„Dinică avea talent şi când strănuta”

Pentru ca îndrăgitele personaje Miky Mouse, Donald-răţoiul, Shrek, Tarzan sau Mowgli să vorbească în limba lui Eminescu, fascinându-i pe cei mai mici dintre telespectatori şi nu numai, o echipă de oameni mari trudeşte într-un studiou special unde sunetul peliculei originale este prelucrat, astfel încât, replicile în limba română să se „aşeze” la fix peste imaginile în derulare. De mai bine de 16 ani, Casa de producţie „Ager Film” este singura firmă din ţară care are o colaborare fermă cu celebra companie Walt Disney în acest domeniu.
E dificil să găseşti vocea potrivită fiecărui personaj din desenele animate, iar regizorul Nicolae Mărgineanu a căutat prin tot Bucureştiul, la Operă, Academia de Teatru şi Film, licee sau centre universitare, a dat anunţuri la mica publicitate, până a găsit ce avea nevoie. „Actorii români au dublat vocile pentru Tarzan, Cartea Junglei, Shrek, Maşinuţe, Mica Sirenă, Familia Robinson sau 101 Dalmaţieni. Nu e uşor să interpretezi atâtea voci, care să şi semene cu originalele. Noi am dat probe numeroase, iar reprezentanţii companiei Walt Disney, foarte exigenţi de altfel, ne-au acceptat imediat, surprinşi fiind de talentul şi diversitatea vocilor celor 20 de actori români. Gheorghe Dinică a fost extraordinar, el a dublat vocea răţoiului nesuferit Scrooge, bunicul lui Donald. Dinică era un actor colosal, păcat că s-a prăpădit, avea talent şi când strănuta!”, ne-a spus regizorul Nicolae Măgineanu, managerul Ager Film. 

„Fac ca toţi dracii, cânt, râd, bat din palme”

Cântăreţul de operă Răzvan Georgescu „și-a pus vocea” pentru „Pălăriosul” sau „omul cu melon”. Colaborarea cu regizorul Nicolae Mărgineanu i-a adus satisfacţie, colorându-i viaţa. Răzvan are o voce specială, baritonală, catifelată, dar puternică. Când vorbeşte el sau râde tremură tablourile în cui şi vibrează mesele. Îşi împrumută cu drag vocea personajelor de desene animate şi mărturiseşte că acum vede viaţa altfel şi e mult mai relaxat. „Aaaa, eu am mult de lucru. Am terminat și regia, la ATF. În ziua când înregistrez abia aştept să ajung la studio. Munca asta îmi dă o stare de bine, îmi retrăiesc copilăria. De câțiva ani m-am alăturat echipei de actori şi fac totul cu mare plăcere şi seriozitate. Îmi place enorm, e o provocare pentru mine, iar gama rolurilor e diversă. Fac ca toţi dracii, cânt, râd, plâng, bat din palme, chiţăi. Cu greu mă despart de personaj. Uneori, ca să glumesc cu ei, îmi vine să vorbesc şi pe stradă cu oamenii, cu prietenii, exact ca eroii mei, abia mă abţin. Nu credeți că viața ar fi mai ușor de suportat?”

Picii dorm cu Bucșă pe pernă..

Cosmin Şofron, actor la teatrul Excelsior, se mai ocupă cu traducerea textelor, adaptarea şi regia desenelor animate. „Noi, actorii, dăm la început o probă de voce pentru un personaj anume, explică Şofron. Dacă suntem acceptaţi de reprezentanţii Disney Film, e ok, începem înregistrările. Acum, de pildă eu l-am interpretat pe roboţelul Carl din filmul Meet the Robinsons, care e o comedie optimistă şi colorată, o călătorie cu peripeţii într-o lume a viitorului. Aici mai sunt prezente vocile actorilor: Anca Sigartău, Gabriel Popescu, Adriana Trandafir, Ruxandra Sireteanu, Boris Petroff. Arşinel a fost vocea unui poliţist, Marcel Iureş e judecătorul, iar Bănică Jr. a interpretat o maşină mexicană în „The Cars”. Copiilor, care nu cunosc încă engleza sau nu ştiu să citească, le e mai uşor să vadă un film dublat decât să aştepte traducerea de la părinţi. Engleza o pot învăța la școală și la gradiniță, pentru ce sunt profesorii? Cine spune că desenele animate cu vocile actorilor români în spate nu sunt bune, greşeşte sau nu se pricepe. Ştiu că unii vor să audă vocea lui De Niro, în original, dar şi noi avem actori colosali. Regretatul Gheorghe Dinică e senzaţional ca răţoi, în Duck tales (Poveşti cu răţoi), Florin Piersic, cu farmecul lui, e nemaipomenit în rolul unui camion, iar Valentin Uritescu, vocea din spatele simpaticului Bucșă a plăcut atât de mult americanilor de la Disney încât au spus că e mai bună ca originalul!” Într-adevăr, e greu să nu te îndrăgostești pe loc și iremediabil de Bucșă, așa cum îl imaginează Uritescu! Unii pici, de 3-4 ani, nu mai dorm demult cu ursulețul pe pernă, care deja e banal, ci cu…Bucșă! Și cred că asta spune totul despre sufletul pus de actorul român în acest personaj.

Dublate sau nedublate? Aceasta-i întrebarea…

Dar nu toată lumea privește cu ochi buni dublajul în limba română. Mulți îl socotesc prea scump și ineficient. Sunt convinși că se pierde contactul direct cu limba engleză. Ba la un moment dat apăruse mişcarea de protest „Salvaţi-l pe Tweety!” care strânsese mii de membri care militau pentru revenirea limbii engleze în desenele animate, motivând că așa pot micuții telespectatori învăța mai bine o limbă străină (bine că nu erau în japoneză sau chineză!) dar și pentru faptul că așa se păstrează vocile reale ale personajelor ca Porky, Fred Flinstone, Mowgly, Duffy Duck, Bugs Bunny, Popey. Printre cei mai aprigi protestatari erau unii părinți și profesorii care spuneau că așa se poate învață involuntar limba engleză. Astăzi lucrurile par a se fi temperat ușor, însă există în continuare păreri contra. Și la Oradea, la Zone Studio, există o mână de actori tineri entuziaști și talentați care „își pun vocile” în slujba desenelor animate de pe posturi ca Minimax sau Cartoon Network. O fac cu seriozitate și profesionalism, militând împotriva violenței verbale, înlocuind orice cuvânt prea dur cu un altul, mai „cuminte”. Richard Balint, Pavel Sarghi, Carina Cheregi, Iulia Tohotan, Anca Sigmirean, Corina Cernea, Alexandru Rusu, Florin Stan, Ion Abrudan, Sorin Ionescu, Mirela Corbeanu, Ioana Dagău, Florian Silaghi, Olivia Fodor, Gabriela Codrea, Sebastian Lupu, Lucia Rogoz, Razvan Vicoveanu, Florin Tripa, Ion Ruscuț, Mihaela Gherdan, Petre Ghimbășan și regretata Rodica Suplacan, sunt cei care vorbesc în locul personajelor Marta vorbăreața, Frances, Poștașul Pat, Locomotiva Thomas, Mowgli, Căpșunica, Eloiza sau Mica prințesă, atât de îndrăgite de copiii cu vârste preșcolare din întreaga țară.

