eraser crumbs

noreply@blogger.com (Unknown) — Wed, 12 Aug 2009 21:48:00 +0000

Mulţumesc celor care au pierdut timp preţios citind cuvintele şterse aici.

Sfârşit şi lui Dumnezeu laudă!

Suspin oblojitor m-a învelit şi-am dormit

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 26 Jul 2009 00:02:00 +0000

Uneori degetele vroiau să lase în urmă o tresărire. Ca asta. Atunci (tran)scriam fără habar jeluirea unei doine desluşite de undeva din zori îndepărtaţi, dintr-un turn ridicat pe o larmă asurzitoare. Un dor de taină şi-o tânguire, atât de dulci că numai un oftat le poate încăpea.

Un neştiut ce mă recunoaşte, dintotdeauna, care mi se opune în ciuda-mi şi care mă plânge, m-a plâns.
Eu am fost cea dintâi care nu a înţeles.

Un azi

noreply@blogger.com (Unknown) — Wed, 08 Jul 2009 01:15:00 +0000

De câteva zile îmi hărţuiesc ducerile şi întoarcerile, aproape intolerabile în vioiciunea lor aseptică. Sincronie stăruitoare de smerenie şi măreţie , mii de sori aliniaţi pălmuiesc când de pe o parte când de pe cealaltă, întorcându-mi obrazul nemaiîntors. Retina înghite tot ce ciocneşte cu lăcomia supravieţuitorului, culoare, formă, densitate, vivacitate, extenuare şi dor, mai ales dor. Din ochi coboară înăuntru şuvoi de simţire nemestecată, pironind moliciunea în colţi dureroşi de fericire.

*imagini semi-furate cu telefonul mobil, în mişcare. remuşcări n-am.

dialectica împăcării

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 18 Jun 2009 02:23:00 +0000

să înţelegi tristeţea existenţei este şi punctul de maximă fericire pe care-l poţi atinge. inversul, mai mult decât deductiv, este în aceeaşi măsură valabil; tristeţea primordială vine din cunoştinţa mărginirii. cele două se întâlnesc, anulându-se în punctul ultim de intensitate cognitivă. abia atunci, sfârşitul zbuciumului şi al zădărniciei.

Empirism infailibil

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 07 Jun 2009 15:23:00 +0000

Cum poţi să mai crezi că omul moare tot odată?

Implorarea realităţii. Interludiu

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 01 Jun 2009 17:13:00 +0000

Trebuia să întorc pagina să invoc o continuare. Nesilit. Evolutiv. Am rămas, în schimb, recitind aparent metodic, mimând interes atât cât a fost posibil, până când nici eu n-am mai putut suporta mirosul credibilităţii descompuse; recitind apoi narcotic rânduri născute din curiozităţi îmbalsămate; recitind - în fine - convulsiv, din ce în ce mai rapid, înglodând în retină litere şi spaţii, zgâriind-o cu sensuri osificate, până ce oscilaţia isteriei spasmodice a căpătat viteză imperceptibilă şi s-a transformat în împietrire.

Nu ştiu ce moare mai întâi: voinţa, spiritul contradictoriu sau argumentul. Cert şi ireversibil însă, de sub lânceziri şi tremolouri obscure, şi-a împlântat buricul printre suprapuneri de amprente unsuroase. La unii apare cursiv-caligrafic, la mine iese cu paragrafe turtite, din forceps.
Următorul capitol.

Peste toate incompatibilităţile, facilă şi nerăscolitoare satisfacţie: e minunat sa nu răspunzi la telefon de ziua ta. În fond, o neglijabilă erată personală.

[titlu dispărut chiar înaintea publicării]

noreply@blogger.com (Unknown) — Wed, 13 May 2009 19:57:00 +0000

Guma mea a luat-o razna. Şterge cu frenezie tot, de peste tot. Elimină brut, fără a mai discerne între straturi, se apasă greu, fracturând suprapunerile cu talpă implacabilă. Odată cu nebunia i s-au ascuţit simţurile: adulmecă urme de emoţie şi cum simte vreuna fertilă, se năpusteşte asupra ei şi îi devorează lăstarii. Atât de sinistru şi-a rafinat vânătoarea, încât acum condamnă şi execută aprioric - intuind potenţial de întrupare, ucide şi conturul încă nenăscut.

