Un cer.albastru †

History of Christianity in Abkhazia - Istoria creștinismului în Abkhazia

2012-02-11T22:57:00.001+02:00

Un documentar în limba engleză despre pătimirea bisericii ortodoxe în Abkhazia.

Muntele Athos - școala isihiei

2012-02-11T22:29:00.001+02:00

Muntele Athos - școala isihiei este un documentar realizat de MPStudiofilms. Din ce am vazut pe site-ul lor aceștia încearcă să realizeze multe proiecte faine. Cei care doresc îi pot sprijini pentru a putea duce la bun sfârșit munca lor. Detalii aici: mpstudiofilms.com.

Ansamblul Cântul Sălciuan- Proorocitele

2011-11-19T20:18:00.001+02:00

Ansamblul Cântul Sălciuan- Proorocitele from mpstudio on Vimeo.

Divna Ljubojevic si corul Melodi in concert la Kiev

2011-11-09T23:13:00.003+02:00

Circuit în Moldova, de praznicul Sfintei Cuvioase Parascheva

2011-10-04T17:34:00.000+03:00

În luna octombrie Cercul Studențesc ”Floarea de Foc” organizează un circuit în Moldova cu ocazia praznicului Sfintei Cuvioase Parascheva.

Circuitul se va desfășura în perioada 13-16 octombrie, iar programul celor 4 zile va fi următorul:

Ziua I (joi): București (plecare la ora 06:30 de la baza Dealului Patriarhiei - zona Unirii) – Buzău – Focșani – Tecuci – Bârlad – Vaslui – Iași – Mănîstirea Cetățuia – Catedrala Mitropolitană cu moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva (vom participa la slujba privegherii și ne vom închina la sfintele moaște)

Ziua II (vineri): După Sfânta Liturghie părăsim Iașiul și vom continua cu următorul traseu: Târgu Frumos – Pașcani – Ruginoasa și Palatul lui Alexandru Ioan Cuza – Târgu Neamț - Cetatea Neamțului – Mănăstirea Neamț - Mănăstirea Sihăstria (cazare și masă)

Ziua III (sâmbătă): Mănăstirea Secu – Mănăstirea Agapia – Mănăstirea Văratec – Piatra Neamț - Bacău – Mănăstirea Sfântul Sava (cazare)

Ziua IV (duminică): Onești – Biserica monument din Borzești (locul natal al lui Ștefan cel Mare) – Măn. Bogdana – Adjud – Mărășești și Mausoleul de la Mărășești – Focșani – Buzău – București.

PREȚ: 190 LEI

Notă: * Programul pelerinajului poate suferi mici modificări.
** Pelerinajul se adresează tinerilor, studenților și elevilor.

Contact și detalii: Flavian Mazilu: 0748032312 / 0760058804 .

Vă rugăm să confirmați participarea la acest pelerinaj la adresa de e-mail contact@floareadefoc.rosau telefonic, pe Flavian.

De asemenea, cei care doresc să meargă la Iași de praznicul Sfintei Parascheva, însă nu pot pleca din București în zilele lucrătoare, se pot alătura grupului de tineri care vor pleca în seara zilei de 14 octombrie. Vom merge cu trenul rapid 663 care pleacă din București la ora 23:00.
Contact: Eugen Jercan 0761534466 / 0720190081

P.S. - Dacă doriți, transmiteți mai departe acest anunț.

Apel umanitar

2011-03-11T23:46:00.001+02:00

"Numele meu este Coroblia Mihaita si m-am nascut in 1980 pe data de 30 iunie, localitatea Valea-Ursului, comuna Valea- Ursului, judetul Neamt.
De la varsta de 7 ani pana la varsta de 18 ani am fost obligat de parintii mei sa fiu argat (cioban) la oamenii din diverse comune, pazindu-le vitele. Tot timpul stateam in cizme de cauciuc si pe ploaie si pe soare, iar ca locuinta imi servea o poiata (o camera din 4 pereti din placaj). Din cauza ploilor peretii camerei erau tot timpul imbibati cu apa si se macinau. Pe jos era pamant, iar din cauza ploii apareau bureti, iar apa curegea in camera si in pat. Atunci puneam o patura pe mine si un celofan pe care curgea apa, iar apoi le dadeam jos pentru a cadea apa de pe mine. Dimineata cand ma trezeam ma incaltam cu picioarele goale in cizmele care erau ude si asa stateam toata ziua. Uneori inainte sa ma incalt imi inveleam picioarele in haine si apoi imi luam cizmele. Asa stateam toata ziua, ud la picioare si mort de foame.
La varsta de 16 ani mi s-au umflat picioarele. Terminasem 7 clase si intrasem in clasa a 8-a. Dupa primul trimestru mi s-au umflat pulpele picioarelor, iar deplasarea incepea sa devina imposibila. Astfel ca am mers la dispensar unde mi s-a spus ca am reumatism osos. Mi s-a recomandat sa fac moldamina timp de 2-3 ani.
Tatal meu era cam betiv, munca nu i-a placut, iar mama lucra la zootehnie (mulgatoare la vaci). Dupa revolutie cand s-au desfiitat CAP-urile a fost data afara si a inceput sa lucreze pe unde apuca (la prasit, la vie etc.).
In acest timp stateam in casa pentru ca nu ma mai puteam deplasa deloc, mergeam pe burta, taras, nu puteam sa imi fac necesitatile fiziologice, copiii ma strigau sa ies la joaca, iar eu nu puteam decat sa stau in casa si sa plang. Incepusem sa ma indoiesc de existenta lui Dumnezeu, incepusem sa nu mai cred in El. Parintii si cei doi frati ai mei erau plecati toata ziua, nu statea nimeni sa imi dea o mana de ajutor si asa ma chinuiam toata ziua.
Am cerut ajutor la Primarie, la Ministerul Sanatatii, la diferita posturi de televiziune: Pro-tv, Antena 1. Am apelat apoi la Radio Romania Actualitati la doamna Ioana Cristea, unde mi s-a spus ca daca se va gasi vreo sponsorizare o sa ma ajute.
Primaria nu a vrut sa ma ajute, ba chiar am fost data afara din cladire.
Am cerut apoi ajutor si penticostalilor, baptistilor si alte secte, dar acestia mi-au spus ca ma vor ajuta si imi vor gasi si un medic, dar numai dupa ce ma voi boteza.
Am luat apoi si un ghid al manastirilor si am trimis mai multe scrisori la manastirile din judetul Neamt si din Vaslui.
Tata ma certa pentru ca vroiam sa ma vindec si ma alunga din casa, care era intr-o stare foarte jalnica.
Am o pensie de handicapat de 234 lei, iar din ea trimit scrisori si cu restul de bani ma intretin eu si cu mama mea.
Pana in 2010 am stat imobilizat la pat. Nu venea sa ma viziteze nici medicul de familie, adeseori puneam vecinii sa cheme medicul sau ambulata, deoarece durerea devenea insuportabila. Alteori rugam vecinii sa ma duca cu caruta la dispensar. Am inceput apoi sa merg in cadru si in baston.
Am fost apoi prin bunavointa unor persoane internat la spitalul Nicolina din Iasi. Mi s-a prescris medicamentul Umila- tratament injectabil care se face in burta, iar o singura fiola consta aproximativ 45 milioane. De aici mi s-a recomandat o doctorita din Iasi care a ajutat mai multe persoane, iar aceasta s-a dus la spitalul dinTargu Neamt. Mi-a facut dosar de handicapat gradul II cu diagnosticul spondilitica antiopolitica. Dosarul a fost supus mai multor comisii si din Bucuresti.
O data la 14 zile fac o injectie la Roman la medicul de specialitate si apoi merg la recuperare. Acest tratament m-a pus pe picioare dupa cativa ani.
Caut o familie care sa ma ajute sa imi cumpar tratamentul, un loc unde sa pot munci sau o persoana care poate sa imi dea o mana de ajutor.
Pentru cei care vor sa faca donatii o pot face la Banca Transilvania, Nr cont RO73BTRL 05601201375073XX Coroblia Mihaita sau la numerul de telefon 0724362357."

