First spring proof

eclipse — Sun, 29 Mar 2009 19:27:27 +0000

First of all: Răzvane, mamă, La Mulţi Aaaaaaaaani ! :D E ultima răsuflare a vocii mele care s-a cam şubrezit după noaptea trecută :)) Să ai parte de tot ce numai tu ştii că-ţi doreşti şi de multă sănătate!

No fraţilor, voi aţi văzut ce dată-i în calendar? Mai-mai că vine aprilie şi mă şi-ntrebam când o veni ş-astă primăvară care se lasă de-o lună aşteptată. Sincer, nici nu mai ştiu cum a început, cum au fost zilele de întâi şi opt martie, dar în ultimele săptămâni mi-a fost clar că primăvara se tot joacă de-a v-aţi asculselea şi nu-i dă nimeni de cap s-o aducă pe la noi. Însă, după ziua de ieri şi noaptea ce i-a urmat trag mai multe speranţe că e şi vremea noastră.

După o zi numa’ bună de stat pe afară, călduţă şi cum eu una de atâtea luni aşteptam, am plecat la petrecere. Eram deja obişnuită cu ritualul majoratelor (fiind anul în care am parte de ele din plin), dar cel de aseară a ieşit puţin din tiparele formate până acum. Am mers la pădure, la aer liber, am scos de data asta capul din bârlog, cum s-ar zice. M-am simţit ca la un picnic, numai că pe timp de noapte. Primul grătar în mijlocul naturii pe anul ăsta. Prima tentativă de foc de tabără. Să cânţi “am doar 18 ani” cât te ţin plămnii în jurul lui şi câte altele. De-am râmas toţi fără glas (ce-i drept, unii şi l-au pierdut urlând la meci, alţii şi-au sucit mâinile de la atâta bătut în masa, seară plină de pasiune, ce ştiţi voi :)) ). Demult n-am mai petrecut aşa.

Iar pe lângă toate astea m-am mai simţit şi ca-n excursie. De o cârcă de vreme n-am mai mers cu colegii în autocar, să stăm toţi întorşi şi să vorbim ce ne vine-n minte, iar la destinaţie să avem gâturile sucite. N-a fost drum prea lung, dar senzaţia a fost aceeaşi cu cea de când plecam la munte în drumeţie cu clasa. Plus că am avut şi ceva pasageri nepoftiţi care parc-ar fi vrut să coboare când auzeau gaşca nebună din spate. Eh, şi dacă nu noi, atunci cine să mai spună bancuri şi să râdă cu lacrimi la întoarcere? Sau să cânte din ce-şi aduc aminte de pe la chef şi să mai pună rime de la ei? :)) Şi unde mai bun loc de întins picioarele ca la masaj decât pe bancheta de alături? Nici nu ştiu când a trecut timpul la întoarcere şi deja eram înapoi în Craiova.

Pentru mine asta a fost primul chef adevărat din 2009. Prima dovadă de primăvară. O zi cap-coadă de primăvară, cu grătar, cu vin şi bere (şi ce mai vin), cu soare şi aer curat, dans şi voie bună.

Remember guys? :D Vine, vine primăvara, ha?

PS: cu noaptea de ieri am dat doar tonul

PS 2: next time’s my turn

PS 3: mai vreaaaaaaaaaaaaaaaaaaaau!

Self-respect

eclipse — Sun, 22 Mar 2009 21:59:43 +0000

De multe ori am impresia că am fost educată prost. Cum se-ntâmplă şi acum. Am fost educată în aşa fel încât să-mi pese de ceilalţi. Să-i respect încă din primul moment pentru că este cel mai onorant gest de apreciere. Aşa se cuvine, e felul în care orice persoană merită să fie primită în viaţa noastră. Cu respect.

Până când am irosit atâta respect pe cei din jur, încât n-a mai rămas deloc pentru mine. Pe mine însămi niciodată nu m-am privit neutru şi în acest fel am uitat să mă şi respect. Ori de câte ori acord apreciere şi înţelegere celorlalţi cioplesc violent din doza respectului de sine care mi s-ar cuveni pe deplin. Vouă nu vi se-ntâmplă la fel?

