felul în care sunt rânduite gospodăriile, pe feţele oamenilor sau doar privind starea clădirilor vechi.

Ele scriu povestea, istoria vremurilor trecute, iar atunci când sunt preţuite, singure reuşesc să atribuie o identitate, pot fi o emblemă a aşezării.

Alteori sunt doar nişte ruine despre care doar bătrânii satului mai pot povesti câte ceva.

Aflat undeva pe la jumătatea distanţei dintre Piteşti şi reşedinţa vechiului judeţ Muşcel, Câmpulung, pe un drum secundar, satul Lucieni din comuna Hârtieşti nu are o astfel de emblemă.

Conacul Vlădescu, construit în anul 1900 de către C.A.Vlădescu, membru al unei cunoscute familii boiereşti argeşene putea deveni un simbol al localităţii.

Se trăgeau de fel dintr-un vechi sat de lângă apa Brătiei, Vlădeşti, vecin cu Aninoasa şi Slănicul de Jos, atestat prima dată pe la 1437 printr-un document emis de voievodul Vlad Dracul, prin care jupânul "Bodin cu fii săi" primeste scutiri de slujbe si dăjdii.

Mai târziu, prin 1639, un act emis de cancelaria lui Matei Basarab confirmă faptul că Bodin era strămoşul boierilor Vlădeşti.

Până la al doilea război mondial era socotit castelul din vatra satului, fiind un fel de kilometru zero al localităţi.

Conacul avea viaţă, anima întregul sat, se petrecea la serate mondene, întâlniri, se sărbătoreau obiceiuri şi era înconjurat de sute de metri de livadî.

Avea douăzeci şi trei de camere, un foişor, pridvoare, capelă de rugăciuni şi câteva saloane, iar structura, foarte bine consolidată, cu multe bolţi de cărămidă despărţite de traverse late de cale ferată, adăpostea dedesubt beciul în care, peste an se păstrau roadele pământului.

Dar, după naţionalizare începe decăderea, devine sediu I.A.S.-ului, iar după '89 un fel de sediu al nimănui.

Din 1996 este proprietatea descendenţilor familiei Vlădescu, dar asta pare să nu fi schimbat cu nimic starea continua de degradare a clădirii.

Later edit. Între timp conacul s-a prăbușit.

Tot în Lucieni, pe un gard, am văzut următorul anunţ:

Harţi click pe imagine pentru a mări

Peştera Gheţarul de la Focul Viu - Apuseni (VIII)

noreply@blogger.com (Ştefan) — Tue, 29 Mar 2011 12:53:00 +0000

Şi am ajuns la ultima scenă a călătoriei din Apuseni.

Ne grăbim pentru a vedea gheţarul la orele prânzului.
Atunci razele pătrund prin hornul din tavanul peşterii şi se aşează deasupra gheţarului, ce pare astfel o mică vatră de foc.
Îmi închipui o lupă în calea soarelui, deasupra frunzelor uscate.
Aştepţi doar să se ivească vâlvătaia.

Urmăm poteca ce începe din drumul forestier şi după mai puţin de o oră de mers prin pădure ajungem la peşteră. Traseul nostru s-a intersectat cu cel ce ajunge la peştera Zăpodie şi cu cel spre Pietrele Galbenei.

Vremea e frumoasă, numai potrivită pentru drumeţii.
Nu suntem singurii călători, e mare agitaţie prin pădure, parcă-i defilarea de 1 mai.
Gălăgie, entuziasm, dureri de picioare, multe cuvinte în limbi străine.

Intrarea în peşteră este doar o văgăună prin pădure.
Nimic nu te face să bănuiești măcar că sub noi este un imens munte de gheață.
E doar o movilă mai înaltă şi o pantă ce coboară lin sub pământ.

Păşim cu grijă pe treptele de lemn, cam putrede şi alunecoase ale scării până la balustrada ce ne spune că aici trebuie să ne oprim.
Temperatură a scăzut brusc spre zero grade.
Sunt două încăperi, cea mare adăposteşte în mijloc partea vizibilă a gheţarului.
Peştera nu are mai mult de o sută cincizeci de metri lungime.

Ți se taie respiraţia. În închipuire pentru că vezi cum și-a rânduit natura formele, nimic nu-i întâmplător. Dar şi în realitate pentru că simt cum îmi îngheaţă răsuflarea.
Am uitat de cele treizeci şi ceva de grade de afară.

Calea de întoarcere spre Cluj mi s-a părut că nu are sfârşit.
Drumul e greu, o mare parte din el este doar drum forestier. Mai față se lucrează pentru modernizare În Padiş am întrebat cabanierul dacă se poate circula spre Huedin şi răspunsul a fost afirmativ.
Primii trei kilometri au fost îngăduitori cu maşina noastră, însă ce a urmat...

La un moment dat mă gândeam să mă întorc şi să reformulez întrebarea:
- Se poate ajunge la Huedin pe drumul ăsta, cu maşina, chiar şi atunci când nu conduci o Tatra?

Următorii zece kilometri i-am parcurs cu sentimentul că poate am greşit drumul, că ne afundăm în pădure.
În singura intersecţie ce ne-a apărut în cale nu erau indicatoare. Am dat cu banul şi am ales drumul spre stânga.
Până la Ic Ponor nu am întâlnit ţipenie de om, aşa că nu am ştiut dacă am ales bine.

Regiunea e superbă, un tărâm neprihănit de oameni cu drujbele lor. Doar natura, cu puterea ei, a culcat la pământ porţiuni mari din pădure acum câţiva ani. Dar asta nu se pune.

În Doda Pilii neliniştea a dispărut. Suntem într-un cătun cu şase case şi câteva cabane de vacanţă, însă mergem pe drumul cel bun.
Ciudat nume are aşezarea asta. Mai târziu am aflat şi obârşia lui.
Demult, aici s-a statornicit primul locuitor. Se numea Pila şi a avut un urmaş, Doda.
Aşa că locul s-a numit simplu, Doda Pilii.

În Răchiţele se află una din cele mai frumoase cascade din România, Voalul Miresei, dar am lăsat pentru altă dată vizitarea ei.
De aici şi până în Huedin drumul e floare la ureche şi asta datorită minunatei invenţii numită asfalt.

Hărţi
click pe imagine pentru a mări

Cetăţile Ponorului - Apuseni trip (VII)

noreply@blogger.com (Ştefan) — Fri, 18 Mar 2011 17:35:00 +0000

Când povestesc despre Cetăţile Ponorului, oricum aşez cuvintele, propoziţia începe de fiecare dată cu cel mai frumos loc din România şi se termină cu uaau. Uneori înlocuiesc frumos cu grandios, uimitor sau spectaculos.
În loc de comentarii o să spun doar că este un loc ce trebuie neapărat văzut.

La Cetăţi se ajunge pornind din Padiş, prin poiana Ponor cam o oră de mers pe jos. Se poate merge şi cu maşina înapoi pe drumul spre Pietroasa, până la punctul de acces în Padiş şi de aici, pe drumul din dreapta, pe lângă cantonul Glăvoi. Drumul nu-i prea bun, viteza maximă 15 km/h.
Pentru acces vezi drumul spre Padiş dinspre Pietroasa şi dinspre Huedin prin Doda Pilii.

