Sigur, asta e un rezumat și e posibil ca unele din detalii să nu fie exacte, dar în principiu, cam asta a fost. Sunt numeroși martori, puteți să-i întrebați și voi. E un text scurt, maximum o oră jumătate de citit. Aveți mai jos niște link-uri, citiți și reveniți să discutăm pe îndelete. Mulțumesc.

Varianta epub

Varianta pdf

patreon.com/eftimie
paypal.me/ovidiueftimie

The post Noaptea Președintelui appeared first on Ovidiu Eftimie.

Si zic, băi, de ce citește lumea așa ceva, serios, adică de ce ia în serios așa ceva ca și cum ar fi o chestie foarte bună? Adică nu mai avem fantasy mișto pe-aici, cum să ajungi atât de jos? Zic, băi, parcă și noi, rumânii făceam fantasy calumea, nu vrăjeala aia tristă, mai un Cimitirul Buna Vestire, mai un Cei 13 și misterul, mai un La țigănci, dă-o dracului de treabă, avem anvergură în domeniu.

Și mă duc mai departe pe filiera asta și dau de fantasy-ul modern românesc. Care, rezumat, ar fi cam așa:

• Ciondăneală medievală în cadru care nu e medieval real, ci doar undeva care arată ca atare. Cu oameni magici și creaturi din mitologiile occidentale, dar și ceva tehnologii anacronice, de rezervă pentru un Deus Ex;
• Vampireală, adică telenovele cu vampiri. Că Bram Stoker dictează în continuare cumva imaginația noastră, că e singurul căruia i-a ieșit, la nivel mondial, o poveste cu noi;
• Eu sunt scriitoarea care imaginează un bărbat bine și perfect care va penetra într-un final eroina cărții mele care este un avatar pentru mine, doar că nu e așa de grasă. Și amândoi avem puteri fantastice, complex mesianic și suflete bune, dar chinuite;
• Reinterpretări de suprafață ale fantasy-urilor bune din literatura noastră. Alea care rețin elemente din fantasy-ul bătrânesc și încearcă să le pimp-uiască un pic, dar fără să iasă prea mult din reguli;

Și modest rău la scriitură, n-are rost să vă explic, mai bine dau un citat edificator:

„Un fulger stingher mi s-a așeszat alb și neprihănit pe pupilă, deschizând lumi”

Zic, bine, hai să vedem ce spun specialiștii, merg mai departe, ajung la revista Fantastica. Norocul meu, ultimul subiect tratat era chiar fantastica românească. O serie de eseuri pe care le-aș califica drept „teze de nota 10”. Pe bune, acești oameni ar lua mereu nota zece în teză. Iată un citat edificator din scrierea unui astfel de exeget:

„Cuvântul „fantastic” vine din cuvântul grecesc phantastikós, trecut apoi în latinescul phantasticus, desemnând inițial „ceea ce nu există în realitate, ceea ce pare ireal, aparent, iluzoriu, lumea fantasmelor”

Pe bune, așa își începe unu articolul. Deja eram pregătit să trag un ditai eseu în care să-i desființez pe toți ăștia, cu furia cu care un pitbull sparge un cățel de pluș până-l face franjuri. După care mi-am adus aminte o chestie.

Ăștia sunt, cum spuneam, oameni care ar obține oricând nota 10 în teză la română. Sunt ăia care în pauza mare stau în clasă să mai învețe un pic din lecție înainte să intre profesoara. Dar eu, și voi, bagabonți și bagaboante care mă citiți, adunați aici în spatele chioșcului din curtea liceului, unii ieșiți la o țigară, alții la o bârfă, nu suntem ăia. Știm ce sunt ăia, ce mama naibii, cum să te cerți cu ei?

Acuma, că tot sunteți aici și avem ceva timp până se sună, veniți un pic mai aproape să vă spun povestea lui nea Silvică. Ăsta era un patron de magazinaș de-ăsta de cartier, știți genul, dar într-o zi, din motive care vă vor fi explicate, a decis să devină un om mai bun. Și-așa l-a cunoscut pe magicianul Andreius, și de-aici o poveste întreagă. Vă invit să o citiți, nu durează mult, maximum o oră jumătate. Dup-aia mai vorbim de fantasy românesc dacă vreți.

Varianta epub / Varianta pdf

patreon.com/eftimie
paypal.me/ovidiueftimie

și, la cererea expresă a numeroși cetățeni, link temporar de Revolut. Scratch that, nu merge, iar ăia de la Revolut au încercat să mă mintă. Ei să fie sănătoși, le-am urat ce trebuie.

P.S. Atenție, aceasta conține și trei expresii vulgare, ca să știți înainte să dați la copii să citească.

The post Minunatul nea Silvică appeared first on Ovidiu Eftimie.

E vorba doar de o relatare a unor evenimente recente dintr-o perspectivă pur personală. Pentru că zilele astea trăim iar o panică irațională, iar un dezastru incredibil și inimaginabil și mie mi se pare că facem tot baletul ăsta penibil pentru că am uitat niște chestii. Am uitat prin ce am trecut și cum ne-am comportat atunci.

Asta e broșurica asta, o aducere aminte. Ca să nu ne mai isterizăm aiurea din orice căcat.

Am trecut peste teorii ale conspirației și alte figuri similare, n-am timp să explic pe fiecare în parte că nu, n-au fost rușii și nu, nu e un experiment CIA și nu, nu președintele a generat această criză ca să-și bage partidul la guvernare. Trebuie să fii tâmpit să crezi așa ceva.

Nu, m-am concentrat pe elementele și datele esențiale din acele momente pe care am ajuns să le denumim acum, cu oarecare drăgălășenie, „Primăvara Vampirilor”.

Bănuiesc că deja cunoașteți procedura, mai jos link-uri.

• varianta epub
• varianta .pdf
• patreon.com/eftimie
• paypal.me/ovidiueftimie

The post Primăvara Vampirilor (epub & PDF) appeared first on Ovidiu Eftimie.

Bonus: un om bun cu timp liber a urcat cărticelele astea și pe Goodreads. Dacă aveți cont pe-acolo, dați niște stele, nu strică. Varianta epub/pdf conține și aftercredits plus mulțumirile de rigoare pentru cei ce-au sprijinit proiectul.

Acuma, ce mai e de știut? Prima, partea cu „Tăblițele de la Sinaia”, aia e relativ reală, în sensul că e o istorie care-i excită foarte mult pe dacopați. Într-adevăr, există aceste tăblițe, istoricii le cunosc drept „falsurile lui Hașdeu”, se află într-un beci la muzeu, pentru că asta sunt muzeele în România, cimitire pentru orice. Puteți citi pe Wikipedia istoria acestor tăblițe, este scrisă de un nebun veritabil, eu am râs de m-am spart când am citit prima oară textul. Recomand cu căldură.

Regele Carol avea, într-adevăr, obiceiul să ofere cadouri ceasuri. Presupun că încerca să ne bată un apropo, nu cred că l-am prins noi ca nație. Respect total pentru tip, dar până la detalii de-astea, „să nu vină el la noi în țară să ne spună ce să facem”.

Arghezi a dispărut, într-adevăr, vreo câțiva ani din țară, a fost în Franța, Italia, Elveția și era și mare gagicar. Mai mare decât Eminescu, că el a și avut succes la femei.

Columna. Băi, Columna e ceva uluitor, este cea mai veche poveste scrisă de om păstrată în forma inițială. Uitați de Homer, Biblii și alte prostii, ălea-s copii după copii, asta e originalul și o poate pricepe oricine. Am avut parte de profesori super-limitați și proști care nu ne-au spus asta, dar gândiți-vă bine, ce spune Arghezi în carte e real. Și ce e mai tare e că cea mai veche poveste din lume spune povestea noastră, nașterea noastră ca popor. Partea tristă e că studii serioase în domeniu au fost făcute prima oară de nemți, un site destul de exhaustiv pe problemă este ținut de un profesor britanic. Noi? Niște copii de plastic la muzeu, lipsite de explicații, majoritatea rumânilor habar n-au ce e pe aia, că la noi muzeele sunt cimitire.

Dacii. Marea jmecherie pe care o folosesc dacopații de fiecare dată când delirează e că nu citează decât vreo câteva surse, hai să zicem 25% din ele. Dacă citești cam toate sursele despre daci obții un tablou mai complex. Nu erau de încredere, nu prea erau viteji ci mai degrabă puși pe bătaie, comportamentul era în general necivilizat iar istoricii care au scris de ei ca niște nobili superbi erau de fapt victima acelei ideologii de tipul „nobilul sălbatic”, care era populară și în Roma antică, pentru că mâncatul de rahat n-a fost inventat de ecologiști recent. Mai mult, ce se evită complet, este prezența regilor daci în imperiul Roman, Galerius e cel mai cunoscut exemplu, istoricul Lactanius scrie despre el inclusiv că a vrut să redenumească imperiul Roman în Imperiul Dacic. Și au mai fost cel puțin vreo cinci regi/împărați romani despre care se spune că ar fi fost daci, ba mai mult, a existat unul care pretindea că era direct urmașul lui Decebal. Războinicii daci erau considerați cool. A, și pentru imbecili, Constantin a recucerit Dacia Traiana, a și primit un nume special pe tema asta, Dacicus Maximus. Podul de la Corabia, făcut de el, încă mai era funcțional 40 de ani mai târziu. Asta doar ca idee, că prostimea și ungurii cred că Dacia a fost sub romani doar vreo 150 de ani.

Regina Elisabeta. Se vorbește prea puțin de ea, că Maria e mai bună la PR. Dar la fapte, Veta o sparge fără probleme. Doar închipuiți-vă că ea s-a căsătorit cu un prinț oarecare șef peste două principate, nici măcar țări. Și a tras cu cârca să transforme ideea asta de două țări într-o idee simplă de o țară, o limbă, o cultură. Plus că cică era și bună la poezii, l-a impresionat și pe Mark Twain.

Ce facem după? Dragilor, eu m-am distrat, sper că și voi. Simt însă că nu am exagerat suficient, cred că putem merge și mai departe. Mi se pare că ce fac acum e previzibil, așa că următoarea o să fie, sper, și mai bizară. Revin imediat.

The post Călătorie spre centrul pământului strămoșesc epub, pdf, Q&A appeared first on Ovidiu Eftimie.

Și până regele n-a părăsit curtea castelului, cu fiecare pas auzindu-se extrem de clar în aerul rece și umed de la Sinaia, nimeni nici măcar n-a respirat.