Degeaba ne îngrijim învelişul şi părem siguri pe noi sau ne impunem în faţa celorlalţi dacă neglijăm tocmai ce este pe dinăuntru. Câştigâm oare cu adevărat respectul pe care-l pretindem astfel? Nerespectându-ne dorinţele, nevoile, impulsurile, înghiţind şi abţinându-ne de la atâtea nu cumva respingem şi respectul celorlalţi? Nu asta ne face doar nişte urechi care s-asculte, guri care să rostească o vorbă bună, mâini care să-mbrăţişeze şi nu oameni pe de-a-ntregul?

Cu timpul ajungem nişte suflete pătate cu amprentele altora şi chiar dacă am vrea să le spălăm, detergentul minune nu-i de găsit. Iar eu mă mir că-mi mai recunosc sufletul de atâtea pete, amprente mâzgălite acolo fără să-i pese nimănui precum creta pe trotuar. Pare să fie singurul care nu mă ceartă pentru neglijenţă, pentru lipsa de respect. E singurul care ştie cât de „prost educată” sunt.

Gura de aer

eclipse — Wed, 18 Mar 2009 18:26:07 +0000

Când s-a uitat la ceas a realizat cât timp pierduse aşa. Întreaga după-masă se scursese foarte rapid, iar ea nici nu-şi dăduse seama de asta. Din cauza furtunii nici nu văzuse că aproape se însera. Era deja 7 şi 34 de minute. Mai avea atâtea de luat pentru drum, dar numai gândul că trebuie să conducă aşa ameţită îi provoca neplăcere. Şi-a şters ochii cu podul palmelor şi a plecat în bucătărie să-şi facă o cafea. A băut-o ca-ntr-o dimineaţă de luni, grăbită, trăgându-şi în acelaşi timp şosetele în picioare şi punându-şi repede şi adidaşii. Nu se făcuse 8 şi 5 când maşina ei oprise la primul semafor din drumul spre supermarket.

S-a-nvârtit puţin printre rafturi, deşi conştientă că nu avea la dispoziţie vreme de pierdut. Totuşi, câte ceva îi mai făcea cu ochiul, pe ici, pe colo. Cu toate astea, cel mai mult timp l-a petrecut la casă, unde fiecare întâmpina sau crea vreo problemă.
Căutându-şi portofelul prin buzunarele bluzonului a observat că nu luase cu ea niciun telefon. Destul de ciudat, nestându-i în fire să plece aşa, mai ales că în trafic, dacă se plictisea sau avea prea mult de aşteptat găsea cu cine să schimbe câteva vorbe. Iar acum, chiar dacă se gândea bine, nu-şi dădea seama pe unde le lăsase ultima dată.

Două zile se rupsese de lume. Refuzase să plece cu nişte colegi într-o excursie, găsind ca motiv pregătirile pentru plecare. De unde? Îşi păstrase timpul ăsta ca să-şi mai facă ordine în gânduri. Acum că tot avea asta în minte, realiza că nici pe ea n-o căutase nimeni în intervalul ăsta de timp.

I-a venit rândul la casă, a plătit ce era de plătit, a mulţumit cu ironie casierei pentru ritmul în care se desfăşurase totul şi s-a îndreptat alert spre parcare. Nu voia să lase totul pe ultima sută de metri, deşi nu avea mai mult de un sfert de zi până să se vadă pe un peron al gării. Drumul înapoi spre casă i s-a părut scurt, poate din cauza vremii ultimelor ore ce nu scosese atâţia plimbăreţi pe străzi.

După ce a închis uşa de la intrare cam zgomotos, a bâjbâit pe întuneric până în bucătărie, unde a lăsat jos cu ceva mai multă grijă plasele pe care le adusese din portbagaj. S-a întors în hol, a căutat întrerupătorul pe perete şi după ce şi-a dat pantofii şi haina jos, a stins din nou lumina. A pornit spre baia din celălalt capăt al casei, rotindu-şi gâtul pentru a-l dezmorţi, iar când trecea prin sufragerie a auzit un bâzâit şi a văzut o lumină venind de pe canapea. Telefonul lumina scurt şi intermitent anunţând-o că primise un mesaj. S-a oprit un moment uitându-se drept spre el, dar în încercarea sa de a-şi da seama de la cine era, ecranul se stinsese. Să fi fost un semn bun, unul rău? De ce venise tocmai acum, când se detaşase complet şi scăpase oarecum de apăsarea de mai devreme? Trebuia să afle.