Cercul Studentesc Floarea de Foc - Pelerinaj la Cernica

2011-02-02T18:09:00.000+02:00

Cercul Studențesc „Floarea de Foc” organizează duminică, 6 februarie 2011, un pelerinaj la Mănăstirea Cernica, de lângă București.

Întâlnirea va avea loc la stația de metrou Republica, la ora 8:00. De acolo se va merge cu maxi-taxi până la Mănăstirea Cernica.

Contact şi detalii :
- Mădălina : tel. 0761 284 027;
- Eugen : e-mail. eugen@floareadefoc.ro

Sursa: vesti.floareadefoc.ro

ASCOR BRASOV - Pelerinaj in Basarabia si Bucovina de Nord

2010-11-01T12:31:00.000+02:00

La sfarsitul acestei saptamani, in zilele de 5,6 si 7 noiembrie, Ascor Brasov organizeaza un pelerinaj in Basarabia si Bucovina de Nord. Mai multe detalii in afisul de mai jos si pe pagina www.ascorbrasov.ro

Despre umanitate

2010-09-04T20:08:00.003+03:00

Fragment din conferinta "Iubirea de frumusete la F.M. Dostoievski" sustinuta de catre Pr. Holbea in data de 21.03.2010. Conferinta a fost organizata de ASCOR (Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi Romani)

Frumosii de pe Valea Frumoasei

2010-08-07T22:54:00.002+03:00

Manastirea Oasa. foto - Monica C.

La sfarsitul lui iunie, Manastirea Oasa, din Masivul Sureanu, a fost gazda pentru elevi si studenti din Timisoara, Sibiu si Oradea. Zile minunate, de rugaciune, cantece si excursii pe varf de munte. Dincolo de hotarele Bucurestiului incepe "cealalta Romanie". Alta tara decat aceea de la televizor. O tara frumoasa, normala, care nu si-a pierdut speranta.

Marturie la fata locului

Doua fete imbracate in costume romanesti strabat in fuga, cu cateva foi de hartie in maini, poteca furisata prin iarba uda. E iunie, dar la Oasa e frig. Li se alatura alta fata imbracata, si ea, cu ie si fota inflorata. De undeva, din spate, se aude zgomot mare de pasi. Deodata, peste o suta de tineri imbracati in costume nationale patrund in ograda larga a manastirii si se opresc tacuti in fata bisericii vechi din lemn. Asteapta. Sunt grupuri de liceeni si de studenti din Timisoara, Sibiu si Oradea, ce au calatorit toata noaptea, pentru a ajunge aici, in Muntii Sureanu, ca sa fie de ziua nasterii lui alaturi de parintele pe care-l iubesc si il respecta enorm: Iustin Miron, staretul Manastirii Oasa. Tacerea e rupta de fosnetul foilor scrise cu texte de cantece patriotice, pe care parintele le indrageste mai presus de orice. Glasurile tinere se inalta in aerul proaspat, de munte. "Avem o tara-n care au stapanit odata vitejii daci nemuritori."

Inspre munte

"Sus, sus, sus, romane, sus!", se aude o voce baritonala binecunoscuta, in vreme ce un autocar ne hurducane pe drumuri desfundate de munte, spre varful Cindrel. Nu ma insel. E indragitul cantaret de muzica populara Nicolae Furdui Iancu, "darul" facut parintelui Iustin de studentii de la ASCOR (Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi din Romania). "Cand eram mic, si mie imi placea sa cant muzica populara, iar daca ar fi fost sa-mi aleg un model, pe Nicolae Furdui Iancu l-as fi ales", le-a marturisit a doua zi parintele studentilor. Acum, in autocar, bardul transilvanean face front comun cu studentii si canta, si pe rand, si impreuna, "Traiasca duhul lui Iancu!", "Nu uita ca esti roman!", cantece din folclorul romanesc, dar si religioase. Entuziasmul tinerilor este molipsitor. Sunt oameni cat se poate de normali, rad, glumesc, atata doar ca nu prea sunt "la moda", nu le tremura mainile din cinci in cinci minute dupa o tigara, nu-si invart ostentativ pe deget cheile de la masina, nu folosesc vorbe murdare si nu se lauda cate milioane au dat pe un tricou de firma la mall.