Iar eu stau rezemată şi-i privesc delirul nihilist. Cu obrazul uitat în palmă şi ochii duşi în spatele hârtiei mutilate, îmi tac cuvintele unul câte unul. Făcându-le în sfârşit dreptate.

foto

Poemul sfârşitului săptămânii - 3

noreply@blogger.com (Unknown) — Sat, 09 May 2009 21:31:00 +0000

You don't survive in me
because of memories;
nor are you mine because
of a lovely longing's strength.

What does make you present
is the ardent detour
that a slow tenderness
traces in my blood.

I do not need
to see you appear;
being born sufficed for me
to lose you a little less.

Rainer Maria Rilke, Interior Portrait
Traducere de A. Poulin din Poèmes français (1935)

Portrait intérieur

Ce ne sont pas des souvenirs
qui, en moi, t'entretiennent ;
tu n'es pas non plus mienne
par la force d'un beau désir.

Ce qui te rend présente,
c'est le détour ardent
qu'une tendresse lente
décrit dans mon propre sang.

Je suis sans besoin
de te voir apparaître ;
il m'a suffi de naître
pour te perdre un peu moins.

Undeva, am lăsat un apus

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 07 May 2009 18:33:00 +0000

M-a străfulgerat abia acum. De 4 luni eu nu mai am cer.
Cum e posibil să nu-mi fi dat seama?! De când m-am întors mi se refuză jumătatea de sus a lumii! Mă învârt cocoşată prin gâtul uscat al unui monstru de beton, mestec pasta de pietriş regurgitată de el, reciclez în plămâni salivă evaporată şi praf.

Căutând cu îndrăzneală în sus, după cum o răsfăţase cerul de dinainte, privirea s-a izbit de prima grindă. A continuat, din nou a zvâcnit dureros sub impact. S-a zbătut isterică în toate direcţiile, lovindu-se de ziduri până le-a învăţat. Cu fiecare zi au supus-o mai mult, a şi uitat că într-o vreme vedea curcubeul de la un capăt la celălalt. Acum retina creează neîntrerupt pătrate.

După o zi în care m-am dizolvat în toate obiectele de care m-am lipit, mi-am regrupat cu greu atomii din canapeaua roşie pe care îmi mutasem zacerea , am ieşit pe balcon şi am căutat luna plină. Mi-am dat seama că, de nu mi-ar fi dovedit-o înaltul altor tărâmuri, puteam crede că e o legendă. Aici nu e nici cer s-o ţină în palme.

Să fie gripă!

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 04 May 2009 19:56:00 +0000

Cât de plăcut-vaporoase mi se par zilele când corpul mi-e îmbiat de o slăbiciune străină, din afară...
Primesc iată în dar o cupă în care pot să-mi torn vinovăţia. În picuri grei şi ipocriţi îndes şi poticneli şi scuze şi lene şi alint.
O, de mi-ar reuşi - încă o zi măcar - să-mi fie conştiinţa astfel turmentată, îndur şi febra, şi-ameţeala şi mucoasa!

