Cu oamenii cu care am discutat, am realizat ca pentru cei mai multi, odata cu inaintarea in varsta fericirea se cumpara din ce in ce mai greu desi ea inseamna din ce in ce mai putin. Si este de retinut faptul ca se cumpara. Sau se obtine, poftim, sa sune mai bine. Insa in mintea majoritatii, daca intram putin in detalii o sa vedeti ca fericirea inseamna casa, masina, salariu bun, etc. Iar acestea fac un pachet atractiv pentru un partener sau o partenera “pe masura” , pentru un anume statut social, pentru a parca privilegiat sau a purta haine de marca. Fericirea incepe cu lipsa grijilor si bucuria jocului, apoi se continua cu experientele, aventura si adrenalina, translateaza catre liniste, echilibru si implinire, pentru ca apoi sa sfarseasca in contemplare, amintiri si din nou liniste si echilibru. Aici apare marunta capcana a invatarii experientiale. Este oare gresit sa consideram ca fericirea isi are timpul ei? Ca ce te face fericit la 3 ani nu te mai face fericit la 20? Ca ce te-a facut fericit acum 5 ani nu iti mai surade deloc astazi? Fericirea inseamna de fapt  sa vrei mai mult si se refera la noile cerinte pe care ti le dictezi chiar tu? Oare fericirea nu ar trebui sa fie o stare de fapt?

Un singur lucru este cert, pe masura ce inaintezi in varsta o sa vezi din ce in ce mai putin persoane fericite. Din 2 motive. Primul este ca nu te mai intereseaza sa vizualizezi fericirea altora, fie din cauza de timp , fie ca ti-o cauti pe a ta, fie ca pur si simplu nu te mai intereseaza. Iar al doilea, pentru ca numarul persoanelor fericite este invers proportional cu etatea.

Acum uita-te in spate si incearca sa vizualizezi care au fost momentele fericite in viata ta; gradinita?; primul sarut?; primii bani castigati?; prima strangere de mana;? prima bicicleta primita in dar?; a doua betie?; prima experienta sexuala sau o noapte pierduta sa citesti o carte?; calatoriile cu parintii sau zilele din tabara impreuna cu prietenii?; ziua cand ai absolvit liceul sau facultatea?; momentul cand te-ai externat din spital dupa operatie sau prima impacare?; poate ultima despartire?; mutatul in casa noua?; venirea pe lume a cuiva drag?; Si lista continua pana cand vei trece in revista tot ce crezi tu ca merita. Atunci incearca sa tragi linie si sa ai o concluzie. Asta este viata si experienta ta, sunt momentele relevante ale vietii tale. Priveste acum in prezent si incearca sa vezi fericirea ta in viitor.

Ti-a folosit la ceva toata retrospectiva?…

Cand am inceput sa scriu nu ma gandeam ca voi face acest lucru si peste 4 ani de zile, asa ca am scris ce mi-a venit atunci in minte. Si daca asta a fost sa fie primul lucru pe care l-am scris, inseamna ca nu a fost degeaba. Este probabil cea mai simpla scriere, insa contine esenta si valoare. Asa cum le-am perceput eu atunci, si aici ma refer la cei 11 ani. Pentru ca imi aduc aminte ca atunci cand am scris aceste randuri am facut tot posibilul sa ma transfer in momentul si timpul cand a avut loc intalmparea. Am vrut sa scriu cu ochii si mintea de atunci, cu cuvintele si cu starea de spirit care ma cuprinsesera in acele momente. Am realizat ca ma uit din cand in cand in urma. Si ca imi place si doresc sa vad un drum bine definit, chiar daca are si urcusuri, si coborasuri, si gauri si locuri ce au necesitat salturi. Nu, nu as reveni niciodata pe acel drum decat probabil pana la prima intersectie, si asta pentru a alege alta cale. Insa distanta pana la prima intersectie trebuie sa fie foarte mica, fie pentru ca eu sunt foarte lenes fie pentru ca nu imi place sa ma intorc din drum, cine stie…

Stiu insa ca un drum bine definit in trecut, te formeaza sa il desenezi frumos pe cel din fata, pe care din fericire nu il cunoastem.