Regina i-a invitat pe ceilalți în camera de ceai.
-Haideți, serviți un ceai și să încheiem un pic tărășenia asta.
-Desigur Maiestate.
-Maiestate, dacă-mi permiteți, eu aș dori să fiu cât mai depărtat de locul acesta, m-au stresat teribil ultimele zile, a intervenit oarecum obraznic Racoviță.
-Bine domnule, să începem cu dumneata. Vă mulțumim pentru contribuția la expediția noastră, dar n-o să vă jignim cu bani.
-Firește.
-Dar vorbim cu oamenii noștri și o să vă sprijinim să faceți un institut de biospeologie pe-aici, primul dacă se poate. N-o să fie de pe azi pe mâine, dar o facem, în 3 ani aici în România va fi institutul dumitale de speologie.
-Mulțumesc Maiestate, e mai mult decât mă așteptam.
-Știu. Poți să pleci.
-Pot să plec și eu, a încercat Arghezi.
-Nu, dumneata mai stai, că mai avem ceva de vorbit ca între noi, literații.

Racoviță a plecat făcând piruiete și plecăciuni, fiind convins că dacă în 1909 i s-a promis institut în România, în 1912 îl va avea, că el trăise cam mult prin străinatate și avea impresia că așa stau lucrurile.

-Haideți, domnule Arghezi, nu sunteți curios să aflați cine era spionul dac dintre noi?
-Ce spion dac, a comentat surprinsă Hortensia.
-Generalul nostru, Gigi, al nostru, era convins că unul din oamenii din expediția asta e spion dac. La cum s-au potrivit lucrurile, cel mai probabil era spionul lui Gerula, că ceilalți voiau să colaboreze cu noi.
-Și cine-i spionul lui Gerula, a spus Arghezi pe un ton zeflemitor.
-Spionul lui Gerula este doamna Hortensia Papadat-Bengescu, a zis ghiduș regina.
-Maiestate, mă jigniți.
-Ei. Maiestate, da, a dumneata, nu prea. Că dacă aș fi fost ai fi știut dumneata că calitatea mea de regină pot inclusiv să jignesc fără să mi se bată obrazul. Unul din avantajele meseriei.
-Cum să fie spion, e aici de când s-a născut.
-Da și nu, nu prea avem date exacte, ceea ce mi se pare ciudat că doar tatăl dumisale este general de-al nostru. Perioada de după Ivești e confuză, am impresia că la pensionul de fete din București s-a înscris o altă persoană decât fiica generalului. Că din ce știm noi, avem sursele și bârfele noastre, fata aceea s-a născut cu un defect major, care nu-i permite nici măcar să iasă din casă, din conacul acela. E un secret bine păstrat, atâta cât pot să fie păstrate secretele.
-Trăiască arhivele armatei.
-Nu sunt așa bune ca ale bisericii, domnule Arghezi. Despre dumneata știm și ce lapte ai supt de la mama. Nu-l chema pe primul dumitale învățător Nicolae Abramescu?
-Fascinant.
-Când v-ați dat seama? a întrerupt discuția Hortensia.
-Ah, nici nu bănuiam. Mi-a atras atenția când te-a propus generalul. El avea multe calități, dar nu prea pricepea astea cu literele. Era manipulator, corect, dar nu deosebea un sonet de o nuvelă. Cam la fel e și soțul meu, e imun la litere. Când l-a propus pe Arghezi am înțeles, că el era mai bătăuș ca el. Dumneata în schimb, a fost ceva surprinzător și de neînțeles.
-Și eu l-am prostit pe general să mă propună așa din neant.
-Voi dacii continuați să mă subestimați, și pentru numele lui Dumnezeu nu înțeleg de ce. Gândește-te că un om în poziția mea știe cum funcționează o rețea de informatori. Am și eu una, e esențială pentru supraviețuire. Și știu și cum să infectez o rețea de informatori dacă vreau, la fel cum știi și dumneata. Și cum generalul la rândului lui se folosea de o astfel de rețea, cât de greu ca tu să intri pe ea exact cum trebuie, prin familia generalului Bengescu. Un punct aici, o bârfă acolo, apare în rapoarte cine-i fata lui tata care știe limbile străine, literatura, poezia, înțelegi? A durat câțiva ani dar ai ajuns unde trebuie, în preajma familiei regale a României, în acest moment important. Ce faci, cum te simți?
-Dar soțul dumneavoastră mi-a spus… s-a bâlbâit Hortensia.
-Da, ți-a spus fantezia aceea cu orgoliul meu literar. Serios, tu crezi așa ceva? Pot să-mi pun fața pe bani, crezi că am orgolii să îmi apară și pe 500 de cărți? Aia e un, cum zic britanicii, un hobby. Atunci am fost aproape convinsă, după ce ai avut discuția cu soțul meu, că tu ești aia.
-Dar soțul…
-N-ai fost deloc atentă la ce-a zis mai devreme? El e un om singur, cu cine crezi că poate să vorbească chestiuni de nivelul ăsta? Evident că știu târgul pe care ți l-a propus, și când ai renunțat la ideea de scriitoare pentru proiect am înțeles că nu asta vrei, scrisul, creatul. Uită-te la domnul Arghezi, aici pe fotoliu, e aproape o epavă, dar n-a renunțat la cuvântul ăla.
-Știați și de asta, maiestate?
-Evident.
-Dar de ce m-ați luat după voi dacă știați dinainte de plecarea în expediție?
-Din același motiv pentru care ai venit după noi când ne-am întors.
-Misiunea mea era să vă spionez.
-Păi fă-o în continuare!
-Nu așa funcționează spionajul.
-Tot nu vrei să înțelegi? Noi nu vrem să ne batem cu voi. Am tot discutat despre război zilele astea, a punctat și generalul. Suntem prea slabi, am văzut, n-are niciun sens să ne batem cu voi. Ne-ați lichida în câteva ore. Soluția propusă de neamul Duras era cea corectă. Spionează în continuare pentru oamenii lui Gerula, spune-le ce suntem, spune-le că nu vrem să-i omorâm sau să le furăm bogățiile, spune-le că ne putem alia, spune-le că putem contribui și noi cu ceva, spune-le ce facem aici, ce construim. Fii sinceră, fii un spion bun.
-Nu se poate, oamenii nu trebuie să știe, altfel mint.
-Păi suntem patru persoane care știm asta. Noi, Casa Regală, vrem să discutăm. Arghezi n-o să zică nimic. Du-te în România și notează, spionează, spune-le despre noi, arată-le că nu suntem diferiți, putem să colaborăm.
-La ce? Sunteți înapoiați.
-Ca să-i oprim pe dragonii de metal de care fugiți voi!
-Cum? Chiar dumneavoastră ați spus că sunteți slabi.
-Militar? Da, am fost tot timpul. Dar o să facem ce-am făcut la ’56 la ’59, la ’87 sau la Paris în ’80.
-CE?
-O să facem, și voi cunoașteți mai bine cuvântul acesta, că sunteți de-aici, o să facem un șmen.

Pe treptele castelului Regina Elisabeta urmărea cum Arghezi se pregătea să se urce în automobil și să plece spre București.
-Domnule Arghezi, încotro?
-Fac o escală la București, un tur de Europă să-mi adun catrafusele și mă reapuc de scris. Aparent asta-mi place, să potrivesc cuvinte.
-Atunci, un singur sfat. Ion e un nume de țăran, ia și dumneata unul mai de domn. Tudor, ca dinastia aia britanică.
-Mulțumesc Maiestate, o să iau în considerare propunerea dumneavoastră.
-Păi gândește-te bine, ai văzut că metode de persuasiune avem.

Tudor Arghezi a făcut o plecăciune ușoară și s-a suit în automobil. Acesta a demarat ușor, să nu stârnească praful și a dispărut printre copaci. Regina Elisabeta a tras aer adânc în piept și a oftat mulțumită. Pentru că deși istoria ulterioară o va pupa mult mai mult în cur pe regina Maria, în realitate și soția lui Carol a fost o regină bună, poate mult mai bună. A înființat spitale și filantropii, să învețe și lumea pe-aici de acest joc social, a colecționat artă și cultură tradițională și umbla câteodată îmbrăcată în haine de-alea să le promoveze. Elisabeta a sprjinit numeroși artiști români în drumul spre universalitate. Cu unii a fost ușor, mai niște bani, mai o sală de concerte, mai o traducere internațională a lui Eminescu deși poetul nu prea suporta monarhia. Iar în cazul lui Tudor Arghezi, că era mai încăpățânat, a trebuit s-o facă prin metoda descrisă mai de sus.

A fost o lună bună pentru Regina Elisabeta a României.

(Alte capitole)

The post Călătorie spre centrul pământului strămoșesc (XV) appeared first on Ovidiu Eftimie.

Partea bună e că trăsurile electrice circulau cam cu aceeași viteză maximă și n-ar fi reușit să-i ajungă niciodată, dacă nu mergeau pe bâjbâite, după intuițiile lui Racoviță.
-Profesore, ne mișcăm și noi mai coerent pe-aici? Că am impresia că ne învârtim în cerc și ăștia ne cam ajung.
-Generale, dacă tu crezi că te descurci mai bine în teritoriu inamic cu experința ta, te rog, treci aici și explică-ne pe unde să mergem.
-N-am cum, busola nu-mi merge de când am intrat în munte.
-Atunci taci din gură și mai împușcă dintre ei, parcă la asta te pricepi.

Generalul și-a verificat Coltul și a oftat dezamăgit. Mai avea trei gloanțe.
-Cum stai?, l-a întrebat pe Arghezi.
-Mai am vreo două boabe, a confirmat și acesta sărăcia.
-Neplăcut moment. Am impresia că n-o să ne fie ușor în următoarea oră.
-Ei, generale, parcă erai mai optimist mai devreme. Nu ziceai tu că ne salvezi pe toți, că asta e datoria ta? Uite, ai ocazia s-o faci.
-Și cum îți închipui că aș putea face asta?
-Nu știu, tu ești strategul militar. Dar, pe timp, că tot stai cu ceasul ăla agățat de tine ca de icoane, cât mai avem până la ieșire?
-La dus am făcut trei ore. Am mers cam o oră în direcția care trebuie, presupunând că profesorul ne-a dus unde trebuie.
-Bre, nu mai cârâiți acolo în spate!
-Iertare domnule Racoviță, calculam niște lucruri. Așadar, mai avem două ore, ăștia sunt imediat lângă noi. Ar trebui să facem ceva, o diversiune, să-i mai întârziem un pic.
-Corect, ar trebui. De fapt, matale ar trebui să faci o diversiune, cum ai zis, ești foarte bun la bătaie.
-He he he, ce faci poetule, încerci să mă omori?
-Ei, să nu exagerăm. Nu te-aș vrea mort chiar acum, că trebuie să scăpăm de-aici. Dar, da, n-am uitat promisiunea aia.