Controlul asupra femeii

eclipse — Tue, 03 Mar 2009 22:58:47 +0000

Din seria “invenţiile tehnicii special destinate bărbaţilor” avem aici mult râvnita:

Telecomanda bărbaţilor. Pentru cei care îşi doresc să deţină controlul asupra femeii.

Rânca

eclipse — Tue, 03 Mar 2009 22:05:27 +0000

“Acuma la dreapta tre’ să faci, spre Bengeşti. Mai sunt cam… 20 de km aşa până la Novaci.”

Cam aşa sunau indicaţiile mele de pasager din dreapta pe la 10 dimineaţa. Abia aşteptam să dau de zăpadă privind pe geamul maşinii şi într-o parte şi-n cealaltă. Pe unde eram acum se vedeau doar urcuşurile ce urmau, însă departe. Şi totuşi aşa aproape…

Plecarea s-a făcut într-un timp record (ceea ce m-a surprins, căci eram obişnuită să o iau din loc cu mult peste ora stabilită). Aşa e când nu îţi mai intri în ghete de nerăbdare (pe care nu le-am mai murdărit de zăpadă topită cu praf şi mijerie de pe străzile oraşului, dar cu care am clămpăvit în stratul ăla gros de zăpadă proaspătă de munte). Ca de obicei în noaptea de dinainte n-apucasem să-nchid un ochi datorită unui film de care vă povestesc eu altădată. Dar asta nu m-a împiedicat nicio clipă să fiu gata de pârtieeeeeee:D. La 7 trecut de fix ale dimineţii eram deja în drum spre munte. N-am putut să-mi dezlipesc privirea de pomii ninşi de pe dealurile de lângă drum. Poate pentru că e prima iarnă în care am dat o fugă la munte sau poate chiar erau încântători.

Mici probleme pe drum cu traficul lent, mers cu ceva mai multă atenţie (cine ştie, cunoaşte :)) ), opriri scurte pe traseu pentru o gură de ceai din termos şi una de ger, ajuns cu răsuflarea tăiată la destinaţie. Nu din cauza şoferului, de care n-am ce zice de rău, de vină de data asta a fost peisajul. Pe scurt am căscat gură mai mult ca niciodată pe asemenea temperaturi. Brazi fulguiţi la greu, prăpăstii albe… Ah, ce peisaje!

Ne-am dus repejor să ne cazăm la pensiunea 3 Brazi, unde am prins o cameră pe gustul meu: primitoare, mirosind a portocale, spaţioasă, bună pentru a-ţi retrage seara nasul roşu din ger şi mâinile asaltate de-o bătaie zdravănă cu zăpadă, în parfumul unui băţ de scorţişoară. Iar cu duşul fierbinte ce m-a făcut să uit de oboseala stânsă peste zi n-aş putea să compar nimic. Un stil comod, modern, practic ce m-a mulţumit. Ceea ce mă va face să revin la ei ori de câte ori am ocazia.

Mi-am amintit cum mă dădeam odată cu sania trasă de tata pe stăzile Craiovei sau prin parc, m-am rostogolit prin zăpadă, mi-am săpat pat prin ea cu mâinile şi picioarele, am privit din el cerul când cu soare şi albastru, când pregătit să ne mai dea o ninsoare… m-am simţit mai copil ca oricând. De fapt, am trimis la munte copilul care îşi dorea din răsputeri asta şi se împiedica de lucuri banale pe care eu i le puneam în cale. I-a plăcut şi mi-a promis c-o să mă mai tragă de mânecă şi altădată pentru a-i face pe plac.

Mi-am deschis ochii în sfârşit să văd cât de bine e să fugi câteva zile de tot ce te înconjoară. E enorm de bine. Întoarcerea acasă la rutină, la nervi consumaţi pe te miri ce, la un calculator care a stat în repaus o vreme, la aceleaşi feţe deloc zâmbăreţe, la sarcini stas de îndeplinit şi la multe altele mi-a dovedit-o din plin.

Deşi asta a fost acum mai bine de-o săptămână, încă mi-e dor să mă întorc zgribulită-n cabană şi să mănânc ceva fierbinte ca să mă-ncălzesc. Apoi să-mi pun în rucsac 2 pachete de batiste, termosul şi mânuşile şi să plec din nou spre vârful dealului, să mă întind pe zăpadă şi să privesc ce am în jur.