Azi, memorie despuiată

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 03 May 2009 21:00:00 +0000

Aveam 16 ani, putere de decizie şi o sticlă de votcă cu gust de piersici. Pe ultimele două le-am epuizat până în miezul nopţii. Mi-am împărţit fervoarea din gură în gură, cu unduiri de silabe înşelătoare şi limbi aromate, mi-am umplut golurile cu sunet şi penumbre galben-disco. Invadasem noaptea şi mă agăţam cu dinţii de fantasmele ei.
Un flash de luciditate sau poate doar lumină şi m-am văzut înconjurată de pitici. Păreau destui, întunecaţi de umbră sau de mamă, îmi rânjeau simetric agăţându-se de mine cu mânuţele lor mici, cu unghii fosforescente. M-am scuturat, am evadat la baie şi am revenit cu întăriri. Din preajma sau din mintea mea, nu ştiu, s-au risipit.
Alt flash mă surprinde încolăcită în jurul unui torace dansant, în aer, pipăind cu mâinile spatele mişcat de ritmuri incerte. Un relief cu textura ciudată îmi îngheaţă explorarea - era un pistol. Sebastian studia teologia si vroia să se facă preot.
Al treilea tablou al aceleiaşi nopţi fecunde mă înghesuie într-un pat single, lângă băiatul/bărbat visat, flancat de o prietenă cu care - se pare - împărţeam visul. Dialoguri frivole, atingeri candide, uşor nervoase, împărţite echitabil de el spre stânga şi dreapta, cu temporare slăbiciuni părtinitoare de-o parte sau de alta, ne-au condus chinuit spre somnul amânat. Pe el nu mai ştiu cum îl chema, dar era bizar, iritant de frumos şi avea o căţea dog-german pe nume Carla, vopsită roz.

La 12 ani după acel 1 Mai, puterea de decizie a cerut linişte. Notele suprarealiste, abia perceptibile, au avut iz de stejar Brâncovenesc şi coloraturi de soprană.

Poemul sfârşitului săptămânii

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 01 May 2009 23:14:00 +0000

Îmi vine să încep toate frazele cu vreau. De fapt, cred că într-o lume care n-ar cunoaşte deviaţiile autenticului, toţi ar începe frazele aşa. Cu tot barocul semantic, restul verbelor ispăşeşte robia secundarităţii. Raportate la vreau, sunt fie stimul, fie efect.
Nu o fac pentru că, din deprindere sau teamă, îmi îmbrac orice impuls în hainele relativităţii. În mine, în tine, dorinţa sfidează însă goală, întinzându-se lascivă peste cumpătările debile şi improvizând nesistematic pumni în stomac.

O geană în zbor

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 26 Apr 2009 17:37:00 +0000

Chi 'l vuol veder, convien che prima mora.

Acest text nu va fi şters de mine, nu îndepărtez surplusul, suprim de data aceasta vanitatea negării. I-l dăruiesc arhitectului aşa brut, pentru că el ştie preabine să intuiască Forma din blocul de piatră. Umil model, nu pot decât spera la virtuozitatea şlefuirii.

Am spus acum ceva vreme că vreau să inventez greşeli de unică folosinţă şi să le împart. Apoi i-am dat un nume (Proiectul G.U.F.) şi l-am rătăcit printre amânări. Pâlpâind încă pe undeva, cuvintele au fost reînsufleţite de o proaspătă suflare.

Drumul spre Greșelile de Unică Folosință e de fapt drumul spre perfecțiune, spui tu. Pentru mine drumul în sine e, primordial, spre cunoaştere. Este trăirea imperfecţiunilor şi prin aceasta, e demascarea alterităţilor, lepădarea de straturi mincinoase, este gnosis prin carne şi simţire. Cum să dau eu măsura perfecţiunii, cum să o pot urmări constant şi real dacă la indemână nu-mi sunt uneltele ei? Ştiu în schimb cum se simte cruzimea greşelii, ştiu că ea e cea care îmi zgârie vederea şi-mi însângerează adevărul. Iar până când ştiinţa catafatică nu-mi va trece din logos în trăire, nu-mi rămâne decât să-mi proiectez ridicarea ştergând căderi, una câte una.

O greşeală de unică folosinţă trebuie să îndeplinească şi sensurile particulare ale cuvintelor alăturate. Astfel, irepetabilitatea este o condiţie indispensabilă şi, în acelaşi timp, provocarea cea mai de seamă. Repetată, o greşelă îşi trădează potenţialul de treaptă în urcuş. Folosinţa nu decurge însă numai din profanul utilizării unice, o greşeală eliminată şi atât nu ar avea nicio valoare în lipsa fertiliţăţii, a revelaţiei pe care trăirea ei o forţează.