Generalul tăcu și începu să-și mestece barba nervos. Arghezi însă, continua să trăncănească.
-Nu te-ai întrebat niciodată de ce a dispărut statuia lui Traian de pe Columnă?
-Au furat-o, dracu știe. A fost un papă care se credea mai deștept și l-a pus pe sfântu Petru acolo.
-Da, au înlocuit un personaj istoric, real, cu unul imaginar. Că sfântu Petre e mai mult o metaforă decât un om real. Și ăla are altă problemă, că nu e prietenul lui Iisus, altă poveste.
-Ce vorbești tu acolo?
-Păi în Evanghelia după Matei Iisus îi zice „ce vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri”. Ori ăsta pe pământ s-a prefăcut că nu știe cine-i Iisus când l-au arestat, așa că atunci când a ajuns în Rai și Iisus s-a prefăcut că nu-l cunoaște. Poate de-aia l-au și pus sus pe Columnă, poate-l vede Iisus și își aduce aminte de el.
-Bine, bine, dar de ce l-au dat jos pe Traian?
-Păi tocmai de-asta, că era un om real. Un erou între noi. Știi ce neplăcut e să ai un erou real în preajma ta?
-Ce zici, poetule, pe-asta n-am mai auzit-o.
-Ba ai auzit-o de sute de ori, parcă v-au predat istoria antică la școala militară. Niciun erou nu stă printre oameni, că prin ăia ciudă pe el. Nu suporți să fie cineva atât de bun lângă tine, îți aduce aminte tot timpul de cât de nevolnic ești tu. Iisus e cel mai bun exemplu, îți dai seama cât i-a enervat pe ăia doar că a zis niște lucruri și era foarte bun la toate? Ai tras o viață întreagă de năvod ca pescar, ai înfruntat pericole, ai cicatricile care s-o dovedească și vine fiul tâmplarului călcând pe apă să te scoată de-acolo. Umilitor!
-Nu e adevărat, lumea admiră eroii.
-Doar dacă sunt morți. Și dacă nu-s prin preajmă. Cezar a fost interesant și iubit de popor, dar când a stat prea mult la Roma a fost lichidat. Marcus Aurelius, poate cel mai deștept dintre toți, abia de a călcat pe-acolo. El scria meditațiile de pe câmpuri de luptă. Stai prea mult printre civili, te omoară ăia.
-Spui prostii.
-Da, și încă nu am vorbit de Agamemnon, nu, numele tău de general-erou. Ții minte cum a murit ăla?
-L-a asasinat amantul nevestii.
-După ce a cucerit Troia. Erou, a scris lumea de el, una din primele scrieri. Erou acolo, mort acasă. De-aia l-au dat jos pe Traian, că nu-l mai suporta lumea de cât de bun era.
-E și asta o idee. Cred că ar trebui să cobor și eu acum, că am una și mai bună. Maiestate, rogu-vă, opriți un pic trăsura.

Regina s-a întors uimită.
-N-avem timp, generale.
-Nu, nu, voi mergeți mai departe, eu rămân aici. Cred că vă pot da o oră avans.
-Generale, nu se pune problema, nu rămâne nimeni în urmă.
-Dacă nu-i țin un pic în spate nu scapă nimeni.
-Nu! Îți interzic. Ca regină îți ordon să încetezi cu această idee.
-Maiestate, cu tot respectul, ca militar, soțul dumneavoastră e cel care-mi poate ordona, că el e șeful armatei. Și el m-a ordonat să vă aduc înapoi nevătămată. Nu neapărat și pe mine. Hortensia, oprește drăcovenia!

Hortensia Papadat-Bengescu privi nehotărâtă la regină, la general și apoi din nou la regină.
-Dacă te întrebi pe cine să asculți, răspunsul e simplu. Maiestatea sa e suveranul țării, eu sunt ăla care mai are trei gloanțe în pistol.

Trăsura s-a oprit și generalul a sărit vioi și vesel jos.
-Generale, te rog ca prieten, răzgândește-te!
-Maiestate, ca prieten, înțelegeți că trebuie să fac asta. E singura soluție.

I-a făcut cu ochiul lui Arghezi.
-N-a fost poetule asta, oricum o făceam, nu poți s-o pui la palmares.
-Crezi că asta a fost?
-Nu?
-Iar gândești ca un militar. Eu gândesc ca un literat. Te-am omorât deja, mi-am propus să nu scriu nimic despre tine, niciodată. Nimeni nu va ști că ai existat.
-Mă mai știe lumea pe ici pe colo.
-Ha, te bazezi prea mult pe memoria lumii. Lumea uită imediat, peste o generație vei fi doar un mit, o poveste pentru copii. Eu nu-s Apollodorul tău, n-o să-ți fac vreo columnă. Profesorul nu se ocupă de de-astea, pe Hortensia n-o s-o citească nimeni, că știm nivelul ei, iar maiestatea sa nu va putea povesti asta fără să dea niște detalii care ar pune în pericol întreaga țară. Și n-ai vrea asta, generale.
-Maestre, jos căciula, ai întors-o bine. Mai ai mult de trăit, sper, și vei vedea binele pe care ți l-am făcut. Poate te răzgândești.
-Tu nu te răzgândești acum, e o prostie ce propui!

Generalul a zâmbit și și-a scos ceasul din buzunar, admirând inscripția de pe capac.
-Știi ce scrie aici?
-Nu e cale ușoară de la pământ la stele?
-Exact. Și știi de ce? Dacă era ușor, o făcea toată lumea.

Hortensia Papadat Bengescu s-a apropiat încetișor și l-a luat de mână pe general.
-Opta ardua pennis astra sequi.
-Ce înseamnă asta, a întrebat Agamemnon care tot nu se obosise să învețe latina.
-Ai aripile întinse și vrei să zbori spre stele.
-Ha! Hortensia, frumoasă domniță, să-i aduci aminte reginei când ajungeți sus să-ți povestească ceva. Eu m-am prins de mult, Maiestatea Sa știe, ăștia încă nu, dar nu contează. A, și nu știi totul despre mine, a zâmbit în continuare generalul și și-a atins ochiul de sticlă cu pumnalul.

Dar de data aceasta a înfipt pumnalul în ochi și și l-a scos cu totul. Apoi a tăiat ochiul în două semisfere și a scos de-acolo o bombonică.
-Cum spuneam, vă pot oferi o oră avans. Spațiul în tunelurile astea e mic, pot să-i rezolv.

Arghezi s-a uitat pentru prima oară cu simpatie la general. Aproape că-i părea rău că rămâne în urmă. S-a uitat cu simpatie la omul care stătea drept și optimist cu o bomboană în mână, scoasă din ochiul său de sticlă. I-a pus mâna pe umăr fără să se gândească, cu prietenie.
-Semper vincit, generale Agamemnon Giurăscu-Buzău. Semper vincit!
-Știi ceva, Ioane? Poți să-mi zici Gigi.

Și generalul Agamemnon le-a făcut cu mâna celor din trăsură, a înghițit pastila și a zâmbit pentru ultima dată. Venele au început să i se umfle pe gât, ochii i s-au aprins și un fel de lumină difuză a început să-i izvorască din piept. Încetul cu încetul generalul a devenit tot mai luminos, apoi s-a întors cu spatele și a început să fugă spre dacii care-i urmăreau prin tunel.

Cronicile dacice nu dau foarte multe detalii despre confruntarea între războinici și general. Din arhivele păstrate avem câteva informații sumare. Aparent Agamemnon a apărut ca o flacără în fața dacilor și a salutat cu „Ce faceți, micuților, primiți cu Imperiul Roman?”, după care a urlat „Kiaaaiii!” și s-a năpustit asupra lor. Lupta este descrisă cel mai bine de poetul dac Dicomes (1879-1944), care a scris celebrul vers „Și vreme de un ceas ne-a bătut moldoveanul ăla de ne-a făcut mucii hățuri”. Cronicile mai menționează că „moldoveanul” a fost capturat în cele din urmă și depus într-un câmp de stază sub Zurobara, pentru studii ulterioare, dar asta e altă poveste.

Cei rămași s-au urnit cu greu, marcați de dispariția omului care părea că tot timpul știe ce are de făcut. În tot restul drumului liniștea a fost spartă doar de ecourile urletelor dacilor din tuneluri, semn că Agamemnon făcea ceea ce promisese că va face.

Mai erau câțiva zeci de metri până la intrarea în Kogaionon când regina a făcut semn să oprească trăsura.
-Ce se întâmplă?
-Războinici. Sunt câțiva care păzesc poarta. S-a terminat.

Racoviță s-a hobat în semi-întuneric.
-Ah, e în regulă, sunt de-ai noștri.
-Ce înseamnă „de-ai noștri”?
-E Gențiana și ceva oameni de-ai lui Duras. Sper că sunt de-ai lui, cel puțin.

Într-adevăr, la poartă era Gențiana Duras cu câțiva oameni fideli clanului.
-Nu plecați, unde plecați?
Arghezi a simțit nevoia să preia inițiativa, acum că generalul dispăruse.
-Doamnă, tot respectul, dar aici nu e de stat. Regele dumneavoastră vrea să ne omoare.
-Regele poate fi înduplecat! Și nu va mai conta odată ce vom pleca cu toții la Bendis.
-Ce-i aia?
-Plecăm spre Lună! Acesta a fost planul. Acolo ne vom putea ascunde mai bine în caz de invazie, barbarii din stele vor Pământul. Pe Lună vom putea să construim dave și mai ascunse, și vom avea un loc în apropiere de unde să pregătim o contra-ofensivă, vom putea desfășura misiuni în lumea lor.
-Doamnă, durează trei săptămâni să ajungi în America, ce tot spui acolo!?
-Cu tehnologia voastră primitivă, da! Cu ce avem noi, două zile! Am avut mii de ani să extragem tot ce se putea din dragonul de fier. Luna ne-a fost prieten și paznic întotdeauna, ea este mama lupilor, lupii ne-au avertizat primii de invazie. De-aia am și vrut să vină regele, vă luam pe toți cu noi. Tatăl meu încă are o navetă, avem loc pentru tot clanul și musafiri.
-Tatăl dumitale va fi mort în curând.
-E un om puternic și are destulă susținere. A scăpat de tentativa asta de asasinat, în curând va fi noul rege. Are și el un plan, zilele lui Gerula sunt numărate.