Alo! La mulți ani! Aici e porcușorul Will…

Ioana Dagău are 26 de ani și a început să dubleze vocea personajelor din desenele animate din 2007. Pentru ea e o bucurie infinită și o asta se vede și se simte de fiecare dată când înregistrează. „Încerc să intru în pielea personajului și atunci totul vine de la sine. Cred cu tărie că această meserie nu poate fi făcuta dacă nu te implici trup și suflet. Și e minunat! Mă concentrez la ceea ce am de făcut, personaj, dicție, uit de probleme și mă las purtată în poveste. Și bucuriile mele se numesc copiii. Câțiva pici s-au împrietenit cu mine, după ce au aflat unde lucrez. Au aflat că sunt unul din actorii care dublează desenele animate și au ținut să îmi spună impresia lor despre poveștile urmărite, să afle ce se va întâmpla cu nu știu ce personaj, dacă vor urma noi episoade. Erau foarte entuziasmați, dar, mai presus, fascinați. Atunci am realizat cât de importantă e joaca noastră din fața microfonului, cum reușim să îi influențăm pozitiv și cât sunt de norocoasă pentru că mi s-a oferit șansă de a lucra în acest domeniu.” Cel mai bun exemplu, în acest sens, este prietenia virtuală legată de actriță cu un băiețel, de doar 4 ani, care e tocmai din București. Mamica lui a recunoscut numele Ioanei pe un site de socializare și i-a scris. „A fost ideea mamei ca să-l sun de ziua lui. I-am urat la multi ani, însă la celălalt capăt al firului nu era…Ioana Dagău, ci un personaj îndrăgit de el. Vă puteți imagina ce bucuros a fost când a vorbit cu porcușorul Will cu Eloiza sau cu Marta Vorbăreața, pentru că le-am am chemat și pe colegele mele Carina Cheregi si Gabriela Codrea? Eforturile noastre sunt răsplătite în cel mai dulce mod cu putință, bucuria lor este fericirea noastră. Și asta e tot ce contează!”, a încheiat actrița. (Editura Mateescu)

Articolul Dezvăluiri din culisele desenelor animate apare prima dată în Editura Mateescu.

Am reușit, cu mare greutate, să luăm legătura cu persoanele implicate în activitatea lăcașului de cult, organizat în jurul acestor ruine istorice: călugărul Gavriil, preot slujitor și starețul Atanasie Bădulescu. Pe internet există, probabil și în presa scrisă, mai multe apeluri făcute către credincioși pentru a ajuta sfânta mănăstire. La prima vedere, oamenii pot crede că donațiile lor ar fi necesare pentru refacerea –reconstrucția monumentului istoric ctitorit de Mavrogheni. În realitate, însă, ruinele au fost împrejmuite cu un gard metalic pus pe o fundație de beton, fără să existe niciun fel de urmă a începerii vreunei lucrări efective de restaurare, ci doar două icoane aninate de pereții afumați din interior. Într-adevăr, în apropiere au fost construite, cu efortul financiar al credincioșilor, o bisericuță din lemn, un paraclis unde se țin slujbele și două chilii. Dar asta nu pare să aibă vreo legătură cu refacerea vechii mănăstiri care este folosită, mai departe, în scop publicitar. Să vedem până când!

Am urmărit subiectul „Chiajna” de mai bine de zece ani, publicând articole pe această temă în cotidienele Național, Libertatea, Adevărul și în revista Lumea Credinței. Întrebarea firească, de fiecare dată, adresată celor de la Patriarhie a fost dacă acest lăcaș de cult va fi refăcut vreodată. Lucrurile nu sunt clare nici acum.

Împrejurimile acestui monument erau, cu ani în urmă, netede ca-n palmă, chiar dacă înțesate de gunoaie. Mai nou, însă, de jur-împrejurul mănăstirii Chiajna, țiganii sapă terenul cu ajutorul unor excavatoare mari (erau patru ieri!). Aspectul este unul selenar, plin de cratere uriașe, iar șanțurile, de până la 10 metri adâncime, se pot surpa oricând peste căutătorii de fier vechi.

Și iar ne punem câteva întrebări justificate: ale cui sunt aceste excavatoare de mari dimensiuni? Cum circulă ele pe străzile Bucureștiului ca să ajungă aici? Poliția nu-i întreabă nimic pe cei care le conduc? Treaba pe care o fac ele (excavatoarele) acolo de cine e plătită?

Rezistența terenului a fost slăbită serios din această cauză. Nu trebuie să ai doctoratul în arhitectură sau construcții ca să realizezi asta. O alunecare de pământ, care să ducă la vale însăși clădirea veche de trei secole, pare iminentă.

Contactat telefonic, părintele Gavriil nu ne-a putut oferi prea multe informații despre ceea ce se întâmplă acolo. Ne-a zis doar că în zonă sunt „niște oameni care strâng fierul vechi, din asta trăiesc” și că „nu se poate pune nimeni cu țiganii”. Părintele Gavriil ne-a mai spus că „el se ocupă doar de slujbe” și că alte amănunte referitoare la mănăstirea Chiajna ne poate da starețul Atanasie.

Ne-a invitat să-i căutăm numărul de telefon pe internet, spunându-ne că el nu ni-l poate da. I-am răspuns că l-am găsit deja și că l-am sunat și cu o zi în urmă pe stareț, dar că nu a răspuns la niciun apel. „Probabil că nu vă cunoaște numărul..”, a explicat părintele Gavriil.

Deci, dacă nu știe cine-l sună, starețul nu răspunde. Chiar dacă este un număr de telefon PUBLIC, pus pe internet, la care creștinul binevoitor poate să sune și să discute cu părintele pentru eventualele donații.

După ce am lăsat să treacă puțin timp de la discuția avută cu părintele Gavriil și să aibă vreme să-l anunțe pe stareț, am sunat din nou, la același număr de telefon al părintelui Atanasie. Ei, de data asta a cunoscut numărul și mi-a răspuns. Dar sfinția sa n-a putut să dea niciun fel de relații despre ceea ce se întâmplă la mănăstirea Chiajna. L-am întrebat atât: dacă mănăstirea va fi demolată și se va reconstrui alta sau dacă se va reface cea existentă. „Nu vă pot spune nici da nici nu. Vă rog să luați legătura cu Arhiepiscopia Bucureștilor.”

Vom încerca în zilele următoare să aflăm și punctul de vedere al acestei instituții, privitor la mănăstirea Chiajna.

Articolul Misterul de la mănăstirea Chiajna apare prima dată în Editura Mateescu.

Domnule Ministru al Apărării Naţionale,

În data de 8 octombrie 2014, începând cu orele 11, la Popeşti-Leordeni, Statul Major al Forţelor Aeriene a organizat o comemorare a aviatorului Dan Valentin Vizanty, pilot de vânătoare, celebru as al aviaţiei române din al doilea război mondial, fost comandant al Grupului 6 Vânătoare IAR 80, ocazie cu care s-a dezvelit şi o placă memorială, conform comunicatului de presă de pe site-ul Statului Major al Forţelor Aeriene: http://www.roaf.ro/ro/presa/comunicate_2014.php?cod=332La aceasta manifestare subsemnatul nu am fost invitat.

Aş dori să întreb pentru care motiv am fost omis, întrucât:

– sunt autorul singurei cărţi publicate vreodată despre Dan Vizanty, respectiv „Dan Vizanty. Destinul unui pilot de vânătoare”, Iaşi, Institutul European, 2010. Cartea a fost prefaţată de istoricul Neagu Djuvara, şi s-a bucurat până în prezent de 7 recenzii, inclusiv în revistele „Observatorul cultural”, „Convorbiri literare”, „Observatorul militar” şi altele. Sunt de asemenea cercetător acreditat CNSAS din ianuarie 2010 pe tema „Un pilot desăvârşit – Dan Vizanty”.

– Tot despre Dan Vizanty am publicat un capitol în lucrarea „Aviatori de altădată” (Iaşi, Institutul European, 2012, prefaţă de Horia Gârbea), carte ce s-a bucurat până în prezent de 11 recenzii, inclusiv în Polonia.

– Tot despre Dan Vizanty, am publicat în anii 2010 – 2014 următoarele şapte articole în revistele „Observatorul militar” (organ MApN), „Rost”, „Istorie şi civilizaţie” şi „Revista 13”:

1) Centenar Dan Vizanty. Un pilot desăvârşit, în „Observatorul militar”, an XX, nr 4 (1037), 27 ianuarie – 2 februarie 2010, p. 16.