Ati citit bine: tinerii canta cantece patriotice

Ei si-au gasit alt rost: credinta ortodoxa, si sunt dovada vie ca mai exista o Romanie, alta decat aceea stricata si urata ce ne e prezentata la televizor. "Cealalta Romanie", frumoasa, normala, care iti iese in cale imediat ce apesi butonul telecomandei.
Ramasa in urma, in vale, Manastirea Oasa se vede dupa un cot de padure, la doi pasi de un lac cu apa cristal, fara nici o sticla, nici un gunoi in ea, iar in oglinda se reflecta oceanul de brazi verzi ce ne inconjoara.
"Asta-i Valea Frumoasa", imi spune Ciprian, un frate de la manastire, "acolo era cabana de vacanta a lui Mihail Sadoveanu, iar acolo era satul care a fost inundat cand s-a construit barajul. De-acolo a fost stramutata biserica noastra de lemn de la Oasa".
In cei trei ani de cand s-a calugarit, impreuna cu alti trei colegi din ASCOR, fratele Ciprian s-a mai intors de cateva ori la Oradea, acasa, dar doar pentru ca a fost necesar. Mama lui inca il mai asteapta, dar el simte ca are tot ce-si doreste la manastire. "E ca un paradis aici, preotii, slujbele, fratii, e tot ce-mi trebuie".
Dupa doua ore de drum, suntem la poalele muntilor Cindrel, iar inainte de ascensiune, imbucam la repezeala cate ceva. Fetele din Timisoara au venit cu placinte grozave de varza, cele din Oradea cu placinte de cartofi, baietii au urcat in autobuz cateva ladite cu cirese. Se fac mii de fotografii. Varful muntelui se vede la capatul unei pante blande, printre nori, in vreme ce bujorii cei roz, infloriti doar doua saptamani pe an, ni se astern sub picioare. E frig. Ici-colo, pajistile montane mai pastreaza cateva ochiuri de zapada, dar cerul e curat si senin, vedem toata minunatia de paduri, munti si lacuri din zare.

Frumosii de pe Valea Frumoasei

Ochii cei mari si albastri ai Monicai par a rade tot timpul. Din primavara lui 2007, se intoarce cu mare drag la Oasa, un loc special pentru ea, locul in care simte ca s-a nascut duhovniceste. Masteranda la psihologie in Oradea, orasul ei natal, Monica a ajuns pe acest drum dupa multe framantari si cautari. "Ma tot intrebam unde pleaca fetele astea, colegele mele de camin, duminicile, la sapte dimineata. "La biserica, mergi cu noi?", m-au indemnat intr-o zi. M-am dus. Pe atunci aveam alte convingeri, credeam in reincarnare, ma atrageau filozofiile orientale, aveam mandria ca stiu totul, dar, totodata, simteam un gol interior. Pentru ca lucrurile astea imi delectau mintea, dar nu si sufletul. Dupa ce i-am cunoscut pe cei din ASCOR, am simtit nevoia sa le fiu cat mai mult in preajma, degajau o tihna, o liniste care imi amintea de copilaria mea. De bunica mea, care ma ducea la biserica, de bunicul cel gospodar si mandru, cu povestile sale de pe front, unde nu a ucis pe nimeni, de viata din sat, al carei ritm se suprapune aproape cu cel liturgic... Cand am ajuns pentru prima oara la Oasa, am inteles ca nu pot exista doua adevaruri, unul intelectual si altul sufletesc, iar asta m-a facut sa imi revizuiesc serios gandurile. Imi era clar ca nu sunt fericita cu cautarile mele. Timp de doua saptamani dupa aceea, am fost sfasiata sufleteste, cu mintea plina de intrebari.

Care-i sensul omului, unde-i Dumnezeu, in care religie? Am inceput sa ma rog foarte mult ca Dumnezeu sa-mi arate adevarul, si, incet incet, am descoperit ortodoxia, am inceput sa tin posturile, rugaciunile, am intrat intr-un ritm liturgic. Vin aici, la Oasa, aproape lunar. Iubesc manastirea si toti oamenii de aici, fiecare este minunat in unicitatea lui, de la fiecare ai de invatat ceva. La oras este mai greu sa-ti pastrezi linistea sufleteasca, dar poti gasi si acolo oaze. Prieteniile legate in acelasi duh, cu cei din ASCOR, sunt mult mai puternice, avem un numitor comun, avem ce discuta atunci cand ne intalnim, foarte des. Dar asta nu inseamna ca am renuntat la vreuna din prieteniile cele vechi. Ii inteleg si-i iubesc, nu ma pot lipsi de ei, fiecare cu cautarile lui. Mai glumesc ei, imi zic: "Tu si cu popii tai", aduc tot felul de argumente de pe Discovery, teorii evolutioniste, se isca discutii, dar eu stiu care-i adevarul, asa cum stiu ca sunt acum aici. Si mai stiu ca isi pot si ei descoperi oricand scopul pentru care au fost creati de Dumnezeu. Sunt foarte multi tineri care, sub un continuu bombardament informational, nu se mai gandesc la sanatatea lor sufleteasca, si tind chiar spre autodistrugere. Cluburi, discoteci, haine, masini, bani, asa incearca ei sa-si potoleasca setea de infinit. E un cerc vicios, in care incearca sa-si umple cu lucruri materiale un gol interior, o nevoie de infinit".