Hartă Cetăţile Ponorului, circuitul cetăţii.

click pe imagine pentru a mări

Padiş, poarta spre rai - Apuseni trip(VI)

noreply@blogger.com (Ştefan) — Sun, 13 Mar 2011 22:10:00 +0000

imagini: om bun
Gata, lăsăm în urmă Cheile Galbenei şi ne grăbim spre Padiş. E trecut de ora prânzului şi dacă aş încerca să definesc starea noastră de spirit, cred că cele mai potrivite cuvinte ar putea fi, mi-e o foame de nu am unde să dorm la noapte. Planează aşa încet, mocnit o incertitudine legată de cele două nevoi esenţiale umane. Nu avem nici o rezervare şi din informaţiile pe care le am nu-s mai mult de două-trei opţiuni acolo unde vrem noi să ajungem.

Mergem încet, poticnit, drumul este din ce în ce mai greu. Deşi bine tasat, e pavat cu pietre mari de munte, parte din ele mai înalte decât garda maşinii. Îmi închipui că aşa arătau şi lăudatele drumuri ale Romei antice, cele despre care se spune că au influenţat decisiv istoria antichităţii.
În Boga ne abatem un pic. Acum douăzeci de ani aici era doar codru verde, acum e o mică localitate. S-a construit foarte mult, câteva cabane îmi par chiar şarmante. Căutăm şi o alternativă pentru cazare. Sunt câteva, dar predomină casele de vacanţă, aşa că revenim la traseul nostru.E tare plăcut ce se vede pe geam.

Ajungem în Padiş pe înserat şi pare că avem noroc.
Vremea, care cei drept a fost cam schimbătoare, a descurajat ieşirile la verde şi fiind duminică se pare că suntem singurii musafiri ai cabanei Brădet. Cum nu se putea mai bine. Nu ne rămâne decât să ne potolim foamea şi să ne odihnim, pentru că mâine începe o nouă zi plină.
Aaa... bineînţeles, a mai fost şi momentul, savurat de mine, cel al hărţilor, în care am hotărât ca următoarele obiective să fie Cetăţile şi Focul Viu, iar drumul de întoarcere să fie prin: Ic Ponor-Doda Pilii-Răchiţele-Mărgău-Huedin.
Locul în care stăm este de fapt punctul principal de plecare spre toate frumuseţile din zonă. Un platou mai mare, cu o cabană, câteva căsuţe de lemn construite sub forma unor butoaie şi multe alte construcţii în curs. La Grajduri, o poiană aflată în apropiere este un camping şi ar mai fi cabana Cetăţile Ponorului, în drum spre Lumea Pierdută.
Pare că au fost mari bătălii pentru proprietatea pământurilor. Nu se ştie cine a câştigat. Se aude că un off-shore din Cipru ar deţine Poiana Padiş şi ar intenţiona să construiască o nouă staţiune pe 86 de hectare.
Drumul de acces este de doi, trei ani în faza de modernizare, cu multe restricţii de circulaţie în cursul săptămânii şi va lega Pietroasa de Huedin, aşa încât o călătorie de plăcere spre Padiş ar deveni mult mai lesnicioasă. O fi bine, o fi rău...

Despre platoul Padiş ce să spun, e un mic paradis al îndrăgostiţilor de munte. Aflat la întretăierea a trei judeţe, Bihor, Cluj şi Alba, într-o zonă oarecum izolată, greu accesibilă, adună la un loc, cred eu, câteva din cele mai spectaculoase locuri din ţară.
Cetăţile Ponorului, cel mai grandios fenomen carstic din România, Gheţarul Focul Viu, pe care trebuie să-l vizitezi la amiază, atunci când, razele soarelui, ce pătrund în peştera printr-un horn, dau scânteieri de foc stalagmitelor, Cheile Galbenei, Peştera Cetatea Rădesei, Peştera Boţig, Lumea Pierdută, Groapa de la Bârsa, sunt doar câteva dintre ele.
Traseele sunt foarte bine marcate, cu indicatoare de prezentare şi multe îndrumări, cum de altfel sunt toate itinerarele din Parcul Apuseni şi pentru asta nu putem decât să mulţumim administratorilor.

Hartă: click pe imagine pentru a mări

Cheile Galbenei - Apuseni trip (V)

noreply@blogger.com (Ştefan) — Wed, 09 Mar 2011 23:03:00 +0000

În drum spre Padiş, ne abatem spre Valea Galbenei. Vremea e în continuare mohorătă, dâre de ceaţă plutesc, plouă mărunt, zâmbetul de vacanţă e la fel.
Mergem pe calea forestieră ce leagă Pietroasa de Arieşeni, prin mijlocul munţilor Bihorului, urcăm încet, prin pădure. Din când în când, podeaua maşinii atinge câte un pietroi şi câte un oftat. Drumul e rău, sunt nouă kilometri până la Cheile Galbenei şi pare că suntem singurii îndrăzneţi. Curat pustietate, monşer!

În stânga, peste creastă, sunt Cheile Jgheabului, pe unde, Galbena şi-a croit, drumul spre Crişul Pietros. Pereţi înalţi şi abrupţi, multe cascade mici, salbăticie. Nu e o porţiune accesibilă, dar pe deasupra, pe ambii versanţi sunt drumuri forestiere, de unde se poate privi lung şi admirativ priveliştea.

După câţiva kilometri drumul se alătură Galbenei şi însoţeşte şovăielnic fiecare cotitura a apei. Parcă suntem printr-un tunel, e răcoare, se aude ecoul. Nu e ca în Cheile Bicazului, însă pereţii sunt sigur mai drepţi şi mai înalţi.
Încă o răsucitură, de astă dată mult mai largă şi apare un indicator, de aici încep Cheile Galbenei. Drumul însă continuă pe Valea Luncşoarei, apoi printre casele răzleţite din cătunul Cobleş, până în Arieşeni.
Noi urmăm poteca spre chei şi surpriză... parcă suntem în dumbrava minunată! Totul a prins viaţă, frunzele , apa susură, e atâta culoare! Lipsesc doar zânele şi piticii înţelepţi.

imagini: om bun

Râul Galbena adună mai toate apele din bazinul Padiş.
Începe prin a fi un şuvoi ce se scurge în subteranul Cetăţilor Ponorului, apoi, după aproape patru kilometri prin inima muntelui, ţâşneşte din stâncă cu apa verde, albăstruie, puţin lăptoasă şi foarte rece, printr-un un ochi de apă liniştit de câţiva metri, cuibărit la piciorul unui perete de stâncă. Ar părea un mic lac, dacă nu s-ar prăvăli din el o adevărată cascadă.
De aici şi până la întâlnirea cu Luncşoara urmează porţiunea spectaculoasă, Cheile Galbenei, un canion îngust, mărginit de pereţi verticali de peste o sută de metri înălţime, cu pante abrupte, cu multe cascade, destul de greu de străbătut.

Urmează în aval Cheile Jgheabului şi confluenţa cu Crişul Pietros. Circuitul Galbenei are o lungime de 19 kilometri, se parcurge în 10 ore şi e marcat cu punct galben. Porneşte de la cabana Padiş, coboară în poiana Ponor, trece pe lângă Cetăţile Ponorului şi prin pădure ajunge la Izbuc. Urmează cheile şi cascada Evantai. De aici se întoarce pe deasupra Cheilor, prin Poiana Florilor, până pe vârful Pietrei Galbenei, trece prin Valea Cetăţilor şi după cantonul Glăvoi revine la cabana Padiş.