2) Centenar Dan Vizanty (I). În luptă contra americanilor. 4 aprilie 1944, în „Rost”, an VIII, nr. 86, aprilie 2010, pp. 49 – 53.

3) Centenar Dan Vizanty (II). 10 iunie 1944. O palmă usturătoare dată de români aviaţiei americane, în „Rost”, an VIII, nr. 87, mai 2010, pp. 68 – 78.

4) Centenar Dan Vizanty (III). „Lunga vară fierbinte” 1944, în “Rost”, an VIII, nr. 88, iunie 2010, pp. 62 – 68.

5) Centenar Dan Vizanty (IV). 1945 – 1947. Un sfârşit şi un început, în “Rost”, an VIII, nr. 89, iulie 2010, pp. 59 – 64.

6) Apărător al cerului Bucureştilor – căpitan aviator Dan Vizanty, în „Istorie şi civilizaţie”, an II, nr. 14, noiembrie 2010, pp. 13 – 15.

7) Închisorile pilotului Dan Vizanty, în „Revista 13”, 13 iunie 2014.

Întreaga mea activitate de istoric specializat pe domeniul istoriei militare – istoria aviaţiei înglobează trei volume de autor, toate dedicate aviaţiei române în al doilea război mondial, şi peste 80 de studii şi articole de specialitate, comunicări ştiinţifice, recenzii şi interviuri.

http://daniel-focsa-istorieromaneasca.blogspot.ro/

Prin cele de mai sus vreau să arăt că sunt un istoric ce a făcut foarte mult pentru păstrarea memoriei lui Dan Vizanty şi pentru recuperarea acesteia în spaţiul memoriei colective a românilor, dar şi a memoriei altor aviatori ai aeronauticii române.
Îmi permit să întreb dacă printre cei invitaţi la comemorarea organizată de Statul Major al Forţelor Aeriene, în data de 8 octombrie la Popeşti-Leordeni, eveniment la care eu nu am fost invitat, se găsea cineva cu mai multă expertiză decât mine în domeniul de cercetare „Comandor Dan Vizanty”.
Neinvitarea mea la un eveniment organizat de o instituţie a statului român cum este MApN prin Statul Major al Forţelor Aeriene, mă feresc să o calific, însă este cel puţin regretabilă. Fără îndoială nu există nicio obligaţie legală pentru cineva de a învita pe altcineva la o manifestare publică, există însă o obligaţie morală a unei instituţii de stat, care funcţionează pe bani publici, atunci când organizează o comemorare a unui celebru aviator român, să nu omită tocmai pe autorul singurei cărţi dedicate memoriei acelui aviator.

Articolul Scrisoarea unui istoric român apare prima dată în Editura Mateescu.

La poalele Carpaţilor, într-o zonă arhaică a județului Prahova, mai puțin exploatată turistic, îmbrăţişată de salcâmi și tei, se iveşte localitatea Pietriceaua. Tărâmul e rupt de vacarmul şoselelor care duc spre staţiunile de munte, iar aerul pare adus de îngeri, direct din Rai. Cine vizitează o dată locul acesta se va întoarce cu siguranță. Satul aparţine de comuna Brebu şi se păstrează de veacuri nealterat de „noutăţile” occidentale aduse şi vârâte cu de-a sila pe beregata românului.

Aici, comuniștii n-au reușit colectivizarea

Localitatea Pietriceaua se situează pe un platou, la 525 m altitudine, mărginit de râurile Doftana şi Lupa. Un vechi cântec de şezătoare pe care puţini îl mai ştiu, zice aşa: “Pietriceaua e un sat/ Peste munte cocoţat/ Parcă cineva-ntr-o doară/ a luat casele în poală/ Şi le-a aruncat aşa/ Şi pe deal şi pe vâlcea”. Pietricenii sunt oameni dintr-o bucată, cu un caracter împrumutat de la stânci. Ei se consideră urmașii de drept ai dacilor liberi. Mereu veseli şi puşi pe cântec. Ziua, casele lor albe ca nişte mirese parcă au o mie de ochi. Florin Şinca e pietricean din tată-n fiu. Subcomisar de Poliţie, absolvent al Facultăţii de Drept, masterand al facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti, tânărul de 38 de ani, îndrăgostit definitiv de meleagurile natale.

Florin Şinca mi-a fost ghid şi tovarăş de drum în momentul în care am făcut cunoştinţă cu minunatul loc. De la omul legii pasionat de trecut am aflat că Pietriceaua se numără printre puţinele aşezări din ţară în care comuniştii au avut ghinion. Nu le-a reuşit colectivizarea. Tot aici, a trăit şi a slujit preotul revoluţionar Ioan Pietriceanu, unul dintre autorii aşa-zisei “Republici de la Ploesci”. Pe aceste meleaguri au poposit mulţi voievozi ai ţării şi oameni de seamă, precum generalul doctor Carol Davila şi soţia sa Anica, Nicolae Iorga, Dimitrie Bolintineanu, Nicolae Filimon, Regele Carol I, scriitorul Al. Vlahuţă, pictorii: Ştefan Luchian, Sava Henţia şi Nicolae Grigorescu.

Republica de 24 de ore de la Ploiești 

De  la Brebu ajungem la Pietriceaua după o oră de mers pe jos spre miază-noapte. Iarna acest traseu se face cu tractoarele sau camioanele mari. Troienele sunt cât casa. Atunci nici pâinea nu poate fi adusă. Poate părea curios pentru multă lume cum un bărbat tânăr, care acum locuieşte în Bucureşti, s-a apucat să facă monografia satului natal, în loc să scrie despre cu totul altceva. Florin Şinca explică: “Pentru mine e o onoare. Nu câştig nimic, ba mai mult, am dat eu o grămadă de bani pentru tipărire. Am răbdat de foame uitând de mine prin arhive prăfuite în timp ce mă documentam, am bătut drumuri, n-am avut concedii, am umblat atât de mult până am adunat toate acestea. Până în prezent am scris peste 1000 de pagini despre comuna mea. Las judecata pentru generaţiile ce vor veni. Am scris de parcă cineva îmi poruncea să scriu.

Mos Cocos din Pietriceaua

Pe uliţa principală trec oameni îmbrăcaţi frumos. Ne dăm bineţe de parcă ne-am cunoaşte. Aici încă se păstrează datinile din vechime, iar nunţile, botezurile sau înmormântările se fac ca acum 200 de ani. În faţa noastră e biserica satului despre care pietriceanul, ofiţer la Bucureşti, povesteşte cu mare dragoste. Lăcaşul a existat de când s-a ridicat şi mica aşezare, în vremea întemeierii Ţării Româneşti. Dintr-o consemnare a preotului Gheorghe Popescu, cel care a păstorit parohia Pietriceaua între 1939 şi 1955, Florin Şinca a aflat că biserica având hramul Sfânta Treime a fost construită pe la 1852. Bătrânii satului au auzit multe legende de la bunicii lor despre vestitul preot Ioan Pietriceanu cel care a participat, alături de Candiano Popescu, la instituirea “Republicii de 24 de ore de la Ploieşti, din anul 1870, 8/24 iunie. Ioan a ajutat la redactarea telegramei care îl anunţă pe comandantul Garnizoanei din Ploieşti despre presupusa detronare a principelui Carol I. Participarea la aceste acţiuni “subversive” îi vor aduce mari necazuri din partea autorităţilor. Preotului şi altor 40 de învinuiţi li se intentează la 8 august 1870 un proces. În cele din urmă, satul Pietriceaua va fi considerat “locul lui de surghiun” şi va trăi aici până la sfârşitul vieţii.