Astazi ma gandeam de ce nu este si un proces similar de privit inapoi. De ce nu ma intreaba lumea “iti place ce ai devenit?” Oare  de ce? De ce ii intereseaza pe parinti, apropiati, rude, invatatori, etc ce vrei sa devii cand “te faci mare”, iar acum nu mai intereseaza pe nimeni daca iti place sau nu ce ai devenit. Oare pentru ca atunci cand esti mic nu ai nici o ocupatie in care “sa devii cineva”, iar acum, cand esti adult,  toti vad ce considera ei ca ai devenit, si judeca ei tragand concluzii? Eu nu tin minte sa imi fi pus problema “ce doresc sa devin” cand eram copil. Insa imi pun acum problema “daca imi place ce am devenit”. Eu cred ca este foarte posibil ca atunci cand esti copil sa ai toata lumea la picioare, sa zambesti si sa plangi la diferenta de cateva secunde, sa nu iti pese de valori materiale si de “problemele vietii”. De reguli sociale sau de legi, de prostie, infamie, inselaciune, dragoste sau ura. Asa ca  nu ai nici un motiv sa te gandesti ce vei deveni. Momentul cand incepi sa constientizezi aceasta intrebare, minutul cand iti pui aceasta problema si incepi sa incerci sa o rezolvi, coincide cu salutul de adio spus copilului, avantului si tuturor posibilitatilor.

Dar azi, daca ne intrebam “ce am devenit?” Oare ne place ceea ce suntem? Ce am devenit? Ce vrem sa devenim in continuare? Cand imi pun intrebarile acestea imi vine in minte o remarca a lui Huxley care spunea “…vei afla adevarul si acesta te va infuria”. Este foarte nostima din multe aspecte. Eu cred cu tarie ca telul fiecarui om in viata este in stransa legatura cu darurile lor. Si cand pomenesc “daruri” ma refer la inzestrarea lor genetica, fizica, mentala, etc. Atunci pot sa translatez matematic intrebarea cu “ce am devenit?” si sa o pun dupa intrebarea “ce fac eu bine in viata?”. Este doar o intrebare ajutatoare care s-ar putea sa ma lumineze. Pentru ca in neuronii mei, jumatate din a fi destept inseamna sa stiu la ce sunt prost.

Sunt momente in viata in care, dupa intrebarea din titlu, decizi ca trebuie sa te intorci sa o cotesti pe un alt drum, sau sa o iei putin sau mult pe aratura, pana dai de o sosea asfaltata. Sunt momente in care trebuie sa stii sa blochezi traficul de informatie intre ochii si creier. Este mult mai important sa judeci si sa decizi ce trebuie sa faci tu decat sa ii blamezi pe altii care au sau nu o vina in drumul tau. Numai asa poti sa faci bine in jurul tau si pentru tine, intr-o cat mai mare masura. Am citit undeva ca o scriitoare, nu ii mai retin numele, spunea ca alegerile pe care le facem arata cu mult mai bine cine suntem noi cu adevarat, si ne definesc cu mult mai bine decat abilitatile pe care le posedam. Smart tanti asta, mi-au placut cuvintele ei si cred ca se regasesc mult in realitate.

De multe ori ma sucesc si ma rasucesc pentru a pune o intrebare. Dar atunci cand o fac, sunt sigur ca nu pot sa primesc un raspuns slab calitativ. Exceptie face intrebarea din titlu. Pentru ca raspunsul este mai jos.

Astazi am devenit ceea ce sunt.

Zilele trecute am remarcat ca nu mai imi place atat de mult sa castig. Incheiasem o partida de fotbal in care pierdusem. Am remarcat ca atmosfera era putin gri, colegii nu pareau multumiti, nu mai era veselie ca de obicei. Normal, doar pierduseram, asa ar fi fost logica gandirii. Nu m-am simtit insa deloc in mediul acela gri. Si normal ca m-am intrebat de ce. Pentru ca in mod cert nu am satisfactii majore atunci cand pierd. Desi exista cateva situatii anume:). Ma simteam bine desi pierdusem, pentru ca stiam ca am facut un joc bun, si nu ma refer aici numai la mine, ci la intreaga echipa.