Cascada Evantai

Harti: click pe imagine pentru a mări

Groapa Ruginoasa, Peştera Urşilor - Apuseni trip (IV)

noreply@blogger.com (Ştefan) — Sun, 20 Feb 2011 23:34:00 +0000

Drumul dintre Arieşeni şi Ştei a avut o savoare aparte.
Aburi albi, lăptoşi, de ceaţă se învârt în jurul nostru, cuprind molatic pădurea, apoi se împrăştie, fără grabă, pudic. Formele-s doar o bănuială, conturul încearcă să se aşeze.
Vremea s-a schimbat încă o dată şi a început să plouă uşor, aşa încât, pe valea Arieşului Mare, din mersul maşinii răsfoim încet cu privirea imaginile care alunecă printre picăturile ce se lungesc pe geam.

Music: Phoenix - Zori de zi

Facem un mic popas şi ne îngăduim să aflăm câteva despre o curiozitate a naturii.
Groapa Ruginoasa, că despre ea e vorba, este o imensă ravenă formată prin eroziunea puternică a apei asupra solului, rezultatul fiind o uriaşă groapă de culoare roşie, ruginie (100m adâncime, 500m diametru).
Marginea prăpastiei apare brusc, ascuţită. Hăul fură încă din malul nesigur. Gaura e ca o rană deschisă pe verdele ubicuu al muntelui.
Ajungem sus, gâfâind, după o jumătate de oră de urcat prin pădure, pieptiş, pe poteca ce începe chiar din şosea, cale de un kilometru.
Un episod din Ultimate Survival, cu Bear Grylls, a fost realizat aici. Traseul supravieţuitorului, pornind de la Groapa Ruginoasa a continuat prin Lumea Pierdută, Cetaţile Ponorului şi s-a încheiat la Izbucul Tăuz.

Prin Vârtop trecem fără să oprim. Poate cu altă ocazie, într-un alt anotimp.
În ultimii ani, aici s-a construit mult. Pensiunile şi casele de vacanţă sunt împrăştiate - un pic cam boem - pe întreaga poiană de la poalele munţilor Bihor. Este şi o pârtie de ski, pare locul potrivit pentru turiştii de iarnă.

După pasul Vârtop coborăm, aproape singuri pe şosea, spre depresiunea Beiuşului şi trecem prin Nucet, un mic orăşel de pe malul Crişului Băiţa, întemeiat, bineînţeles, în preajma unei păduri de nuci, după al doilea război mondial, odată cu începerea exploatărilor de uraniu din mina de la Băiţa.

În Ştei, pauză pentru o cafea. Este duminică, ora prânzului şi străzile sunt pustii.
În secolul trecut Şteiul era "un sat mic de-a lungul unui drum de ţară, cu două rânduri de case ţărăneşti acoperite cu paie, ţuguiate, cele mai multe afumate" după cum scrie Miron Pompiliu folclorist născut prin partea locului.
La alegerile din 1946, declară Victor Purea, într-un articol din Dilema Veche, "mama mă punea să strig Jos cu Petru Groza sub tampoane, sus cu Iuliu Maniu în vagoane". Nu era un semn de dizidenţă, toata lumea simţea la fel. După alegeri, ca peste tot, au aflat că i-au "votat" pe comunişti. Prin '50 au venit ruşii. Începuse exploatarea zăcămintelor de uraniu şi molibden.
Şase ani mai târziu s-au procopsit, oraşul se numea "dr. Petru Groza", devenind, până prin '96, singura localitate din lume al cărei nume e scris cu literă mică. Populaţia crescuse, număra aproape şase mii de suflete. La plecarea ruşilor, în 1968, au rămas cu o mie mai puţin. În doisprezece ani cimitirele oraşului se umpluseră, căci unde iertau ruşii, nu mai ierta uraniul.
După schimbarea regimului s-au închis aproape toate întreprinderile. Oamenii par resemnaţi, apatia e generală. A rămas doar naveta înspre fabrica ce îmbuteliază apă minerală din Rieni, sau spre Oradea. Şi curiozitatea legată de asocierile cu vechiul nume al oraşului.
Oare, cum se numeau concursurilor de frumuseţe din ani '90? Desigur, miss dr.Petru Groza.

Şi în continuare plouă mărunt.
Următorul popas este la Peştera Urşilor din Chişcău.
Grota a fost descoperită întâmplător în 1975, când golul subteran a fost deschis artificial prin dinamitarea porţiunii dinspre intrare, în timpul lucrărilor de exploatare ale carierei de marmură din zonă.
Numele peşterii se datorează numeroaselor fosile de urşi de cavernă găsite în interiorul ei. Aici era un loc de hibernare, un adăpost şi se presupune că urşii de peşteră, la bătrâneţe, ca şi elefanţii, se retrăgeau să moară în acelaşi loc.
Interiorul e fabulos. Apa a creat opere de artă. Timpul a încuiat natura şi a lăsat-o să lucreze, iar mai târziu oamenii au lăsat imaginaţia să boteze exponatele: lacul cu nuferi, căsuţa piticilor, sfatul bătrânilor, palatele fermecate.

intrarea în peşteră

sala lumânărilor

lacul cu nuferi

căsuţa piticilor

În apropierea peşterii cineva a întemeiat un muzeu etnografic particular.
Aurel Flutur se numeşte şi de mai bine de 30 de ani a început să strângă obiecte vechi, de tot felul. Printre cele peste două mii de exponate se află un răboj agricol de la 1860, unic în Europa şi o locomobilă fabricată în Ungaria care datează din 1910. Utilajul secular este o maşina de forţă, deplasabilă, pe roţi, încă în stare de funcţionare.

Programul de vizitare al peşterii este de marţi până duminică, între orele 10 şi 17. Luni este închis. Preţul biletului de intrare este de 10 lei pentru copii, iar pentru adulţi de 15 lei . Temperatura din interior este apropiată de zero grade, durata vizitei fiind de aproximativ 45 minute.

Hartă click pe imagine pentru a mări

Gârda de Sus, Peştera Gheţarul Scărişoara - Apuseni trip (III)

noreply@blogger.com (Ştefan) — Mon, 24 Jan 2011 14:55:00 +0000

Lăsăm în urmă Roşia Montană şi drumul se alătură ocolişurilor potolite ale râului Abrud.
Din Câmpeni începe valea întinsa a Arieşului. Deschiderea e alta, la fel şi priveliştea. Câmpeniul nu-i prea mare. Îmi plac mult orăşelele. Sunt ca o oglindă mare, te vezi mai bine în ea, din orice loc.
De undeva de sus, înainte de intrarea în oraş, cuprind cu ochii intreg ţinutul, în stănga, în amonte spre Vadu Moţilor, în dreapta, drumul spre Baia de Arieş, iar în mijloc Câmpeni, inima Ţării Moţilor.
Aici, în 1782 are loc întâmplarea cunoscută ca ,, spargerea buţilor de la Câmpeni",
incident care a prevestit evenimentele răscoalei ţărăneşti conduse de Horea, Cloşca şi Crişan. Astfel, în ziua de 24 mai, moţii aflaţi la târg s-au revoltat împotriva taxelor mari impuse pe cârciumărit şi au spart butoaiele cu băutură ale arendaşilor armeni, care beneficiau de un regim preferenţial.
E vineri şi astăzi este zi de târg. Traversăm localitatea pe undeva pe la margine. Ne strecurăm încet prin mulţimea aşezată de-a lungul şoselei. E gălăgie, animaţie, sunt şi ceva nervi. Locul mai are ceva din imaginea târgului de odinioară. Mercantilismul din pieţele oraşelor mari încă nu şi-a făcut loc aici. Negustorii par a fi chiar lucrătorii pământului, iar schimbul ca parte a ciclului firesc al muncii din agricultură. Aici, în târg, e locul unde merg cel mai bine câţiva mici şi o bere.