Pe 20 septembrie 1918 sfântul lăcaş a rămas fără clopot. Acesta fusese furat de soldaţii nemţi care l-au topit şi au făcut un tun din el. Timp îndelungat sătenii n-au mai auzit dangăt de clopot la Pietriceaua şi au lăcrimat. Însa în 1933, pe vremea preotului Trifu, credincioşii au comandat altul la renumitul “Altelier Le Maitre din Bucureşti – Fabrica Română de clopote, policandre şi sfeşnice bisericeşti, Nicolae Ionescu, Furnisorul Curţii Regale”. Azi, sunetul lui dulce, în “La minor”, se aude clar până în cel mai îndepărtat vârf de munte. Dumnezeu însuşi coboară din cer cu îngerii lui, la fiecare slujbă ţinută de preotul Petre Lungu. “Eu iubesc foarte mult această bisericuţă, îmi mărturiseşte ofiţerul. O consider unică, e o miniatură din alt secol. Parcă-i un castel. Fără scumpe odăjdii şi alese sculpturi, are ceva din grandoarea lucrului bine făcut. Nu are capiteluri de marmură şi nici vitralii. Nu are monumentalitatea unei catedrale, ci mai degrabă frumuseţea unei case ţărăneşti tradiţionale. E întotdeauna curată ca lacrima. Averea ei ţine de aerul acela arhaic, primitor, sătesc, pe care-l respiră cu toţi porii.”.

Rețeta fericirii a lui moș Cocoș

Ajungem în curtea casei ţărăneşti unde Florin Şinca s-a născut. Liniştea şi gâze colorate ni se aşează pe umerii obrajilor. Din grădină vine un miros de busuioc verde abia rupt. Cineva cântă subţire: “Neculai Neculăiţă pune caii la căruţă. Tu te duci cu oile. Eu rămân cu vorbele..” E mama lui Florin, Maria. Când îşi vede feciorul, duce mâna la gură şi din ochii albaştri ca cicoarea proaspătă ţâşnesc lacrimi de fericire. “Săru’ mâna, mamă!”apucă să mai zică băiatul în vreme ce femeia îl îmbrăţişează. Pentru o clipă am impresia că vizionez un film frumos la care nu se aplaudă pentru ca duioşia să mai stea. „Cineva îmi spunea că în tinereţe eşti tentat să te rupi de origini de rădăcini şi abia la bătrâneţe reiei legăturile, continuă Florin. Eu nu le-am rupt niciodată. Locuiesc în Bucureşti unde mă consider un dezrădăcinat, dar mă declar şi voi rămâne până la sfârşitul vieţii, pietricean. De mi s-ar zice ţăran în fiecare zi m-aş considera onorat. Îmi iubesc comuna unde am văzut întâia oară lumina zilei mai mult decât orice tărâm de pe faţa pământului.”

Pietriceaua – Prahova, vedere generala

Apare într-o clipită şi Gheorghe Petcu, zis Cocoş, bunicul lui Florin, cel mai bătrân şi mai respectat dintre pietriceni. Are 95 de ani, minte verde-brici şi o inimă care încălzeşte totul în jur. Veteran de război, moşul se ţine tare, e mândru şi ţanţoş ca ..un cocoş, de aici şi porecla dată de săteni. A avut şapte copii din care îi mai trăiesc cinci. De când i-a murit nevasta se gospodăreşte singur, n-are treabă! Secretul lui? “Apăi, taică, ce taine să am eu? Munca, dragostea, cinstea şi blândeţea, că e bine să fii bland, să nu sari cu paru’ la om. O ţuică bună, nişte nuci sparte în pumn şi gata fericirea…”

Iarba verde de acasă

Ne aşezăm la masă. Facem semnul crucii şi azvârlim pe gât un deget de ţuică galbenă, parfumată din carne de prună. Mama lui Florin aduce lapte proaspăt, brânză adevărată de casă, unt fără E-uri şi pâine scoasă chiar atunci din cuptor. Abia atunci îmi dau seama de ce tânărul ofiţer care scrie monografii tânjeşte la Bucureşti după apa tulbure a Lupei la topitul zăpezilor, după ghioceii abia răsăriţi din troiene, de tablouri vechi, cu ramă cioplită şi rindeluită la robanc de mâini bătătorite. Mai bem un strop de ţuică şi ne copleşeşte o linişte dulce ca sânul mamei. Florin priveşte spre grădină, trage aerul tare de munte în piept şi zice: „Când nu sunt aici mi-e dor de fânul cosit, de mieluţii ce zburdă când colţul ierbii abia a mijit. Mi se face dor de ţoale şi macaturi groase, băbeşti, mirosind a lână, de peretare puse să ţină adăpost spatelui gol, de copil fără astâmpăr, de muşcate înşirate la ferestre şi de nea Filip Paraschiv, văcarul care mi-a făcut o furcă de lemn când abia eram de-o şchioapă. Mă gândesc la Mişu, calul cu părul ca mura, iute şi harnic, la câinele Tabac, cel care scotea mioara din colţii lupului. Îmi amintesc de serile lungi din Postul Crăciunului când mergeam la unchiaşul Ion Maioru să curăţăm porumb şi fasole. Viscolul zgâlţâia cercevelele ferestrelor, câinii lătrau ca la bala de urs ce vine la strungă. Focul duduia în soba văruită de ţaţa Miţa care torcea rezemată de-un perete, cotoiul galben dormea dus după hornul fierbinte, iar noi, copiii, ne chinuiam să ne urcăm în paturile înalte de un metru…” Coboară seara în Pietriceaua, satul vesel în care comuniştii n-au avut noroc. Deasupra sclipesc stelele, iar salcâmii îşi freacă frunzele ca nebunii, îmbătaţi de vorbele noastre.

Articolul Există un sat fără infractori: Pietriceaua apare prima dată în Editura Mateescu.

Ținutele mai lejere ale vedetelor de carton sau carne, decolteurile direct proporționale cu prostia „starletelor”, fustele tot mai scurte ale „divelor” care tind să ajungă, în unele cazuri, mai sus chiar de buric, reprezintă materialul de lucru, pâinea de zi cu zi a unor ziariști. Eu unul mă mir că nu apar prin tabloide fotografii cu „păsăricile” vedetelor, realizate pe sub fuste, atunci când urcă scările rulante din moluri sau imagini din wc-urile publice surprinse de camerele ascunse instalate de reporteri, însoțite apoi de comentarii referitoare la conformația organelor genitale sau culoarea și direcția „frezei” părului pubian. Îl are pe stânga sau pe dreapta? E grăsuță sau slăbuță? Rasă ori flocoasă? Zâmbea sau era crispată?

S-ar putea face „cataloage de păsărici” care să conțină astfel de informații esențiale pentru educația și starea psihică a tinerei generații, cataloage care să se vândă ca pâinea caldă împreună cu ziarul la ridicolul preț de 10 lei. Ar fi ceva, nu? Ce atâtea opere ale marilor clasici ai literaturii!?

Avem la ora actuală un „scandal monstru” conform RealiateaNet, legat de o cântăreață, pe nume Bijou, care ar fi apărut în „păsărica goală” în timp ce cânta la tragerea Loto difuzată de TVR. Urmează talk-show-urile pe acest subiect, cu eternii invitați, nu le mai dau numele că-i știe toată lumea, alături de psihologul Mihaela Săhlean.

Am aflat că imaginile au făcut deja înconjurul globului pământesc, datorită sateliților geostaționari, curioși și ei să vadă o „păsărică” la LOTO, iar unele case de pariuri se pregătesc pentru „păsărica lui Bijou” – un nou joc la categoria „a avea sau nu chiloți”.

Specialiștii analizează imaginile și își dau cu părerea. Printre aceștia, Corneliu Vadim Tudor, care a declarat că „TVR este un bordel”, iar lumea de acolo și-a angajat toate amantele, ibovnicele și țiitoarele. Pe de altă parte, Bijou este implicată „într-un demers artistic, ea pozând goală pentru studenții de la arte plastice”. În acest sens, pictorița Maria Jardea pregătește o expoziție pe această temă, după cum relatează Libertatea. Fiți cu ochii pe această tânără artistă și cumpărați-i lucrările!