Regina Elisabeta a României a coborât calm din trăsură și și-a arătat intenția de a pleca spre ieșire.
-Îmi pare rău, doamnă, dar noi nu suntem ăia care să fugim de pe pământul strămoșesc. Pământul strămoșesc se apără, că el ne-a dat viață și hrană, și Dumnezeul ni l-a dat în stăpânire. Nu putem să renunțăm la cadoul ăsta, e singurul pe care l-am primit de la Dumnezeu.
-Maiestate, vorbiți discuții, domnia voastră nici măcar nu v-ați născut în România. Strămoșii dumneavoastră sunt în Germania, a comentat tăios Gențiana.
-Strămoșii mei, da. Dar urmașii mei vor avea strămoșii aici, în țara asta pe care-o facem.

Femeia dacă s-a uitat, ca ultimă speranță, spre Racoviță.
-Emil, tu înțelegi miza, da?
-Înțeleg, iubito, dar regina are dreptate. Nu putem fugi cu voi. Voi fugiți de mii de ani, nu asta e soluția, sper că vezi și tu. Nu ne ascundem în peșteri.
-Ești tot timpul adânc în peșteri, tu ar trebui să înțelegi cel mai bine.
-Da, dar eu mă duc acolo să descopăr viață. Și-am descoperit-o, de multe ori. Aici e prima oară când am descoperit și frică. Asta nu place niciunuia dintre noi.

(alte capitole)

The post Călătorie spre centrul pământului strămoșesc (XIV) appeared first on Ovidiu Eftimie.

-De ce ai venit, Adeen, de ce? Povestea noastră trebuia să se termine.
-Nu te-ai uitat odată îmapoi.
-Ți-aș fi făcut un semn, după plecare, dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?
-Voiam să pleci, voiam și să rămâi, a horcăit Adeen și a scuipat sânge.
-Am ascultat de gândul cel dintâi.
-Nu te oprise gândul fără glas?
-De ce-am plecat? de ce-aș mai fi rămas?
-Că te iubeam.
-Dar tatăl tău mă voia mort.
-I-aș fi schimbat inima.
-Inima lui e de piatră, a ta abia mai bate.
-Ara Ghezi, qalbi, vânt al deșertului, sărută-mă.

Și Arghezi s-a aplecat și-a sărutat-o, primind ultima ei suflare.

O trăsese într-o încăpere laterală ce dădea din sala centrală și-acum plângea încetișor. În vaietul de bătălie de-afară nu-l auzea pe generalul Agamemnon care-i urla la ureche:
-Ioaneee, Ioaneeee!
-Lasă-mă…
-Ioane, hai să ne cărăm rapid și să le luăm și pe femei că ne omoară ăștia. Parcă planul era să evadăm, nu-i așa?
-Duceți-vă voi. Eu o să mai stau un pic.
-Mai stai un pic, mori. Și nu ăsta era scopul. Scopul era să facem o diversiune, să scăpăm noi. Asta a fost planul de la început, ai fost acolo când l-am discutat!
-Ce?
-Ioane, ai văzut armele ăstora? Ne nimiceau și dacă erau 30 de inși. Factorul surpriză cu eu ninja funcționează o singură dată. Trebuia o diversiune, femeia și războinicii ei urmau să moară, credeam că știai asta.
-Ești nebun? Ai trimis-o pe femeia asta la moarte intenționat?! Criminalule!
-Uiți că eu sunt general de armată! Activ. Ce omor în numele țării nu e crimă, dacă faci parte din ea, înțelegi?
-Ești bolnav la cap.
-Dimpotrivă, sunt extrem de lucid. Din punctul meu de vedere regina e importantă pentru țară, că nu e doar femeia lui Carol, ea e și șefa mai multor grupuri și organizații care fac țara asta să funcționeze, societățile alea filantropice, preocupările ei cu tradițiile și porturile, mecenatul literar, are pile, relații, lucruri de-astea, e importantă. Nu poate să dispară așa brusc, își pune lumea întrebări, e semn de slăbiciune.
-Ai sacrificat sute de pioni pentru o regină.
-Nu-s pionii mei. Și-n plus, trebuie să vă scot și pe voi de aici. Că sunteți români, și eu am jurat să apăr pe ăștia ca voi, românii, și trebuie să vă apăr, înțelegi?
-Ești incredibil de prost!
-Nu, tu nu vrei să înțelegi. Eu chiar cred în lucrurile astea. Știi de ce? Că au funcționat! A fost o meserie frumoasă, am avut multe satisfacții ca militar. Am văzut locuri la care tu nu visezi, frumuseți incredibile și irepetabile și orori care te-ar face să vomiți sânge. Și știi de ce? Pentru că am crezut în asta și am luat-o în serios, când regele mi-a oferit talismanul de seriozitate viața mea s-a schimbat. Nu a fost aventură în care să nu fi câștigat ceva.

Și generalul și-a atins cu un pumnal ochiul de sticlă, făcând un clinchet și rânjind satisfăcut. Arghezi oftă epuizat.

-Te felicit, generale, ești cel mai bun. Acum, că mi-ai distrus și viața mea, m-ai răpit din Africa, mi-ai omorât iubita, lasă-mă să mor, sau omoară-mă, dar taci te rog din gură că nu mai suport.
-Dar de ce să mori, nu mai ai pe femeia aia din Paris cu copilul tău?
-Aia nu vrea să aibă de-a face cu mine, de ce crezi că a fugit acolo cu copilul? Mă vede ca un monstru dement, a fugit de mine, că trăia cu spaimă lângă mine. Îi mâncam zilele. Ce crezi că căutam în Africa? Exploram monstrul ăla dement, voiam să văd cât de animal pot să fiu, cât de nenorocit, bandit și tâlhar pot să fiu, cât de josnic!
-Deci tu te duci în Africa să omori berberi că s-a uitat urât o femeie la tine și eu sunt ăla nebun?
-Nu înțelegi! Adeen a fost cea care m-a salvat, era un pansament pentru mine.
-Păi era doar un pansament. Ar fi fugit și ea după câteva luni cu tine, sau poate ani. Tu tot monstru erai și când ai dat de ea, n-ai schimbat nimic, n-avea cum să meargă.
-Nu trebuia să moară.
-Dacă nu erai un monstru nenorocit și egoist, nu murea. Dar tu explorai cât de josnic poți fi în Africa. Ei, uite, atât de josnic.
-Omoară-mă, generale, și încetează cu astea!

Generalul a zâmbit, a supt zgomotos un obraz și-a raspuns scurt:
-Nu.
-De ce? Sunt îngrozitor și n-a mai rămas nimic din mine, trebuie să mor.
-Ba, a mai rămas ceva. Ți-a mai rămas cuvântul ăla pe care mi l-ai dat.
-Ăla nu valorează nimic!
-Acum tu vorbești prostii. Cuvântul ăla te-a adus în inima Carpaților într-o rețea de orașe subterane secrete locuite de daci extrem de avansați tehnologic. Mai știi pe cineva care să fi reușit asta doar cu o promisiune, câteva cuvinte?
-Dar am pierdut atât de mult!
-Pentru rezultate mărețe, sacrificii mărețe. Roma a renăscut și mai puternică din propria cenușă. Spiritele puternice se călesc în focul cel mai aprins. Mai am citate de-astea până leșini, că a trebuit să le învăț la Academia Militară și mă asculta, Carol, știi cum e să te asculte regele țării la teme?
-Nu mi-a rămas nimic!
-Ba da, ți-a rămas cuvântul, și am stabilit că ăla e important și extrem de puternic. Genul ăsta de cadou mi l-a făcut și mie regele, când eram puștan. Fiind copil a fost mai ușor să mă modelez. Tu, om în toată firea, a fost mai greu, a trebuit să o facem prin traumă.
-Și ce fac acum?
-Te reconstruiești având cuvântul ca scop principal. Te ocupi de cuvinte, aparent îți plac, e sportul tău preferat, jonglezi cu ele, spui povești, auzi muzica lor, ești bun. Și-acum trebuie să scrii povestea cu ce s-a întâmplat aici, sincer, gândește-te bine de tot, caută în sufletul tău: știi pe cineva mai bun decât tine care poate s-o scrie?

Arghezi s-a ridicat în picioare învins, plin de lehamite.
-Fie… Să mergem.
-Și, cine știe, poate într-o zi o să fii atât de bun la cuvinte că o să câștigi un premiu literar sau ceva.

Poetul s-a uitat amplu în jur, pe câmpul de luptă, unde ultime pâlcuri de viteji mureau glorios, sub lupa din cer care înfățișa mii de dragoni negri de tablă venind amenințător spre Pământ și a rânjit disprețuitor.
-Zici? Cam mult.
-Cam mult? Scuze, am exagerat și eu.

S-au pus la pământ și au pornit târâș spre o altă gaură în stâncă, unde se ascundeau Racoviță, regina și Hortensia Papadat-Bengescu.

-Apopo, ce mă tot iei pe mine, Hortensia nu poate să scrie ea povestea?
-Băi, serios, ai citit ce scrie femeia aia?
-Am citit, e simpăticuț, curge un pic.
-Dar nu aude.
-N-aude.
-N-are ritm în treaba asta, e prea chițibușară.
-Lucrează mult la frază.
-Se simte transpirația…
-Se simte munca, e nasol, nu vrei să vezi așa ceva.
-Trebuie să pară ușor, nu-i așa?
-Trebuie. Trebuie să pară că și tu ai putea scrie treaba aia, că atunci e a ta, ți-o asumi și-ți place. Vezi la Eminescu ce simple par alea ale lui.
-Uite de-aia te frec la cap pe tine, poetule.

Au mai mers vreo câțiva metri și Arghezi a vorbit din nou.
-Și încă ceva, generale, nu știu dacă ți-am spus, dar acuma nu suntem iar prieteni. Cu prima ocazie o să te omor.
-Ar fi păcat să nu încerci. Dar te asigur că sunt mult mai pregătit ca tine la orice fel de luptă corp la corp sau cu arme.
-Poate cu armele tale. Dar nu m-ai bătut matale la cap cu cât de puternic e cuvântul? Cu ăla o să te omor.
-Ha! Atunci o să vezi ce frumos e când folosești puterea asta a ta imensă pentru rău. Îți garantez că n-o să-ți placă.
-Dimpotrivă, va fi o plăcere deosebită, te asigur. O să savurez momentul.