După Câmpeni, la câţiva kilometri, ajungem la barajul Mihoieşti, aflat pe lacul cu acelaşi nume, la întâlnirea Arieşului Mic cu Arieşul Mare. Înalţimea stavilarului este de 29 metri şi coronamentul este folosit ca drum de acces spre Vidra. Peisajul e blând, fermecător.

Continuam periplul. Nu suntem pe mare, dar vremea s-a schimbat, a început să plouă. ,,Navigăm" pe şoseaua umedă, astfel, vizita la cascada Pisoaia, muntele Găina şi la Vidra de Sus, locul natal al lui Avram Iancu, se amână până la viitoarea excursie.
Urmează - din goana cailor putere - Vadu Moţilor, Albac, Scărişoara şi Gârda de Sus, toate de-a lungul Arieşului Mare.
Gârda de Sus este prima localitate din regiunea turistică Arieşeni-Vârtop, aflată la poalele Bihariei, culmea cea mai înaltă şi masivă din Carpaţii Occidentali, străjuită de vârful Curcubata Mare, de sus, de la 1849 metri.
Căutăm un loc de cazare şi alegem pensiunea Danciu. Atmosfera este plăcută. Restaurantul are terasa suspendată pe malul râului Gârda, gazdele sunt amabile, miroase a pâine caldă, ploaia a încetat.
Este momentul meu. Scot hărţile şi încerc să propun un plan pentru a doua zi. De aici pornesc multe trasee, ce urcă până la peşterile Gheţarul Scărişoara, Poarta lui Ionele, Coiba Mare, Vârtop şi în pitorescul cătun de moţi Casa de Piatră.

Dimineaţa pornim spre Scărişoara. Alegem să urcăm pe jos. Sunt 11 kilometrii. Samsarii de jos, cu IMS-urile lor recondiţionate, cer un milion pentru un drum dus-întors.
Vremea e bună, poate prea bună. S-a încălzit, transpiraţia îmi crează ceva disconfort, gâfâi, aşa că-mi las puţin timp - popasurile sunt din ce în ce mai dese - şi pentru plăcerea sufletului. Se simte mirosul de iarbă de abia udată, e linişte, se aud gâzele.
Imaginile vorbesc. Încet, în şoaptă.

Cel mai mare gheţar subteran din ţara noastră. Bine ascuns de pădurea de brazi, avenul prin care coborâm în palatul de cleştar de sub pământ este impresionant. Un hău imens. Jos traseul e bine delimitat. Poteca metalică este infiptă în gheată. Câteva sute de metri de gheaţă. Sper. Afară sunt 36 de grade, aici este doar un solitar grad. Ceilalţi sunt îmbrăcaţi ca pentru patinoar.Eu sunt încălţat cu papuci, şi îmi e atât de bine!
Palatul Sânzianei, catedrala, biserica, ... încerc să le recunosc. Păşesc cu grijă. parcă pios. Imensitatea sălii impune respect.

Începe coborârea. Aş fi vrut să urcăm spre Crucea de Piatră, spre celelalte sate moţeşti răzleţite de mai sus, să vedem casele, să vorbim cu moşnenii, dar timpul e scurt.
Ajungem în cheile Ordăncuşii, spre peştera Poarta lui Ionele. Aici, impresionant este portalul de intrare în formă ogivala.
Aaa ... şi mica cascadă de tuf formată de pârăul care se scurge dinspre peşteră.

Poveştile din bătrâni spun că în peştera de la Scărişoara trăia, în vremuri vechi, un balaur pe care localnicii îl numeau şolomăţ. Acesta fura câte o fată frumoasă, fie în Noaptea Anului Nou, fie în noaptea dinaintea Târgului de Fete de la Găina şi o ascundea într-un palat de gheaţă pe care niciunul dintre localnici nu a avut ocazia să îl vadă.
O alta spune că în spatele formaţiunii calcaroase numite ,,La brazi" există două bazine tot timpul pline cu apă, iar cine se aşează în genunchi, îşi descoperă capul, bea direct cu buzele şi îşi pune o dorinţă, îşi va vedea visul cu ochii. Condiţia este sa respecte ritualul şi să nu-şi divulge dorinţa pusă vreme de cel puţin un an.

Programul de intrare la peştera Gheţarul Scărişoara este de luni pînă sîmbăta între orele 9 şi18, duminica între 10 şi 17, iar costul unui bilet 7 lei.

Pentru cazare, în cazul în care vreţi să înnoptaţi în zonă, sunt foarte multe pensiuni în Gârda de Sus şi Arieşeni. Aveti de unde alege.

Hărţi - click pe imagine pentru a mări

Roşia Montană - Apuseni trip (II)

noreply@blogger.com (Ştefan) — Tue, 18 Jan 2011 19:56:00 +0000

De-a lungul şoselei sunt grămezi mari de steril ca nişte munţi din loc în loc. Drumul spre Roşia Montană, foarte bun, probabil asfaltat recent (2010), urmează cursul râului Roşia ce îşi face loc potolit, printre dealuri. Apa e roşie.

Conţinutul ridicat de oxizi de fier se datorează mineritului ce durează de peste 2000 de ani, vinovat, se pare, de distrugerea pânzei freatice.
Ajungem în Alburnus Maior. O aşezare veche, înşirată de-a lungul străzii înguste ce urcă destul de abrupt până la Tăul Brazi, cu case mari, pe vremuri cochete, cu o o arhitectură specifică, mobilate cu gust, cu candelabre, pendule, sobe de teracotă - multe aduse de la Viena şi Budapesta - cu obiecte din argint şi aur, cu tablouri. Roşienii sunt oameni harnici. Au trăit frumos, au petrecut şi au muncit, la asta s-au priceput cel mai bine.

Este vineri, o zi plăcută de august. Pe drum nu-s prea mulți oameni, parcă în mica piaţă din centrul aşezării e mai multă animaţie.
De-o parte a pieței, într-o veche clădire elegantă e Expoziţia de istorie a mineritului "Aurul Apusenilor". Pe cealaltă parte, un centru de informare despre beneficiile proiectului minier.
Puţin mai jos, asociația Salvați Roșia Montană explică neajunsurile aceluiaşi proiect.
Oamenii sunt undeva la mijloc. De când se ştiu au căutat aur.
Pe de altă parte, potențialele urmări ale exploatării, strămutarea populaţiei, demolarea unor clădiri, monumente istorice, biserici, mutarea cimitirelor, sunt argumente pentru opoziția la acest proiect .
Turismul poate fi o soluţie, însă, pentru moment cred că este doar în stadiu declarativ. Poate un sistem de canalizare şi apă curentă ar fi un bun început, asta pentru a urni iniţiativa celor interesaţi.