Bijou spune că „a fost o iluzie optică” și că de fapt ea purta chiloți, fără să precizeze însă dacă aceștia erau confecționați sau nu din punga transparentă de la pufuleți.

Sub titlul „politic instinct”, zilele trecute, presa era invadată de pozele Elenei Udrea stând picior peste picior. N-a fost chiar ca în „Basic Instinct”, dar imaginația unora poate face minuni, când e vorba de aducerea de dârlogi a cititorului spre produsele gândirii jurnalistice, gândire care, uneori, nu poate evolua mai sus de nivelul șlițului, nici s-o pici cu ceară.

Astfel, păsărica lui Bijou, cantăreața, a ajuns subiect de primă pagină, un scandal „megaubermonstruos” și un demers al artiștilor plastici, într-o Românie în care oamenii așteaptă înfrigurați facturile uriașe la întreținere, într-o țară îngenuncheată de mafioți și politicieni corupți.

Pentru unii, „păsărica TV” reprezintă o oază de divertisment și bună dispoziție, motiv de sărbătoare și antren. Pentru mine, om care-și plătește impozitele și abonamentul la TVR, ea nu există. E zero.

Dacă vreau, mă uit pe fereastră. Și privesc la păsărica mea, care e cam păsăroi, pentru că e mare, sălbatic și… făzăniță. E cea mai frumoasă priveliște și nici nu dau bani pentru ea.

Articolul Păsărica lui Bijou apare prima dată în Editura Mateescu.

Luca Cipolla

Luca a tradus în limba italiană cartea poetului şi scriitorului Petre Rău „Judecata de apoi”, publicată în aprilie 2011 şi a contribuit la volumul „Mirajul mamei – cele mai frumoase poezii despre mamă” apărut în luna februarie 2012. În septembrie 2012 a primit premiul I pentru poezie la concursul de creație literară „Visul”- Ediția a VII-a. În noiembrie, acelaşi an, i s-a acordat premiul special al revistei Boema pentru cel mai bun colaborator din străinătate în cadrul Festivalului Național de Literatură „Prietenia cuvintelor” din Galați.

Bordeline

Vomat dintr-un pat al spitalului peste un fân de trestii,

orașul gri și ademenitor cu spatele rupt în noaptea fumegoasă și goală

te văzu pe tine copil ferit de semnificate și semnificanți

într-un iglu de plăpumi,

acea lume refugiu care cu lapte te nutri și victimă te crescu.

Astfel soarta luă formă ca perlă în cochilie,

în cuibul tău creșteai fără griji, recitând rugăciuni, jucându-te cu păpuși și mașinuțe,

trăgând pisicile de coadă.

Balta secunda fantezia ta de a naviga ca Sinbad

și acea zână mută dincolo de gard pentru capre o dimineață de mai.

Deja prezență anonimă printre cei care în jur împărțeau zilele tale

preziceai excluderea,

privirea pierdută din geamurile unei aule suspinând casă și firele de iarbă

ale unei grădini moi fragrante de mușețel.

Abia atunci Pandora deschise cutia ei și ochiră nenorocitul, hâdul, umărul ideal al fiecărui

umorist, tu printre alții dușman și diferit, supus și bănuitor,

trăsăturile slute ale primei transformări adolescentine,

simulai tăieri la vine și primele doliuri te afectau.

Pe un zid “Blocco Studentesco” și profilul lui Mercury, umbra ramurilor spinoase ale

păducelului..

Iubirea platonică, recompensă potrivită de o viziune dismorfofobică, îți dărui un Ghetsimani

născocit acolo unde o grădină îți strângea lacrimile singure în tenebrele

unei veri încă premature.

Cărei entități îi imputai utopia unei perfecțiuni transcendente care te detașa de orice realitate?

Trăiai ascuns,

tu ce căutai o răscumpărare de către un microfon inventat în fața unei mulțimi abstracte,

imateriale ca secunda vocea ta, identitate disociată, dar unica care percepea

uzura ta lăuntrică, acea boală vicleană și suferință care purta chiar și mâinile tale

să-ți fie inamice, ca și cum n-ar fi ale tale.

Îngropat de viu, a ruga pe un egumen cu trăsături de înger ca să sune atacul cu lovituri de toacă,

acum – lumea pe-afară

– condamnat la o singurătate pământească, în rezervația construită de tine însuți precum apărare împotriva umilirii,

autocondamnat la exil, dar în ce țară, te-ai hotărât în sfârșit?

Aia din primul sărut sau din prima oară?

Unii te observă cu expresia de analiză sau poate de perplexitate, compătimire..

cu ce te poate ajuta asta?

N-au importanță ochii iepurelui înfricoșat, îmbibați de sânge, învinețiți

din rumegare excesivă, pupilele dilatate din aburii promazinei, capul o mină gata

să explodeze,

în împrejurimi tot este un solitar, omul de pe stradă sau femeie de moravuri ușoare

dispuși să te asculte fiindcă peste linia de hotar nu întâlnești rude sau prieteni,

în pradă terorii doar atinse ale celui care susține pretenția unui zâmbet, cel pe care tu,

neputând, nu știi să-l dai.

Ochi de cameleon, chip asexuat, care sugi oxigenul unui ros ticălos uituc pe un

ram bătut de către o umoare morocănoasă și inconstantă,

inima ta, mintea, chiar dacă molipsite,

nu s-au schimbat în limbul unui Bărăgan-Rjazan’ unde Nebunis îți pune la gât un khanjar.

Fascicule de energie nedistinsă, torente livide, nebuloasa evenimentelor, rute

sufocate de oidium, redshift și stele pitice, blazar și pulsari,

asta-i granița printre Yin și Yang?

Nu există nici o logică în tine, nu există un fir conducător, ești amețeala interzisă

și îți păzești spatele când umbli întrucât ești cel ciudat, cel negativ,

potențial criminal în serie în ochii unora, pentru tine ai multora normali

cu probleme și boli dovedite, dar nu ca a ta,

a ta nu-i recunoscută, se poate spune neîntemeiată,

parcă ești tu cauza bolii tale,

semn de fragilitate și inadecvare, copil care se supără pentru nimic,

nu salută și apoi își cere scuze, plânge și încearcă să remedieze.

Și aveai un cult pentru ea, invocai ascultarea ei ca să te dezbraci de hainele acelea pe care nu le iubeai,

costumul ăla șanjant și multiform,

țesut brut, de cârpe, care evocă un deranj demodat

dar un histrion are doar un costum de scenă și ajunge la fundul sticlei,

nu se privește dincolo de costumul ăla, de evitat ca și cum ar fi infectat

și astfel tu de asemenea eviți.

Nu se exceptează din mască; condamnat la erezie, umil străin,

potrivnic la masa care te înconjoară,

privirea ta sperie și afazia te face mut, incapabil să exprimi fiecare gând, idee, să simți,

să comunici,

astfel obiect de batjocură ești ceară pe care foc n-o modelează, puț pe care apă nu-l umple.

O mână te alină și în leșin două trupuri împletite ca coarde iederei,

părul ei proaspăt, fragrant de tussah, cum să-l meriți?

În cumpănă pe un tas al balanței cum să te însoțești cu un alt suflet și nu-l rănești?..

Inima ta este coadă scorpionului, viziune aiurea, ramă inedită contextului,

un pământ de mijloc plăsmuit de către un pudic vlăstar, soare în umbra limfei sale vitale..

Ambivalența nu-ți îngăduie să lămurești, să schimbi

nici nu-ți permite de a rupe lanțul, de a aduna plasele,

departe-s serile infantile ale iernii la lumina lumânărilor..