...o gaură albă este cea care absoarbe întunericul, este foarte periculoasă pentru umbre dar, din cauza aceasta, dăunează și unei priviri rafinate care nu poate exista în afara penumbrelor. Cum mai poți aprecia, în cazul invaziei de găuri albe, frumusețea lumii? Dar cum ştii că ce pentru noi înseamnă frumuseţea lumii, nu e doar o palidă, înceţoşată răsfrângere a unei singure raze, pe care numai umbra o poate contura? Desigur, întregul ne-ar orbi acum, nepregătiţi, pendulând ingenuu între stropul de har şi voluptatea căderii. Dar poate că odată cu ultima greşeală nemaigreşită, am înţelege că perfecţiunea e perfecţiune tocmai pentru că lipsită de orice cusur la care ne-am putea gândi (deci şi plictiseală, platitudine etc.) şi cele la care nu ne putem gândi.
Ma tem că unui rău alterat prin repetiţie nu i se poate opune, în absolut, decât un bine schilod.

Pe de altă parte, nu m-am apucat încă de inventat nimic. Înainte de a crea şi implicit, a mă expune mediului contaminat, am nevoie de timp să mă imunizez. Şi nu o pot face decât greşind greşeli în continuare, chiar cu riscul de a cădea în păcatul nedisimulatei încântări.

PS: Voi adopta şi eu poemul de sâmbătă/duminică. Dar va fi (şi) sub forma aceasta.

Mirare lunatică

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 23 Apr 2009 21:44:00 +0000

Ce a fost mai întâi? Muzica mi-a încălecat starea, şi-a înfipt pintenii în coastele ei şi a vlăguit-o până a adormit în picioare? Sau. O simţire latentă a luat cunoştinţă din sunetul muzicii şi s-a ridicat în mine ca la fluierul unui fachir?

Sufletul are aprioric o vârstă imuabilă? Că al meu se joacă de-a Baba-Oarba cu anii cei serioşi, constrângători şi fecunzi.

De ce ne-răbdarea e cea nativă şi creşte în orice buruieniş, iar răbdarea se cultivă? Sau au fost despărţite la naştere?

Cum de lumea urmează orbeşte Timpul şi se încrede în el când nimeni nu l-a văzut sau simţit vreodată? Ce e în afară de nişte praguri?

Cel mai uşor identificabil sentiment când te simţi fericit este cel de teamă de/şi culpă. Restul unde e tradus?

De aceea

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 19 Apr 2009 21:53:00 +0000

Hristos a înviat!

...on the G string*

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 14 Apr 2009 21:31:00 +0000

Pare totul insuportabil de uşor, plutesc obiecte în jur, gânduri perfect inconsistente, oameni fără cap se ocolesc ireproşabil, lumea trăieşe consecinţele unei inundaţii interplanetare.
Orice ating, se mai îndepărtează un centimetru. Am renunţat, strâng în pumni apă şi aer.
Vis sideral: sunt de carton, mă îmbib, absorb idei şi amoruri zburând fără autor în beţia imponderabilităţii.

O greutate e uneori atât de necesară. În apăsare, să comprime crevasele lăsate de rostul plecat cine ştie unde şi pentru câtă vreme.

[*]

O vizită normalităţii

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 12 Apr 2009 23:17:00 +0000

Am păcălit-o. M-am şters frumos la uşă şi am intrat încălţată. Nu cred că s-a prins cineva că vin de departe.
Scurt şi prozaic, spicuire.

Nişte zile pline ochi de ore petrecute în semicerc, o notă maximă, o diplomă în plus, un ego îmbărbătat.

În sfârşit, o casă. Nu a mea, dar (doar) a mea. În sfârşit, după ani de jinduire, am pictat un perete.

Poftă de scris, dar mereu inoportună. Alungată de prea multe ori, m-a părăsit. Acum storc scris din mustrări de conştiinţă.

Două încrucişări, în zone diferite, după mult mers în linie dreaptă, neîntreruptă. Niciuna semaforizată, rămân pe loc şi-mi pun muzică în maşină. Ceva se va întâmpla. Ori se goleşte intesecţia, ori ies eu din normalitate, ori - oroare! - intru şi rămân.

Săptămâna Asta aş vrea să interpretez doar chinestezia sufletului.