Urcăm spre Tăul Brazi, făcut din ordinul împărătesei Maria Tereza prin a doua parte a secolului 18. Drumul se strănge, şerpuieşte, cu greu au loc două maşini. Pe margine curţile se micşorează, casele asemenea.
Sunt curios, am aflat că şteampurile din lemn - utilajele folosite pentru măcinarea minereului - funcţionau asemănător morilor de apă, iar vara, când debitul de apă pe valea Roşiei era insuficient, se deschidea stavilarul unui lac artificial. Adică al unui tăul. Şi aici, în Roşia sunt mai mult de o sută de lacuri sau stăvilare.
Am ajuns. Suntem doar noi, deasupra localităţii, pe marginea lacului.

Coborâm spre fosta exploatare minieră.
Căutarea aurului se face aici de două milenii. Amintită de Herodot şi de Titus Liviu, aşezarea a fost înfiinţată de către romani în timpul domniei lui Traian ca oraş minier cu colonişti din Iliria. Primul document în care apare numele Alburnus Maior este o tablă cerată ce datează din 6 februarie 131.

În ruinele fostei cetăţi, arheologii au descoperit locuinţe, morminte, galerii miniere, unelte pentru minerit, multe inscripţii în limba greacă şi latină şi 25 de table de ceară, care acum sunt răspândite prin muzee din Europa. Aici este locul în care Cotilus Bruda, guvernatorul roman a fost aruncat în prăpastie de către fiul lui Decebal, aici sunt muntii lui Simion Balint, George Gritta si ai lui Horea, Closca si Crisan şi tot aici oastea prefectului Avram Iancu învingea trupele revoluţionare maghiare ale lui Lajos Kossuth în 1949.

Galeriile romane sunt impresionante!
Probabil vărful de tehnică minieră al perioadei. Un domn, ghidul nostru din adâncurile pământului, ne povesteşte. E încântător! Vorbeşte mult, încet şi plăcut. Ne ţinem după el prin tunelul îngust şi scund. Alba ca Zăpada şi cei... mulţi pitici. înghesuiţi.

Rocile de tip vulcanic au permis exploatarea acestora cu dalta si ciocanul. Galeriile au forma trapezoidală şi se întind pe circa 15 km, şi pe mai multe nivele. Acolo unde roca era prea dură şi nu se putea înainta cu dalta şi ciocanul se foloseau focul şi apa pentru a slăbi rezistenţa rocii. Pe peretele de galerie se puneau lemne cărora li se dădea foc. După ce lemnele ardeau în întregime se arunca apă, iar peretele de stâncă se crapa, minerii continuând exploatarea cu dalta si ciocanul.
În general, şteampurile erau amplasate în cascadã, pe vetre de-a lungul vãilor, folosindu-se diferenţa de nivel pentru curgerea apei care era indispensabilã la zdrobirea, separarea şi concentrarea aurului.
Minereul se aducea cu trocul si coşurile. Pe vatrã erau vãlãul si hurca cu care se concentra şi separa aurul din mãciniş. Sfărâmarea minereului în vatra se numea palacrit.
Şteampurile cu sãgeţi de fier de tip californian însemna vârful tehnicii miniere atins pe plan european la sfârşitul secolului al XIX-lea. Acest tip de utilaj a fost utilizat în Roşia Montanã în perioada interbelicã şi ulterior, pânã la înlocuirea lui cu mori cu bile.

Iată și câteva legende.
Printre localnici circulă fel de fel de poveşti despre morojnete şi vâlve. Morojnetele se cred a fi nişte fiinţe ce după miezul nopţii se dau de trei ori peste cap şi se transformă într-un animal asemănător cu veveriţa şi care fură laptele de la vaci. Vâlvele se cred a fii nişte stafii care pot lua diferite forme şi trăiesc în fostele mine şi se arată din când în când localnicilor.
Legenda Întemeierii Roşiei spune că aurul a fost descoperit prima dată în zonă de către o femeie pe nume Cotroanţa care venea cu caprele pe un deal numit Chernic.Un bulgăre strălucea în soare şi aşa a început povestea aurului în Roşia Montană. Mai târziu, una din fostele galerii din apropierea Tăului Mare a primit numele Cotroanţa.

Cazare în Roşia, mai greu. Poate în viitor ca alternativă la proiectul Gold Corporation?

Şi o hartă a Roşiei Montane

click pentru a mări

Cetiniţă, cetinioară.

noreply@blogger.com (Ştefan) — Sat, 11 Dec 2010 11:38:00 +0000

Vine Crăciunul.
Sărbătoarea de Crăciun.
Împăcare, gânduri frumoase, bucurie, speranţe
... şi colindele lui Ştefan Hruşcă din seara de Ajun!
Cum altfel?

Întregalde - Apuseni trip (I)

noreply@blogger.com (Ştefan) — Thu, 25 Nov 2010 17:43:00 +0000

Cred că o călătorie prin Apuseni naşte aceleaşi emoţii ca cele ale împătimitului de automobile ce răsfoieşte revista în care apar ultimele modele. Sau poate fi îndrăgostitul de modă, muzică, gadget-uri...
Aici poţi vedea, uşor, pagină cu pagină, catalogul cu peisaje. Şi primeşti la schimb bucurii pentru suflet. Probabil de asta vacanţele sunt atât de importante. Nu-mi amintesc prea multe despre zilele în care am obţinut lucruri materiale, însă mă aprind de fiecare dată când povestesc de locurile pe care le-am văzut.
Acum doi ani am răsfoit prin albumul cu peisaje al Apusenilor.
Traseul a fost acesta:

Am intrat prin cheile cam golaşe ale Galdei, pe lângă munţi Trascău, cu imagini parcă decupate din "Drumul oaselor", apoi ne-am strecurat printre satele aşezate de-a lungul drumului spre Abrud, Întregalde, Mogoş, Bucium. Case mici, la mare distanţă una faţă de alta, înşirate de-a lungul văii . Un sat, douazeci de case.
Toţi au vecini, dar când cel mai apropiat este la un kilometru ...
Încerc să pricep, oare s-a încheiat electrificarea în România?
Pe un gard scria: "Am 87 de ani şi nu cred că o să am vreodată curent electric!" Mai apoi enumera şi entităţile responsabile.

Se vede frumos, în jur sunt dealuri joase cu multe fâneţe şi pomi, mulţi pomi. Oamenii sunt ca şi peisajul. Molcomi, aşezaţi, nu se grăbesc. Oraşul e departe.
Am oprit la un magazin sătesc, singurul de-a lungul a 20 de km şi am aflat că este deschis patru ore pe zi, două dimineaţa şi două după-amiaza. Acum e închis, sătenii au altă treabă la ora asta. E vremea coasei. Despre un loc de cazare nici nu vreau să zic ceva.

Mergem înainte, cu suişuri şi coborâşuri, şerpuind printre imaginile altfel superbe, prin câteva din cele 29 de sate ale comunei Bucium. Pare că nu se mai termină. Ba chiar, la un moment dat, odată cu lăsarea întunericului, după mai multe viraje pe şoseaua îngustă, am avut senzaţia de deja-vu ... imaginile se repetau, mi se părea că le vedeam a doua oară, parcă mai trecusem pe aici.
Una peste alta, fară să mai ţin socoteala locurilor prin care am trecut după ce s-a innoptat, am ajuns în Abrud şi am oprit la prima pensiune apărută în cale, dovedindu-se mai târziu, la lumina zilei, ca fiind cea mai bună alegere.
Dimineaţa prin Abrud. Orăşelul vechi, mineresc cândva, pare un pic cam trist, de la vreme sau poate de la vremuri. Clădirile şi oamenii mă fac să cred că au trăit şi vremuri mai bune. Acum e prea multă linişte. Doar peisajul a rămas "îmbogăţit" cu munţii de steril din jur.

