|Eu| Si |Tu|

Tudorel Popa în gara Bucureşti Nord

noreply@blogger.com (John Cristea) — Sun, 27 May 2012 10:07:00 PDT

Cei care au urmărit cu sufletul la gură, ediţia de anul acesta, Românii au talent, cu siguranţă s-au lăsat surprinşi de talentele ascunse pe care, participantul Tudorel Popa, le-a etalat într-o manieră demnă de un adevărat câştigător.
Tudorel Popa, cel pe care l-am văzut la televizor şi care mi-a încântat atât ochii cu prezenţa lui hazlie, cât şi urechile cu sunetele scoase parcă dintr-un montaj audio gata pregătit, mi-a atras atenţia în gara Bucureşti Nord. Un om simplu la prima vedere, care stătea la un scurt dialog cu toţi călătorii, un om care zâmbea inclusiv pentru posomorâţii doborâţi de ploaie.
Să trecem la ... treabă - a fost vorba cu care m-a agăţat într-o discuţie liberă. Avea la îndemână o bucată zdravănă de brânză şi o pâine. Era bucuros că-şi serveşte masa, aşteptând un tren care să-l ducă într-o altă localitate - acolo unde avea spectacol caritabil - vă vine să credeţi? Tudorel mi-a dezvăluit câteva din secretele sale şi că nu are nevoie de sume exorbitante pentru a-şi face show-ul - o masă caldă, transport inclus şi o masă caldă.
Pentru mulţi trecători era doar un om neînsemnat care părea că întinde mâna după un ban, aşa cum fac majoritatea oamenilor prin gară. Dar nu, el doar aştepta trenul!
Mi-a spus să salut tot Ploieştiul şi în special pe un blogger ce l-a susţinut, aşa cum a putut el, în semifinala.
În Las Fierbinţi a prins trei sezoane, adică treizeci de episoade. Pro-ul îi asigură mâncarea, cazarea şi 800 de euro pe sezon. Faceţi voi calculele. Mi-a vorbit şi de Gigel Frone, într-un mod frumos, deşi a ţinut să specifice că nu va juca în Las Fierbinţi la fel de mult ca şi el, ci doar un singur sezon (a zâmbit larg).
Un om mic, cu un nume mare. Un român cu uşi deschise spre un viitor strălucit.

P.S. Dacă daţi nas în nas cu el, nu vă lăsaţi păcăliţi de hainele sale!

Naveta de dimineaţă, Ploieşti - Bucureşti

noreply@blogger.com (John Cristea) — Sun, 27 May 2012 08:09:14 PDT

Să scriu pe blog direct de pe telefon, face parte din lenea de dimineaţă sau plictiseala acută întâlnită în staţia din Ploieşti Sud. Nu se mai repara nimic în gara asta, chiar dacă suntem în ajun de campanie. Mizerie cât cuprinde şi nespălaţi ce strica imaginea unui oraş cu renume - nu-i aşa? Stâlpii ce susţin acoperişurile peroanelor, sunt mâncaţi de trecerea timpului - sunt ai nimănui. Nu pot să trec cu vederea faianţa sau marmura de proastă calitate, sărită pe alocuri, ca să te împiedici, dacă eşti un căscat ca mine. Îmi plac monitoarele ce-mi afişează informaţii despre viitoarele trenuri, precum şi vocea ce dă spre difuzoare pline de atenţie din partea oamenilor grăbiţi. Am plecat la drum, fără nici pic de întârziere. Urmează aproximativ 40 de minute de suspans abstract. De ce abstract? Am un gol în stomac, doar că nu e provocat de vreo emoţie, ci de foametea închipuită sau de micile detalii pe care le iau în calcul şi le valorizez în mod diferit, ca timpul să treacă pe nesimţite - şi cu toate astea, tot îl simt, mai ales acum când tastez şi nu privesc în jurul meu. Mirosuri străine îmi trezesc interesul şi mă tentează să ridic privirea, doar o impresie de tutun mă alunga din ispită. Exact! Fără tutun!

Alţii vin de la celălalt colţ al ţării, iar transpiraţia lor mă face să cred că nu au auzit de apă şi de săpun - n-au nicio vină, am înţeles pe pielea mea ce înseamnă să călătoreşti pe timp de noapte cu trenul - ba e prea cald, ba e frig de îngheaţă apa. Cum arată trenul pe interior!? Impecabil, la o primă vedere. Sunt la clasa a doua, dar la toaletă nu am curajul să intru! Ce fac dacă totuşi explodez? Mă plimb prin tot trenul până ajung la o situaţie decentă, iar în cel mai rău caz, număr minutele rămase până la sosirea trenului în Bucureşti Nord.

Sunt fascinat de ceea ce văd pe ruta Ploieşti - Bucureşti. Atât de mult verde şi totuşi atât de gol. Nu se investeşte nimic în ţara asta, iar dacă prin excepţie aterizează ceva finanţări prin păşunea asta, majoritatea profitului revine unei ţări străine. Tot în tren sunt şi scriu atât cât îmi permit spaţiu şi timpul.

În tren am impresia că toate gândurile rămân într-un singur loc şi cu fiecare kilometru în plus, mă îndepărtez de ele. În altă ordine de idei, nu doar drumul e gol, ci şi mintea mea, pe care o umplu cu măruntaie provenite parcă dintr-o pâine uscată - las ploaia să-mi înmoaie imaginaţia. Ştiţi pe unde umblu momentan? Prin spaţii înguste ce dau către picioare şi IAR picioare. Sunt pe muchie de cuţit, e aglomeraţie, e sufocant şi nu mă pot linişti într-un somn adânc. Lângă mine două pocăite, la vreo 60 ani vorbesc despre porţile raiului, faţă în faţă cu mine, tatăl şi fiul păstrează vorbele pentru mai târziu, lângă mine o mămică se relaxează după ce a păzit toaleta şi a atacat-o din direcţii bine indicate. E o adevărată bătaie pe toaletă, nici la mare nu ajunge o toaletă publică asaltată în maniera asta - nu acolo unde mă duc eu. Fiecare călător are cel puţin un telefon - stop - mi-a sărit inima din loc, un tren din direcţie opusă mi-a stricat concentrarea şi m-a luat prin surprindere. Ahh, ce drum lung pare că străbat.

Atunci când scriu sau citesc, pare că timpul îşi sacrifica secundele şi le bate în cuie, în speranţa că eu să profit din plin. Peisajul pictat cu ziduri desenate în stil graffti, îmi dă de înţeles cam câte minute mai am de savurat din această scriere uniformă, din scaunul unui tren. Poate data viitoare voi scrie din propria-mi buda, cu intenţia de a vorbi despre apa de la robinet, ce picură ca o muzică şi despre inundaţia vecinilor. Sunt la final de drum cu trenul. Deşi e Capitala, după atâtea ploi, simt aer proaspăt în comparaţie cu suferinţa din trenul Inter Regio.

P.S. Şi în Bucureşti e campanie murdară ...

Hrana sufletească nu se regăseşte la fast food

noreply@blogger.com (John Cristea) — Sat, 26 May 2012 09:24:55 PDT

Cele două elemente din titlu nu se pupă de niciun fel, decât dacă ne ataşăm nişte ochelari speciali cu ajutorul cărora să vedem micile detalii ce ne bruschează viaţa şi ne aduc în stare de dezorientare.

Hrana sufletească e un element surpriză pentru noua generaţie în care se încadrează chiar şi cei născuţi înainte de Revoluţie. Hrana suflleteasca cuprinde ceva profund din ceea ce divinitatea sau lumea superioară a pus la conservare, în borcane ermetic închise, la fel cum mai fac doar bunicii şi gospodinele iscusite. Nu găsim alternative (telefonul sună ocupat), nu gândim prea tare, ci ne orientăm spre partea sentimental-culinară.
Depindem de mâncare, în măsura în care avem nevoie să ne hrănim trupul ca să putem supravieţui. Mâncarea este suficientă( în România), poate prea multă şi asta ne mutilează pofta zilnică. Stările negative ne fac să alimentăm trupul mai mult decât e necesar şi astfel spunem că supărarea trece, se duce pe apa sâmbetei. În mod practic, suferinţa este estompată pentru scurt timp, pentru că trupul şi mintea sunt obosite în a procesa ce gura a primit fără voie, în cantităţi industriale.
Hrana sufletească nu se regăseşte la fast food sub nicio formă, oricât de mult ne-am păcăli şi am trece cu vederea.
Mâncarea trebuie să ne hrănească atât sufletul cât şi trupul. Se spune că trebuie să fim atenţi la prepararea unui fel de mâncare, să punem dragoste şi să iasă o compoziţie pe gustul reţetei. În caz că prepararea a acumulat energii negative din partea bucătarului/manipulantului, cel ce serveşte cina, suferă în aceeaşi măsură, într-un scurt timp (mâncarea se digeră greu, apar constipaţiile, tensiune crescută). Poate părea o treabă amuzantă şi extrasă din cărţile pentru adormit copiii, în schimb, adevărul zace în fiecare om ce trăieşte pe propria piele fast food-ul mondial.

Jos pălăria în faţa veganilor spirituali!