Involucrativ

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 07 Apr 2009 22:36:00 +0000

Ce închipuire fantezistă să crezi că te-ai avut vreodată. Că ai fost în stare să-ţi cunoşti cuprinsul şi că vei putea cândva să te citeşti până la capăt. Prezumtiv, poţi să ştii ce faci, poţi chiar să îţi doreşti să faci mai mult. Speri să fii, însă vei muri reacţie.
Nu lipsa celorlalţi e singurătate, nici ocolirea lor. Neantul perceptiv al propriei persoane este. Atunci când doar o umbră pe perete provoacă un tu, irepetabil de altfel. Căruia celalat tu, inaptul cu intenţii, îi dă somn şi murături.

Închide ochii şi ciocneşte-mă de tine

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 31 Mar 2009 22:46:00 +0000

Vreau ca una din totalitatea de posibilităţi care sunt să se izbească crunt de una din totalitatea de posibilităţi care eşti şi - năucitor - să fie chiar aceea, unica, care se potriveşte. Să ni se întretaie variantele exact în punctul dinainte de orice ireversibil, prinzâdu-ne împreună clipele ca o broşă între două revere. Să rămânem aşa, sigilaţi într-o perfecţiune care nu seamănă cu nimic, numai a mea pentru că numai a ta, prototip perpetuu al coincidenţei desăvârşite.
Apoi, putem să ne şi îndrăgostim.

Poate de mâine

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 27 Mar 2009 00:00:00 +0000

Nu-mi simt lipsa. Şi nici ea pe mine. Cred că ar trebui să ne întoarcem spatele una celeilalte definitiv, eu şi lipsa mea, de vreme ce ne ignorăm atât de firesc interacţiunea. O semi-conştiinciozitate mă mai anima înainte, dar a murit atinsă de nesimţire. Simţeam că o paşte demult, nu ţii un sistem imunitar cu ciorbăială de gânduri răsfierte.

Într-o vreme mă apucam să mişc degetele pe taste doar de dragul lor şi al aflării în treabă. Se învârteau întâi ameţite în toate direcţiile, se fâstâceau şi se împiedicau când un prim paragraf apărea doritor de lipeală. Când se potoleau, fraze începeau să li se scurgă din burice; din nimic şi nicăieri îşi lăsau seva pe ecran. Dar ăsta-i scris aşa, in vitro. Pentru zămislire naturală, ar trebui să înlesnesc nişte sex între idei. De dragoste nu le arde sigur.

Somnul joacă murdar.

Acolo

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 19 Mar 2009 10:31:00 +0000

Nu în cuţite reci desolzind prezentul înfipt în ieri şi în mâine, nu în sfredelituri de burghiu în carnea dorurilor şi a poftelor, nu în vorbe şi săgeţi bete râvnind la un public invizibil. Nu.

În umilinţa gândurilor, acolo l-aş afla.

Când cotloane trădate îl împing afară nu are cum să nu-ţi vină să plângi. Se topeşte în tine, lăsând în gât un nod şi-o tânguire.

M-aş pierde de înţelesul din jur şi ar fi bine. E deja contorsionat în toate sensurile ca un cub împestriţat, adevăr schilodit de trufia căutătorului de aur.

Ar obosi scandalul etern al lumii şi o şoaptă devastatoare ar acoperi cerul pe care-l ştim. Cuvintele desfigurate şi-ar privi moartea gurilor şi a deşertăciunii.

Acolo aş vrea să mă uit şi să fiu uitată, în umilinţa gândurilor.

... ce mirare că mor!

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 15 Mar 2009 13:56:00 +0000

Cine-ar fi zis?

Că distanţa dintre dulcele banal cotidian şi scrâşnirea disperării e grotesc supraestimată. O linişte gigantică ne ţine la adăpost fragilele meschinării, ca o pătura groasă, impenetrabilă. Cât timp nu vorbim despre ea, viaţa e aproape insesizabilă, o tolerată practic. Ne luminează drumul minuscule reflexii ale ei, ne-o ocupăm, haşurăm conştiincios pătrăţele. O constatăm abia când dispare de undeva, de lângă noi. Cu cât mai de aproape, cu atât mai limpede. Dibuim ca nişte orbi pe măsură ce pierdem, desluşim in absentia. Dar - veşti bune - devine din ce în ce mai bine. Odată cu vederea, ne recăpătăm şi moartea.