De aici paginile albumului meu cuprind imagini din Roşia Montană, Gărda de Sus, cu vizita la peştera Scărişoara şi Poarta lui Ionele, Arieşeni şi Groapa Ruginoasa, noua staţiune Vârtop, apoi un salt până la peştera Urşilor şi finalul călătoriei în jurul cabanei Brădet din Padiş, pe cheile Galbenei, la gheţarul Focul Viu şi după părerea mea, într-unul din cele mai spectaculoase locuri din ţara noastră, Cetaţile Ponorului.
Despre toate aceste locuri în următoarele postări.

Harta munţiilor Apuseni
click pe imagine pentru a mări

Mânăstirea Neamţ - cel mai vechi aşezământ monahal din Moldova

noreply@blogger.com (Ştefan) — Tue, 16 Nov 2010 16:19:00 +0000

Călătoriile de sfârşit de săptămână au un farmec aparte.
Pregătirile sunt scurte. Apare ideea, stabileşti destinaţia, cauţi pe net câteva cuvinte care să te lămurească despre istoria aşezărilor prin care treci şi pleci.
Întotdeauna este o călătorie pentru suflet. Sunt locuri prin care am mai fost şi totuşi de fiecare dată parcă-i altfel. Chiar şi frunzele au altă culoare.
În cea mai recentă drumeţie am hoinărit prin trei ţinuturi diferite.
La Prejmer am revăzut cetatea săsească, apoi prin secuime am făcut scurte popasuri la Sfănta Ana, Tuşnad şi Lacul Roşu, iar după Cheile Bicazului, pe plaiurile moldoveneşti am vizitat câteva mânăstiri: Agapia, Sihăstria, Secu, Neamţ şi schitul Sihla.
Vremea a fost frumoasă, neaşteptat de însorită, drumul bun, doar şoferul a fost un pic cam ... rătutit.
Rămân ca amintiri liniştea de pe lacul Sfânta Ana, pictura divina a lui Nicolae Grigorescu din mânăstirea Agapia, impozanţa cetăţii Neamţului, singurătatea de odinioară a monahilor de la Sihla şi mânăstirea Neamţ pur şi simplu pentru frumuseţea ei.
Aaa ... şi bineînţeles drumul săpat de Bicaz în piatră!

Mânăstirea Neamţ este cel mai vechi şi mai mare aşezământ monahal din Moldova şi este atestată documentar din 1407, însă rădăcinile în timp ale activității monahale se întind până în veacul al XII-lea. Ctitorirea mănăstirii îi este atribuită voievodului Petru I Mușat (1375-1391), care a construit prima biserică din piatră, astăzi dispărută, însă, pe amplasamentul mănăstirii, existase o bisericuță mai veche din lemn, numită Biserica Albă, construită de monahi cu un secol înainte. Biserica actuală din incinta mănăstirii a fost ctitorită de voievodul Ștefan cel Mare la sfârșitul secolului al XV-lea și are hramul Înălțarea Domnului.
În vara anului 1933, intra ca viețuitor al Mânăstirii, Ilie, fiul lui Maxim și al Ecaterinei Iacob. Acesta va deveni mai târziu Sfânul Ioan Iacob Românul de la Hozeva.

În incinta mănăstirii se află două biserici, două paraclise, turnul-clopotniță cu 11 clopote, Seminarul Teologic "Veniamin Costache", precum și un muzeu cu o colecție de artă bisericească și sala tiparului. Specific este Aghiazmatarul circular din fața mânăstirii, unde se face sfințirea apei la hram. În biserică se află o icoană a Maicii Domnului pictată în anul 665 în Israel, făcătoare de minuni.
Așezământul are cea mai mare și mai veche bibliotecă mânăstirească (18000 volume) și a avut o contribuție deosebită la dezvoltarea culturii și artei românești medievale.
În camera mormintelor este îngropat Ștefan Voievod (unchiul lui Ștefan cel Mare), iar în pronaos se află moaștele sfântului necunoscut descoperite în 1986, prin scoaterea asfaltului de pe alee.

Pe mine m-au impresionat culorile. Biserica este ornamentata la exterior cu ceramică şi cărămidă smălţuită aplicate pe faţade.

Harta mânăstiri Moldova judeţul Neamţ
Mânăstirea Neamţ
click pentru a mări

Mânăstirea Robaia, Muşăteşti - Argeş

noreply@blogger.com (Ştefan) — Thu, 04 Nov 2010 12:18:00 +0000

Într-un tur prin nordul judeţului Argeş am trecut prin multe locuri despre care nu se aminteşte destul de puțin în prezentările turistice.
În Ţara Loviştei, prin Sălătrucu, prin paradisul de pe Valea Topologului, spre Iezer, pe valea Bratiei sau în vizita pe la numeroasele mânăstiri din preajma fostei capitale a Ţării Româneşti.
Aşa am ajuns în Corbi de Piatră, Slănic, Aninoasa, Văleni, Ciocanu sau Nămăieşti.

Undeva, la 25 km de Curtea de Argeş, urmând calea Câmpulungului, se află mânăstirea Robaia. Din Muşăteşti, pe un drum subţirel ce trece prin satul Robaia şi apoi alunecă uşor printre dealurile aflate de-a lungul râului cu acelaşi nume, se ajunge în faţa mânăstirii.
Un loc liniştit pentru tihna sufletului.

Aici, pe la 1764, pentru câţiva ani, a trăit egumenul Sofronie de la Cioara, un apărător ardent al credinţei ortodoxe. Se născuse într-o familie preoţească din satul Cioara, astăzi în comuna Săliştea din judeţul Alba, primind numele de botez Stan. S-a călugărit, probabil la Cozia şi după întoarcerea în sat a întemeiat o mică sihăstrie în pădurile din împrejurimi, cunoscută cu numele de Schitul Cioara, adunând acolo şi câţiva ucenici.
Transilvania, în acele vremuri se afla sub stăpânirea Habsburgilor. Mitropolia Ortodoxă din Alba Iulia fusese desfiinţată în 1701, fiind înlocuită cu o Episcopie unită supusă arhiepiscopului romano-catolic maghiar din Esztergom. Credincioşii români, prin presiuni şi amăgiri erau îndemnaţi să accepte unirea cu Biserica Romei.
În primăvara anului 1757 primarul maghiar din Vinţul de Jos distruge schitul şi chiliile din jur. Sofronie începe pribegia. Cutreierând satele din zona Hunedoarei cere credincioşilor să alunge preoţii uniţi şi să rămână statornici credinţei ortodoxe.