Intervenţii “tehnice” la o cană de ceai

eclipse — Mon, 02 Mar 2009 22:06:08 +0000

Cum se-ntâmplă câteodată de nici nu-ncepi bine o treabă că te trezeşti cu beţe-n roată… N-am apucat să intru şi eu în pâine pe blog, să zic de una, de alta, de bune, de grele până a simţit calculatorul că trebuie să-mi dea o mână de ajutor şi a clacat. La propriu şi pe termen lung. Cred că l-a apucat astenia asta de primăvară care tot face victime în lung şi-n lat. Mi-a cam iritat nervii la început pauza pe care şi-a luat-o din oficiu. Pentru că da, trebuie să recunosc, sunt în mare parte a timpului o clientă fidelă internetului. Dar ne adaptăm şi la vremuri mai rele. Acum sper că l-am repus pe picioare cu ajutor venit de pe mâini sigure şi că va mai rezista o vreme solicitărilor mele. Iau totuşi partea favorabilă a acestei întâmplări şi anume revizuirea listei de următoare achiziţii. ASAP

Pe de-o parte efectiv mi-a prins bine perioada asta fără conectivitate, cum devenisem prea irascibilă în ultima vreme. Mi-au confirmat asta şi cei din jur, deci e de bine. Am tras o gură de aer în plus cât timp mi-am mai mişcat gleznele prin oraş, însă din păcate şi aerul a fost rece (parcă n-aş vorbi încă din perspectiva welcome spring), iar de ce-am dat cu ochii iarăşi nu pot să fiu plăcut surprinsă. Criza ne prieşte, umple centrele oraşelor de oameni orbiţi de toate ciurucurile posibile, blochează puţinele străzi pietonale pe care le avem în Craiova, în fond, ne arată că se poate din ce în ce mai rău. Cred că v-aţi prins că am descris gustul pe care mi l-a lăsat forfota prilejuită de superbele şi încântătoarele (or not) sărbători de primăvară.

Enough with that! Cum mă aşteptam s-au întâmplat mai multe de când n-am mai dat pe aici şi cu ocazia asta vreau să:

– urez şi eu, cu ceva întârziere din păcate La mulţi ani Dulce-Amărui! care pare să îşi reia activitatea, iar asta mă bucură
- promit câteva însemnări pornind de la idei care mi-au tot stat în minte zilele astea
- reiau legătura rămasă suspendată de ceva timp cu unele persoane ce văd că m-au căutat în diverse moduri pe internet
- continui povestea
- îmi aduc aminte pe parcurs toate ideile pe care le aveam când am început să scriu această listă

Ufff… greu îmi mai intru din nou în ritm, dar nu-i timpul pierdut. Deocamdată mă retrag în pat la o porţie de citit şi-o ceaşcă de ceai de tei.

P.S. : mulţumesc pentru răbdare celor care au revenit odată cu postarea asta pe blogul meu! (ce Oscar-style a sunat asta :)) )

P.P.S. : v-am mai recomandat ceaiul de tei la lectura dinaintea somnului? try it! :D îmbogăţeşte atmosfera…

Intro-dus cu gândul

eclipse — Fri, 20 Feb 2009 23:55:54 +0000

De după un geam gros, transpirat
peste măsură, mâinile îi erau udate de stropi mari, lacrimile, calea prin care îşi elibera mintea obosită. Nu ştia încă de unde această sincronizare a naturii cu sine, nici nu-i păsa, singurul lucru ce mai conta era uşurarea resimţită. Avea nevoie de aşa ceva de mult timp, dar niciun moment nu-i lăsase loc pentru singuratate, un pântec în care să-şi verse în voie oful.

Pe cât era de mignonă în statură, cu o coadă răsucită în care-şi ţinea strâns părul pân’ la umeri, pieptănat cu degetele ca de obicei, o zăreai într-un chip fin conturat de şuviţele lăsate la voia întâmplării peste a sa faţă copilăroasă. Un simplu surâs o putea lumina aşa mult, mascând orice urmă de tristeţe, dar acum acesta nu-şi avea loc în mintea zăpăcită de gândurile strânse zile la rând. Avea totuşi seninătatea aceea aparte, ce-ţi sustrage o privire fugitivă, dar îndeajuns să-ţi rămână undeva întipărită-n gând. Iar mai apoi să îţi apară din nou imaginea ei, ca o umbră, când nici nu te aştepţi. Şi senină, şi intrigantă, aiurea combinaţie, dar regăsită în persoana sa. Iar ca ultimă remarcă, văzând-o nu te-ai depărta de senzaţia unui deja-vu. Comună figură şi diferită de altele prin ochii ce i se zbăteau, cu o teamă ascunsă în negrul mai aprins ca pana corbului, care dispar fără să-ţi dai seama. Da, o ştii de undeva, dar o pierzi în iţele minţii, răsfirată printre grijile vieţii.