De-a lungul aleii duzilor ceasul, ecran rupt, fixează ora 16.15 și un copil mândru sare peste

o băltoacă;

adolescenta, machiaj negru decis îi destăinuie prietenei că vrea să se refacă,

a excedat cu rimel,

fratele celeilalte are douăzeci și opt de ani, dar în opinia ei pare chiar mai tânăr;

metroul aleargă, reptila tunelului,

o stație, universitara urcă și le zâmbește cu tandrețe

la două confidente,

poate păstrând amintirea unei faze deja încheiate ale tinereții.

Luna se sparge și a dimineții topește ultima briză;

Conciliazione, voluntari de Cruce Roșie, miniu, nu, sânge, materie cerebrală,

feciorul își întreabă mama ce-i ăla, un antebraț strivit smuls din umăr,

fragmente de viață, bătrâna se simte rău, sirene, difuzoare, funcționarul înjură,

va întârzia la birou

și în timp ce preotul recită solemn litania sfinților,

pe furiș printre rămășițele abia mascate ale tămâii,

tu ne saluți, fără resentimente.

Articolul BORDERLINE apare prima dată în Editura Mateescu.

Andreea este din Râmnicu Vâlcea. În seara zilei de 30 octombrie a fost în Club Colectiv din București. A scăpat cu viață din incendiul izbucnit în timpul concertului trupei Goodbye to Gravity, însă e foarte grav.

Andreea a suferit arsuri puternice pe jumătate din suprafața corpului, iar căile respiratorii îi sunt grav afectate. Stabilizată cu ajutorul eforturilor medicilor din București, ea a fost transferată în Germania în seara zilei de duminică, 8 noiembrie, la Berufsgenossenschaftliches Universitätsklinikum Bergmannsheil GmbH, Clinica pentru Chirugie Plastică și Răniți cu Arsuri Grave din orașul Bochum.

Andreea are nevoie de sprijinul nostru. Lupta cu arsurile nu este doar extrem de dureroasă, ci și extrem de costisitoare. Facem apel la toți cei care o pot ajuta financiar să contribuie cu orice sumă, oricât de mare sau mică ar fi, în contul IBAN RO18INGB0000999905069419, deschis la ING Bank. Titular de cont este tatăl ei, Coriolan Ștefan.

Hai, Andreea, luptă!

Articolul Apel umanitar: Andreea Ștefan are nevoie de noi apare prima dată în Editura Mateescu.

– Nori de furtună, Marcel ! Ei sunt chiar pe direcţia noastră de zbor.

Totuşi atmosfera nu prezenta nici un simptom de furtună şi avionul glisa liniştit în aer. Numai după ce am depăşit fluviul Don, ne-am dat seama că ceea ce am văzut nu era altceva decât un zid de fum ce se ridica mai sus decât înălţimea noastră de zbor. Ceea ce ne împiedica să vedem mai clar, era o pâclă rară pe care o traversam, dar acum nemaifiind departe, o viziune de apocalips se prezenta în faţa noastră. (…)

– Stalingradul ! îmi strigă Marcel” (pp. 37 – 38).

Am recitit, pentru a scrie acest text, cartea lui Ion Profir pentru a patra sau a cincea oară (prima dată o citisem în 2002). Şi de această dată am simţit aceeaşi notă dramatică în tonul cu care descrie războiul, misiunile, moartea… Despre acest volum am scris în anul 2010 o recenzie în „Observatorul militar” (cred că singura publicată până acum în presa românească la această magistrală lucrare memorialistică), reluată apoi sub forma unui capitol al cărţii mele Aviatori de altădată (2012). Departe de a fi epuizat subiectul, am sentimentul că mai am încă multe de spus despre această lucrare. În tot cazul, cartea lui Profir ar fi meritat mult mai mult. În primul rând, o refacere a traducerii, care prezintă anumite stângăcii. Apoi, cu siguranţă, una sau mai multe reeditări, întrucât eu personal o socotesc una dintre cele mai interesante, mai vii şi mai dramatice scrieri memorialistice privitoare la aviaţia română în anii celui de-al doilea Război Mondial.

O precizie de invidiat în descrierea misiunilor, cartea bazându-se pe un jurnal de front. Un stil personal, clar, precis. Dar uman şi cald. Aşa cum spuneam şi în primul text, trăieşti împreună cu el fiecare misiune de bombardament, pericolele, situţiile-limită, frica – omenească – şi satisfacţia de după. Ţigara aprinsă de pilot, în carlingă, atunci când intrau în nori, la adăpost, sau când treceau linia frontului, când scăpaseră de vânătoarea inamică, după o misiune fructuoasă. Şi luleaua observatorului de alături, expresia liniştită a căpitanului Eugen Teodoru, cel mai bun co-echipier al lui Profir. Pentru a înţelege atmosfera, cititorul trebuie să facă un efort de imaginaţie închipuindu-şi că o singură lovitură de artilerie antiaeriană, dintre sutele sau miile de explozii care le înconjurau bombardierul în aer aproape la fiecare misiune executată, îi putea doborî. Mulţi, foarte mulţi, s-au prăbuşit în flăcări.

„În jurul nostru, tot timpul acelaşi infern. Îmi este imposibil să descriu în toată profunzimea sa aspectul acestui teribil spectacol care domneşte pe albastrul cerului. Din cauză că noi eram a treia patrulă, fumul lăsat de exploziile proiectilelor care au fost trase contra primei şi celei de-a doua patrule se adăugau celui format de proiectilele trase acum contra noastră, aşa că ansamblul a devenit şi mai haotic. Niciodată n-am întâlnit un astfel de baraj. Un pilot german care a zburat pe deasupra Angliei ne-a declarat mai târziu că barajul de la Odessa a fost de două sau de trei ori mai puternic decât cea mai mare reacţie antiaeriană pe care a întâlnit-o pe deasupra Londrei” (p. 26).

Moartea era deci personajul principal, şi de fapt întreaga participare la război este un joc cu moartea. Profir, ca şi toţi ceilalţi care au făcut împreună cu el campaniile Odessa (1941) şi Stalingrad (1942) au avut ocazia să vadă rândurile camarazilor rărite cu fiecare zi care trecea, iar salvarea, supravieţuirea, mai degrabă ca excepţii şi miracole. Toată această încordare dădea adesea naştere la superstiţii ciudate. Ceea ce m-a frapat este această predispoziţie către superstiţii la un om care altfel părea extrem de lucid, stăpân pe sine, excelent pregătit pentru ceea ce făcea şi nu foarte sentimental.

„În această zi, când primul avion a plecat, mă găseam în bordeiul meu. Nu l-am mai văzut. Avionul a fost pilotat de Raicea, acel băiat frumos după care a plâns atâta tânăra rusoaică din Tacinskaia. Da, în această zi nu s-a mai întors la bază şi niciodată n-am mai auzit de soarta acestui echipaj. Cu el şi-a găsit moartea şi camaradul meu de promoţie, căpitanul Antonescu” (p. 88).

Lucrarea pare împărţită în două în mod distinct, dacă am lua drept criteriu… starea de spirit a autorului. La început, optimism în campania Odessei şi în prima parte a campaniei Stalingradului, apoi o stare de apăsare, oboseală, de presentimente legate de moarte şi de accentuare a superstiţiilor, o dată cu dezastrul de la Stalingrad (noiembrie 1942 şi perioada imediat următoare) când începe să se insinueze ideea că războiul era virtual pierdut – totuşi aceste stări neafectându-i calitatea misiunilor, mereu excelente. Intervine desigur şi o anumită epuizare (executa de multe ori misiuni cu avionul izolat, uneori fiind singurul bombardier trimis în misiune din întreg grupul) precum şi numărul crescând de camarazi pierduţi, care nu putea să îl lase indiferent.