În jurul praznicului Crăciunului din 1759 este arestat şi închis la Bobâlna, lângă Oraştie. Vestea se răspândeşte şi câteva luni mai târziu, în februarie, este eliberat la presiunea a şase sute de credinciosi conduşi de preotul Ioan din Săliştea. De aici, Sofronie se îndreaptă spre satele din jurul Abrudului şi Câmpenilor ţinand predici prin care îndemna ţăranii români "să ţie legea Ierusalimului". Autoritaţile centrale, în conferinţa ministerială de la Viena din 3 iunie, cer arestarea şi întemnitarea lui, ceea ce se şi întâmplă, fiind reţinut de un locotenent maghiar în biserica din Abrud. Însă, este din nou eliberat la intrarea în Zlatna, unde se adunaseră câteva mii de credincioşi.
În august convoacă un sinod de preoţi şi credincioşi, împreună redactând memorii către împărăteasa Maria Tereza şi către Guvernul transilvan, prin care cereau episcop ortodox, restituirea bisericilor şi a sesiilor parohiale luate de preoţii uniţi, eliberarea celor închişi pentru credinţa ortodoxă şi respectarea libertaţii religioase. Mişcarea antiuniata se întinde cu repeziciune în toata Transilvania, ajungând până în Satmar şi Maramureş,
Maria Tereza reacţionează şi trimite în Transilvania pe generalul Nicolae Adolf von Bucow, în calitate de comandant militar al Transilvaniei, care dispune închiderea şi distrugerea mănăstirilor ortodoxe.
În aceste împrejurări nefavorabile, Sofronie este silit să ajungă la o intelegere cu Bukow şi, în scurt timp, trece munţii în Ţara Românească şi mai târziu devine egumen al schitului Robaia, aflat sub ascultarea mânăstirii Argeş.

Harta Mânăstirea Robaia
click pe imagine pentru a mări

Biserica fortificată din Hărman - Honigberger Kirchenburg

noreply@blogger.com (Ştefan) — Fri, 29 Oct 2010 15:24:00 +0000

Nu departe de Braşov, la doar zece kilometri, în curbura Carpaţilor ajung în mica şi cocheta aşezare numită Hărman. Străzi largi, cu trotuar, care parcă-mi arată direcţia spre centrul aşezării, case frumoase cu porţi mari săseşti.
Îmi trece prin minte aceiaşi întrebare. De fiecare dată!
O fi cu supărare dacă bat la poartă?
... Spun frumos bună ziua şi rog să mă lase să văd ce-i în spatele intrării!

Am intrat în astfel de gospodării şi de fiecare dată am rămas uimit. E un mic rai, ascuns privirilor curioase ale călătorilor.
Ajungem la cetate şi aici ne întâmpină gazda, un domn foarte amabil. Ne răspunde la întrebări. Multe şi probabil banale. Ştie povestea fiecărui colţişor al locului.

Istoria Hărmanului se leagă de prezenţa Ordinului Cavalerilor Teutoni în Ţara Bârsei în primele decenii ale secolului al XIII-lea la Feldioara, Prejmer, Râşnov şi Sânpetru.

Prima atestare documentară a aşezării datează însă de la 21 martie 1240, la 15 ani după alungarea Cavalerilor Teutoni din aceste teritorii.
Într-un document redactat atunci, regele Béla al IV-lea spune:
...am hotărât să dăruim sfântului și venerabilului convent al mănăstirii Cisterciților, ca ajutor pentru cheltuielile sale, ce se vor face în fiecare an pentru folosul obștesc, al capitulului întregului ordin, unele biserici din Țara Bârsei în părțile Transilvaniei, și anume cetatea Feldioara (Castrum Sanctae Mariae), Sânpetru (Sancti Petri), muntele Hărman (Mons Mellis) și Prejmer (Tartilleri) cu toate veniturile, drepturile și cele ce țin de ele….

Zidul de incintă al cetăţii are o formă ovală, asemănătoare cu cea de la biserica evanghelică din Prejmer, fiind înalt de 12 metri şi întărit cu şapte turnuri de apărare, dintre care unele dotate cu orificii pentru turnarea de smoală topită asupra asediatorilor. În anul 1552, voievodul Moldovei Ştefan Tomşa a asediat cetatea Hărman fără succes.
În 1493 biserica a fost pictata în frescă, pentru ca mai târziu, odată cu trecerea la protestantism, să fie acoperită cu tencuială. Astăzi se mai pot vedea urme ale picturii în golurile ferestrelor originale romanice, însă numai din exterior. Mult mai valoroase sunt însă frescele din al doilea etaj al turnului de est, executate la sfârşitul secolului al XV-lea si scoase parţial la lumină abia în 1920. Alte picturi au fost descoperite sub tencuială prin anii '90. Scenele din viaţa Fecioarei Maria, Crucificarea, Judecata de Apoi şi figurile de sfinţi reprezintă o combinaţie de elemente gotice şi renascentiste cu teme bizantine ale orientului.

Hărmanul, ca orice aşezare care se respectă, are legendele sale. Se povesteşte că la începutul veacului al XVIII-lea, după pierderea bătăliei de la Poltava, regele Suediei, Carol al XII-lea a trecut pe aici cu restul trupelor sale. Impresionaţi de buna primire, soldaţii suedezi au donat bisericii o sumă mare de bani, cu care în 1714 s-a montat în biserică o noua orgă. Se spune că şi altarul a fost donat de soldaţii suedezi. Această legătură s-a păstrat peste veacuri, prin vizitele turiştilor din Suedia.

Cetatea poate fi vizitată de marţi până sâmbătă, între 9 şi 17 şi duminica, între 10 şi 17.
Preţul unui bilet este de 2 lei.

Hartă - click pentru a mări

Negoţul în Bucureştiul de altădată

noreply@blogger.com (Ştefan) — Mon, 25 Oct 2010 13:49:00 +0000

Am citit despre Bucureşti, aşa cum apare el din articolele apărute în săptămânalul "Realitatea Ilustrată' din anul 1935 şi iată ce se scrie despre "Uliţa Colţii" şi despre negoţul bucureştean de acum 250 de ani.

"După cum spun bătrânii, era o adevărată sărbătoare, pe pieţele Bucureştilor, sosirea carelor cu marfă de la Lipsca. Abia în primul an al domniei lui Carol-Vodă s-a construit cea dintâi cale ferată, Bucureşti-Giurgiu, care -pe aleea Dunării- punea în legătură cu Apusul. Până atunci călătorii veneau de la Bucureşti cu poştalionul, iar mărfurile se aduceau cu carele cu boi.
Pe vremea lui Cuza-Vodă nu era nici un kilometru de cale ferată. Bătrânul morar Assan, a trebuit să construiască diferite poduri solide, peste râuri, când a adus în ţară primul motor greu, cu aburi, pentru moara întocmită de dânsul pe şoseaua Ştefan cel Mare.Toate aceste care cu mărfuri ale toptangiilor, ca şi vaporul minunat al lui Assan (de la care a rămas până astăzi numele a trei străzi de prin partea locului: strada "Vaporul lui Assan"), toate aceste vehicule erau aduse întâi la Caravansaraua domnească pentru vămuire.

Moara lui Assan

După cum spune V.A.Ureche, Caravansaraua, înainte de 1778, era vagabondă, mutându-se din loc in loc, pe diferite maidane dimprejurul Târgului de Sus şi Târgului din Năuntru.
Egumenul de la Colţea, om deştept, avea pe aceea vreme un maidan. destul de întins, pe locul ocupat azi de aripa dreaptă a Spitalului, cam pe unde e expoziţia de fructe...maidan care se întindea, poate şi dincolo de Bulevardul ce a fost croit după războiul din 1877. Egumenul a clădit acolo nişte odăi, pe care le-a închiriat Marelui Vameş, care a hotărât ca din acel moment, Caravansaraua să nu se mai strămute mereu pe toate maidanele, ci să rămână aci stabilă
[...] din strada Colţii, carele cu mărfuri erau aduse la Hanul Sfântului Gheorghe Nou, unde toptangiul -boier mare faţă de cei care vindeau cu paralâcul- dădea sfoară în târg căîn cutare şi cutare zi se vor desface lăzile cu marfă, după vămuirea lor. Era atunci o adevărată bursă în jurul carelor. Toptangiul, cu catastiful în mână, era înconjurat de negustorii cei mici. Se vindea marfa cu preţul pe care-l hotăra el, după învoiala făcută cu ceilalţi toptangii, pentru care-şi dedeseră şi zapise la mână unii altora. Un adevărat cartel! -după cum observă Gion în "Istoria Bucureştilor". De crâcnea negustoraşul şi zicea că e cam scump, toptangiul nu-i mai dădea deloc marfă, ba-l "făcea mojic, ori budală" (cuvânt de origine turcească - prostănac sau nauc).
După asta, vechiul angrosist îşi muta pana de gâscă în calimara de la brâu, făra să-i pese de văicărelile şi rugăminţile celor refuzaţi de dânsul şi scria lăzile pe numele altor negustori, grav şi impasibil, ca un judecător de la Divanul Sultanului."