Ei bine, ea era acolo fără niciun ochi aţintit asupra-i, îngropându-şi firea în amintiri şi imagini, la rândul lor pierdute cu vremea. Trecuse o zi liniştitoare, avea timp să mai mediteze, încercând să ordoneze haoticul labirint în care se afla departe de orice ieşire salvatoare. Erau şi ultimele ore, care o forţau la un bilanţ rapid şi poate necuprinzător, odată cu zorii urmând să vadă soarele mărginit de alte orizonturi.

Aerul răcoritor adia o schimbare spre locul pe care inima o ruga să-l ajungă mai repede. Greul însă nu putea fi şters cu un burete uscat, avea de înfruntat răvăşirea interioară care pornise din senin.

Începutul furtunii

eclipse — Wed, 18 Feb 2009 19:18:18 +0000

În liniştea lăsată peste peisajul furtunos nu se mai regăsea nimic din acea vară arzătoare. Nici măcar stropii care se încăpăţânau să cadă violent pe asfaltul aburind nu mai creau forfotă pe stradă.

Răbufneala cerului se lăsa uşor-uşor dusă de mişcarea lentă, dar hotărâtă a norilor. Deşi calmase căldura sufocantă a ultimelor ore, apa se revărsase atât de rapid încât ostenise cerul. Nu se mai aştepta acum decât căderea nopţii peste atmosfera tăcută.

Poveştile

eclipse — Mon, 16 Feb 2009 14:23:57 +0000

Care a fost prima poveste ce ţi-a fost spusă? O mai ţii minte? Sau că se termina cu zâmbetul tău îţi mai aminteşti? Cum te-a ţinut treaz până să ajungi la acel zâmbet, când de fapt ea trebuia să te adoarmă?

Începea cumva bine, se aprindea la un moment dat răul, fumega ceva vreme şi se pierdea undeva fără urmă, iar binele umplea tot în ochii tăi, care la lumina veiozei sau în negură, se făceau mari şi plini de bucurie. Puteam să dormim de atunci liniştiţi. Eu mă sculam cu gânduri mari a doua zi, la fel ca cele ale eroului. Iar ca să le întăresc îmi mai confirmam o dată finalul poveştii. Îmi plăcea ce zicea acolo. Credeam în el cu desăvârşire şi ne luam rău la ceartă dacă îndrăzneai să mă contrazici.

Cu timpul am auzit din ce în ce mai multe poveşti. Le ascultam fascinată, cu ochii aţintiţi la povestitor, până la capăt. Când se terminau însă, în loc să mă întristez, repetam într-una “Făt-Frumos a câştigat în faţa zmeului şi a trăit până la adânci bătrâneţi. Aşa am să fac şi eu!” cu atâta convingere, că aproape îmi ieşeam din piele.

Aveau Făt-Frumos, Harap-Alb, Prâslea şi câţi alţii ca ei un curaj dezarmant. Şi erau ei, ceea ce îşi doriseră să fie. Mereu pentru asta i-am apreciat enorm. Nu era lucru pe care să şi-l pună-n gând şi să nu se facă “luntre şi punte” până să-l îndeplinească. Trebuia să iese ca ei. Păi cum altfel? Nici urmă de greşeală nu încăpea. Pentru că ei erau cei care credeau şi cu dinţii în acel lucru şi vedeau acel ţel deja împlinit. Stăruinţa le dădea putere, forţă de a face orice. Le desena cinstea fără umbre sau contururi. Nu mă aşteptam la nicio dezamăgire. Îmi puneam toată încrederea în ei.

Nu ştiam cum făceau de în fiece zi reuşeau să vadă altă lume, alte ţinuturi, călătoreau cu aşa mare elan. Şi mai aveau ei acolo ceva uimitor. Nu vedeai decât în cărţulii astfel de lucruri. Exista o fată incredibilă pe acele tărâmuri. Pe cel mai îndepărtat, ceea ce o făcea şi mai dezirabilă. Asemeni eroului nostru, ea era singura cu suflet bun, era singura ce merita a fi iubită. Iar Făt-Frumos se lupta cu toate arătările pentru ea. Precum ea nu vedeai în jur: inteligentă, plăcută vederii, darnică, zâmbitoare, devotată, îndrăgostită. Îndrăgostit era şi el (fără să se ştie măcar). Restul conta prea puţin.