Până să ajungă la ceilalți generalul a trebuit să mai lichideze doi războinici daci pe parcurs, folosindu-se doar de un revolver, în timp ce Arghezi stătea degeaba, lipsit de inițiativă. Regina era un pic impacientată.

-Generale, mai durează?
-Maiestate, după ceasul meu, zece minute am zis, zece minute am făcut. Trebuia să-l recuperăm și pe poet.
-Bun, și-acum, care-i planul?
-Eu zic să fugim de-aici rapid, și să folosim o trăsură de-aia electrică de-a lor.
-Știi s-o faci să meargă?
-Maiestate, spuneați că ați văzut de-asta electrică la Berlin. Ne bazăm pe domnia ta.
-Profesorul Racoviță se pricepe la peșteri, de-aia l-am și luat cu noi. Ne arată el drumul.

S-au adunat și au plecat, din nou, de-a bușilea spre una din căruțele electrice ce zăceau la intrarea în sală. S-au cățărat rapid într-una și au început să se uite la ea pe toate părțile.
-Asta merge singură, n-avem cum s-o mânuim.
-Termină generale, astea electrice sunt mașini foarte simple. Trebuie să fie niște sârme pe-acolo, le cuplezi și pornește.
-Și direcția?
-Tot cu sârme!

Generalul a tras vreo două ture de mașină până a descoperi un panou, aflat în față, pe care l-a deschis cu cuțitul. Înăuntru, așa cum promisese regina, sârme.
-Și-acum?

Hortensia izbucni nervos.
-Doamne, ce mocăit ești, generale, dă-te la o parte, a strigat femeia și s-a băgat cu nasul în cutie și a început să tragă sârme la întâmplare și să le lege una de alta. Mașinăria începu să se hâțâne, ba înainte, ba înapoi, roțile se rotiră toate, inclusiv cele din spate. În câteva minute Hortensia a descoperit cum să manevreze trăsura.
-Toată lumea sus, hai să mergem.
-Profesore, prinse glas Arghezi odată ce s-a văzut în mașinărie, sper că știi să navighezi prin peșteri, e o întreagă știință la mijloc.
-Băiete, eu am inventat știința asta. Cred că o să mă descurc.

Și fără nici un zgomot au demarat rapid înspre întuneric.

(alte capitole)

The post Călătorie spre centrul pământului strămoșesc (XIII) appeared first on Ovidiu Eftimie.

Gerula al XII-lea, regele dacilor, președintele Academiei de Științe, șeful Sfatului Înțelepților, își termină rugăciunea și ceru să îi fie aduși prizonierii în sala mare a Academiei de Științe, aflată sub observator. Încăperea era imensă și nu-i puteai vedea capetele, iar tavanul nu era opac, ci cumva transparent, difuz, prin el se vedea luna la care tocmai se închinase. Pești se vedeau mișcându-se prin tavan, ca niște păsări bizare.

I-au fost aduși, destul de vineți și înfrigurați prizonierii. A dat ordinul pentru aranjarea sulițelor, câte un snop pentru fiecare trădător. Diverși slujitori se agitau în stânga și-n dreapta să-i îndeplinească dorințele, așa cum se face într-o monarhie serioasă.

-Ah, trădători, clanul lui Rhemaxos Duras și complicii săi supraterani. Bravo, Rhemaxos, tu ești Bastosul nostru, în nemernicia ta, ca un câine turbat, ai mușcat mâna care te-a hrănit, marele regat dac. Ai arătat romanilor calea spre Sarmisegetuza Ultima.
-Ba, s-avem iertare, eu i-am dus la mine la Dudava. Maiestatea voastră i-ați adus aici.
-Liniște! Cutezi a vorbi în templul sfânt al lui Deceneu!? Sângele tău și al neamului tău nu e suficient să spele rușinea aruncată de tine asupra nobilului popor dac.
-Ăăăă, maiestate, hrmm hrmm, mă scuzați, strigă Arghezi. Noi, ăștia, urmașii Romei, nu am venit aici la trădare, așa că dacă ne scuzați, am dori să plecăm, să vă rezolvați treburile în liniște.
-Îndrăznești să vorbești direct cu mine, piticule, cu Regele Dacilor!?
-Fără supărare, maiestate, în ultima lună am văzut cel puțin trei regi. După un timp te obișnuiești cu ei.
-Obrăznicie romană!
-Da, și-acum ce-o să-i faci, îl omori? comentă și Agamemnon Giurăscu-Buzău.
-Blasfemie! Adresează-te cum se cuvine, stârpitură, sări cu gura un om din preajma regelui dac.
-Da, iertare, eu nu-s ca poetul ăsta, eu știu doar un singur rege până acum, și ăla nu e ăsta, insistă generalul.

Regele pufni zâmbind.
-Vezi, Duras, vezi ce ai adus în sânul nostru? Acești golani aroganți, nu s-au schimbat deloc în ultimii 2000 de ani. Păi n-avea dreptate Burebista să încerce să-i ardă? Sau Decebal?
-Hmm, hrmmm, eu nu prea cunosc foarte bine istoria acestor locuri, nu-s de pe aici. Să înțeleg că voi între voi vă purtați o pică de acu’ 2000 de ani? interveni regina României.
-Pfff, doamnă, romanii n-au fost niciodată decât niște sudiști barbari care ne-au încurcat în misiunea noastră mult mai importantă pentru umanitate decât circurile lor.
-Știu, mi s-a spus, foarte nobil.

Arghezi se uită nedumerit.
-Am impresia că voi vorbiți despre ceva ce noi nu știm. Ce mare brânză au făcut lașii ăștia de daci?
-Nimic nu știe piticul, nu-i așa?
-N-am apucat să discutăm, soldații și spionii dumneavoastră ne-au întrerupt.
-Să discutăm ce?
-De ce fugeau dacii și ce fac aici. Aparent, nu de romani.
-Hai nu mă înebuni. Deci nu vă pasă de romani, nu? Sau români, întrebă apăsat generalul Agamemnon Giurăscu-Buzău.
-Nu, a zâmbit superior regele Gerula al XII-lea.
-Aoleu! Păcatele mele, râse la fel de superior Giurăscu-Buzău. Păi și ce facem cu Galerius, domnule?
-Ce Galerius?
-Păi nu era el unul de-al voștri? N-a fost el împărat, nu s-a bătut cu perșii? N-a luat Armenia înapoi de la el? N-a fost el ăla care prigonea într-o veselie creștinii?
-A fost un mutant, nu avea permisiunea noastră!
-Aoleu! De-aia voia să redenumească imperiul roman în imperiul Dacic, nu? A murit la 61 de ani, nu e ca și cum v-ați opus serios lui. N-aveați radio de-ăsta deștept pe vremea aia, sau ce?
-Asta-i propaganda creștină a lui Lactanius!
-Mvai! Dar Regalianus care pretindea că e urmaș direct de-al lui Decebal? Dar Aureolus, Claudius al doilea, Quintilius, Probus, Maximian, cam mulți pretendenți daci la tronul Romei pentru un popor căruia nu-i pasă.
-Aceia nu erau de-ai noștri. Războinici din populația rămasă la suprafață.
-Oooo, dar să nu uităm pe cel mai important, poate, domnul împărat Aurel, cel care s-a retras de-aici. Parcă și el era născut în zonă, în Dacia, nu?
-La suprafață!
-Și convenabil a aranjat, cu toate că se pricepea cu cuceriri, vezi Palmyra, să se retragă imperiul de-aici. Avantaj voi, cărora nu vă pasă. Câți daci au rămas la suprafață dacă Traian a luat 500.000 de sclavi? Câți daci erați pe planetă de au rămas atât de mulți!?
-Piticule, nu înțelegi nimic, imperiul vostru de căcat nu e problema noastră. Tot ce doream e să fim lăsați în pace, că avem războaie mai mari de dus.
-Ha, cu cine? Cu băutura?
-Generale, interveni regina. Lasă-l.
-Maiestate, discutăm pe chestiuni pe care nu le stăpânesc în totalitate. Din ce știu eu, ăștia au fost niște manțogari tot timpul, am învățat istoria imperiului roman la școala militară. Mi se pare penibil să ne omoare oamenii peșterilor, zău!
-Generale, mai ții minte când s-a apucat poetul nostru Ion Arghezi să vorbească de marțieni și alte creaturi din spațiul cosmic?
-Da, era prăjit.
-Ei bine, nu e chiar așa. Dacii au dus un război mult mai important, mai exact au pierdut un război mult mai important.
-Ce?
-Piticule, nu înțelegi nimic, că gândești ca un pitic, comentă sentențios regele. Lumea asta nu e singură, e face parte dintr-o sumedenie de luni agățate pe cer, puse ca și lumea noastră de Sabazios, marele călăreț. Și la fel ca voi, romanii, și ei tânjesc la bogățiile noastre! Și-au venit aici, din cer, călătorind pe dragoni de foc și moarte, cu arme cu rău, cu sulițe magnetice, scuturi kinetice și coifuri electrice. Și ne-am luptat cu ei bărbat cu bărbat și am plătit prețul. Bravul nostru rege Burebista a căzut în luptă, s-a sacrificat strivind inima de radiații a dragonului lor cu mâinile goale.
-Burebista a murit asasinat de câțiva nobili.
-Nu-i așa? Că nobilii noștri se gândeau să-l omoare pe Burebista exact când se pregătea el să dea atacul final asupra Romei, când asasinarea lui Cezar era deja rezolvată. Hai să nu câștigăm războiul cu ăsta și să devenim cel mai puternic imperiu de pe planetă și să-l omorâm pe ăla care a făcut statul dac. Nu te-a doborât niciodată logica poveștii ăsteia, „generale”?, întrebă sarcastic regele. După acel atac a trebuit să schimbăm foarte serios prioritățile noastre.
-Ce zici, Arghezi, că tu le ai cu astea. Ciuperci, nu? întrebă generalul.
-Da, nu știu, halucinații de-astea n-am avut nici eu. Mă rog, am avut, dar nu le-am luat în serios, știi ce zic?
-Domnule Arghezi, vă garantez că nu minte, spuse regina.