Sursa "Bucureştiul interbelic - 1935"

Sighişoara, oraşul cetate - Schäßburg

noreply@blogger.com (Ştefan) — Sat, 23 Oct 2010 19:16:00 +0000

Este unul din puţinele oraşe din Transilvania ce mai păstrează şi astăzi patina evului mediu şi printre ultimele cetăţi locuite din sud-estul Europei.
Aici încă poţi păşii pe străduţe pavate cu piatră de râu, te poţi strecura pe lângă zidurile înalte ale caselelor vechi, cu etaj şi, în închipuire, poţi respira aerul medieval al vremurilor trecute. Unele clădiri au peste 300 de ani vechime. Şi bineînţeles fiecare are o poveste.

Strada Şcolii urcă spre dealul cu acelaşi nume, având la capătul ei portalul de intrare al vestitei scări acoperite, din lemn. Construită in 1642 si numărând 175 de trepte, scara este o prelungire aproape firească a şcolii, permiţând elevilor liceului “J. Haltrich”, precum şi vizitatorilor Bisericii din Deal, accesul direct până la platoul din vârful dealului, ajutând astfel urcarea sau coborârea, dificilă mai ales pe timpul iernii.

Biserica a fost construită înainte de 1345. A fost realizată iniţial în stil romanic şi, după Reformă, când saşii transilvăneni au trecut la lutheranism a fost refăcută în stil gotic. Interiorul bisericii este decorat cu sculpturi în stil gotic flamboyant şi picturi murale realizate spre sfârşitul secolului al XV-lea.
Altarul, compus din mai multe panouri pictate ( poliptic) este închinat Sfântului Martin, iar mobilierul din lemn, decorat în tehnica sculpturală a intarsiei, în stilul Renaşterii, a fost creat de meşterul tâmplar Johannes Reichmuth, tot el realizând şi stranele bisericilor din Biertan, Bazna sau Băgaciu
Aici, în 1506, s-a reînoit Fraterna Unio, cunoscut în istorie ca Unio Trium Nationum.
Pactul de ajutor reciproc încheiat în timpul răscoalei de la Bobâlna din 1437 între marea nobilime, cler, orăşenii saşi şi răzeşii secui, stabilea înlăturarea completă a drepurilor iobagilor şi excludea în mod tacit grupul etnic român de la orice formă de participare politică sau socială, fiind astfel consideraţi doar o naţiune tolerată.
Pretul de intrare in biserica este de 2 lei pentru adulti, iar pentru copiii de 1 leu.

Casa cunoscută astăzi sub numele de Vlad Dracul este, se pare, cea mai veche construcţie din Cetatea Sighişoarei păstrată până astăzi. Ca dovadă stă bolta semicilindrică din piatră de râu de la parterul clădirii, datată în secolul al XIV-lea. Numele clădirii se leagă de perioada 1431 şi 1436, când Vlad al II-lea, supranumit Dracul, cavaler al ordinului Dragonului, s-a aflat la Sighişoara în aşteptarea urcării pe tronul Ţării Româneşti. Aici s-a născut în 1431 fiul său, Vlad Ţepeş.

Hartă: click pe imagine pentru a mări

Curiozităţi ale istoriei, enclava Baarle

noreply@blogger.com (Ştefan) — Mon, 11 Oct 2010 13:35:00 +0000

Undeva, la frontiera dintre Belgia şi Olanda (ce frumos se aude... Pays-Bas!), se află o aşezare numită Baarle, împărţită între cele doua ţări, formată din doua comune: Baarle-Hertog din Flandra şi Baarle-Nassau, parte a provinciei Brabantul de Nord.
Nimic deosebit până acum. De-a lungul timpului au fost multe momente in care oamenii ce vorbesc acelaşi grai, parte a aceloraşi familii, au fost separaţi prin hotărâri arbitrare, fără nici o legătură cu voinţa lor.
Aici însă, surprinzător este felul in care s-a făcut delimitarea celor doua localităţi. Harta este un autentic puzzle, cu greu poţi desluşi conturul celor două state. Sunt 22 de enclave belgiene in spaţiul olandez şi 8 olandeze in partea belgiană, însă nu separate, ci unele sunt cuprinse intr-altele. Complicat... parcă te joci cu o Matrioşka.
O vizită în Baarle, poate fi considerată uşor o partidă de şotron! Iată cum este trasată linia de frontieră intre cele două ţări.

Povestea începe in Europa medievală, marcată de nenumărate alianţe, cedări şi schimburi de pământuri, toate din dorinţa micului moşier de a obţine protecţia unui lider local mai influent la curtea mai marilor epocii.
Deh, relaţiile feudale...
Nici în Baarle, la acea vreme, lucrurile nu au stat altfel. Părţi din teritoriu au fost deţinute de Ducele de Wales, altele de către Godfried de Schoten, Lord de Breda şi mai târziu de către Casa de Nassau, apoi a mai fost un litigiu între Hendrik I, Duce de Brabant şi Dirk al VII-lea, Conte de Zeeland şi tot aşa.
O întreagă istorie, tipică evului mediu, cu înţelegeri, conspiraţii, cu afinitaţi efemere şi tradări asemenea, din care au rezultat mici parcele de teren amestecate prin amalgamul formelor de vasalitate dobândite de proprietari..
Remarcabil este însă faptul că împărţitrea teritoriului nu s-a schimbat nici acum, astfel, Tratatul de la Maastricht din 1843 ce defineşte această frontieră, nu conţine prevederi clare pentru Baarle, de fapt pentru o zonă de aproape 50 de km. Datele din Registrul Cadastral întocmit în 1841, sunt cele care permit definirea naționalității fiecarei parcele în funcție de istoricul tranzacțiilor dintre Seniorul de Breda și Ducele de Brabant,împărţire care corespunde aproximativ repartiţiei terenurilor în anul 1198!

În Baarle nu este neobişnuit ca frontiera să traverseze un imobil. Apartenenţa la una din cele două state este determinat de poziţia uşii, în trecut de multe ori aceasta fiind deplasată în funcţie de "blândeţea" regimului fiscal. Exista însă o casa cu uşa aflată pe frontiera şi cu adrese din ambele ţări.

Interesant, nu? Pare a fi o glumă reuşită dintr-un film amuzant!

Harta enclava Baarle
click pe imagine pentru a mări

Gânduri şi peisaje de toamnă

noreply@blogger.com (Ştefan) — Mon, 27 Sep 2010 18:39:00 +0000

                                        de toamna from dincolo de harti on Vimeo.