"Ziua e a celui ce-o traieste intens"

Ne-am adunat cu totii, zgribuliti, pe iarba, in jurul parintelui Iustin, la ultima oprire inainte de urcusul spre varful Cindrel. Se spun poezii, se canta. Pe drum, ca si la manastire, am observat ca nu exista prapastie intre calugari si studenti, vorbesc deschis, se sfatuiesc, schimba informatii, pareri, glumesc. Calugar
ii tineri de la Oasa au terminat de curand facultatile, iar parintele Iustin a fost la inceputul anilor '90, inainte de a intra in manastire, presedintele ASCOR.

Cu statura sa masiva, cu caciula de lana trasa pe ochi, parintele staret arata ca un conducator militar rebel, luptator prin munti. Are o figura darza, dar o privire blanda, incurajatoare, se vede cat de mult ii iubeste pe tinerii din jurul lui. "Ziua e a celor care o traiesc intens, asa ca voi. As putea chiar zice ca mi-ati furat ziua", spune cu un licar in ochi. "Acuma, eu sunt calugar de ceva ani, si macar atata am evoluat, incat sa nu mai pun asa pret pe ziua de nastere, dar ma bucur ca ati venit pentru intarirea comuniunii intre noi. De-ati sti ce fain va sade impreuna, laolalta, unii din Sibiu, altii din Timisoara, din Oradea, e important sa intelegeti ca sunteti o forta impreuna. Sa fiti UNA, asta vrea Dumnezeu". Dupa doua ore de urcus, ajungem la pietrele mari din varf.

Suntem cu totii in mijlocul unui nor. Si baiatul ce a purtat mereu in mana un steag tricolor, si fata ce a urcat cu un vraf de partituri in brate, si fratele Ciprian, pe care, la statura sa, nu ti l-ai imagina pe o creasta de munte. Cred ca sunt 2-3 grade, bate un vant cainos, care aduce si stropi de apa. Fetele au format grupulete, se tin in brate, dardaie, o fata mica de statura s-a infasurat ca un beduin cu toate esarfele si baticurile avute la indemana, iar acum zburda pe panta strigand: "Mai, mai, da' ce bine ii de mine acuma!". Ne-ar fi placut sa mergem pana la lacul glaciar din preajma, sa vedem toti muntii din jur, dar imi amintesc de vorbele parintelui Iustin din ziua precedenta despre frumusetea greului. "La noi, la manastire, noul nu-i perceput ca la oras, prin diversitate, ci prin autodepasire zilnica. Cu cat e mai greu, cu atata-i mai frumos atunci cand iti depasesti limitele". Si iata ca la coborare cerul se limpezeste si splendorile muntilor ies la iveala. Iar cand ajungem la Oasa, spre noapte, nimeni nu cade lat: dupa cele 18 ore de drum, in care au strabatut tara si au urcat pe munte, tinerii roiesc ca randunelele ce si-au facut zeci de cuiburi in zidurile manastirii. In biserica se citesc moliftele.

Rar mi-a fost dat sa intalnesc un tanar asa de jovial precum fratele calugar Mihai. Rade, zambeste mai mereu, l-am vazut pentru cateva clipe si in toiul slujbei, unde canta in cor, surazand larg, fara urma de vinovatie, precum un copil. A studiat Filologia, iar la Oasa a dorit sa fie vacarul manastirii. De cele mai multe ori il zaresti cu haina falfaind si cu bocancii grei, tropaind in fuga pe aleile pietruite, dar acum sta cuminte, precum un elev, ascultand verdictul pentru fotografiile pe care le-a facut mai devreme, pe munte.

Parintele Pantelimon, si el foarte tanar, sta serios la laptop si ii spune sa nu mai incadreze fix pe centru, sa nu mai taie picioarele, sa fie atent la expunere. Anul asta, parintele nu a mai urcat pe munte, a tinut slujba de la trei dimineata si a ramas la datorie, la manastire, dar si-a trimis "elevii" sa fotografieze. Telefonul fix suna in gol, fratii mai intra sa intrebe cate ceva, dar cand vad cu ce se ocupa parintele, zambesc complice si se retrag: stiu prea bine ca atunci cand are aparatul la gat sau se uita peste fotografii este in lumea lui si e tare greu sa-l scoti de acolo. Parintele a absolvit facultatea de Belle Arte din Timisoara si continua sa picteze icoane si aici, sus, la Oasa, dar are o mare pasiune si pentru fotografie. "E altceva decat pictura, provocarea e sa iei din tot ceea ce vezi doar o parte, esentialul, restul sa iasa, sa nu apara in cadru. Iti trebuie multa atentie, trebuie sa ai ochi, sa vezi. Pictura a ramas in sufletul meu, dar fotografia este o arta foarte interesanta". Cand i-am vazut fotografiile, fara a sti ca-s ale lui, am crezut ca un profesionist strain, cu tot soiul de aparate performante, a ramas zile bune la manastire si le-a facut.

Intr-una din ele, manastirea se vede de sus, cu lacul si cu padurile din jur, intr-o lumina perfecta. "E maniac", imi spune fratele Ioan: "Sa il vezi iarna cum se trezeste si pleaca cu noaptea in cap, sa prinda primele raze de lumina pe varful dealului Patru sau pe lac". A incercat si el, dar "nu are ochi" pentru asta. Fost politehnist in Oradea, fratele Ioan este omul bun la toate, "capul limpede" al manastirii, organizatorul. Nu-i lucru usor acum, cand au venit peste 100 de oaspeti, sau vara, la taberele de pictura si de fotografie pentru tineret, dar el isi duce misiunea la capat, totodata, reuseste sa te faca sa il simti ca pe un prieten. "Sunt oameni care ne privesc cu mila, ne spun: "Vai, cat de tineri sunteti, saracii de voi, cum ati ajuns aici, ce dezamagire crunta ati trait?". E o conceptie atat de gresita! Noi nu am ajuns la manastire pentru ca am avut ce stiu ce dezamagiri, ci pentru ca am simtit o chemare. Altfel, rezisti aici o perioada, iar pana la urma clachezi, pentru ca aici e un razboi continuu, zilnic, cu sine, pentru a ne indeplini cele trei juraminte: de feciorie, de ascultare si de saracie. Daca pierzi acest razboi e cumplit, consecintele sufletesti sunt dramatice, in cazul celor ce renunta si se intorc in oras, la viata de zi cu zi. Eu unul am ramas la Oasa pentru ca, odata ajuns aici ca student, m-am gandit: "Mai, ce-mi mai place aici!". Si la fel simt si acum, dupa cativa ani."