Mass media şi invazia căpuşelor

noreply@blogger.com (John Cristea) — Sat, 26 May 2012 00:25:07 PDT

Sunt înconjurat de tehnologie şi mă simt influenţat de fiecare sunet sau imagine ce interacţionează în mod direct sau condiţionat cu persoana mea. Sufăr fără lacrimi şi petrec mult timp în faţa unor pereţi ce dau spre nişte câmpii cu poftă de viaţă. Câmpiile sunt pline de iarbă verde, proaspăt crescută şi primitoare, ca pentru o zi de început de vară.

Fiind date noile coordonate în ceea ce priveşte invazia căpuşelor în întreaga Românie, panica s-a instalat, iar asfaltul este noul prieten al omului. O tehnică de manipulare bine pusă la punct, ce vrea să convingă poporul că suntem în pericol şi că putem ajunge invalizi, ba chiar putem să murim. Cum se reuşeşte treaba asta? Prin sensibilizarea celor uşor de influenţat, prin punerea în "valoare" a vedetelor răpuse de vreo boală ce seamănă sau e identică cu problema în cauza.

Până în anul 2012 nu am auzit prea multe despre căpuşe. Mulţi se întreabă cum poţi scăpa de căpuşe sau ce tratamente există împotrivă acestora. Nimeni nu se întreabă însă, de unde au apărut peste noapte şi cine ajută la propagarea fenomenului. Acum vreo doi ani, citeam pe un site despre cum scapi de o căpuşă, fără pensetă sau chirurg: se folosea (sau încă se foloseşte) o ţigară aprinsă, cu care ardeai căpuşa, ea detaşându-se de corpul gazdă. Nu ştiu cât de adevărată e toată treaba asta, însă, mai bine să nu vă pomeniţi cu o astfel de "dihanie" asupra corpului. Urlă presa în legătură cu acest fenomen, iar actorul Şerban Ionescu este pus pe post de momeală pentru a convinge cât mai mulţi oameni că lucrurile sunt reale şi că de la o căpuşă poţi ajunge în situaţia lui. Şerban Ionescu nu are nicio vină, el chiar se degradează pe zi ce trece, deşi mintea, susţine el, îi rămâne lucidă. Mai rău e că mass media îl exploteaza şi scurge din el şi ultima picătură de viaţă, punându-l să dea tot felul de declaraţii, ce fabrică frică la tot pasul.

În oraşul Ploieşti, unde locuiesc eu, parcurile au "suferit" intervenţii speciale pentru ca iarbă să fie sigură - cel puţin aşa se afirmă prin panourile expuse pentru tot ochiul. Nu mai am încredere în nimic, nici asfaltul nu mai e sigur. Acum eşti în picioare, în următorul moment îţi rupi piciorul într-o groapă. Împărtăşesc sentimente comune cu voi şi nu disper, dar nici nu mă pot lăsa dezgolit, fără a mă întreba dacă am ajuns să fiu infectat sau nu.

M-am gândit şi la scenarii nebuneşti ce nu pot aparţine decât unor schizofrenici. Sper ca aceste căpuşe să nu fi apărut peste noapte prin ouă răspândite de cei ce vor să facă bani de pe urma ...

Mă scuzaţi, banii deja au început să se încaseze. Să nu se mire nimeni dacă apare şi un vaccin ce le ţine la distanţă pe căpuşe.

Iarba verde de acasă, să trăiesc nu mă mai lasă!

Eu fac parte din sistem?

noreply@blogger.com (John Cristea) — Thu, 24 May 2012 07:37:48 PDT

Sistemul uneşte sau dezbină, în funcţie de plăcerile sălbatice pe care le au idioţii ce se simt puternici la creier. În cazul suprafeţelor plane, există soluţii ingenioase, cu rezultate vizibile, în cel mai scurt timp, dar pentru masa prostită, încetul cu încetul, nici pastilele nu mai îşi fac efectul. Amnezia e cea mai bună scuză pentru a merge pe scurtătură şi pentru a nu îndeplini regulile scrise de alţii.

Cine nu intră în horă e arătat cu degetul şi pare scos de la nebuni. Durere mare să nu faci faţă vorbelor grele ce se toarnă la colţ de stradă, în speranţa unei dominări uniforme. O mişcare greşită te poate duce după gratii şi nu ai decât să le demonstrezi libertatea corectă de care dai dovadă. Când încă zburzi, nu ai de ce să te plângi, dar pentru clipele de răcoare, sistemul începe să devină un labirint contra cronometru.

Nimic periculos nu ameninţă fiinţa umană, redusă la tăcere. Dacă în mintea ta există un sistem bine construit, eşti luat în vizor şi cineva are grijă să îţi oprească ideile "tâmpite". Nu avem voie să depăşim ceea ce deja este trasat, limitat. Ni se spală creierul cu acordul nostru şi nici nu putem spune asta cu voce tare. De ce? Ar părea dubios să recunoaştem cât de masochişti am ajuns, cum ne plângem de milă şi ne provocăm durere cu bună ştiinţă.

Pentru ca noi să facem parte din sistem, trebuie să prindem mesajul, să-l păstrăm şi să-l dezvoltăm. Sunt mai multe etape ale aceleaşi manipulări. Puţin câte puţin, timpul nostru liber devine tot mai redus, ne aruncăm în muncile grele ale sistemului şi închisoarea face parte din viaţa noastră, fără ca noi să avem parte de o judecată mai bună.

De la pocăiţii ce bat la uşă şi până la lumea virtuală ce mutilează realitatea, sunt doar primejdii de care ne-am împiedicat, dar nu am învăţat nimic. Ne deplasăm din punctul A în punctul B, purtăm ochelari de cal şi ne focusam cu întârziere. Pierdem momentele importante din viaţa noastră şi astfel facem parte din sistem. Melodiile pe care le fredonăm, filmele pe care ne vizionăm, activitatea noastră de pe facebook, conversaţiile telefonice, precum şi munca zilnică, sunt motive pentru care sufletul nostru nu mai are timp să respire.

Ce ne oferă sistemul? O falsă prosperitatea, mii de minute în reţele de telefonie mobilă, împrumuturi în bancă şi vremuri grele. Dacă ne degradăm, o facem într-un vals plin de veselie. Nu avem termen de comparaţie şi asta ne face să stăm cu ochii larg închişi. Ascundem ultimele amintiri ale vechii generaţii şi primim cu braţele deschise munca plină de sudoare şi puţinii bani ce ajung de pe o zi pe alta.

Nu mai există intimitate, iar sistemul face tot posibilul să nu schimbăm canalul la televizor fără să dăm raportul pe reţelele de socializare. Da! Instrumentele de manipulare sunt făcute în aşa fel încât să le îndrăgim. Nici termopanele şi jaluzelele trase nu ne mai sunt de folos. Între patru pereţi răspândim mai multă informaţie ca niciodată.

Finalul omenirii sau sfârşitul lumii e un test sub presiune pe care cei mai slabi spiritual îl tratează ca pe o suferinţa cu severe cicatrici psihice. În civilizaţia actuală, sclavia îşi face prezenţa în mod legal. Numerele ne sugerează acţiunile noastre viitoare, iar cei cu frică de Dumnezeu sunt cel mai uşor de convins.

Nu am certitudinea unei realităţi paralele, dar am un sentiment unic atunci când părăsesc tehnologia - întreaga tehnologie!

Cinema Premiera Ploiești nu renunță la gafe

noreply@blogger.com (John Cristea) — Mon, 27 Feb 2012 01:40:43 PST

Până astă vară, nici naiba nu vorbea de cinematograful din Ploiești, asta pentru că el nu exista cu adevărat, ci era doar o ruină unde, adolescenții își puteau face niște poze profesionale și le puteau urca pe facebook, ca să vadă tot omul ce șmecherie de oraș avem noi și cat de bine dă tanti fără piept în poze. Comentarii și cuvinte de laudă pentru cei ce n-au procedat așa!

Filmele de la Cinema Premiera se actualizează cu viteza melcului, dar mi se pare o chestiune normală din moment ce tot orașul trebuie să vadă, pe rând, un anumit film, într-o singură sală de cinema. Suntem și noi la început, se înțelege și ne iartă cel de sus.

M-am decis, pe vreme de weekend, să vizionez și eu Ghost Rider: Spirit of Vengeance/Demonul răzbunării, un film care la noi apare ca fiind din 2012, iar IMDb-ul susține sus și tare că e din 2011 - încă o dacă suntem înapoiați. Ajuns în fata cinematografului, am aflat că programul pe care CineMagia îl expune online nu e în relații bune cu ceea ce scrie la intrarea în mica încăpere în care se vând biletele ca țigările prin Obor, aduse de la bulgari. În înghesuiala insuportabilă, a se înțelege că omul se prezintă la film și e nerăbdător, mă îndrept înspre casa de bilete, acolo unde un chip trist de femeie obosită și trecută prin viată îmi vorbește în scârbă, ca să nu adoarmă. Când am auzit că biletul costă 20 RON, am înghițit în sec, ba chiar era să fac atac de panică. Nu mi s-au dat explicații, dar am înțeles că filmul e 3D, mi se dau ochelari colorați - ce să mai, face toți banii. Revenind la personalul cinematografului și expre la casierița trecută de 50 de ani, nu că aș avea ceva împotriva vârstei (din partea mea, mulți ani înainte), mi-aș dori să-și cumpere o doză de bun simț pentru fiecare client în parte, că doar lucrează cu publicul, iar dacă nu reușește să facă față tentației misogine de a se comporta ca la piață, îi sugerez să lase tineretului un loc de muncă în plus.