Ma uit in urma si nu regret nici un moment ca doream sa castig in permanenta. Ca suportam cu greu infrangerile. Privesc acum si rasuflu usurat. Nu m-am tocit, nu sunt mai putin competitiv ca si atitudine, chiar daca nu mai fac 100m in x secunde. Mi-au trebuit ceva ani ca sa realizez ca scopul in viata nu este sa castigi. Scopul in viata este sa te dezvolti si sa imparti apoi. Atunci cand privesc in urma am o satisfactie net mai mare, izvorata din placerea pe care am adus-o in viata celorlalti decat din momentele in care i-am depasit sau i-am invins. Asta nu inseamna ca imbratisez infrangerea:). Inseamna doar ca victoria nu reprezinta totul in viata, ca ” the winner takes it all” nu este o expresie completa.

Si totusi, …victoria poate fi generatoare de infrangere. Pentru ca daca te dezvolti si esti victorios, chiar daca imparti, te poti trezi intr-un impas, din doua motive principale. Fie imparti degeaba sau cuiva care nu iti ofera feedback, fie alergi prea repede in goana dupa dezvoltare, iar ceilalti nu pot sa tina pasul cu tine. Te poti trezi la linia de finish ca ai castigat dar nu ai cu cine sa imparti roadele si gustul victoriei. Poate ca este bine sa iti alegi cu atentie partenerii de alergat si oponentii cu care esti in competitie. Daca poti, normal… Poate ca acestia trebuie sa te suporte uneori sau sa te incurajeze alteori, asa cum trebuie sa te stimuleze sa fii mai bun si sa alergi dupa victorie din cand in cand.

Victoria trebuie bine dozata. Pentru ca ea iti sufla in panze, ea te face sa iti setezi noi teluri si uneori ai senzatia ca iti da “totul”. Insa zilnic, ea musca din placerea si sensul vietii.

Click here to view the embedded video.

In studentie, am cunoscut un grup influent de oameni, si eram contrariat putin de pasivitatea lor. Eu care doream sa misc dealurile din loc, actionam, vorbeam, ma agitam intr-o cauza nobila. Oamenii aceia au ascultat mult, au vorbit putin, si atunci cand au facut-o au pus intrebari care aproape ca ne-au incuiat pe toti. La finalul intalnirii, nu numai ca au venit cu solutii, dar au gasit si modalitati de implementare care m-au lasat fara comentarii la vremea respectiva.

Stiu, majoritatea dintre noi spun ca sunt buni sau foarte buni ascultatori. Asta alaturi de faptul ca suntem buni soferi si ca avem un simt dezvoltat al umorului sunt cele 3 lucruri cu care obisnuim sa ne amagim. Am citit un studiu relevant si bine documentat care spunea ca in principiu auzim cam jumatate din ce ni se spune, ascultam jumatate din ce auzim, intelegem jumatate din acestea, credem cam jumatate din ce intelegem si retinem numai jumatate din asta. Am calculat ce inseamna asta daca cuantific o zi de munca sa spunem, de 8 ore. Am ajuns la faptul ca retin mai putin de 8 minute din ce mi se spune. Ce sa zic, al naibii de modest desi imi place sa cred ca nu este adevarat:).

Am observat un lucru banal, si la indemana oricui. Cu cat ajungi mai “sus”, cu cat capeti mai multa putere, cu atat ai tentatia de a asculta mai putin. Dobandesti practic mai multa autoritate si nu mai esit obligat sa il asculti pe Y sau Z. Asa ca te bagi peste el/ea si te apuci sa ii explici tu cum stau lucrurile. Concluzia este ca nu vei invata nimic, pentru ca din ce spui tu nu ai ce invata. Bine… este si reversul medaliei, daca nu spui se poate considera ca esti egoist si atunci de ce acumulezi experienta, lucruri, intelepciune? Oare sa le tii numai pentru tine? Cu siguranta nu, insa sa vorbesti cat, cand si cum trebuie este unul din lucrurile esentiale in viata.

Ieri mi-am intarit una din opiniile mai vechi, si anume faptul ca cei mai multi oameni vor sa fie ascultati, respectati si intelesi. Cu asta se hraneste politica de multe ori, din asta traiesc politicienii, mai ales atunci cand duc lipsa de rezultate. Si inca un lucru foarte important pe care l-am observat de-a lungul timpului, si care m-a deranjat mult timp. Uneori am incercat sa il “repar” dar nu am reusit pentru ca se opunea felului meu de a fi, asa ca am renuntat. De foarte multe ori, atunci cand eram criticat, aveam doua abordari. Prima era ca daca realizam ca eu sunt cel vinovat, ma ambitionam si ma suparam rau pe mine si pe viata. Asta ducea la actiune si de cele mai multe ori la progres. A doua abordare ma ingrijora, pentru ca uneori “mi se rupea” de criticile celor din jur. De foarte multe ori de fapt. Mult timp am crezut ca ceva nu este in regula si ca trebuie sa actionez cumva. Cu timpul insa, mi-am dat seama ca nu ma interesau acele critici pentru ca eram sigur pe mine, pe ce spuneam, pe ce faceam. Si tot atunci mi-am dat seama cat de important este sa fiu cine sunt cu adevarat. Cred ca acesta ar trebui sa fie punctul de plecare pentru oricine, in viata.