"Nu stim cum ajungem, dar noi pornim"

A doua zi, la sase dimineata, biserica e plina de studenti. Slujba si corul calugarilor creeaza in biserica mica, din lemn, o stare de gratie in care se regasesc toti cei prezenti. Acum ii inteleg mai bine de ce strabat jumatate de tara pentru a veni la Oasa. Dupa slujba si dupa masa de dimineata, se trece la treaba: tinerii se impart in grupuri, unii trebaluiesc prin gradina, altii ajuta la gatit, altii strang gunoaiele de pe marginea lacului. Cateva fete stau lipite de stalpii bisericii, cu cate o carticica in poale, si asteapta sa intre la spovedanie, la parintele Iustin, care a primit zi si noapte tinerii. Sunt teribil de emotionate, se tin de maini, se strang in brate, isi fac curaj. "Cateodata, asa de greu ma abtin sa imbratisez un om, sa-mi arat afectiunea strangandu-l tare, cat pot eu. Pacat ca oamenii s-au indepartat atat de mult unii de altii, incat gesturile astea ar parea ciudate". Gratiela este din Pitesti, dar a ramas la Timisoara, acolo unde a studiat sociologia. Are un umor fin, iar emotiile ei sunt vii, sincere. Se considera un crestin atipic. "Daca ar exista un clasament, cu "asa da" si "asa nu", eu as fi undeva, la mijloc. Eu il regasesc cel mai bine pe Dumnezeu in natura si in oameni.

O rugaciune a mea dintre cele mai puternice catre Dumnezeu este sa-L rog sa ma ajute sa iubesc oamenii, orice om, sa-i vad frumusetea, chiar daca stiu ca nu-i doar lapte si miere. Daca ajungi sa vezi omul si sa-l supraevaluezi, pe o baza intemeiata, vei vedea ca-si depaseste potentialul, ca face lucruri extraordinare". Gratiela ii insoteste pe cei din ASCOR la manastiri sau la conferintele sustinute pe diverse teme in liceele din Banat, dar isi urmeaza drumul propriu. "Chiar daca nu-i inteleg in totalitate, le respect felul in care isi manifesta credinta, si la fel ma respecta si ei. Sunt oameni deschisi la minte, sa nu credeti ca rup pamantul cu matanii sau dau cu agheasma cand vad alcool in fata. Sunt studenti, traiesc in camine, stiu prea bine ce se intampla, dar au ales sa stea deoparte. Le poti trai pe toate, dar la un moment, alegi ce-i mai bine pentru sufletul tau. Fiecare isi duce povestea in spate, si o fata din cele imbrobodite cu naframa si incheiata pana in gat se prea poate sa fi cunoscut din plin partea asta, zbuciumata, a studentiei, pana cand a simtit nevoia unei schimbari si a cautat pacea si linistea interioara".

Nici Geta si nici Alexandru, un cuplu de tineri venit din Bucuresti, nu fac parte din ASCOR. Nascuta in Alba Iulia, Geta a studiat psihologia in Sibiu, iar Alexandru, bucurestean, teologia. Alex a calatorit prin tara pe la multe manastiri, in Moldova, Muntenia, la Prislop, Sambata de Sus, iar la Oasa a ajuns pentru prima oara in mai, impreuna cu Geta. "Mi-a spus doar ca mi-ar prinde bine, si a avut dreptate. E o intreaga aventura sa urci aici, tren, autobuz, apoi "ia-ma nene" pana sus, in munte, dar lucrurile se potrivesc si cumva ajungi. M-au surprins aici linistea si atitudinea, chipurile calugarilor, care-ti dau incredere si te fac sa simti ca ai ajuns unde trebuie. Poti merge si la Bucuresti la biserica, dar greu ajungi sa te rupi de lumea din afara, sa intri intr-o anumita stare, pe cand aici, timpul curge altfel, iar atmosfera de rugaciune te transpune. Iar zilele astea au fost ca un 1 decembrie in plina vara, am redescoperit intr-un mod placut traditia si nationalismul. De cand n-am mai auzit pe cineva sa recite poezii sau sa cante Paraclisul Maicii Domnului in varf de munte...".

"Viata mea se invarte in jurul serviciului din Bucuresti", spune Geta, "dar uneori simt nevoia, asta si datorita educatiei primite in familie, sa vad, sa respir si altceva, sa iau legatura cu o manastire, cu un spatiu mai retras. Am ajuns prima oara la Oasa in 2004, cu un grup de studenti, si de atunci revin constant si incerc sa le povestesc si altora ce simt aici. Nu stiu exact cum, nu-mi gasesc prea bine cuvintele, incerc sa le transmit starea mea. Ma impresioneaza biserica in timpul liturghiilor, corul imi da o stare speciala, simt ca aici pot sa comunic cu Dumnezeu. Am mai auzit coruri bisericesti bune, dar aici simt ca se canta cu har, nu doar cu talent. Mereu ma intorc de la Oasa cu o stare de pace. Chiar si dupa ce revin in oras euforia dureaza, nu ma las influentata de nimic, apoi incerc sa-mi amintesc cum e aici si, dupa un timp, simt nevoia de a reveni. Iau o prietena si pornim la Oasa. Nu stim cum ajungem, dar noi pornim!".
*
Un ultim cantec razbate din biserica din lemn, la sfarsitul zilei de duminica. Vocile calugarilor se intrepatrund cu cele ale studentilor, iar afara li se alatura si pasarile din padurea de brazi. Ne intoarcem in curand la viata de oras. Parintele Iustin ii binecuvanteaza pe toti la plecare, iar unii capata chiar si o imbratisare stransa de la staret, de la calugari. Sunt prietenii trainice, unele legate in timpul studentiei, altele aici, la manastire. Unii traiesc in forfota de jos, altii in pacea din munte, dar au ramas cu teluri si cu sentimente comune. "O sa va fie dor de noi, dupa ce plecam si scapati de toata agitatia asta?". "Cum sa nu?", rade fratele Mihai. "Dar cand mai veniti?". Ma uit pe chipurile celor ce se urca in autocar si am impresia ca hotararea e luata deja. "Venim, n-aveti grija! La Oasa e greu pana ajungi prima data. Pe urma te duc picioarele singure".