Depășind momentul culminant și suma exorbitantă pentru un film văzut în Ploiești, am așteptat, împreună cu iubita mea, aproximativ 20 de minute la intrare - dacă ai nevoie în acest timp la toaletă, nu ai acces la ea. Faci pe tine sau urci la Doroftei, să-i spui să-și mai pună un jghiab - o conducta deschisă în partea superioară, ca să nu mai plouă, ca o perdea uniformă, la intrarea în cinema. Nu mă înțelegeți greșit, nu ploua, ci se topea zăpada înghețată și neoperata de Rosal! Unde ești tu Mirela atunci când calc prin mocirlă și jeg cu bocancii pentru care am muncit 2 luni?

Nu vă mai țin în suspans, cu biletele pe jumătate decapitate și fără securizare pe ele ( am prieteni cu imprimantă și stanță) am ajuns în sala de cinema. Nu s-a schimbat nimic la ea de la ultima vizită (slavă cerului că există o camera de supraveghere, că sigur îi trebuia lui Gheorghe un scaun, lui Ion vreo boxă și rămânea cinema-ul fără glas și formă). În schimb, am avut un șoc vizual însoțit de unul termic. Un frig de-ți înghețau oasele și o aerotermă aruncată în drumul cinefililor, ce funcționa doar ca să consume curent. (aeroterma era funcțională, deloc estetică și nu făcea fată nici cat pentru rândul pe care bătea). Am găsit pe Google Imagini o aerotermă care arată aproximativ ca cea din realitate. Cam așa arată aeroterma din Cinema Premiera Ploiești.

Mi-au înțepenit toate oasele și am regretat încă o dată alegerea făcută. Unii ar spune că eu sunt singurul vinovat, dar eu refuz acest verdict. Pentru 20 RON achitați, merit respectul cuvenit și condiții de oraș. Dacă nu le funcționează aerul condiționat pe timp de iarnă, îi rog să-și facă o sobă, pe gaz, pe lemne, se descurcă România Film.

Cât despre film, nu-și merită cele două caractere în plus și ochelarii. Nu există efecte 3D, ci doar impresia că undeva s-a văzut o frunzuliță ce iese din ecran pentru o clipă.

Filmul Ghost Rider 2 mă încântă ca și cadre, iar faptul că România și-a "închiriat" peisajele și câțiva actori buni, mă face să cred că laptele și mierea vor pleca, cat de curând, de pe aceste meleaguri. Apreciez enorm munca profesionistă a cameramanilor, a regizorului și a oamenilor de la grafică. Cat despre Nicolas Cage, a îmbătrânit, dar se ține bine în filme. Joacă, nu se joacă! Mi-ar fi plăcut să nu aibă dublură si să-și tragă singur cascadoriile. Pentru filmul ăsta pot acorda nota 8, cu mari indulgențe și spăgi din partea iubitei. Filmul face mici referiri la politicieni, oameni cu influență, manipulare audio, răutatea omenească, judecata de apoi, țigani, anticrist, exorcizare, România.

P.S. Filmul vizionat are bulină +15, însă eu am zărit și câțiva copilași, sub 10 ani. O poza realizată de mine, ca și dovada, ar putea pune în pericol cinematograful?

Timpul rezervat cunoaşterii

noreply@blogger.com (John Cristea) — Wed, 22 Feb 2012 08:06:31 PST

Cum bate vântul, cum începem să ne pripim şi să ne lipsim de înţelepciunea dobândită la colţul străzii, datorită unei babute alcoolizate care a spus prea multe din amintirile ei. Primăvara va să ajungă curând în sângele nostru, iar setea de cunoaştere va pomeni de fiecare individ în parte.

Timpul e un tinerel ce se menţine datorită celor încă optimişti, ce se plimbă prin oraşe cu buzunarele goale şi cu datorii la bănci, dar cu privirea îndreptată spre cer. Nu e un text ce dă spre pocăinţă sau spre iertare de păcate, ci e o rugăminte spre cunoaştere.

Începem să realizăm existenţa timpului abia la batraneste, însă până la conştientizare avem menirea de a strânge cât mai mule "basme" în sacul plin de aer şi să exploatăm ceea ce ne face cu ochiul în mod excesiv.

Nu trebuie să existe plictiseală. Momentele de gol, cele în care vlagă se face nevăzută şi liniştea devine tare că pământul, au nevoie de cunoaştere.

În altă ordine de idei: Timpul nu e făcut pentru a-l irosi!

Alegerile ne aparţin!

noreply@blogger.com (John Cristea) — Tue, 21 Feb 2012 09:27:36 PST

    Mă gândesc serios la o nouă etapă din viaţa mea. Se spune că omul nu se opreşte din evoluţie, nici măcar în momentele în care tehnologia izvorăşte activităţi nebănuite şi pare să acapareze toate domeniile de activitate pe care omul, până acum ceva vreme, le făcea fără a se gândi la un nou pas/la o drumeţie.

    Nu mi-a împărţit nimeni etapele din viaţa mea şi nu mă simt biciuit, obligat să fac paşi pe care nu-i cunosc şi pentru care nu sunt pregătit. Sunt un răsărit de prin tufişurile verzi ale unei noi vieţi, iar vechea poveste e acompaniată de vesela mea învestiţie – inspiraţia. Sunt ca un copac, bătrân de fel, dar puternic, cu un statut înalt, pot privi din orice unghi îmi doresc şi sunt gazda celor ce pot abandona cerul… pentru a se odihni. Asta nu înseamnă că nu poţi rămâne până la final, alături de mine, tu cititorule – ştiu doar că suntem cu toţii tentaţi să ne luăm zborul, acel nou pas - deşi regăsim aceleaşi meleaguri sub un nou răsărit.
E grav când simţi pe limbă un gust acru, un sictir continuu şi o promovare a exteriorului. Nu poţi supravieţui în închisoare, libertatea e ceea ce toată lumea îşi doreşte. Generalizarea nu-şi are excepţia, nu în cazul asta! Problema se iveşte doar în tunelul ce leagă trăirea de vise. Cine are cu adevărat dreptate? De ce interzisul e un bec aprins ce se stinge în momentul în care ajungi la sursă? Unde ucidem viaţa şi unde porneşte adevărata amărăciune a individului pus pe alegeri pripite?

   Sunt epuizat, iar locul de unde mă alimentez, se tot plimbă. Curând nu voi mai găsi decât rămăşiţele unor dorinţe ce şi-au luat adio de la o speranţă construită fără fundaţie. Nu există pesimism suficient pentru a relata din mijlocul realităţii, acolo unde fluxul de informaţie arătă cum tot mai mulţi oameni fac proasta alegere de a continua parteneriatul cu sistemul, acea strategie prin care omul este plătit doar dacă ştie să tacă. Tăcerea este de aur! Sunt de acord cu asta! Nu pot merge însă până la capăt cu ideea muţeniei, omul are nevoie de comunicare. Dacă ai greşit, nu renunţa! Ia-o de la capăt şi conştientizează unde mai ai de retuşat, dacă totuşi nu ţi se potriveşte alegerea, nu insista în zadar. Dărâmă şi construieşte altceva!
Unde se ascund visele noastre neîmplinite? Pentru asta trebuie să ne întrebam subconştientul, să facem un jurământ faţa de noi înşine, să ne împăcăm cu alegerile greşite şi să progresăm mergând cu atenţie, pentru a nu cădea în prima groapa pe care ne-am săpat-o singurei, cu câţiva ani în urmă. Orbul are cel mai bun mers! De la el să învăţăm, zic!

Mi s-a furat talonul de reducere de la Profi! 10% reducere

noreply@blogger.com (John Cristea) — Mon, 20 Feb 2012 03:01:03 PST

Am nişte vecini tare băgăcioşi, curioşi şi informaţi în ceea ce priveşte flyerele ce sunt băgate în postă sau sunt agăţate de clanţa de la uşa. Am auzit cum se vorbeşte despre taloanele cu reduceri de 10 la sută la cumpărăturile efectuate în magazinele de proximitate Profi, însă nu am dat de nicio astfel de hârtie în posta mea sau undeva aproape de uşă.

Care să fie totuşi ideea? Să nu-şi respecte Profi clienţii? Nici pe departe! Reducerile sunt atât de consistente şi constante, încât nu există talon care să atârne prea mult timp de clanţa unei uşi. Adică? Adică talonul meu a fost furat, iar eu nu pot decât să mă simt jenat de această situaţie. Nu ştiu cine este individul/vecinul atât de pasionat de promoţii, însă l-aş ruga pe aceeasta cale, să sune la uşa mea şi să mergem împreună la cumpărături, în Profi.

Am înţeles că acest cupon de reducere este valabil în perioada 1-4 martie 2012, iar discountul nu poate depăşi valoarea de 30 de lei. O promoţie din care putem profita cu toţii, chiar şi vecinii ce abia aşteaptă strângerea de flyere de pe scară. Probabil se fac şi colecţii pe termen lung cu aceste reduceri, pentru că toată lumea să-şi aducă aminte de ele.