„Nu mă apropii prea mult de Don, ci virez la stânga trecând peste râul Cir. Cât puteam să văd cu ochii, cerul albastru, zăpada scânteietoare şi silonată pe ici pe acolo de cărări şi drumuri, norii negri compacţi în depărtare, nimic altceva nu părea să tulbure zborul nostru către est. Un spectacol de toată frumuseţea, dar care-mi mărea şi mai mult neliniştea. Tot timpul aveam impresia că dacă de această dată voi fi atacat, nu voi mai fi în stare să mă apăr. Aveam o stare de spirit cu totul specială pe care nu puteam s-o definesc. Mai mult încă, în aceste ultime zile mi-am adus aminte de Holban, de Nicolau şi de Ştefănescu. În seara care a precedat căderea lui, am fost să-l văd pe Holban. Era un om cu trăsături regulate care dădeau feţei o expresie de mare energie.

– Nu-i aşa că sunt un om frumos ? N-ar fi păcat să mor? îşi spunea el admirându-se într-o oglindă.

Mi-am adus apoi aminte de scena care a avut loc în faţa porţii bordeiului meu, când înainte de a pleca în ultima lui misiune, Nicolau dormea în plin frig, având lângă el pe Gabor, care părea că-i face de santinelă. Şi după aceea Ştefănescu! În momentul când i-am spus să nu mai zboare, n-am avut oare un presentiment că va muri?” (pp. 99 – 100).

*

Reamintesc faptul că, în calitate de pilot al bombardierului greu Heinkel 111, căpitanul aviator Ion Profir făcea echipă cu un observator care stătea în dreapta lui în carlingă şi care executa operaţiunile specifice lansării bombelor; de asemenea, în fuselajul avionului se mai găseau încă trei membri ai echipajului, un radiotelegrafist şi doi mitraliori, toţi trei ocupându-se în cazul în care avionul era atacat de vânătoarea inamică, de manevrarea mitralierelor pentru a se apăra. Teoretic, observatorul era comandantul avionului, încă în cazul lui Profir, dată fiind valoarea sa excepţională, se poate spune că el coordona misiunile. A zburat cu mulţi observatori, însă doi sunt amintiţi mai proeminent în carte: locotenentul Marcel Luca şi căpitanul Eugen Teodoru. Primul a fost rănit într-un bombardament nocturn al aviaţiei sovietice şi evacuat. Celălalt, care era şi şeful laboratorului foto al Grupului 5 Bombardament, este amintit cu multă admiraţie de către Profir, ca cel mai bun observator şi un adevărat prieten. Cu el a făcut o echipă perfectă, executând şi o parte suplimentară a misiunilor lor, aceea de a lua fotografii cu obiectivele bombardate, după lansarea bombelor – lucru extrem de periculos deoarece erau obligaţi să reintre în barajul artileriei antiaeriene a inamicului, riscul de a fi doborâţi dublându-se. Mai târziu, Heinkelul pe care îl pilota în mod obişnuit Profir, în care să găsea Eugen Teodoru şi restul echipajului său (printr-o întâmplare, el în acea zi zburând cu un alt avion) a fost doborât şi s-a prăbuşit în flăcări în teritoriul sovietic.

„(…) Pentru mine era o mare pierdere. Comandorul Iosifescu mi-a spus într-o zi că generalul ne considera ca cel mai bun echipaj din tot Corpul Aerian. După aceea, am pierdut un prieten şi un foarte bun colaborator. Am avut ocazia să zbor cu mai toţi observatorii din grup, dar nici unul nu avea calităţile lui Eugen. Era curajos şi de o precizie fără egal. Pe de altă parte, Corpul Aerian a pierdut pe şeful secţiei labo-foto şi pe unul dintre cei mai abili fotografi aerieni. Am executat cu el cincizeci şi două de misiuni cu treizeci şi două reîntoarceri la inamic. Aceste reîntoarceri, cu toate că au fost cu totul anormale şi contrarii tuturor regulamentelor în vigoare, au exprimat totuşi dorinţa noastră de a ne face în întregime datoria faţă de ţara noastră. Şi aceste reîntoarceri au fost adevărata noastră aventură” (p. 104).

La pericolele de fi fi doborâţi de anitiaeriană sau de vânătoarea bolşevică, se mai adăugau, începând cu luna noiembrie 1942, condiţiile meteorologice infernale. Era practic un timp pe care nu se putea zbura. În mai multe rânduri, din cauza gerului, a viscolului, a cerului total acoperit, toate bombardierele grupului – cu baza, atunci, pe un aerodrom din Rostov – au rămas la sol. Când se reuşea decolarea cu un singur aparat, acela era pilotat constant de Profir, care căuta, în misiuni singuratice, obiective deasupra teritorului sovietic, pe care să le bombardeze, în condiţiile în care ruşii erau în plină ofensivă.

„Către seară, natura s-a dezlănţuit şi mai rău. Toată noaptea s-a auzit urletul lugubru al furtunii şi a doua zi a fost nevoie ca pista să fie degajată şi să se deschidă, în zăpadă, drumuri de acces până la avioane. Vântul sufla şi şuiera luând cu el zăpada şi transformând-o într-un fel de fluviu aerian pe deasupra pământului. Nu se vedea mai departe de vreo treizeci de metri şi termometrul arăta minus patruzeci de grade. Până acum n-am avut un astfel de timp. Au trebuit câteva ore de muncă, numai la un singur avion, ca să poată să-i fie pornite motoarele” (p. 122).

Când, în iunie 1941, România întrase în război contra Sovietelor, prea puţini se îndoiseră de victorie. Din această categorie făcea parte şi autorul cărţii, deşi el ţine să reamintească o afirmaţie premonitorie a unui pilot german, făcută chiar atunci, la aflarea veştii că începuse războiul în răsărit: „Să nu fim noi cei care vor juca dansul cazacilor de la Don ! Ne întindem prea mult !”(p. 8). Războiul era deja virtual pierdut în ianuarie 1943 chiar dacă lupta împotriva sovieticilor va mai continua încă un an şi jumătate. Profir era însă de părere că nimic nu trebuia regretat, întrucât, chiar învinşi, trebuia să luptăm până la capăt.

*

Nu voi intra în mai multe detalii privitoare la ultima parte a războiului, apoi la spectaculoasa lui evadare aeriană din ţară, la sfârşitul lui 1947. Din Turcia ajunge în Franţa, se stabileşte la Paris, unde scrie lucrarea Singur pe cerul Stalingradului, terminată în anul 1951. Apoi încearcă să o publice, fără să reuşească. Aşa cum scrie şi pilotul Sorin Tulea în prefaţa cărţii, Profir trăia într-o cruntă sărăcie, dublată de depresie. Întâmplarea face să am un detaliu suplimentar, care se adaugă la cele scrise de Tulea. După apariţia, în 2012, a cărţii mele Aviatori de altădată, am primit o scrisoare din partea profesorului Djuvara, care îmi prefaţase primele două volume şi îmi cunoaşte stilul şi preocupările istoriografice. Scrisoarea conţine un scurt flash-back referitor la Ion Profir….

„Mulţumesc pentru cartea Aviatori de altădată. (…) Închipuieşte-ţi că l-am cunoscut la Paris pe Profir, care în ambianţa pariziană de indiferenţă faţă de nenorocirea ţării noastre, convins că nimeni nu se va mai interesa de isprăvile lui eroice pe frontul de Est, ajunsese într-o stare vecină cu demenţa. Odată s-a urcat pe un acoperiş în plin centru al Parisului, şi ameninţa să se arunce în gol dacă nu i se împlineşte nu mai ştiu ce dorinţă. Era venită în faţa clădirii o întreagă patrulă de pompieri. Au trebuit ore de negocieri cu el, din partea preşedintelui de atunci al Fundaţiei Carol în exil. Jale!” (Neagu Djuvara, scrisoare personală către Daniel Focşa, 8 iunie 2013).