Ieri eram in masina si mergeam paralel cu o cale ferata pe care circula un tren de persoane. Am ramas paralel cu acesta ascultand suierul si tacanitul rotilor de vagoane. Curios cum un zgomot, o imagine sau o adulmecare te poate translata in timp. Stiu ca mergeam la “mare” si ca tot ce imi doream era o baie facuta in mare, la rasaritul soarelui. Stiu ca am vazut atunci al 2-lea cel mai frumos apus de soare din existenta mea. Stiu ca eram plin de problemele inerente varstei insa puneam infinit mai mult accent pe fericire si pe ceea ce visam sa fac. Trenul a oprit intr-o halta si asa mi-am intrerupt gandurile concluzionand cat de mult ne “tocim” ca si calitate umana. Cat de mult ne pierdem din ceea ce ar trebui sa fim ca si oameni, in acceptiunea mea.

Traim ca intr-o palnie in care se scurge o masa de ulei. Incepem sa ne plimbam in partea larga a acesteia, in voie si liniste, admirand atat cerul cat si haul de sub noi, despre care nu stim mare lucru. Pe masura ce palnia se ingusteaza, uleiul ne trage cu densitatea lui in partile mai rapide. Realizam ca  nu este chiar ceea ce ne dorim insa este prea tarziu. Viata, uleiul si palnia sunt implacabile. Ne trag catre partea cea mai ingusta, unde peretii sunt foarte apropiati, unde lumina cerului nu se mai vede decat estompat, si unde nu avem nici cea mai mica idee de ce ne asteapta in continuare. Ne zbatem inotand de colo colo, agitandu-ne mai mult sau mai putin, pana sa realizam ca pentru majoritatea este bine sa te lasi dus de curent. Sa aluneci usurel catre o destinatie finala pe care crezi ca o cunosti.

Oare exista solutii de a dribla palnia si uleiul? Probabil ca nu din moment ce ne nastem intr-un asemenea loc si mediu. Iesitul din palnie este infinit mai periculos pentru ca nu stim sa zburam (inca) si probabil ca am cadea la nesfarsit intr-un nicaieri indiscutabil. Dar daca am incerca sa ne mentinem cat mai mult in partea superioara a palniei? Asta ar insemna sa inotam uneori contra curentului, a turbionului care se produce tragand totul in jos. Ar insemna sa gasim si altii asemeni noua, pe care sa ne sprijinim atunci cand obosim si sa ii ajutam la randul nostru atunci cand le este lor mai greu. Asa spune si teoria, asa ar trebui sa facem, asa faceau cu ceva timp in urma parintii, bunicii si strabunicii. Exista doar doua mari diferente. Uleiul nu era atat de gros iar turbionul din palnie nu era atat de puternic. Iar atunci cand o sa obosim, cand consideram ca am facut tot ce am putut si ca am stat cat am dorit in partea superioara a palniei, sa ne lasam in voia curentului si sa alunecam repede si fara regrete catre destinatia finala. Fara se ne mai zbatem, fara sa te opunem, doar sa trecem repede si in viteaza prin partea foarte ingusta. Si totusi… mai exista inca o varianta. Cea in care te incapatanezi sa ramai numai in partea superioara. Probabil ca necesita eforturi foarte mari, uneori sacrificii si probabil ca nu esti bine vazut de majoritatea celor din jurul tau. Dar probabil ca asta inseamna sa iti traiesti viata ca un om.

Click here to view the embedded video.

Zilele acestea citeam ca un fost mare actor roman spunea la o vârsta venerabila ca nu a trăit niciodată in viața lui asemenea vremuri in care oamenii sunt egoisti, rai, plini de ura si de invidie. Ca el a dorit sa facă o lume mai buna, si ca a esuat lamentabil. El a crescut cu un set de valori si s-a trezit înconjurat de semeni cu alte valori. Incapabil de a înțelege, cantonat in vechiul lui set de valori, a sfârșit spunând ca nu a reușit sa facă ceea ce si-a propus.