Aştept - poate vreun binevoitor (da, mai există aşa ceva), îmi va dărui spre folosinţă acel cupon.

Am de gând să PROFIt în continuare de reducerile acestui magazin şi vreau să fiu la curent cu toate noutăţile.

Clientul decide magazinul câştigător

noreply@blogger.com (John Cristea) — Sun, 19 Feb 2012 02:46:13 PST

E duminică şi omul de rând stă acasă şi se odihneşte sau cumpăra de la magazinul de proximitate Profi, cele necesare pentru o masă copioasă în familie. Săptămână asta Profi a fost asaltat de numeroşi clienţi ce au venit să profite de oferte şi de reduceri. Am văzut cum omul PROFItă şi da vorba mai departe, ca şi vecinul să vină şi să se aprovizioneze pe vreme de criză.

Am văzut cum preturile scad şi cum aglomeraţia (angajaţii fac eforturi evidente pentru cumpărături rapide) persistă ore bune! Dacă lucrurile vor decurge în aceeaşi manieră pe termen lung, Profi va ajunge lider, iar lanţul magazinelor de proximitate va deveni unica sursă de aprovizionare pentru clienţi.

Asculta Radio PROFI online

noreply@blogger.com (John Cristea) — Fri, 17 Feb 2012 01:29:31 PST

Mă prezint ca fiind un client pretențios! Când sunt la cumpărături merit toată atenția și am nevoie de servicii de calitate. Pe lângă avantajele pe care magazinele de proximitate Profi mi le oferă, mai există un bonus pe care-l îl iau în considerare și mă folosesc de el: MUZICA

Muzica din magazinele Profi e aleasă cu bun gust, iar spoturile/jingle-urile personalizate mă fac să înțeleg că e vorba de o întreagă rețea radio, împrăștiată în toată tara, care împărtășește aceeași muzică, în același timp. Am intrat pe site-ul Profi www.profi.ro și am găsit exact cireașă de pe tort, o informație de care mă pot folosi chiar și în acest moment. Am găsit Radio Profi! Un server online la care oricine are acces, iar muzica din magazine se poate asculta și acasă.

În timp ce-mi fac cumpărăturile, mi se pare absolut normal să am un ambient plăcut, iar muzica ce rulează în difuzoare să îmi dea o dispoziție de zile mari. Profi reușește!

Vocile din spoturi aparțin voice over-ului de la Radio21, dar in proiect se implică si un moderator de emisiuni ale aceluiași radio - Nicoleta Craciunesc.

Poți asculta și tu Radio Profi și astfel afli în timp real ce promoții sunt valabile!

Chiar în acest moment ascult Radio Profi Online :) !

Am trait s-o văd si p-asta! Profi si reclama

noreply@blogger.com (John Cristea) — Thu, 16 Feb 2012 09:07:00 PST

În ciuda nenumăratelor critici pe care această reclamă le-a adus în prin promovare, scopul a fost/este unul bine ţintit, iar PR-ul şi-a făcut treaba temeinic. Nu e cel mai inspirat script pentru o reclamă, nici cel mai bun montaj, însă, se poartă ca replicile din reclame să devină un trend/vorba satului. Recomandată de către magazinul de proximitate Profi, reclama face furori cu o replică de senzaţie pe care nu o poţi uita aşa uşor: "Am trăit s-o văd şi p-asta!"

Acesta este reclama! Aveţi liber la comentarii!

Avantajele noilor magazine de proximitate Profi

noreply@blogger.com (John Cristea) — Thu, 01 Mar 2012 13:27:17 PST

Când spui avantaj din prima te gândești la anumite plusuri pe care un produs/brand, le stăpânește și le organizează pentru a atrage cât mai mulți clienți. Cu cât există mai multe avantaje, cu atât clientul, adică eu, este mai atras de idee și încearcă, chiar și din pură curiozitate să profite de serviciile oferite.

Avantajele noilor magazine de proximitate Profi, fac din mine un client dependent de calitate:

-magazinul se află în imediata vecinătate a locuinței

-card de fidelitate

-prețuri mici

-promoții

-produse fresh

O să aprofundez fiecare avantaj în parte pentru a mă face înțeles de toată lumea:

Magazinul se află în imediata vecinătate a locuinței - durează aproximativ un minut mersul pe jos până la magazinul de proximitate Profi. Sunt suficient de comod și nu îmi place să străbat orașul pentru produsele pe care mi le doresc. Cu ajutorul Profi, cumpărăturile mele sunt mai ușor de făcut și economisesc timp prețios pe care îl pot investi în alte direcții.

Cardul de fidelitate - Dețin un card de fidelitate pentru magazinul de proximitate Profi, iar asta mă face să înțeleg că sunt un client respectat. Cardul de fidelitate l-am procurat din magazinul Profi și după ce am completat datele mele, în mod corect, pe un flayer, a durat mai puțin de 48 de ore pentru ca fiecare cumpărătură să conteze în următoarele campanii.

Promoțiile - Eu, ca și client, am nevoie de produse la prețuri mici. Magazinul de proximitate Profi nu duce lipsă de promoții. Pe luna februarie am prins o reducere de până la 70% la mai mult de 100 de produse, astfel am făcut ceva economii, iar frigiderul a fost complet satisfăcut.

Produse fresh/proaspete - Este esențial acest avantaj! Am nevoie de produse ce se prezintă bine ca și imagine, gust și miros. Vreau prospețime și o am! Magazinul de proximitate Profi, m-a dat peste cap cu grill-ul. La orice ora pot să-mi cumpăr, cu maxim 16 lei, un pui abia scos din cuptor, deja condimentat, ambalat pe loc și servit cu întreaga familie în cel mai scurt timp.

Acestea sunt principalele motive pentru care eu aleg Profi. Din câte am înțeles nu toate magazinele de proximitate Profi sunt non stop, însă eu mă bucur de zona în care stau. În Ploiești, zona Malu Roșu, magazinul este non stop, iar personalul abia așteaptă să-și vândă marfa cu drag (asta fiind o calitate greu de găsit în magazinele din România).

UPDATE: Am mai scris despre Profi: aici, aici, aici și aici!

Rolul lui 14 februarie în viaţa românului

noreply@blogger.com (John Cristea) — Thu, 09 Feb 2012 10:28:26 PST

Încă mai visăm la America şi ne plac filmele subtitrate, că pe cele româneşti nu le înţelegem sau nu ştim să le apreciem. Nu avem nimic nou în ţara asta şi trăim pentru a consuma ceea ce exteriorul ne lasă se vedem. Da, suntem o ţară de consum, indiferent cât de productivi am vrea să fim.

La români merg bine afacerile cu iubirea şi cu Valentine's Day-ul, încât aproape că mă simt obligat să mă opresc la o florărie pe 14 februarie şi să impresionez, doar pentru că aşa îmi dictează mass media, nu inima. Nu mai există partea în care lucrurile frumoase vin de la sine, ci doar ne chinuim şi aşteptăm să ne rezumăm la nişte date. Calendarul ne spune ce avem voie!

Data de 14 februarie îşi face bine treaba şi nimic nu rămâne neexploatat. Se înţelege iubirea asta... ca pe o carne bună de consum, iar cine nu intră în tradiţie, pare a se feri să cotizeze către dragoste.

Cei ce sunt singuri, au şansa de a-şi găsi marea dragoste şi chiar de a se căsători pentru 24 de ore. Tot felul de manifestări, stupide din punctul meu de vedere, care nu se aplică şi în alte momente. Asta e supărarea mea, că aşteptăm prea mult un moment, pentru a acţiona după cum simte inima, iar în cazul în care pe 14 februarie suntem dărâmaţi de vreo veste proastă sau dragostea nu se perindă pe la noi prin grădină, rămânem cu buza umflată şi sperăm la un viitor mai bun - cel mai posibil într-un alt Univers.
   Românul e sărac la buzunar. Ce-i mai trebuie României Valentine's Day? Nu putem dormi fără o sărbătoare catolică şi americană? Banii de la saltea şi de prin carduri se consumă şi ei pe bunuri de-o zi, iar adevăratele trebuinţe rămân nesatisfăcute. (întâi obligaţiile, apoi distracţiile)

O cină romantică în doi, de Valentine's Day, e un prilej bun de bucurie şi iubire, dar asta nu înseamnă că doar pe 14 februarie iubirea e în "aer".

Sper să nu ajung să tai curcanul de Ziua Independenţei şi să nu cânt imnul Americii, doar pentru că sună mai bine decât "adormirea noastră".