Articolul a aparut in revista Formula As.

Liniște

2010-07-28T21:35:00.000+03:00

Despre voluntariat

2010-06-24T23:49:00.000+03:00

Interviu realizat în luna aprilie a anului 2010 de Oana pentru pregătirea lucrării de licență.

Tema interviului este voluntariatul.

Fiind băiet... pe mări cutreieram

2010-06-23T00:13:00.001+03:00

Mulțam, Daniela. :)

Bucură-te omule! Trăiește!

2010-06-14T18:10:00.007+03:00

O melodie cu un mesaj interesant - despre însingurarea oamenilor și gesturile extreme la care sunt dispuși să recurgă din cauza singurătății; o melodie ce spune că oamenii nu mai sunt vii.

Cu toții căutăm același lucru. Să ne-ajute Dumnezeu să Îl căutăm acolo unde trebuie.

Noros cecer :)

2010-06-10T13:50:00.000+03:00

Întrebare - pentru fete:

2010-06-06T18:13:00.003+03:00

Cum îți exprimi frumusețea într-o societate ca cea contemporană?

Aștept răspunsurile pe mail, sau ca și comentarii.

Ștefan la Daniil Sihastru, Despre neam, Cantec patriotic - videopost

2010-06-03T20:34:00.000+03:00

Liniște...

2010-06-01T23:40:00.002+03:00

Dan Iordăchescu - "Poporul ăsta se ucide singur"

2010-05-25T15:59:00.001+03:00

A preferat România, ţara mormintelor părinţilor săi, ţara în care încă stă cu frică că ar putea fi aruncat din casa în care locuieşte, ţara în care guvernanţii i-au tăiat pensia de merit după ce, timp de 61 de ani, a dus numele României pe cele mai mari scene ale lumii. La 2 iunie baritonul Dan Iordăchescu sărbătoreşte cariera sa solistică neîntreruptă, un record mondial, dar şi împlinirea vârstei de 80 de ani. Cel care s-a făcut cunoscut peste tot în lume drept "românul Dan Iordăchescu", cel pe care multe naţii au vrut să-l adopte, nu s-a dat dus din România. A rămas să plângă un popor care se ucide singur, un popor cu un trecut măreţ şi cu un prezent de care îi este ruşine.

O VIAŢĂ PE SCENĂ
Dan Iordăchescu s-a născut la 2 iunie 1930. A cântat pe cele mai prestigioase scene ale lumii, de la Teatro alla Scala din Milano, Opera din Paris sau Balşoi Teatr din Moscova, la New York. I-a avut ca parteneri pe giganţi ai muzicii lirice precum Placido Domingo, Renata Scotto, Monserrat Caballe, Luciano Pavarotti sau N. Rossi-Lemeni.
A jucat în peste 45 de roluri importante de operă, în peste 1.500 de concerte şi a obţinut 13 premii internaţionale la competiţii de canto. În plus, lui Dan Iordăchescu i s-a oferit titlul de cetăţean de onoare al şase oraşe, între care Mexico City (1980), Salonic - Grecia (1981) sau Pellare - Salerno, Italia (1988). Anul acesta maestrul sărbătoreşte şi împlinirea a 54 de ani de la acordarea marilor premii Mozart (Salzburg 1956), Schumann (Berlin 1956), Mussorgski (Geneva 1956) - premii care nu s-au mai acordat nimănui în lume.

● Jurnalul Naţional: Maestre, anul acesta aţi vrut să vorbim mai mult despre politică. Ce se întâmplă cu România?
● Dan Iordăchescu: Ne-am dus pe un drum atât de rău, atât de greşit, atât de abrupt, încât mi-e frică de prăpastie. S-au adunat 60 de mii de oameni la miting cum au spus?

● Mai puţin...
● Va să zică la AC/DC se adună peste 50 de mii şi aici, pentru viaţa lor, pentru viitorul lor, pentru bucuria de a trăi pe pământul românesc, nu se poate să se adune nici măcar 60 de mii de oameni din toată ţara. Vedeţi, ne merităm soarta. Dumnezeu e mâhnit, am impresia că şi-a întors faţa de la noi.

● Dar credeţi că se schimbă ceva cu un miting?
● Se schimbă când vor veni milioane de oameni, dar nu sunt milioanele astea. Se schimbă lucrurile când oamenii sunt uniţi şi în număr mare. Pe mine m-au impresionat bieţii pensionari care nu-şi mai pot trăi cei câţiva ani de satisfacţie după o viaţă întreagă de muncă. Nu se poate aşa ceva. Vedeţi, neamţul sau maghiarul când e minţit se ridică în două picioare şi dă cu pumnul în masă. Aici, la noi, nimeni nu face aşa. Fac pensionarii? S-a uitat cu dispreţ la ei cel de sus, din Cotroceni.

ASTA E ROMĂNIA NOASTRÃ, AICI MAI TRÃIM NOI?!
● Vă văd că suferiţi...
● Cum să nu sufăr?! Mie mi-au tăiat pensia de merit. Eu am adus un milion de dolari statului român din taxe şi impozite. Împreună cu Spiess şi Herlea am adus aproape 3 milioane de dolari şi acum îmi taie pensia de merit? Era un nimic pe lângă ce am adus. Dar, în afară de bani, am dus prin muzică faima ţării ăsteia în lume, spiritul, cugetul. Am dus sufletul românesc acolo unde nu-l cunoştea nimeni, în 61 de ţări, în 331 de oraşe.