Gresit sau nu, ne place sau nu, valoarea primordiala care domina astăzi, este banul. Rămân cazuri izolate acelea in care “vechile valori” mai reușesc sa urneasca câte ceva din societatea de azi. Cercul se închide atunci când observam ca in societățile avute se nasc mai putini copii insa oamenii care fac parte din ele au o speranța de viața mai ridicată fata de o societate săracă material. Egoism? Comoditate? Dezamagire sau nepasare? Poate ca este vorba doar de normalitate. Chiar dacă este una impusă de semeni de-ai noștri.

Pentru cine este interesat, poate sa afle care este pretul real de productie al unei perechi de pantofi clasici, al unui telefon, al unei haine, al unui pachet cu detergent. Pentru cei care nu cunosc acest aspect, s-ar putea sa fie destul de interesant. Chiar si atunci cand sunt reduceri de 70-80%%, companiile vand in continuare, in cele mai multe cazuri, in profit. Dar uite ca atunci cand cutitul ajunge la os, incepe sa ne intereseze ceea ce ar trebui sa ne intereseze inca de la bun inceput. Asa este in majoritatea cazurilor din viata. Cat timp ne merge bine, nu stim sa apreciem de ce ne merge bine. Cand situatia devine albastra, incepem sa cautam solutii la ceea ce ni se pare ca sunt probleme. Ideea este simpla; problema era si “inainte”, insa nu pentru noi, cei ce vindeam cartofii. Era pentru cei care ii cumparau, pentru ca dadeau aproape de 3 ori peste pretul onest. Noi, vanzatorii de cartofi, “ne descurcam”, de ce sa ma intereseze pe mine ca exista un om care munceste ca si mine si da de 3 ori pretul onest? Uite ca acum, nu ca mi-ar pasa, dar ceva ma uneste cu acel cumparator; saracia, si nevoile, si neamul, daca este sa citez din manualul de limba si literatura romana.

Sistemul care conduce lumea in momentul actual a dezvoltat un lucru simplu si inteligent; a creat comunitati din ce in ce mai mari, care nu fac in fapt nimic. Care nu sunt capabile de nimic important. Pe Facebook spre exemplu, sunt unii care cultiva morcovi si muncesc la ferme virtuale. Altii castiga premii in acelasi mod. Isi posteaza poze si comenteaza la remarcile prietenilor prietenilor lor. Altii ies la agatat de pectorali sau funduri pozate nevinovat. Ce a dezvoltat Facebook in afara de o platforma de socializare virtuala? Ce au de castigat cei ce folosesc asa ceva? O sa mi se spuna ca isi gasesc colegii de clasa plecati peste hotare. Bun, altceva? Se pregatesc cumva pentru viata de fermier? Sau arata altora cat de inteligenti si frumosi sunt? Sau poate ca isi dezvolta magazine virtuale pentru a-si vinde produsele? Facebook nu exista decat pentru ca cineva doreste putere, informatii, bani, influenta, control. Nu spun ca nu exista si aspecte pozitive intr-o retea de socializare virtuala precum aceasta. Spun doar ca ea isi urmareste scopul creatorilor ei si nicidecum o viata sanatoasa, onesta, progresiva pentru cei care o folosesc. Este daca vrei, acelasi principiu ca in cazul comertului cu cartofi. Atunci cand va aparea prima criza majora in reteaua sociala, o sa vezi ca lucrurile se vor schimba radical, insa nu in sensul crizei din Grecia, pentru ca aici nu vorbim de intermediari. In companiile multinationale exista o multime de angajati care nu sunt capabili sa solicite ceva in mod comun, dar sa provoace o schimbare in interesul lor. Pentru ca si aici aveam de-a face cu un sistem bine pus la punct. Un sistem care disciplineaza si individualizeaza. Fiecare pentru el se ascunde de fapt sub sloganul ca noi suntem de fapt o mare familie, o imensa echipa de succes.