În astfel de poveşti găseşti perfecţiune ce-ţi scapă printre rânduri. Fie că se desăvârşeşte răul, fie binele, ele îţi arată o plăcuţă de evenimente şlefuită pe toate părţile. O poveste niciodată nu minte. În poveşti ajung să aflu toate ascunzişurile, care materializate în viaţa mea de zi cu zi sunt de cele mai multe ori inaccesibile. Iar finalul anticipat (sau nu) sfârşeşte orice dubiu. Am crescut cu poveşti, încă o fac prin punctele esenţiale, ele cresc în amploare odată cu mine şi mereu mi se dovedesc superioare. Poveştile apar din mine, apar din tine, noi le plămădim tacit cu tot ce facem, dorim sau dispreţuim. La rândul lor au o menire, anume a vinde ponturi, învăţături anticipat şi gratis pentru cine e capabil să le observe. Însă totul îmi pare neschimbat în urma lor. Multe mi se arată, puţine apuc să culeg.

Pe mine poveştile m-au lăsat. M-au lăsat şi să sper, şi să visez la cine ştie ce, şi să oftez, şi să zâmbesc. Le-am crezut fără îndoială, iar acum le caut fără clipire.

Tu mai crezi în poveşti? Sau măcar în poveştile la care năzuieşti chiar tu?

Cineva nou sub soare

eclipse — Mon, 16 Feb 2009 12:34:19 +0000

Nu ştiu cum am făcut, dar azi am dat de ceva nou sub soare. Chiar aici, unde sunteti si voi acum. Yep fellows, e vorba despre acest blog. Blogul este o noutate pentru mine. Asta nu pentru că n-aş fi mai avut până acum contact cu blog-urile. Ci din simplul motiv că de aici încep interacţiunea cu blogging-ul. Este pentru prima dată când pun mâna pe aşa ceva (apropo de asta). Nu este prima oară când îmi pun gândurile, visele neîmplinite (încă) sau realizările (aka visele împlinite), frustrările şi nemulţumirile în rânduri. Doar că acum m-am hotărât să mi le recunosc, asum, însuşesc în mod public. Încep prin a mi-l “asuma” pe el, cu tot cu însemnările de până acum, de care o să aflaţi în curând. Ce-o să iese rămâne de văzut şi pe mai târziu nepoţilor.

Nu-mi deschid blogul pentru că “e la modă”. Nu îi sunt adeptă iar trendul a apărut de cam multicel pe net. Nu am de gând să-l fac filtru youtube, trilulilu sau mai ştiu eu ce site de nivel ultra-mega-giga. Nu urmăresc să mă cocoţ pe culmile nevăzute ale internetului. Sper să strâng aici laolaltă, în cuvinte, cât mai multe frământări. Cum spune şi motto-ul blog-ului, “cuvintele sunt o umbră a faptei”. Da, aici sunt şi vor fi umbrele faptelor mele. Cu bune şi cu rele. Nu le va putea şterge nimeni.

Iar eu… cine sunt eu? O persoană tânără, cu viaţă din plin şi aspiraţii cât cuprinde. Ce altceva aş putea pune pe numele meu? un pic mai puţin normală, căci nu mă încadrez în norme. De fapt, a cui e normalitatea asta de care se tot vorbeşte? A mea e chiar în mine. Sunt o tipă-n pistilul vârstei (până la floarea vârstei mai e ceva vreme să treacă şi vânt să bată) care vede lumea-n eclipse. Încerc să citesc esenţialul dar ajung să mă pierd în detalii ce-i drept. Nu îmi pare rău de asta, sunt din fire minuţioasă şi-mi place să cercetez lucrurile şi oamenii deschişi la minte. Îmi las speranţele să zboare în baloane cu aer cald iar eu stau pe pământ şi mă uit la ele cum mai depăşesc câte-un nor.

Şi totuşi, mai bine decât să mă poticnesc eu aici să-mi trag în linii mari o descriere, vă las o piesă care-mi cântă firea, în acorduri de chitară…