Suntem ca nişte copii, facem ceea ce vedem la cei mai mari şi ne reeducăm în funcţie de ce ne dictează "mami şi tati".
Sunt în dubii: Oare românul e mai activ din punct de vedere sexual/emoţional pe data de 14 februarie? Şi apoi ce se întâmplă? 24 februarie devine zi de abstinenţă? Post negru şi regrete eterne pentru dezvirginarea de proporţii?
   Am înţeles că se poartă dragostea la prima vedere şi uitarea cea de-a doua zi. Am evoluat în prostie şi ne grăbim să credem că funcţionăm la fel de repede ca mesajele instant de pe internet.
Nu suntem pregătiţi pentru 14 februarie. O vom da în bară în fiecare an şi nu ne va păsa că doar aruncăm banii pentru momente incendiare şi forţate. Tradiţiile străvechi sunt pe cale să devină o istorie incredibilă pentru noua generaţie. Ne vom uita unii la alţii şi nu vom ştii dacă suntem americani sau români. Ne e ruşine cu noi?
Ceea ce se reflectă în mediile online, dar şi offline, sunt doar creaţii imaginare - trăim o iluzie pentru care muncim în fiecare lună. Uităm să ne bucurăm de ceea ce ne place şi sperăm ca plăcerea celuilalt să ajungă şi la inima noastră.
   Eu unul sunt concentrat pe a trăi clipe frumoase alături de cei ce-mi provoacă stări pozitive. Fug atunci când sunt valuri şi furtuni şi nu bag în seamă obiceiurile prosteşti ce vor să remarce o falsă iubire.
Rolul lui 14 februarie în viaţa romanului se joacă pe marile scene şi se serveşte cu un vin ieftin la care s-a adăugat apă.

P.S. În rest să curgă şampania!

Fabrica de fericire

noreply@blogger.com (John Cristea) — Fri, 27 Jan 2012 08:10:37 PST

Deşi îmi doresc o fabrică de fericire, în mintea mea nu reuşesc să realizez un contur al acestei minunăţii care ar schimba lumea. Avem fabrici nenumărate şi producţie cât pentru întreaga populaţie, dar nu avem încă o fabrică de fericire.

Regret confuzia pe care mulţi o fac renunţând la valori şi construind imaginea unui produs pe baza emoţiilor şi a fericirii. Mă refer la acea băutură pe care cu toţii o cunoaştem, o consumăm, dar am vrea să renunţăm la ea. Undeva există o oarecare legătură. Sunt mulţi care încă nu au o percepţie clară despre ce înseamnă fericirea, iar dacă acest sentiment, dacă îl putem numi aşa, se nuanţează şi începe să existe într-un anumit individ - se poate crea o confuzie, o frică şi chiar o renunţare. Dar nu cred că vrea cineva să renunţe la fericire. Undeva, ar trebui să zacă o informaţie despre ce înseamnă fericirea şi cu ce se mănâncă ea. Prea multe cupluri se despart, chiar şi înainte de moarte, doar pentr a-şi împlini poftele carnale sau pentru a recunoaşte că singurătate e o alternativă mai blândă. Mă sperie societatea în care trăiesc şi sunt adeptul munţilor ce-mi lasă imaginaţia în toată libertatea ei.

Fabrica de fericire ar trebui inventată de noi toţi, energie cu energie, o ecuaţie care trebuie să aibă un rezultat tot mai bun cu fiecare clipă trecută. Deşi există atâtea motive pentru care viaţa să-ţi pară o buda în care ne complacem cu toţii, undeva există şi o aerisire, un mic spaţiu pe care trebuie să-l mărim pentru a scăpa din blocajul numit obişnuinţă. Mintea are dreptul să combine lucrurile cum vrea, să ia elementele pozitive, să le exploateze şi să le împărtăşească cu cei ce ştiu să profite de oportunitate.

Cu toţii avem dreptul la fericire şi unde există posibilitate, există o piesă ce ajută la crearea fabricii.

Cum putem începe realizarea acestei fabrici de fericire? Poate sună ca un extras al vreunui pocăit plin de manipulare şi putere religioasă, însă, dacă lucrurile sunt tratate ca atare, dăruirea necondiţionată ar fi suficientă pentru această fabrică de fericire.

Stând cu mâinile în sân alegem să renunţăm la ceea ce ni s-a dăruit, la viaţă. Motivaţia e doar un steag pe care îl ridicăm pentru semenii noştri, ca ei să ştie că existăm şi că avem puterea să facem ceva.

Fericirea ta are legătură cu fericirea mea? Sunt surprins de această întrebare primită din interiorul sufletului meu la care se lucrează la foc continuu pentru ca îngheţul exterior să nu aibă de câştigat. Fericirea este aceeaşi pentru întreg mapamondul, însă existenţa mai multor stadii ale aceleaşi manifestări, decid confuzia totală a celor ce vor să definească fericirea. Ea, fericirea, nu trebuie definită, ci trăită. Prin trăirea fericirii putem contribui la această fabrică, la care cu toţii am lucra cot la cot, şi am câştiga în mod egal.

Eu sunt doar un alt frustrat care încearcă să-şi exercite drepturi de exprimare. Când scriu nu pierd timpul, ci mă simt conectat cu plăcerea mea. Mă simt fericit atunci când scriu - nu contează care sunt activităţile tale, contează ca tu să nu-l dereanjezi pe cel de lângă tine şi să te simţi bine cu tine.

Stăm şi butonăm cu toţii despre ce anume vrea să însemne fericirea, însă comportamentul nostru în viaţă reală nu denotă ceva mai bun. Ceea ce suntem în spaţiul virtual suntem şi în viaţa de zi cu zi, cea care continuă să existe între pereţii ce ne adăpostesc/feresc de interacţiune.

Va urma un "update" atunci când voi putea percepe ... mai mult.

Pozitivismul în faţa eşecului

noreply@blogger.com (John Cristea) — Fri, 27 Jan 2012 04:33:49 PST

Mă pregătesc, încă din vârstă fragedă, pentru toate darurile scumpe, dar valoroase din punct de vedere spiritual. Îmi aştern în pagini neînsemnate un plan inteligent şi sper ca totul să decurgă exact ca pe ciorna ascunsă în buzunarul de la blug. Nicio hartă nu-mi poate ajuta destinul şi oricâte ţipete îndrumătoare aş auzi în spatele meu, nu aş întoarce capul să văd cine are drept asupra propriului meu destin. Poate că am urme de egoism şi îmi place să mă lovesc de probleme şi să le găsesc o rezolvare - însă am descoperit că nu mai avem timp pentru aşa ceva. mă simt limitat şi recunosc că sunt multe momente în care nu pot ţine pasul cu cei de aceeaşi calitate cu mine. Pic pe gânduri şi cineva îmi face haşuri asupra percepţiei. Liniştea se tulbură la prima mea acţiune şi sunt derutat, cer ajutor prietenilor, dar din vina mea, i-am lăsat în urmă, prea în urmă. Sufăr de o izolare completă şi oricâtă libertate mi s-ar da pe tavă, tot întâlnesc robotizarea şi răceala oamenilor.

Libertate se referă la interacţiunea sufletului, dar printre fiare vechi nu poţi decât să cauţi un adăpost şi ziua de mâine.

Când eşecul îmi face o vizită, îi specific faptul că nu e pe mâini bune, el nu înţelege şi insistă, ca în final să-şi dea seama cât de agresiv sunt în mentenanţa ce-mi provoacă lene şi sedentarism. Ar merge până la capăt cu mine, dar eşecul primeşte în mod repetat pozitivism la kilogram. E ca şi cum mă prefac că sunt orb, doar că să nu văd câte cifre trebuie să înapoiez băncii.

Devin pozitiv atunci când am o motivaţie - când ştiu că rănile se pot vindeca. Mă simt ca într-un spital în care nu trebuie să dau spagă pentru a primi un tratament corect, oamenii se comportă frumos cu mine, dar nu primesc vizite...

Dacă am prea mult pozitivism îndesat în spaţiu meu închiriat de viaţă, mă feresc în a-l arăta, de teamă să nu fiu catalogat drept copil. Şi ştiu, dacă eşti copil nu e o ruşine, doar că eşti exclus din programul de robotizare, iar toate şansele tale se nimicesc, pozitivismul arătând că nu poate face faţă.

Un şut în fund eşecului şi o bună administrare a pozitivisumului. Un vals unde doar roboţii se calcă în picioare!

La semafor

noreply@blogger.com (John Cristea) — Mon, 30 Jan 2012 06:37:01 PST

Aşteptările din viaţa mea ajung să primească o stagnare, deşi, în ochii multora sunt o stea ce nu cade de pe cer, ci doar luminează mai greu. Semaforul la care aştept e montat special în drumul meu, e ca un popas fără alegere, un fel de obligaţie repetitivă ce se încadrează pe toate benzile unei singure autostrăzi - viaţă.

Cunosc ceva culori, însă nu am talentul special pentru a întinde pe o pânză creaţia mea imaginară, semaforul doar mă pune în limitări, mă aduce în reverie şi îmi îngroapă copilăria în vechile suburbii. Printre porumbeii ce zburdă pe cerul eliberat de norii parcă plânşi, tot se mai amestecă o cioară. Mă întreb, oare cine a pus cioara asta în peisaj? Şi cine spune că cioara nu e bună?

Încalec răul şi mă pun pe fapte uriaşe, sper să depăşesc în inteligenţă un copil ce merge în patru labe şi să-mi dau seamă că doar prin fugă am să reuşesc. Dominarea subită a gurilor rele mă îndeamnă la tăcere, iar unde vocea mea se vrea a fi impunătoare, îmi sparge cineva farfuriile în cap - am uitat să le spăl.