-În anii ce au urmat, continuă regele, am folosit din ce ne-a rămas din dragonul lor să ne dezvoltăm știința și tehnologia. Am construit sub ceea ce voi numiți „Retezat” numeroase observatoare. Voi vedeți doar lacurile, nu și telescoapele de sub ele. I-am căutat pe invadatori și i-am găsit. Și-așa am aflat că vin din nou, și nu eram pregătiți pentru asta, de-aia noi ne-am băgat în munți și pe voi în mama voastră.
-Vrăjeală, insistă incredul Arghezi.
-E, dacă tot urmează să plecați spre Zamolxe, de ce să nu vă arăt. Quintus, dă-mi o imagine, te rog, ordonă regele omului de lângă el.

Acesta scoase un dreptungi cu butoane dintr-un buzunar și apăsă pe un buton. În imensa peșteră se auzi un huruit surd, apoi tavanul începu să tremure. Numeroase diafragme ce înconjurau tavanul se învârtiră, peștii din tavan dispărură și imaginea lunii deveni și mai clară. Apoi imaginea se schimbă și apăru Jupiter, imens și rece, Saturn cu inele sale, difuzul Neptun și apoi spațiul, negru și întunecat încât bezna se lăsă urât în toată încăperea.
-Mută pe releul de lângă centură, ceru regele.

Apărură alte sisteme solare, super-nove și găuri negre, comete și grupuri de asteroizi, planete bizare lipite una de alta, sori binari, piatră și apă și foc și-ntr-un final iar beznă. Doar câțiva pistrui cenușii în noaptea absolută.
-Mărește aici.
Imaginea deveni mai clară, pistrui mai mari. Pe măsură ce se măreau forma lor devea tot mai clară, un fel de capete de dragoni, cenușiu închis, aproape negru.
-Am ajustat un pic imaginea, dragonii sunt negri aproape complet. Când a venit primul în Carpați nici nu l-am văzut. Noroc cu lupii care ne-au avertizat cu urletele lor, frații noștri, copiii lui Bendis, mama noastră.

Erau sute sau poate mii de dragoni de metal negru.

-Vin spre noi. Ăia, primii, au fost doar niște iscoade. Abia i-am omorât. Ăstora nu le putem face față sub nicio formă, nici la 2000 de ani după, cu tot avansul nostru tehnologic.
-Le ia 2000 de ani să vină?
-Poate și mai mult. Nu știi cât de departe sunt celelalte lumi de noi, la vieți distanță. Știm din comunicațiile trimise de iscoade și din estimarea traiectoriei că aici vin.
-Și ce naiba vor, izbucni Arghezi, ce naiba e atât de important de merită să faci o călătorie de 2000 de ani pentru asta?
-Cum ce? Ce-ați vrut și voi! Bogățiile dacice!
-Da, scuze, vă garantăm că noi n-am venit pentru asta, așa că lăsați-ne să plecăm.
-Spionii mei spun contrariul. Regele vostru chiar a menționat asta în discuțiile de la Sinaia, că nu vrea să moară sărac. Cam asta e soarta rezervată romanilor care vin aici să tânjească după bogății nemeritate.

-Dar nu trebuie neapărat să te bați cu ei.
-Poftim?
-Nu trebuie neapărat să te bați cu ei. Nu orice problemă are ca răspuns războiul, ce nu vă e clar, vorbi calm generalul. Poate ar fi fost bine să fi învățat ceva de la Traian, celălalt care v-a bătut, nu doar de la călătorii pe dragoni.
-Ce să învățăm de la primitivul ăla fără viziune?
-Că nu toate se rezolvă cu omor și război. Era un general puternic în armata romană, poate cel mai puternic. Ar fi putut să se aleagă împărat, să încerce o lovitură de stat, cam ca Cezar, nu? Dar, nu, a avut grijă să fie „adoptat” de Nerva. Și-uite-așa a devenit împărat fără să omoare pe nimeni, fără să enerveze pe prea multă lume. De-aia în vârful columnei ăleia era el și nu vreun Decebal de-al vostru. El e mai jos, își taie gâtul.
-Nu știi ce vorbești.
-Nici tu. Diferența e că noi avem ceva obișnuință cu invaziile. De când s-a fondat Roma numai invazii am avut, de la cartaginezi la vizigoți la otomani, știm cum e. Și, uită-ne, tot aici, cea mai veche și importantă civilizație a lumii, mai ciuntiți, mai urâți, dar încă aici. N-am fugit, era ușor să fugim, cred că știi cum e. N-am fugit nici când a plecat Aurel al vostru, nici când au tot venit unii și alții peste noi. Și nu ne-a distrus nimeni, cel puțin nu suficient.
-Sper că te ajută credința asta să treci mai ușor spre celălalt tărâm. Că în seara asta, aici, se termină și povestea asta cu fuga voastră.

-Ba nu!
-O să ne oprești tu?
-Eu și cu vitejii lui Bahir Hariri.

Și un urlet puternic a cuprins întreaga încăpere și călăreți înfășurați în pânze negre, ca niște mumii ale diavolului, cu iataganele scoase și flinte în aer au năvălit de prin tuneluri și încăperi, atacând frenetic. Și-n seara aia de 29 martie 1909 s-a aflat și răspunsul la întrebarea „Cine ar câștiga dacă s-ar bate dacii cu arabii din Eritreea italiană în inima muntelui sacru Kogaionon?”.

Au fost dacii. Dacii au câștigat.

(alte capitole)

(NOTA: Imaginea care însoțește acest capitol reprezintă o ilustrație medievală făcută pentru manuscrisul „Liber de prodigiis”, a scriitorului roman Julius Obsequens. Acesta a trăit în secolul IV - era noastră și a extras din cartea „De prodigiis” a istoricului Titus Livius doar aspectele interesante și neobișnuite. De exemplu, la trei ani după moartea regelui dac Burebista a notat „ceva ca un fel de armă, sau de rachetă, s-a ridicat cu un zgomot mare de pe pământ și s-a înălțat spre cer”. Sub imaginea asta apare această notă în reeditarea medievală a cărții.)

The post Călătorie spre centrul pământului strămoșesc (XII) appeared first on Ovidiu Eftimie.

Dar cine erau cei doi îndrăgostiți de sub terasă, cine erau cei doi ce se priveau în ochi în tăcere, niciunul neîndrăznind să se apropie de celălalt, stând doar aproape chip lângă chip, simțindu-și respirația caldă și parfumul discret al prepăcatului? Ea era o femeie înaltă cu sprâncene subțiri, arcuite, ochi mari și albaștri, pomeți înalți, un nas drept și subțire, buze cărnoase și chiar și un zbenghi în bărbie. Pielea cenușie îi scotea și mai mult în evidență ochii albaștri ca cerul imediat după răsărit. El era un bărbat matur, călit în vânturile reci ale Antarcticii și în peșterile umede ale Europei, și-acum simțea cum mustața și barbișonul îi tremură din cauza unei dârdâieli interioare.

-Soția mea, logodnicul tău…
-Nu este niciunul dintre ei aici.

Deasupra terasei era un balcon, și-n el Arghezi trăgea la pipă, prea prins de gânduri să-i observe viitoarea giugiuleală de mai jos. Hortensia s-a întors în camera ei, și-acum poetul rememora scena, cum s-a mișcat prea lent, cum s-a uitat de două ori înapoi aranjându-și o șuviță și cum el nu s-a prins din prima. Și-a pus pipa în geantă, a aruncat-o pe pat în cameră, s-a aranjat un pic în oglindă și a ieși din nou afară și dintr-un salt simplu a ajuns în balconul ei. S-a apropiat tiptil de ușa care dădea afară și a privit-o prin perdea. Femeia se dezbrăcase până la brâu, lăsând să i se vadă corpul frumos și se ungea cu un fel de pomadă. Acesta ar fi fost momentul, dar când să intre s-a auzit o bătaie în ușă. Hortensia și-a tras repede capotul pe ea și s-a dus să deschidă. Singură, pentru prima oară de când a cunoscut-o, regina Elisabeta stătea marțială în prag.

-Bună seara.
-Maiestate, a făcut Hortensia o plecăciune.
-Pot să intru?
-Desigur.

Regina a intrat demnă, privind cu coada ochiului decorațiunile din cameră. S-a așezat pe canapeaua din fața patului și i-a făcut semn Hortensiei să se așeze lângă ea.

-Să înțeleg că discuția a fost una grea.
-Nici nu-ți închipui. Credeam că acum, la bătrânețe, după atâtea victorii, că lucrurile o să fie mai ușoare pentru această națiune. Am aflat că, dimpotrivă, va fi tot mai rău. Și nu cred că eu sau soțul meu vom mai putea opri ceea ce vine.
-Maiestate, vă fac un ceai, dacă vreți putem vorbi.
-Ah, nu, m-am săturat de politică. Vreau să mă relaxez un pic. Hai să vorbim despre poezie. Înțeleg că și tu cochetezi cu ea.
-Da, am scris câteva rânduri.
-Am scris și eu la viața mea. Atrăgătoare?
-Așa zic.
-Și literatură, înțeleg.
-Da.
-Ai arătat-o cuiva, literatura?
-Câtorva oameni de la cenaclu, diverși domni din înalta societate, literați, domni care apreciază lucrurile fine.
-Ahaaaa. Și eu am făcut așa. După cum ai observat, soțul meu nu prea e interesat de poezie.
-Oooo, nu, nici al meu. Mai citește câte una din când în când, dar rar și bățos, nu pune pasiune.
-De-aia am prezentat și eu literatura mea oamenilor care înțeleg ce-i aia. Bine, nu de-ăștia de-aici, sunt regină totuși, dar prin cercurile de la Berlin sau Viena știe lumea de ce pot să fac.
-Am întâlnit odată un poet rus, ceva conte, i-am recitat lui niște poezii o dup-amiază întreagă. E-adevărat, alt material, era și mai tânăr și a rezonat foarte bine.
-Cu poezia?
-Da, cu poezia.
-Ei draga mea, cu timpul, dacă-ți alegi cu grijă oamenii cărora le zici poezii, vei avea parte de mari satisfacții în domeniul ăsta. Sau chiar literatură.
-Da, și literatură, mă gândesc să scriu ceva despre viața doamnelor din înalta societate.
-Daaa? Ce interesant. Și ce știi tu despre viața doamnelor din înalta societate?
-Ei, știu discuțiile, bârfele, intrigile, dar și năzuințele sau temerile lor.
-Aha. Cred că, totuși, nu știi suficient. Mai sunt și alte aspecte, mult mai intresante.
-Ce vreți să spuneți, maiestate?
-Știi ce vreau să spun. Asta, poezia, literatura, bârfe, toate par atrăgătoare și fascinante, dar sunt alte lucruri mult mai fascinante. Vrei să-ți arăt?
-Desigur, maiestate, a spus Hortensia și s-a îmbujorat sfioasă de onoarea pe care i-o făcea maiestatea sa regina Elisabeta. Iar maiestatea sa i-a pus o mână pe umăr și i-a dat încet capotul la o parte, lăsând să i se vadă pielea fină și un sân perfect.
-Maiestate, ce vreți să faceți, a tresărit neconvingător Hortensia Papadat-Bengescu.
-Să vorbim de poezie, n-auzi, și mâna maiestății sale a coborât încet spre sân, apoi a ciupit-o scurt de sfârc. Hortensia a icnit un pic, s-a îndreptat de spate și a întors capul într-o parte, arătându-și gâtul subțire și alb. Regina s-a apropiat lent și a sărutat-o pe gât.
-Recită-mi ceva.