Toate aceste sisteme nu fac altceva decat sa speculeze natura umana. Gasesti punctele vulnerabile si apesi in mod constant pe ele. Obtii un sistem care poate fi cu greu doborat. Pana la urma cine are interesul sa doboare un sistem? Daca cei ce l-au creat cu siguranta nu, atunci putem sa vorbim doar de cei care fac parte din el. Iar acestia sunt invatati sa rabde mai mult, mai des, sunt conditionati de propriile lor dorinte si slabiciuni. Pe care, din fericire spun eu, cu totii le avem.

Nu cred ca rascoala cartofului va continua mult timp, asa cum nu cred ca se va extinde si in alte domenii. Nu cred ca va deveni un fenomen de masa. Desi trebuie sa recunosc ca ar fi un lucru extraordinar. Ar contrazice toate teoriile si gandurile mele. Dar nu mi-ar pasa nici un minut de asta. Pentru ca in primul rand trebuie sa (re)invatam sa ne pretuim pe noi ca oameni. Pentru majoritatea dintre noi, inca nu se pune problema de a lupta pentru supravietuire. Doar pentru “marire”.

Ne place sa luam realitatea care ne convine. O extragem din context si o prelucram asa cum vrem noi. Spre exemplu, termometrul arata zero grade, asa cum a fost astazi. Insa afara este soare si frumos, daca stai putin in bataia lui o sa vezi ca se simt cu mult peste zero. Mintea ne spune ca sunt zero grade iar noi furam cumva, suntem triumfatori ca am stat atat de bine si ne-am incalzit la zero grade. Ce daca temperaturile “oficiale” se considera cele masurate la umbra? Noua ne place sa spunem ca ne-am bronzat la 0 grade. Si pana la urma este o minciuna mica:). Pentru ca nu am stat la umbra sa ne bronzam, dar acolo erau intr-adevar zero grade.

Am intalnit oameni pe care poti sa ii multumesti foarte greu. Diferenta intre ei este majora, daca unii au aceasta atitudine cu zambetul pe buze si din dorinta de a face ceva mai bine si de a progresa, altii sunt incruntati pe viata si pe tot ce misca in jurul lor, considerand ca astfel ii determina pe cei din jur sa fie foarte atenti atunci cand au de-a face cu ei. Pana la urma, nemultumirea este un privilegiu sau un defect pe care poate sa il detina oricine. Cred ca astazi este foarte dificil sa intalnesti oameni multumiti. Chiar daca ei iti declara ca sunt, o sa vezi ca prin ceea ce fac zi de zi, de fapt nu sunt. Poate ca omul este nascut sa fie multumit, insa odata ce creste, va fi nemultumit in permanenta. Nemultumirile ne aduc progres dar si distrugere in acelasi timp. Este exact ca la stres. Daca nu il canalizezi catre un lucru productiv, te va distruge. De oprit oricum nu ai cum sa il opresti, poti cel mult sa il diminuezi.

Traim intr-o lume a nemultumirii si a nemultimitilor. Poate ca de aia multi cauta Tibetul sau il venereaza intr-un fel sau altul. Cu totii tindem catre un anume echilibru tocmai pentru faptul ca suntem nemultumiti. Iar atunci cand ajungem sa fim multumiti, ne dezvoltam o noua nemultumire. Pai cum altfel am putea sa traim multumiti? Daca ar “ingheta” totul asa cum este… poate. Schimbarea genereaza multumire tocmai pentru ca ne creaza o noua nemultumire si asta inseamna ca avem ce face de acum incolo. Schimbarea aduce si nemultumire pentru ca ne scoate din rutina. Cu rutina suntem obisnuiti si multumiti. Pana cand oare? Pana cand ne dam seama ca suntem nemultumiti?…

Sa presupunem ca ai puterea de a schimba multe lucruri materiale in aceasta lume. Cu siguranta o sa doresti sa schimbi din ce in ce mai multe, pentru ca asta inseamna puterea. Poate ca unii cred ca este altfel. Ca cei ce detin puterea doresc pace si prosperitate, doresc sa ii aduca si pe ceilalti acolo langa ei, sa conduca si sa imparta impreuna roadele muncii lor. Desigur ca asa este… Revin la puterea unora de a schimba. Utilizezi un regim ca sa capeti si mai multa putere. Utilizezi religia pentru acelasi lucru. Astazi totul este mult mai simplu. Astazi exista teama suprema: banii. Pentru ei esti dispus sa renunti la multe din valorile tale. Sistemele de valori sunt date peste cap intr-un mod exacerbant. Asa a aparut “criza”. Sa spunem ca cineva smart vine si iti ofera tocmai pentru ca tu iti doresti. Iti doresti pentru ca are si vecinul, pentru ca ai vazut reclama la Tv, pentru ca e trendy sau pt ca traiesti intr-o societate in care “asa face toata lumea” . Si atunci te indatorezi, putin cate putin. Te simti stapan pe situatie pentru ca incepi sa castigi si mai multi bani. Iar asta te indeamna sa spui ca “imi permit” si uite asa apare un Tv mai mare, o masina mai luxoasa, vacante exotice, o casa in plus. Dintr-o data, in culmea fericirii si dezvoltarii tale, apare “criza”.