La semafor am primit primul sărut, dar şi primul şut în fund. Pentru că nu am ştiut unde îmi ţin ascunsă adevărata faţă, au fost momente când a trebuit să aştept chiar şi pe verde. Mozaic alambicat şi trafic plin de beţivi ce-mi liniştesc apetitul pentru distracţia de moment. Rapiditate în cuvinte şi-o lustră ce nu se aprinde. Lumânări în loc de leduri şi semafoare ce nu se dăruiesc nici duşmanilor.

Un semafor e ca o lecţie de viaţă, e ca şi cum tu ai fi privitorul, iar viitorul ţi l-ar fura următorul, cel care te-a păzit şi te-a atacat în mod intetionat. Vieţile se strică, iar destinul dă eroare, nu-i ies calculele, virgulele apar, iar metematica e doar în scris şi în ultimele pagini, cele ce conţin cuprinsul şi rezolvările.

Verdele e pentru cei corecţi, roşul e plin de furie şi ghinion, iar galbenul aparţine ţării în care supravieţuiesc datorită unui miracol, o ironie subtilă pe care unii o aruncă asupra neamului. Aştept să primesc o amendă şi să învăţ semnele de circulaţie.

Şi cu toate legile în vigoare, nu suport să-mi dicteze nimeni alegerile!

Abuz împotriva subconştientului

noreply@blogger.com (John Cristea) — Mon, 14 Nov 2011 01:42:20 PST

Îmi închipui un copac bogat în frunze verzi, ordonate într-o armonie greu de descris. O cazemată ce se rezumă la linişte şi protecţie. Un vals fără muzică şi fără mişcări regulate ale trupului. Sunt ameţit şi sângele nu a primit în prealabil alcool. Nu îmi pot explica trecutul şi doar subconştientul mai dă rateuri, mizând pe reveria mea acceptată în aşteptarea cartofilor prăjiţi.

Neuronii mei au primit vizită neaşteptată din partea unui străin, mă simt abuzat şi urgenţa nu m-ar ajuta decât cu nişte pastile. Senzaţia că trăiesc ca într-un Metrix se datorează imaginilor vizionate, îndelung timp, cu ajutorul pixelilor măsluiţi de lumina unui neon ce stă să moară. Lentile, ochelari şi zodia gemeni. Dualitate şi bonus primit în dar după fiecare finalizare. Nu există runde, ci doar săptămâni ce par tipărite în aceeaşi ordine. Triunghiul primeşte câte o coroană la fiecare glonţ ce-mi nimiceşte vreun vis de noapte. E vorba de rege şi regină, de putere şi stăpânire, de lupte prin cuvinte, de câştig prin romane.

Fantezia subconştientului e să se dea timpul înapoi sau viitorul să domine clipa prezentă. Pumnii mei strânşi ascund elixirul şi vocile celor legaţi la ochi îmi întind o capcană. Sunt legat de ceilalţi, sunt suspendat de-un fir de aţă ce taie carne fără milă. Mişcarea eronată, aduce lipsă de viaţă, căderea în gol trezeşte şi morţii din somn. Leapşa dezvăluie ultima scorbură în care să-ţi păstrezi intimitatea. În întuneric nu ai voie să respiri, iar lumina se lasă aşteptată. Trec dintr-un vis în altul, cadrele se schimbă, însă acţiunea îşi continuă nenorocitul negativ, e o carte interminabilă, fără rost şi cu mult foc. Nu pot să mă ard, nu fac parte din poveste, sunt doar un privitor manipulat de picturile zeilor. Credinţa îmi este bruiată prin semnale acustice, de joasă intensitatea. Un zgomot scos din canale vrea sa domine naivitatea unui mers în patru labe. Subconştientul a devenit mai activ ca niciodată. Îşi face de cap!

Rădăcinile copacului încep să putrezească, seceta usucă pulsul frunzelor, iar eu mă îndrept cu viteză către pământ. Nu mai am acoperire. Sunt distrus! Ochii mei rămân fixaţi către cer şi pentru o clipă mă împac cu Sindromul Down.

Copilăria, o parte a subconştientului - în ea zac cele mai multe răspunsuri!

Inspiraţia optimiştilor în prezenţa morţii

noreply@blogger.com (John Cristea) — Fri, 21 Oct 2011 08:27:37 PDT

Când moartea îţi bate la uşă, la geam, în perete şi îţi urlă în timpane, evenimentele încep să decurgă tot mai intens. Orice picătură de informaţie devine importantă, iar triunghiul în care destinul se învârte, arată spontan în explozie şi energie. Ceasul numără existenţa noastră clipă de clipă, o cascadă varsă în mod grăbit amintirile, iar blestemul e privit ca pe o medalie ruginită.

Filmul însetat de culori, rulează în alb negru, iar optimistul suge energie din întreaga întindere a luminii. Grădina, plină de ierburi otrăvite, primeşte un impuls, iar soarele hrăneşte mireasma florilor proaspăt înflorite. Când moartea îşi face loc în trupul unui optimist, o pastilă plină de fericire jură că nu va lăsa inima să îngheţe, iar mintea va juca poker la cacealma, fără pic de alcool în sângele infectat de tehnologie.

Cancerul nimiceşte ţeluri prin simpla prezenţă în micile mele rânduri. Acest cuvânt e televizat, vizat, ştampilat, introdus în gura oamenilor din toate categoriile sociale. Eşti martor la propria ta crimă şi nu vrei să laşi oglinda să-ţi arate trupul mâzgălit de milioanele de străini. Războiul a început imediat după diagnostic, iar vinovăţia nu lipseşte din peisaj. Ţi se sugerează alternative, citostatice şi un pumn de medicamente. Ceaiurile te pun într-un cadru naturist lăsând boala să cocheteze cu pământul. Nu există şanse reale, decât minuni şi doctori ce mint de zor pentru autosugestie. Noua generaţie şchiopătează, iar curajul începe de la pacient urmându-şi firul până la ultima rudă, cea de dincolo de ocean. S-a depăşit interesul, iar globul a primit un pumn de variante valabile!

Slavă Cerului că existenţa nu se termină în ţărână. Fără optimismul bolnavului, cei sănătoşi ar muri fără speranţă, acoperiţi de munca inutilă. Atunci când cad pereţii peste noi, iar sensul în lumea asta se sparge în bucăţi microscopice, atinge-ţi fruntea şi spune-ţi că nu ai febră. Nu fii nebun! Bucură-te că eşti încă aici!

Acum las să curgă şiroaie de rânduri vizibile doar în mintea mea şi îmi astup gura cu bandă, ca să nu şoptesc şi alte secrete, mai puţin domestice. În maniera aceasta, influenţa pozitivă se poate divulga doar prin natura faptelor ce au consecinţe şi peste zece ani! Calitatea cantităţii trăieşte într-o suburbie personificată de legile copilăriei. Totul a început cu suflet şi din dragoste. Unde doar se îngrămădesc lucrurile, iar gunoiul se regăseşte sub preş, acolo dormitează miros de doctor şi bolovani ce provoacă migrene. Termopanul se pregăteşte de evoluţie, iar vidul absoarbe singura şansă - ultima gură de aer.

Aşa se face că doar cei mai puternici reîntregesc inspiraţia şi luptă pentru cel mai mare câştig: viaţa. Legat la mâni şi la picioare, poţi observa, dar nu poţi acţiona. Suntem plini de muşchi ce se roagă să fie puşi în funcţiune. Nu merită să rămânem indiferenţi - hrana sufletească e un înţelept dar.

Neştiinţa parchează lângă naivitate şi cruditatea trupului lasa sufletul pe mâna celor ce reprezintă vocea poporului. Fii motivat de cei ce se bucură chiar şi de ultima lună de viaţă - poate pe noi nu ne apuca nici ziua de mâine.

Contează cum priveşti energiile!

Omenirea e o păpuşă gonflabilă

noreply@blogger.com (John Cristea) — Tue, 18 Oct 2011 09:56:51 PDT

Plastic reciclat şi zâmbet uitat într-o oglindă străină. Resetăm timpul în speranţa ca el să ne asculte, iar realitatea arată că ne pierdem viaţa fără să ne împlinim adevăratele vise. Călimara cu cernala a fost uitată într-un dulap îmbibat cu naftalină, iar pixurile şi-au întărit pasta înaintea termenului de garanţie. Virtualul se extinde, iar un bătrânel mă ajută să înţeleg de ce sunt pastruns de o libertate atât de crudă.

Suntem miliarde de suflete prezente pe un singur pământ, iar originalul nu încetează să apăra. Suntem diferiţi şi importanţi cu toţii. Servim linişte cu porţia în lumea haosului. Nu zâmbim decât la comandă, iar sex shop-ul e o alternativă pentru fericire. Ne-a ajuns penetrarea până în gât, din păcate însă, tot căutăm eliberare de tensiune. Deţin un efect psihoactiv pe care şi tu ţi-l poţi asuma în prima intersecţie, în aglomeraţie -doar imaginaţia să nu-ţi stea locului, iar urechile să audă valurile oceanului demn de respect la superlativ.