Later edit: Fireşte, este exagerat şi implicit not so cool să te apuci să vorbeşti despre viaţă şi moarte (mai ales când n-ai 75 de ani sau o statuie prin Atena). Pfiu, uite, acum că le-am pus unul lângă altul, cuvintele astea sunt învechite rrrău! Ce mi-o fi venit? Aşa... din senin.

Implorarea realităţii. Uvertură

noreply@blogger.com (Unknown) — Wed, 11 Mar 2009 23:48:00 +0000

O sa mă duc cu flori şi o să-mi cer iertare.
Primeşte-mă înapoi, nu mai sunt un nimeni pentru nimeni fără tine! Cel mai anost alienat din lume! Pune-mi o piedică la oră de vârf, aruncă-mi un ghiveci în cap, numai scapă-mă din mine, te rog! Ştiu, te-am înşelat la toate gardurile, cu amăgiri din cele mai murdare. Mi-au supt vlaga şi mi-au scuipat-o toată în faţă, crede-mă, n-am să le uit rânjetul prea uşor. Dă-mi din aerul tău, îl iau pe loc aşa poluat, al meu e infestat de mirosul gândurilor cangrenate. Nu se mai poate respira înăuntru. Mai ştii când ceream ţigări pe stradă? Ce simplu mi se părea, nu-mi era ruşine cu tine, te meritam atunci. Ţi-a mai rămas oare ceva pentru mine, mai ai un dram de conştienţă să mi-l picuri pe buze...
Îi voi lua genunchii în braţe cu ochi de fiu risipitor.

Ipoteză

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 08 Mar 2009 21:24:00 +0000

Mă ascund din ce în ce mai bine şi pun multe întrebări care încep cu de ce. Parazitez sensuri câte-o zi după care îmi ucid gazda. Mi-am găsit culcuş într-un labirint coşmaresc în care toate posibilităţile sfârşesc în zid. Sunt în siguranţă.

Îmi înmoaie genunchii inutilul rândurilor scuipate mai sus ca şi al celor de mai jos şi mult mai jos, până acum 6 luni de jos. Dezordine, superficialitate, redundanţă, repetiţie, inconsistenţă, încâlceală derizorie, scălămbăieli, autocritică cu patos jenant, totul, un caimac greţos peste mielina mea.

Zilele-mi sunt senine de altfel, îmi plac unii oameni mult, alţii mă plac pe mine. Ne auzim, ne simţim vibraţiile, ne uităm unii la alţii, unii pe alţii, suntem lipiţi de asfalt. Suntem nişte şine.

Uite cum îmi vine să mă desfrânez pe litere, să scriu involutiv, să demolez blocurile imaginaţiei, să stric cuminţenia, să descriu ordinar, să sfidez ambiţiile creatoare. Nu, niciodată autodistructiv, ar fi sub demnitatea mea de curvă. Nu mă fac bucăţi . În ciuda tuturor, vântur înzestrări anahoretice, adulmec mediocritate, mă îndur. Sunt o masochistă cu zâmbet.

Pardon.

Timpul meu este preatârziul

noreply@blogger.com (Unknown) — Sat, 07 Mar 2009 00:31:00 +0000

Nu mă mai ţine apa la suprafaţă, penajul meu a suferit mutaţii şi nu mai e bun de nimic. Poate doar nişte pufoaice suedeze să se bucure de el second hand.

Toată lumea ia în râs povestea cu drobul de sare. Mai eficient e, se pare, să sufli în iaurt. Dar cel mai bine e să-ţi cumperi pământ pe Lună. Numai degetele încă nu ştiu să se ferescă înainte să fie lovite.

Aş vrea să inventez greşeli de unică folosinţă şi să le distribui gratuit dimineaţa devreme.

Astfel, când mă fac mare, regretele se vor fi demodat.