De după perdele Arghezi avea ochii cât cepele, și i s-au făcut și mai mari când un braț puternic i s-a înfășurat în jurul gâtului și l-a tras atât de puternic la el în balcon că n-a apucat să zică nici măcar un „hâc”.
-Nu pot să zic că nu m-așteptam la tine, poetule, la așa ceva, normal că tragi cu ochiul la budoarul cucoanelor.
-Generale, mai las-o dracului, i-a răspuns șoptit Arghezi furios, ai văzut ce se întâmplă acolo?
-Când stai vreo 30 de ani în jurul maiestăților sale nu trebuie să vezi neapărat anumite lucruri, le mai și deduci. Și nu e domnesc să pândești ca un țânc de 10 ani.
-Păi nu pândeam, mă pregăteam eu să mă bag.
-N-ai tu treabă cu astea, n-aveai o iubită în Ziz-Kaffr, inima și sufletul tău?
-E tocmai în Africa, dumneata m-ai răpit de lângă ea și taică-su vrea să mă omoare.
-Toate aceste afirmații sunt adevărate, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să te mai abții din când în când. Mai ales acum când avem o misiune, în paștele mă-sii de treabă!
-Păi n-ați negociat cu tarabostesul?
-Tarabostesul ne-a băgat mortu-n casă, destul de serios. Unde-i Racoviță?
-Pe jos pe undeva, prin bibliotecă cu amazoana aia.
-Hai după el.
-Păi și cucoanele?
-Lasă-le dracului de cucoane, Arghezi!

Arghezi a vrut să iasă pe ușă, generalul i-a dat de înțeles că gărzile care mișună pe coridoare nu-s de încredere, așa că au început să sară din balcon în balcon până la terasă să ajungă la Emil Racoviță. Într-una din camere ieșea o luminiță și se auzeau voci înfundate strigând în latină. Generalul dădu să intre pe geam când se opri brusc și-i puse o mână în gât lui Arghezi, să nu cumva să sară și el.
-Nici aici nu putem intra.
-De ce?
-De-aia. Și savantul nostru are o treabă la ora asta.
-Dom’le, ce se întâmplă, ne-au pus ăștia ceva în băutură?
-Posibil.
-Păi și noi de ce nu suntem afectați?
-Tu ești tot timpul afectat de asta, cum ți-ai da seama că-ți arde de bulănit cucoane?
-Păi și dumneata?
-A, nu știai asta despre mine, nu ți-au ajuns la ureche zvonurile? Eu sunt homosexual, frumușelule, a spus generalul și a rânjit cu subînțeles, strângându-i gura.

În cameră s-a auzit un pocnet care i-a făcut brusc atenți. Ușa fusese dată de perete și în prag se afla, înarmat până în dinți, grănicerul de la intrarea în munte.
-Trabaxes! a strigat Gențiana și și-a acoperit sânii cu pătura în timp ce Racoviță s-a băgat sub ea.
-Gențiana! Trădare! Cu un fiu al Romei?!
-E treaba mea cu cine împart patul!
-Dar e treaba statului când aduci în patul tău un dușman al ei. Of, Gențiana, n-ai vrut să accepți oferta mea. Acesta va fi sfârșitul tău, în sulițele în care nu m-ai lăsat pe mine să mă arunc.
-Ieși afară, Trabaxes, a urlat Gențiana căutându-și flinta.

Dar Trabaxes a intrat țanțoș în încăpere urmat de încă doi soldați daci.
-În numele lui Zamolxes tu și prietenii tăi spioni sunteți arestați! Luați-i!
-Ho, bre, stai așa că nu e așa, s-a auzit Arghezi. El și generalul au sărit în încăpere cu mâinile pe arme.
-Omul acela e omul nostru, a arătat generalul spre Racoviță ce-și scosese doar ochii de sub pătură.
-Știu, de-aia-l și arestez. Și pe voi, ce bine că ați venit.

Generalul n-a mai răspuns, a ridicat Colt-ul și l-a îndreptat spre capul lui Trabaxes. S-a auzit un pocnet și generalul a căzut la pământ.
-Ce se întâmplă aici? Ce-i cu scandalul ăsta? Garda regală înarmată la mine-n vilă?!

În prag apăruse și stăpânul casei, Rhemaxos Duras, și el înconjurat de gărzi.
-Generale, scuză-mă, a spus acesta și s-a uitat spre Agamemnon. Ți-am zis să nu mai scoți arme la mine-n casă, ăsta a fost unul de-al meu. Ca idee, te-a împușcat prin ușă, că putem vedea prin ele, doar că nu foarte clar. Te doare?
-Numai când râd, răspunse zeflemitor generalul icnind pe podea.
-Rhemaxos, trădătorule, știi că Sfatul Înțelepților a decis să nu discute cu ăștia. Și tu ai trecut peste, aveau dreptate să te suspecteze.
-Termină cu prostiile, Trabaxes, asta n-are nicio legătură cu Sfatul Înțelepților, e din cauză că taică-tu e încă supărat că i-am furat inima preafrumoasei Diurpaneea!
-Era promisă tatălui meu și tu ai încălcat tradiția. Toată viața doar asta ai făcut, ai călcat în picioare regulile și tradițiile noastre și acum ai încălcat decizia Sfatului!
-Mai du-te-n suliți cu tradițiile tale! Două mii de ani de tradiție și ce-am ajuns, tot ascunși, tot pe fugă! Când o să înțelegeți tu și tac-tu și toți îmbuibații din Sfat că nu fuga e soluția!?
-Nu e singura, Rhemaxos, sfântul rege Decebal ne-a arătat că nu poți fi înfrânt niciodată.
-Nuuuu, poate ajunge tigva ta trofeu în sala tronului criminalului acela!
-Ajunge! Sunteți cu toții arestați!
-Marș, mă, de-aici.
-Rhemaxos, ai maximum 300 de războinici aici. Eu am 3000 care au intrat în davă în ultimele ore. De cum a trecut fii-ta cu spionii pe la poartă, am dat alarma.

Bătrânul a înțeles imediat. A oftat și a lăsat umerii jos.
-Cruțați-o pe Diurpaneea, atâta vă cer.
-Nu, bătrâne, e prea târziu, 30 de ani ne-ai tot vândut povestea cu „n-am furat-o, a ales ea cu inima”. A fost alegerea ei să facă parte din acest cuib de trădători și să facă trădători noi. Vine și ea.

Pentru început au fost bătuți un pic, inclusiv femeile, cu excepția generalului care a fost prima dată vindecat cu performanta medicină dacică și apoi bătut. Au fost duși într-un beci mare și legați cu lanțuri de perete, întreaga misiune, familia Duras, câțiva soldați credincioși ai tarabostesului.

-Ce nu înțeleg, mărite tarabostes, este de ce ne-ai dat afrodisiace în băutură. Că toți aveam chef de babardeală, a spart tăcerea Arghezi scuipând un pic de sânge.
-E o tradiție a casei, nu v-a spus Gențiana? Noi facem parte din cei care n-au ascultat de Deceneu și nu l-am renegat pe Bachus. Băutură, orgii și manele, asta facem de fiecare dată când avem oaspeți sau e sărbătoare.
-Manele? Ce-s alea?
-Muzică de ascultat la o orgie, e perfectă, bagă ritmu-n tine.
-Incredibil, și-n cel mai adânc beci din inima pământului tu tot la babardeală te gândești, a icnit generalul.
-Generale, mai scutește-mă. M-ai luat dintr-un beci și m-ai adus într-altul, și singura diferență e că acolo măcar aveam de ce să mor. Aici mor că marele explorator Emil Racoviță a decis să exploreze și peșteri dacice mai strâmte decât alea cu care e el obișnuit.
-Îmi cer scuze, Arghezi, că nu m-am gândit și la tine. Dar când adormi, lasă gura aia deschisă, vreau să explorez până în ultimele clipe ale vieții, știi ce zic?

Arghezi era prea bătut, prea obosit și prea mâhnit să mai răspundă obraznicului de Racoviță. A lăsat capul pe perete și a început să scrijelească mucegaiul cu unghia. Răceala peretelui era plăcută pe obrazul său, a închis ochii și s-a pregătit să viseze.
-Ara Ghezi, Ara Ghezi, nadirul meu iubit, dar sunt aici, a auzit o voce plăcută într-o limbă pe care doar el o înțelegea.

-Și am cu mine și vitejii lui Bahir Hariri.

The post Călătorie spre centrul pământului strămoșesc (XI) appeared first on Ovidiu Eftimie.

Așezarea în care au ajuns membrii expediției era un exemplu de stil și aranajment inteligent. Cuprindea câteva case, amplasate pe diverse nivele, formând un fel de piramidă cu o vilă mare în vârf, cu un iluminat stradal discret, nici prea puternic, nici prea slab. În felul acesta nu vedeai pereții imensei peșteri subterane în care se aflau și nici tavanul, părea că strălucește în întuneric ca un oraș american noaptea iar neantul era doar neant și nimic altceva.

Au făcut o primă oprire la o casă aproape de vila din vârf, unde generalul a fost predat unui dac ce a fost prezentat drept „cel mai bun doctor din davă”. Agamemnon Giurăscu-Buzău a intrat pe targă înăuntru și a ieșit vioi și cu chef de viață, pe propriile picioare, un sfert de oră mai târziu.
-Domnilor, se pot spune foarte multe despre daci, că au fost niște labagii ai istoriei, că-s lași, dar nu că nu se pricep la medicină. Sunt ca nou.