Păpuşa gonflabilă, e un accesoriu sexual, ce satisface anumite necesităţi fiziologice, îmbunătăţind viaţa, pentru scurt timp - cam cât durează o ploaie torenţială de vară. De la minunatul cauciuc în care s-a pompat aer respirat de-o gură plină de dorinţă şi până la extrema în care omenirea devine o păpuşă, nu e multă sudoare vărsată. Suntem nişte marionete. Ni se achită o sumă de bani şi executăm interese după cum ni se cântă. Teatrul e cea mai bună variantă pentru o autosugestie fără regrete. Nişte sfori ne atârnă trupul spre public, iar cui nu-i convine poziţia, poate renunţa la a trăi.

Existenţa noastră e strâns legată de un pumn de carne ce pompează sânge în vene. Ne hrănim acţiunile, dar uităm de alimentarea sufletului. Robotizarea societăţii a lăsat în urmă o cantitate uriaşă de informaţie spirituală. Vila cu piscină, maşina de lux şi femeile în harem nu ne mai satisfac întreaga fiinţă. Cocoşaţi de durere, căutăm ceea ce am pierdut. Suntem nişte săraci. Cerşim ceea ce au primit primii oameni de pe pământ! Inteligenţa superioară ne amestecă Universul şi ne prinde în mrejele uşilor ce se închid şi se deschid. Ştiinţa e cea mai singură cale prin care omul se lasă manipulat. Prezentul e nul. Viitorul zace şi aşteaptă, iar trecutul e o muză ce dezvoltă pajiştea unui deja vu.

Mi-aş dori să nimicesc acest artificiu, iar cunoaşterea mea să devină unică în spaţiul libertăţii. Stropi de alcool se îndreaptă spre păpuşa gonflabilă. Primul băţ de chibrit şi prima scânteie fac deliciul luminiţei de la capătul tunelului.

Revoluţia spirituala îşi spune cuvântul cu ajutorul cerului. Priveşte-l!

E o zi minunată în închisoarea minţii

noreply@blogger.com (John Cristea) — Wed, 12 Oct 2011 06:46:02 PDT

Când foloseşti cuvântul minunat, gândul pătrunde adânc până în limita posibilităţilor. Amintirile prind viaţă şi ceva se naşte la superlativ. Cerul albastru explorează amintirea şi inexistenţa rupe trăiri ale imaginaţiei. Toate conexiunile au loc în creier şi senzaţia că pământul e sub picioare, dispare la prima ploaie ce te îngroapă în noroi. Alegerile îţi aparţin, dar tu vrei să dai vina pe moneda ce joacă rolul decisiv în intrările şi ieşirile tale. Scena îţi aparţine, iar personajul a fost inventat la vârsta la care tu ai luat naştere.

Nu e nimic mai presus de tine, însă când te gândeşti la "minunat", ai impresia că cineva te priveşte cu ochii mari de sus. Asupra întregii cuvântări supui minusculul şi reîntregesti nimicul. Tot ce e capabil în lumea de sus, pentru tine e un lux intrat la apă. Aşa se întâmplă când simţi că te-ai închis. Aşa mă simt şi eu când mintea nu mă lasă să-mi îndeplinesc misiunile.

Duc un război cu cele necuvântate, dar gândite. Mă aflu într-o închisoare rece şi întunecoasă. Abia am loc să mă mişc şi deşi totul e strâmt, mă înghesui şi mai tare în tainicul zidit. Vreau să nu exist şi să mă nasc iar. Nu există nicio siguranţă că dincolo de gratii ar există o soluţie, dar noul îmi face pielea ca de găina şi vreau mai mult din această plăcere interioară.

Rămân în stare de faliment, iar chipul îmi amorţeşte atunci când observ evoluţia prostituţiei verbale. A scoate cuvintele la înaintare, e o armă de mijloc - haosul produs în zilele noastre e născocit dintr-o eroare umană. Acum suport consecinţele, stau închis. Nu-mi pare rău de povestea în care m-am înscris, însă gura mea simte dorinţa unui ultim sărut cu câteva picături de ploaie. Nu mi se stinge pofta de univers şi clădesc rânduri pe care să mă caţăr şi să evadez. Aşa-i că sună a fantezie? Parcă nici pereţii groşi nu-i pot penetra. Dar dacă mă opresc din a crede în mine, se stinge şi ultima lumânare, înainte de vreme.

Plusez câteva lacrimi de impresie şi îngenunchez în faţa celor ce se cred zei - doar poligraful ştie câte minciuni am scos pe gură cu semnătură pe hârtie. Sunt un laş ce-şi merită locul, dar ştiu sigur că sunt unii care nu au nici atât. Oare ei ce-au făcut? Mintea mă declară absurd şi-mi oferă o carceră ca pentru cei anorexici. Pereţii se strâng, iar eu mă gândesc la o implozie serioasă. Nu pot sta cuminte la nesfârşit. Pereţii sunt îmbibaţi cu afrodisiac şi mă simt obligat să sap! Car în spate o povară a celor ce vor să-mi fie duşmani şi le trimit câte un gând bun, înainte de culcare. Încă tremur de frig, iar ei de frica mea. Nu le vreau moarte, ci încercare.

E o zi minunată în închisoarea minţii, iar azi e eliberarea mea. Nimic nu ţine de cauţiune, bună purtare sau îngeri ce vor să mă ia. Mi-am ispăşit pedeapsa şi vreau să profit de libertate.

Ameţeala mea te-a pătruns şi pe tine, ai încercat lichide şi fumuri, dar nu ai găsit porţi deschise. Uşa principală a fost izolată, iar acum te regăseşti în putoarea celor ce au închis visele mapamondului.

Îţi vând un pont! Evadează!

Asigurare pe viată

noreply@blogger.com (John Cristea) — Fri, 30 Sep 2011 23:40:14 PDT

Ne mândrim, dar nu ştim sigur cu ce anume. Găsim puncte în comun cu cei ce ne zâmbesc pe la spate şi strigăm cât ne ţin plămânii, ca nu cumva să uite cu toţii de existenţa noastră. Într-o cădere continuă, dominăm necunoscutul, iar dacă peste noapte, un expert se trezeşte să se declareDumnezeu, lovim la ţintă şi nu permitem ca cineva să ne violeze ideile.

Asigurarea pe viaţă e doar o poliţă bună de înrămat şi de arătat prietenilor ce abia îşi trag pateul pe pâine, un fel de clişeu prin care ceilalţi te privesc cu alţi ochi, iar duşmanii îţi aşteaptă decăderea în glorie. Moştenirea, în caz de incediu asupra trupului, e inestimabilă, doar sufletul ştie câtă patimă va duce în spinare şi câţi îngeri va convinge, că nu vine din iad. Lumea haosului e doar o invenţie a schizofrenicului ce-şi pierde vederea prin cărţile cu tentă religioasă, dar cu scop apocaliptic. Nimic nu e sigur. Intensitatea cu care primim anumite impulsuri ne poate ghida şi influenţa atunci când o alegere este pe punctul de a fi luată. A bate câmpii e o meserie cunoscută până şi de străini, marţienii fac împrejurul lumii, noi doar tragem cu ochiul la o sticlă plină de culoare. Naşterea unor drumuri, aduce de la sine şi o asfaltare a găurilor în care cei mai polizati pe creier se aventurează şi se pierd pentru vecie.

Mi-aş asigura fericirea, dar nu stă locului şi nici nu ştie să se semneze pe contract. Aş bate măcar palma, dar e construită dintr-o materie necunoscută ştiinţei. Pot doar să mă asigur că în liniile mele transparente, răul nu va putea încăleca, ca pe un cal negru şi nu va fugi cu ce am mai de preţ. La schimb aş da aurul şi argintul şi aş păstra pietrele. Mi-aş construi un pat din flori de tei şi aş mirosi a ceea ce simt când sunt întruchipat, metamorfozat în fericire.

Viaţa e dusă la extrem şi poate fi valorificată doar la limite. Suntem cu susul în jos, iar monetizarea ideilor ce se dezbracă în visele noastre, ne încurcă prea mult şirul firesc al înhămării la un trăi decent. Pieptul dezgolit roade curentul ce se zbate în kilovaţi, iar consumul e strâns legat de o tanti ce acceptă doar bacnote, la fiecare final de lună.

Un câine lătra la intrarea mea pe uşa principală, congelatorul îmi găzduieşte gheaţa utilă migrenelor nocturne, iar duşul fierbinte mă izbeşte de o realitate pe care o trăiesc din copilărie. Am ajuns să îmi păzesc intimitatea de pereţi şi să-mi asigur scurgerea, de teamă să nu fiu absorbit cu totul de ispiratie. În schimbul neglijenţei mele, aş fi un singuratic sec şi fără vlagă, un grup de caractere ce ar marca sfârşitul zile şi nimicul ulterior, un somn profund de somnambul şi un frigider golit la comandă.