● Aveaţi o "pensie nesimţită", maestre?
● Aveam 43 de milioane. Acum, îmi taie 30%. Eu sunt obişnuit cu un anumit fel de viaţă, care este mult sub nivelul tuturor artiştilor mari din lume. Până şi asta îmi iei?! Ce să mai îmi ia în continuare? Casa? E casa lui Paul Constantinescu.

● Anul trecut nu se dăduse o sentinţă în procesul de revendicare. Cum a continuat ?
● Am câştigat, dar reclamantul are drept de recurs. Am doi vecini, el-un mare profesor de fizică la Universitatea Politehnică, ea -profesor universitar la ASE, pe care i-au scos din casă. Şi amândoi acum mor. Asta e România noastră, aici mai trăim noi?! Pleacă tot tineretul în lume, e avalanşă. Prietenii mei îşi trimit copiii de-acasă. Am o prietenă bună, doctoriţă, care şi-a trimis în străinătate amândoi copiii, absolvenţi de medicină. Au şase mii de euro pe lună ca rezidenţi, aici aveau 12 milioane de lei.

A FOST O IUBIRE TOTALĂ. MARIA TĂNASE PÃREA MAI TĂNÃRÃ DECĂT MINE, CU TOATE CÃ ERA CU 17 ANI MAI MARE
● În imobilul acesta a locuit şi Maria Tănase. V-am auzit anul trecut povestind pe scenă despre iubirea dintre ea şi dumneavoastră.
● A fost o iubire totală, cu toate că era cu 17 ani mai mare decât mine. Ea - născută în 1913, eu - în 1930. O cunoşteam de la debutul meu în rolul chiaburului la teatrul CCS (Consiliul Central al Sindicatelor din Bucureşti). Era acolo şi era atât de entuziastă... A venit la mine în cabină şi mi-a spus: "Măi, tinere, tu o sa faci lucru mare, o să vorbească lumea despre tine". Aveam 19 ani. Eu m-am căsătorit apoi şi ne-am întâlnit mai târziu într-o biserică, când deja eram cu a doua soţie. Ne-am povestit fiecare necazurile, eram supărat că nu-mi merge căsnicia. "Ei, lasă, că aşa e în viaţă. Dar tu ai muzica, mai ţii minte ce ţi-am spus eu la 19 ani?". După ce am divorţat de Delia, de a doua soţie, întâmplător, mergând spre Ateneu, am văzut-o pe "doamna Maria". Mi-a spus că nu m-a auzit niciodată cântând romanţe. "Nu se poate ca tu, cu sensibilitatea ta, cu glasul tău extraordinar, să nu cânţi romanţa românească. Te învăţ eu romanţa şi cântecul popular stilizat românesc", mi-a spus. Arăta extraordinar, era de-o frumuseţe incredibilă, părea mai tânără decât mine şi avea 44 de ani. Şi am luat lecţii de la ea şi când a venit la mine a luat şi ea lecţii de la mine. (Râde)
A durat 8 luni, din octombrie 1957 până în mai 1958, când am plecat la Paris. Eu nu mai voiam să mă întorc, i-am scris, am două scrisori de-ale ei, dar sunt prea intime şi nu vreau să le arăt nimănui.

ASTA MĂ DOARE, CÃ SE PIERDE POPORUL ÃSTA
● Ce mai înseamnă România azi?
● România pentru mine era o mare speranţă şi un tărâm al frumuseţii. Eu, văzând 61 de ţări din Filipine în Mexic, din Mexic în Peru, mi-am dat seama că ţara mea e mai frumoasă. Prin blândeţea naturii ei, prin colinele alea minunate pline de flori. De-asta iubesc florile aşa cum iubesc femeile şi cum îmi iubesc ţara. E un lucru minunat ce se petrece în ţara asta şi pe care noi nu-l preţuim. Speranţa mea era în frumuseţea ţării şi în ceea ce a clădit Dumnezeu în oamenii ţării ăsteia. Am avut un împărat, Traian, şi pe Decebal care ne-au dat continuitatea şi numele de ROMĂNI care ne-a fost furat. Acum noi nu mai suntem români, suntem "romanians" sau "roumain". Ţiganii sunt "romanes". Noi nu mai avem naţie. Asta mă doare, că se pierde poporul ăsta. Aici e frustrarea maximă, poporul ăsta se ucide singur!

● E asta în structura noastră ca naţie sau ne-am trezit brusc dintr-un coşmar şi n-am ştiut încotro?
● Amândouă. Cred că avem o constituţie fizică şi psihică uşor anormale. A trebuit să plecăm capul. Am renunţat la identitate, la o parte din eul nostru în clipa în care ne-am lăsat capul în jos. Nenorocit a fost şi regimul comunist, dar nu al românilor, ci acela impus al sovieticilor. Cei care ne-au ocupat ţara până în '58 când Gheorghiu Dej i-a dat afară şi încet, încet, i-am dat şi noi afară pe cei care mai rămăseseră prin închisorile de la Sighet, de la Gherla, de la Aiud şi, uneori, chiar le-am dat drepturile înapoi. E o blasfemie să ne renegăm trecutul. Ceauşescu este un trecut şi cu părţi bune şi cu părţi rele. Părţile bune ale trecutului românesc ne asigură părţile bune ale prezentului şi ne pot face să sperăm într-un viitor bun al naţiei. Trecutul nostru a fost de multe ori măreţ. Nu cel ceauşist, dar i-am avut pe Titulescu, pe Iorga, pe Carol al I, pe Ferdinand...