Gențiana Duras l-a privit cu surprindere.
-Cum, nu știați? Mda, dacii sunt priviți ca niște fraieri în general, a spus zâmbind generalul.
-Omule, te-ai uitat un pic prin jur? Știi despre ce vorbești?
-Da, am văzut, dar tu te-ai uitat un pic pe-afară? Avem castele, blocuri și curaj. Avem un băiat care recent a zburat cu un aparat mai greu decât aerul. Ne-am bătut cu vreo două imperii și-am câștigat, când e ultima oară când ați făcut voi asta?
-Ha, mașini zburătoare, ce drăguț, a zâmbit ironic Gențiana. Haideți, să mergem, tatăl meu vă așteaptă.

Au intrat în vila din vârful dealului trecând prin mai multe perechi de gărzi. Femeia dacă le-a arătat fiecăruia camere în care se pot odihni și destinde un pic, dotate cu încălzire centralizată, paturi comode, bibliotecă și chiar și baie. Regina a fost invitată în camera de primire a oaspeților, ceva somptuos, cu numeroase bibelouri mari înfățiștând războinici, o fântână arteziană în mijloc, canapele pufoase și lumini plasate strategic să pară că e mai mare. Pereții erau decorați cu picturi interesante înfățișând viața clasică a unor crescători de albine, agricultori, meșteșugari. Un bărbat înalt și solid stătea în centru și părea a fi stăpânul sau cel puțin un rege. Era îmbrăcat într-un fel de capot de mătase mov, strânsă la brâu cu o fâșie de mătase aurie. Peste ea avea o blană gri-argintie strălucitoare, o apărătoare dintr-un metal necunoscut la mâna stângă și la gât un pandativ, înfățișând același cap de lup pe care-l avea și Gențiana, părea să fie blazonul casei. În cap purta o căciulă de blană ce se asorta perfect cu barba lui îngrijită și pufoasă.
-Salut și bine ați venit. Sunt Rhemaxos Duras, a vorbit bărbatul cu o voce pătrunzătoare.

Regina Elisabeta a intrat urmată de general care scana atent încăperea. Femeia s-a înclinat discret.
-Bine v-am găsit. Am primit mesajul dumneavoastră.
-Mă bucur. M-așteptam totuși să vină regele, parcă el era șeful țării.

Regina l-a privit cu dezamăgire, a oftat și s-a uitat cu subînțeles la Agamemnon. Acesta a ridicat din umeri și i-a tras rapid o palmă zgomotoasă.
-Maiestatea sa Regina Elisabeta m-a rugat să vă transmit că sunteți extrem de nepoliticos și că gândiți cam mult cu voce tare, a spus generalul accetuând fiecare cuvânt.
-Dom’le, cum îți permiți… a încercat să continue Rhemaxos dar n-a terminat că a mai primit o palmă identică.
-Și că în societatea noastră nu e politicos să o întrerupeți nici măcar când vorbiți prin intermediari.
-Dom’le, știi cine sunt, s-a răstit bărbosul furios doar ca să mai încaseze o palmă pe același obraz.
-Nu.
-Sunt cel mai important tarabostes din regat, nu un pileat oarecare!

S-a uitat semnificativ spre gărzi și acestea s-au activat imediat, îndreptând flintele spre general, doar ca acesta să scoată Coltul de la brâu și să-l îndrepte spre tâmpla boierului.
-Ha, armă cu explozie, ce primitiv.
-Suficientă ca să-ți trimit creierii ăștia primitivi pe pereții ăștia frumos colorați.
-Nu ești o partidă pentru un războinic dac, vei fi spulberat.
-Mă îndoiesc. Mai am o mână, un cuțit și carcasa ta drept scut. Te-atingi de regină și vă nulific civilizația până s-apuci să țipi prin undele voastre electromagnetice. Mă omori pe mine și batalionul meu va face cuptor din muntele ăsta. Cum i-am spus și lui fii-ta, eu m-am luptat cu două imperii până acum. Tu nici măcar cu modistul tău.
-Gigi, e suficient, a spus blând regina și i-a îndepărtat ușor mâna cu arma de la tâmpla nobilului.

Tarabostesul s-a relaxat și chiar a zâmbit în timp ce-și freca obrazul înroșit de palmele generalului.

-Trebuie să vă felicit, maiestate, pentru devotamentul și curajul slujitorului dumneavoastră.
-Iar greșești, domnule, generalul nu e slujitorul meu ci al țării, un concept mai complex decât o simplă ierarhie medievală, că țara e o idee, o meta-idee, nu un om. Și eu sunt slujitor al acestei idei, la fel ca și soțul meu. Fiecare are roluri diferite. Al meu este, astăzi, să vin din partea țării și să vă spun că am primit mesajul dumneavoastră. Mi-am petrecut ultimii 30 de ani din viață încercând să înțeleg cultura oamenilor din aceste locuri, am încurajat tineri talentați să se exprime în această cultură, s-o îmbogățească cu talentul lor. Cunosc numeroase limbi străine, ba chiar și cele din vremea dumneavoastră, greca și latina. Soțul meu este un om inteligent, și aș putea spune un lider desăvârșit. Iar un lider nu ia decizii la întâmplare și de unul singur, o face în cunoștință de cauză și are înțelepciunea de-a asculta de alții. Ca să conduci un popor în război sau pace trebuie să știi ce fel de popor este acela, iar eu sunt, fără lipsă de modestie, cea care i-a oferit aceste informații regelui. Iar el a înțeles, cu toată firea lui ursuză și neprietenoasă, valoarea acestor informații, și-a muncii mele, și de-aia suntem aici acum. Vă asigur că nu este cineva mai potrivit să vorbească cu dumneavoastră în această primă întâlnire a culturilor noastre. Eu am sugerat această expediție, vă cer să acordați măcar respectul pe care-l acordă Regele României acestei idei, dacă nu puteți mai mult.
-Ah, înțeleg. Îmi cer scuze pentru vorbele mele de mai devreme și da, aveți dreptate, ați demonstrat că sunteți cea mai potrivită persoană pentru această primă întâlnire.
-Bun, mă bucur că suntem înțeleși. Acum lămuriți-mă, vă rog, de ce s-a tras asupra noastră.
-O, asta e o mică parte a unei probleme interne cu care ne confruntăm de vreo câțiva ani. Sunt și altele. Problema este, după cum știți și dumneavoastră, cea a exodului. Va trebui să ne retragem cât de curând și de aici. De-aia v-am și contactat, poate veniți cu noi, avem o datorie față de locuitorii acestor meleaguri, avem oameni printre voi.
-De ce, Imperiul Roman nu mai există de vreo 500 de ani.
-Aaaaaa, dar nu despre Imperiul Roman e vorba, că nu de el fugeam. N-ați citit cu atenție tăblițele? Nu imperiile oamenilor sunt pericolul.
-Poftim?

O cameră mai jos, Emil Racoviță admira o bibliotecă imensă, plină de atlase, cărți și dosare.
-Pot să mă uit?
-Firește, l-a încurajat Gențiana.
-În ce limbă sunt scrise?
-Majoritatea în limba dacă. Avem însă și lucrări traduse în latină și greacă, pentru export cultural. Încercăm să împărtășim discret cunoștințele noastre cu lumea de sus.
-Fascinant! Aveți hectare de lucrări științifice aici, nu-i așa?
-Da, a zâmbit Gențiana.
-Râdeți de mine.
-Deloc. Zâmbesc că văd un bărbat pasionat de știință, e foarte plăcut. Majoritatea bărbaților daci sunt pasionați de luptă, război și aruncatul în sulițe.
-Ce-i aia? Am tot auzit.
-E, un obicei de pe la noi. O formă de sinucidere cu zâmbet, se consideră forma cea mai nobilă de curaj întâmpinarea morții cu zâmbetul pe buze.
-Posibil, dar sinuciderea e o prostie. Curajul în fața morții e lăudabil, dar este curaj doar dacă nu alegi tu când să mori. Să te sinucizi râzând e ca și cum ai avea curaj în fața unui urs în cușcă, n-are valoare dacă tu controlezi situația.
-Exact, sunteți foarte perceptiv domule Racoviță, așa gândesc și eu.
-Te rog, spune-mi Emil.
-Emil, spune-mi Gențiana.

Într-o altă cameră Arghezi tocmai ieșise de la duș și îmbrăcase un halat dacic. S-a îndreptat spre balcon să admire „dava” și să gândească. Ajuns acolo și-a aprins pipa și a împrăștiat un nor de fum în noapte. Simțurile lui ascuțite, antrenate în deșerturile africane și arabe au perceput o mișcare în balconul de lângă. Hortensia Papadat-Bengescu apăruse și ea, îmbrăcată și ea într-un capot dacic, cu părul desfăcut și mirosind a prospețime. Abia atunci Arghezi a observat cât e de frumoasă.
-Domnule Arghezi, știam că am recunoscut mirosul. Nici dumneavoastră nu puteți dormi?
-Nu prea.
-Vă înțeleg. Sunt mult prea multe lucruri de luat odată. Iată, am descoperit o nouă civilizație, ascunsă de secole.
-Da, e miraculos. Dar nu de asta nu pot dormi.
-Dar?
-Nenorocitul ăla de general, cu insinuările lui. E foarte priceput generalul la băgat idei în cap.
-Despre ce idei vorbim?
-Că suntem prizonierii ăstora și că trebuie să evadăm.
-A, dar am mai discutat despre asta, domnule. La fel ca literații, sau savanții, militarii au un mod aparte de a vedea lumea, printr-un cadru. Dacă ai un ciocan, multe lucruri din jur sunt cuie.
-Da, știu și vă dau dreptate. Și, totuși, ați observat gărzile?
-Da, am trecut prin cel puțin trei rânduri de gărzi până am ajuns aici.
-Păi tocmai asta e. Și dumneavoastră proveniți dintr-o familie înstărită, aveți un conac, două…
-Avem.
-Soțul dumneavoastră e un magistrat important.
-Da. Unde vreți să ajungeți?
-Câte gărzi înarmate aveți acasă?
-Niciuna. Avem un om, pe nea Petrică, soțul bucătăresei. El are armă, dar nu umblă cu ea în mână toată ziua. Și soțul meu are câteva arme de vânătoare, am și eu un pistolet în dormitor.
-Exact. Dar nu umblați cu el la brâu toată ziua.
-Doamne-ferește, nu suntem la nebuni. Trăim într-o țară civilizată.
-Da, și totuși aici vicepreședinta Academiei de Științe umblă cu flinta în spate iar tatăl ei are mai multe gărzi la el în vilă decât regele la Peleș. Prea înarmați oamenii ăștia pentru gustul meu, asta zic.

(Alte capitole)

The post Călătorie spre centrul pământului strămoșesc (X) appeared first on Ovidiu Eftimie.