Astăzi nu ştiu ce zi e, gradele Pământului se degradează, iar viaţa mea pare sigură - vrea mai mult de la ţărâna din care s-a născut. Mama îmi încurajează doar materialul, iar potenţa ce stă în ochii mei, luceşte ca o văpaie într-un întuneric din primul cartier mărginaş ce-ţi vine în minte. Trăiesc o poveste deloc stropită de fantezie, iar ciudaţii ar spune că sunt plin de pastile cumpărate de la colţ - replica mea nu le este oferită - mă îmbrac în negru şi fac pe surdul. Sunt prezent la înmormântarea asigurătorilor mei. Ştiam că va veni şi momentul ăsta, însă, legea nu îmi permite să le iau ce ei au acumulat în atâtea vieţi. Vampirul din mine nu o să sugă nimic, asta pentru că filmul rulează doar la cinema, nu şi în fascinanta lume pentru care nu plătesc, ca să vizionez.

Dacă vi se întâmplă ca cineva să vă fluture hârtii prin faţă, indiferent de valoarea lor sentimentală sau bănească, evitaţi orice contact. Nu vă ataşaţi de ceea ce mâna omului a vrut să imite. Dumnezeu lasă un întreg concert să se dezlănţuie dincolo de fereastra în care se prezintă anorexicele mele cuvinte.

De ce anorexice? De teamă că nu au asigurare în faptele uterioare!

Cerșesc o libertate bună de pus pe grătar

noreply@blogger.com (John Cristea) — Mon, 17 Oct 2011 13:36:01 PDT

M-am fript, nu de puține ori, în cantități industriale. Conform legilor ce mi le creez, altfel pentru fiecare clipă, explodez la orice mișcare ce se perinda în jurul meu, în mod misterios. Misterul mă înlănțuie, mă ridică și mă introduce pe un tărâm unde nu am acces la nimic, chiar și telefonul și-a pierdut curajul - nu mai are semnal.

Ridic ușor dintr-o spânceană și dau de înțeles că mă interesează intimitatea mea. Nu vreau arest în lumea special creată pentru un singur cobai și nici big brother în variantă exclusivistă. Vreau aer tare, bun să ațipesc la mijloc de inspirație. Sunt dispus să-mi dedic universul în care funcționez cu ajutorul atâtor mecanisme discrete, cu ajutorul primei melodii ce-o aud la radio. Râd în palme și unii cred că bocesc cât pentru un ocean.

Fără supărare, dar mă simt prea conectat. Lumea pretinde că există lângă mine, chiar și în visele mele, dar în lipsă de informație cognitivă, amestecată cu tehnologia ultimei generații, sunt un singuratic ce-și face, cu greu, o ceașcă de cafea amară - zahărul brun e vinovat, nu îndulcește.

E lesne de înțeles că mi s-a cam luat și nu întrec munții prin înălțimea eforturilor mele virtuale. Cerșesc pace în lume și forfotă ameţitoare în doi. Amestecând mai mult de două elemente, suntem ca extratereștrii, nimicim vidul și căutăm noi așezări. Lăsăm urme în explorarea noastră și doar amintirea a două trupuri c-un singur suflet mai poate face motivația să zburde alături de neuroni. Pustiu la tot pasul. Îngenunchez într-o piață aglomerată, îmi pun capul pe asfaltul rece și las zgomotul să mă ruginească. Atât de multe suflete și nici măcar unul pentru mine. Sunt un trist posedat de acțiunea unor culori. Ceea ce văd e mărețul Matrix rupt din mințile regizorilor dozați în fiecare noapte petrecută prin cluburile întunecoase. Sunt un șoricel rămas fără codiță, un înger blocat în propriile-mi aripi, o cafea ce se varsă o dată cu spargerea ceștii, un iluminat ce a murit la loc de suburbie. Iar joaca asta pe câmpii nu ne interesează, lucrurile mărunte sunt aruncate într-un coș de gunoi dotat cu pungă de plastic. Fundul gunoiului face cale liberă spre o biserică, iar cei ce cred că lumina e doar sus, au apus înaintea speranţei.

Libertatea mea și-a cumpărat cătușe de la sex-shop, se distrează și incinerează ultimele versuri scrise înainte să împlinesc 14 ani. Tinerețea mea a început să prindă riduri și covorul înflorat ca la țiganii de elită, îmi fuge de sub picioare. Sunt eu, un iluzionist. Îmi fac sufletul să dispară și las libertatea să se confunde intr-o oglindă cu zeci de reflexii.

Televizorul e cea mai bună oglindă în care ne regăsim. Idolatrizăm niște păpuși și avem sămânța de scandal. Fugim în excursii o dată în viață și prindem un tren personal plin de intenții. Libertatea nu oprește în stații, dar merge mai încet atunci când tineretul suportă cu greu conexiunile stradale încastrate într-o cameră internaută.

Oftează și realizează! Conștientizează și spune după mine. Suntem, cu toții, niște prizonieri. Putem scăpa doar retrăgându-ne în munți. Laptele de capră nu va face figuri, iar gustul branzei va aduce un zâmbet pe chipul obișnuit cu fast food și taclale urmărite pe plasmă.

Am pregătit grătarul, am suficiente lemne și cărbuni. Cerul e senin, semn că n-o să plouă, iar prietenii sunt în așteptare. Sper să nu fie imaginație. Va aștept pe toți în libertatea mea!

Pe înţelesul celor ce vor să plece

noreply@blogger.com (John Cristea) — Sat, 20 Aug 2011 00:48:54 PDT

Crud si fără de sperantă. Nu există verdict împotriva unei mici răutăţi.... Dacă dispare, din simplă întâmplare sau din motive bociferate în limbi străine, e cazul unei schimbări de regulament. Dacă dorinţa-i gata împachetată si expediată spre doritor, sufletul n-are voie să cedeze - un adevărat calendar de distractie îl asteaptă!

Laudă celor celor ce uită de ei în speranta de a deschide noi orizonturi celor ce vor să apună înainte de vreme.

Cine stabileşte vremea când coasa intră în actiune!? Nimeni! Doar de te crezi Dumnezeu, îti poţi reda o putere. De reuşesti un negoţ, foloseşte pozitivul ca pe cea mai buna opţiune ce se află în testamentul unei noi generaţii.

Să continui prin a însira spovedania pe o coală albă. Am pătat până şi rodul muncii mele şi nimeni nu mi-a sărit în ajutor. Ceva fără de pacat e parte din minune. Pe Pămant zac minuni mişcatoare – doar evoluţia a pălit substanţa. Ne credem nişte singuratici, deşi ne minţim - pântec din pântec si rugă inchipuită pentru sângele vărsat doar în poveşti. Să plângi în neştire, iar picurii săraţi sa-ţi ingroape gândurile în mare.

Viaţa poate pătrunde în fiecare măruntaie de nisip, iar de frică, ti-aş sugera să-ţi traieşti momentul fără a întoarce capul către ispită. Cel puţin... nu în viaţa asta!

Seductia tehnologiei! Facem dragoste ca niste roboti

noreply@blogger.com (John Cristea) — Fri, 17 Jun 2011 01:57:48 PDT

Ne ucidem cu bestialitate visele si ne rezumam la instinctul animalic. Nici mass media nu ne mai ofera prea multe alternative si fara sa ne dam seama de intregul proces pe care il urmam, ne transformam in roboti ghidati de catre o forta ce nu se afiseaza in pozele de pe site-urile de socializare.

Nu suntem mutanti din nastere, revolutia mutilarii isi urmeaza calea in decursul anilor, iar pana la maturitate, oglinda ne arata un plastic comercial, un photoshop ce mascheaza realitatea fara intarzieri. Facem promisiuni catre divinitate si promitem sa fie totul doar din curiozitate, dar drogul nostru, trupesc sau sufletesc, nu tine cont de pactul nostru anterior. Introducerea noastra in cilindrii vietii ne face nedisponibili pentru mirosul teilor gata infloriti.

Ne-am blocat alimentatia, ne-am surzit ca sa nu auzim ciripitul diminetii si vazul nostru este blurat in mod intentionat de informatie irelevanta. Ne tinem buretii aproape de trup si daca aparem nud, devenim pornografici. Nu reusim sa ne desprindem de sexul vazut in mod televizat, iar amaraciunea intervine cand e musai sa existe si o bucata de dragoste in fiecare moment al penetrarii. Luciditatea e in betie si retinem peisajul adus parca de la o inmormantare. Se face frig, iar patura nu reuseste sa transpire. E ceva ce vine din interior, dar care a fost produs de exterior.

Constientul nostru a fost patruns de o sageata, a curs sange, iar acum se dezvolta ceea ce eu numesc libertate. Gandurile au evadat si cauta surse palpabile de exprimare. Inca de la primul zbor iti dai seama cat de mari sunt lucrurile la inceput si cat de mici pot deveni datorita interventiei pe care o suporti o data cu fobia ta fata de responsabilitate. Ti-a fugit pamantul de sub picioare, dar te multumeste moartea si destinatia ta - tarana de pe fundul apei in care-ti petreci sfarsitul.

Pare imposibil, dar tehnologia ne omoara simplitatea, ne construieste sofisticatul si recurge la planuri diavolesti - reactionam la fel ca si sobolanii de laborator. Piata ne face de ras si noi recunoastem cat de incapabili am ajuns, rasfoim internetul si ne achizitionam un plug in, doar atat ne permite bugetul.

La ce ne foloseste un plug in cand noi detinem o structura omeneasca? La normalitatea sociala ce zace intr-o carcera a viitorului. Simt cum ne ducem la vale, desi gravitatia spune ca e varful!