Ce este de fapt “criza”? Criza este atunci cand ti se spune simultan, din doua parti distincte: nu va mai putem acorda credite deoarece nu intruniti conditiile si ne pare rau dar salariul Dvs s-a diminuat cu X% sau mai rau, s-a facut o restructurare si faceti parte din acest proces, trebuie sa va cautati alt loc de munca. In acel moment incepe indoiala, apoi problemele. Muncesti mai mult, te zbati mai mult, si iti tot este in zadar. Este prea tarziu pentru multe. Totul valoreaza din ce in ce mai putin. Treptat intervine disperarea, si in cele din urma apare resemnarea. Nu este o reteta valabila universal dar este cea mai des intalnita. Acum incepti sa accepti criza. Poate dupa cateva incercari de lupta, pui capul in pamant si incerci sa mai salvezi ce se poate. Nu mai ai putere nici macar sa protestezi. Il suspectezi pe prietenul tau, ii furi jobul daca se poate. Mai bine sa planga mama lui decat mama ta. Si uite asa anul trecut creste cu 30% numarul de arme vandute in SUA. Se instaleaza teama, panica, dorinta de individualizare si de protejare a propriei persoane sau a bordeiului familial. Mass media “ne ajuta” cu prisosinta ca doar este o unealta a puterii. Internetul ne tine in scaune cu ochii lipiti de monitoare. Da, aici mai este nevoie de o ACTA ca sa se lamureasca lucrurile asa cum vrea puterea. Comunicatiile sunt de mult de partea puterii. Din ce in ce mai mult, grosul se strange in buzunarele si mintile unui grup cat mai mic. A unui grup care isi doreste si isi exercita puterea. Cel mai minunat si mai magic lucru. Ceva care nu are limite si care este sexy, afrodisiac, care imparte viata si moartea. Ceva care tinde catre cel pe care il numim “puterea suprema”.

Criza este inoculata zilnic in mintea si in sufletele oamenilor “de rand”. Totul ajuta la acest deziderat. Sa semeni panica este unul din cele mai facile lucruri de pe acest Pamant. Pe acest fond, haide sa privim cifrele de afaceri ale marilor concerne, preluarile celor ce intra in insolventa, prosperitatea anumitor fonduri de investitii si a unor asociatii aparent nevinovate. Asta in care cei mici nu mai au variante de finantare. Sau daca le au, sunt calculate sa iti ajunga exact pana intr-acolo incat sa nu deranjezi mesele mari. Uneori, ca sa rozi un os aruncat de la masa bogatasilor este visul suprem. Scuza crizei este mana cereasca pentru cei ce stiu sa se foloseasca de ea, chiar daca motivatia si metodele sunt unele marsave. Stiu, mai este partea sentimentala, cea spirituala, etc. Bine, spuneti asta copiilor, si voua atunci cand sunteti calcati in picioare de mizeria de zi cu zi. Cand nu aveti unde sa stati sau cu ce sa va incalziti, cand mancati ceva ce nu stiti si munciti intr-un loc pe care il urati, si faceti ceva ce va dauneaza sanatatii voastre sau viitoarei familii.

Peste toate aceste fapte, in toata aceasta nebunie si individualizare zilnica a unei societati care tinde catre magiunul globalizarii, eu zic tot asa: gandeste, simte, traieste. Nu te va “salva” din jegul crizei. Dar vei avea mai multe sanse sa te murdaresti numai pe coate sau pana la glezne. Cu putina sansa, este posibil sa traiesti dupa cum simti si gandesti. Si poate ce este mai important, iti confera acea calitate pe care cei responsabili cu puterea au pierdut-o undeva pe drumul lor catre dorinta de a fi Dumnezeu: cea de om.

Click here to view the embedded video.