Am ezitat neştiind dacă fac bine sau nu dând publicităţii acest aspect, trist, despre ultima perioadă a vieţii pilotului. Însă dacă există o vină a cuiva, pentru situaţia în care se găsea, atunci aceasta aparţine în primul rând istoriei, şi în subsidiar celor care nu l-au luat în seamă, la Paris, refuzându-i publicarea unei capodopere, a unei lucrări esenţiale privind istoria noastră aviatică şi militară, cum este lucrarea Singur pe cerul Stalingradului.

Ion Profir s-a sinucis la Paris, în anii ’50, cu amintirile sale de război lăsate în manuscris, neinteresând atunci şi acolo pe nimeni (aduse în România în 1992, ele vor fi publicate abia în 1996). Speranţa, legată de România, pe care o mai avea în 1951, atunci când finaliza manuscrisul, nu s-a adeverit (p. 158): „Rămasă singură în mijlocul furtunii, această ţară unde am lăsat o parte din mine, şi-a continuat misiunea ei. Chiar dacă unii vor, din interese cu totul egoiste, să treacă cu vederea durerile unor ţări din Estul Europei, va veni un timp – într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat – când aceste răni vor fi vindecate”.

Articolul Gânduri despre o carte fără egal: Ion Profir, Singur pe cerul Stalingradului apare prima dată în Editura Mateescu.

Pe data de 3 septembrie 2013, la știrile de la ora 5, la PROTV, am observat o scenă șocantă. În timp ce Cătălin Radu Tănase prezenta în direct unele concluzii ale anchetei IML, în cazul copilului despre care se spune că a fost ucis de cîinii maidanezi, în spatele lui și-au făcut apariția doi indivizi negricioși.

Cel din stânga ecranului, îmbrăcat în ținută sportivă, și-a scos penisul și a început să-l agite în aer! Cătălin nu a văzut asta, pentru că era cu spatele și transmitea. Însă operatorul, cu siguranță, a observat scena! Să fi fost ăsta doar un gest violent și vulgar, specific anumitor persoane demente din cartierele mărginașe sau era cineva care a vrut să-și justifice fapta? Să arate lumii întregi cât e el de bun, un fel de „semnătură”? Poate fi o pistă pentru anchetă! În acel moment nu am putut înregistra imaginea pentru că, la rândul nostru, am fost uluiți de asemenea gest. Însă cei de la știrile PROTV știu despre ce vorbim! Reportajul nu a mai fost reluat și nici postat pe siteul PROTV, în locul lui fiind pus altul, asemănător.

Pe rețelele sociale e un real război de vorbe. Iubitorii de animale se ceartă cu… ceilalți. Mai mulți utilizatori au sesizat că „cei doi părinți nu păreau foarte afectați, de parcă ar fi ascuns ceva, iar mama copilului a avut puterea să dea în perioada imediat următoare mai multe interviuri la diferite televiziuni”.

O altă suspiciune a internauților este legată de faptul că acest copilaș ar fi fost găsit „cu pantalonii în vine”, iar bunica nu a fost, până la ora actuală, pusă sub învinuirea de neglijență. 

Și încă ceva: tot pe rețelele sociale se vorbește că „drumul până la locul unde a fost găsit copilul mort este greu de parcurs și durează cam o oră”. Dacă e adevărat, înseamnă că micuțul a dispărut de lângă bunică un timp destul de îndelungat, vreme în care femeia ar fi putut să acționeze într-un fel. Dar n-a făcut-o.

Există voci care susțin că ar fi vorba de „mascarea unui viol”, cel mai probabil comis de un boschetar, ipoteză susținută și de unii bloggeri. Să ne amintim că anii trecuți, în zona Parcului Tei și în împrejurimi a fost semnalată în repetate rânduri prezența unor pedofili sau suspecți de pedofilie. POLIȚIA trebuie să-și facă datoria.

Nu știm exact ce s-a întâmplat și poate că nu vom afla niciodată. Bietul Ionuț, copil nevinovat, a murit în chinuri, a țipat, s-a zbătut, nimeni nu l-a auzit, nimeni nu l-a ajutat… Bunica lui dă vina pe câini, iar țara s-a rupt în două, mai e puțin și iese lumea în stradă cu topoarele, ura mocnește, se vrea moartea câinilor, iar politicienii își freacă mâinile, acuză și profită de ocazie cu nesimțirea specifică. Oare ce va urma?

Dumnezeu să-l odihnească pe Ionuț!

Articolul Semne de întrebare în cazul copilului ucis de maidanezi apare prima dată în Editura Mateescu.

Industria jocurilor de noroc online a cunoscut o creștere semnificativă în ultimii ani. Unul dintre obiceiurile operatorilor este de a oferi bonusuri de bun venit pentru a atrage noi clienți, depășindu-și concurenții. Hai să vedem care este impactul bonsuurilor de bun venit pe piața jocurilor de noroc online din România.

Bonusuri de bun venit

Bonusurile de bun venit sunt caracteristica distinctivă a cazinourilor online. Structurate de obicei ca o potrivire de depunere inițială, aceste bonusuri casino vin adesea la pachet cu beneficii suplimentare, cum ar fi rotiri gratuite la jocurile de slot populare. Disponibil pentru cazinourile din România, bonusurile de bun venit nu oferă doar beneficii financiare, ci oferă și terenul pentru o experiență de joc captivantă și îmbunătățită.

Această experiență permite jucătorilor să exploreze platforma cu un plus de entuziasm. Pe lângă creșterea fondului inițial al jucătorului, bonusurile de bun venit servesc ca o introducere atrăgătoare la nenumăratele oferte din domeniul cazinourilor online.

Rotiri gratuite

Respectând preferințele jucătorilor români, iubitori de sloturi online , rotiri gratuite sunt un tip de bonus de dorit. Adesea incluse în pachetele de bun venit sau în promoțiile în desfășurare, rotiri gratuite oferă jucătorilor posibilitatea de a învârti rolele anumitor jocuri de slot fără a-și folosi fondurile personale.

Dincolo de entuziasmul oferit de jocul gratuit, rotiri gratuite prezintă jucătorilor gama variată de titluri de sloturi disponibile pe platformă, încurajând explorarea și distracția.

Cum să îndeplinești cerințele de pariere pentru bonusurile de cazinou

Cerințele de pariere sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinești înainte de a putea retrage câștigurile dintr-un bonus. Aceste cerințe specifică de câte ori trebuie să joci suma bonusului înainte de a o putea converti în bani reali.

Pentru a îndeplini aceste cerințe cel mai eficient, utilizează mize mai mici pentru a-ți extinde timpul de joc. Alege jocurile care contribuie cel mai mult la îndeplinirea cerințelor. Urmărește progresul către îndeplinirea cerințelor, multe cazinouri oferă un instrument de urmărire a progresului.

Caută bonusuri cu cerințe mai mici de pariere, care sunt mai ușor de îndeplinit. Unele cazinouri oferă bonusuri fără cerințe, care îți permit să îți păstrezi toate câștigurile.

Concluzie

Peisajul cazinourilor online din România se mândrește cu o gamă bogată de bonusuri și promoții, fiecare selectat cu grijă pentru a satisface preferințele diferiților jucători și stiluri de joc.

Este destul de clar că examinarea ofertelor și bonusurilor cazinoului este un proces foarte important pentru a face alegerea corectă înainte de a te înscrie. Când te-ai familiarizat cu diferitele oferte de pe piață și ești pe deplin conștient de cerințele fiecărei oferte, îți va fi mai ușor să alegi operatorul potrivit pentru tine. Un bonus de bun venit ar trebui să fie un mijloc de a vă face experiența pe o platformă de jocuri și mai plăcută.

Articolul Impactul bonusurilor de bun venit pe piața jocurilor de noroc online din România apare prima dată în Editura Mateescu.