● Ce reproşaţi românilor şi României?
● În primul rând reproşez românului starea de apatie. În al doilea rând starea de milă pentru el şi umilă faţă de alţii. Adică o stare supra-egoistă de milă pentru persoana lui. Asta nu e de-acum, e din vechime. Altfel n-ar fi spus: "Ferească Dumnezeu de ziua de mâine, să nu fie mai rea". Şi vine mai-răul. Până ajunge undeva la Bobâlna, la 1907, când nu mai poate, când urlă în el totul şi iese cu toporul, cu coasa, cu ce iese şi-şi face dreptate. Asta mai vreau de la poporul ăsta, să-şi facă dreptate. Nu mai e poporul mândru din vremea lui Ştefan cel Mare, cel care făcea zid în faţa tuturor. Şi-acum am ajuns un nimic de ţară, împărţită între nevoile şi pretenţiile germanilor lui Hitler sau comuniştilor lui Stalin, Lenin şi toţi care au creat degringolada lumii. L-aş pune şi pe Ceauşescu. Dar mi-e tare greu, nu că sunt un nostalgic, dar îi datorez 400 de mii de apartamente în ţara asta, metroul... Mă uit în jur şi mă îngrozesc. Am şi eu maşină, dar o las acasă. Bucureştiul n-ar fi putut trăi fără metrou. Am contribuit şi eu cu o scară, Spiess cu o scară, Herlea cu o scară. Ceauşescu a făcut metroul, a dat case, a dat Dacii plătibile în rate în termen de 20 de ani.

BĂ, DANE, IO SUNT ŢIGAN. DAR UN ŢIGAN BUN
● Chiar credeţi că era mai bine în comunism?
● Fără discuţie. L-am cunoscut pe Noël Bernard, director al departamentului românesc de la Europa Liberă. M-a întrebat care este adevărul despre România. "E atât de nebun ăsta încât face un neam de ocară, îl distruge?". Şi i-am spus şi lui: atât timp cât Ceauşescu a făcut case, atât timp cât nu mai vezi ţigani pe drumuri bătând şi furând, îi vezi duşi prin satul sau orăşelul 1 Mai pe care l-a clădit el...

Odată m-a dus pe mine acolo să le cânt lor, ţiganilor. M-am îngrozit. La etajul patru erau porcii, la cinci erau păsările grămadă. Am spus: Dumnezeule, oamenii ăştia nu vor fi niciodată ca noi, nu se pot asimila. Ei au venit acolo după ce au trecut prin Ferentari, pe stradă sau prin canale, cerşind sau furând. I-am văzut şi în Spania şi în alte părţi, dar acolo s-au asimilat. Mergeam numai la restaurantele lor, niciodată nu te furau, niciodată nu acceptau bacşişul. Deveniseră europeni, pe care i-am respectat şi îi respect. De ce ţiganii din Slovacia sunt minunaţi!? Violonistul Ion Voicu a fost cel mai bun prieten al meu. Când a murit, a murit o parte din mine. Dacă îi spuneai "rrom" plecai din casa lui în clipa aia. Îmi spunea: "Bă, Dane, io sunt ţigan. Dar un ţigan bun şi am făcut ce-am putut pentru ţiganii buni". Aici e problema, sunt ţigani buni, dar puţini. Unii fac oale, alţii fac muzică... Dar, vorba lui Ceauşescu, "es clud" , exclud toţi maneliştii, o ruşine naţională.

MI-E RUŞINE DE TIMPUL ACTUAL AL ROMÂNILOR
● Prin toate colţurile lumii pe unde aţi umblat, v-a fost vreodată ruşine că sunteţi român?
● Peste tot în lume eu eram numit "românul Dan Iordăchescu". Dacă peste ţări şi mări eram român, unde să rămân?! Nu mi-a fost niciodată ruşine că sunt român. Am fost copilul părinţilor mei. De ce să-mi fie ruşine? Mie mi-e ruşine de timpul actual al românilor. De ceea ce se întâmplă cu ei după 1989.

● Eraţi "românul Dan Iordăchescu" şi când aţi plecat în Turcia, în '86, pentru aproape 7 ani. De ce aţi rămas în România?
● M-au oprit vârsta şi mormintele părinţilor mei. Acolo pe cavou scrie mare "Dan Iordăchescu, Sevastia Iordăchescu, George Iordăchescu". Acolo e locul meu. Aş pleca pentru viaţa mizerabilă pe care ne-au dat-o politicienii, în special ultimii care au guvernat. Dacă m-aş întoarce în '92, când am revenit în ţară, n-aş mai rămâne. Aş fi murit poate la Istanbul sau în Grecia, unde aveam cetăţenia de onoare şi mi s-ar fi dat locuinţă. Sau în Mexic, unde, la fel, am cetăţenia de onoare, sau la Riga, sau la Salonic. Când era să rămân pe drumuri, să-mi ia casa, le-am scris şi mi-au spus: "Veniţi la noi, vă dăm tot ce trebuie". Dar sunt al ţării ăsteia. Sunt şi rămân român.

NU SUNT URMAŞUL TICĂLOŞILOR
● Aţi trăit vreodată vremuri mai grele ca azi?
● Nu. Niciodată. Decât în dragoste, dar asta e altă poveste. Atât timp cât trăieşte această clasă nu cred că ne putem reveni. Am văzut la emisiunea Gabrielei Firea o individă care, când alţii vorbeau de durerea românească, de chinul românilor, ea spunea: "E un om mare, e un om care are carismă, e un om care se uită în ochii celorlaţi şi-i subjugă pentru că are <>, un dar al comunicării"... Care e darul comunicării?! O inteligenţă, da, o recunosc, dar malefică! Sunt inteligenţe bune şi inteligenţe malefice, care distrug. Or, asta e El de sus, din Cotroceni. Ca să aibă el puterea, să aibă el totul în mână, să înfrângă totul, "să vă arăt eu vouă". Şi vine blonda şi-mi strigă: "Voi, urmaşii lui Traian Băsescu!". Eu nu sunt urmaşul lui Traian Băsescu, nu sunt urmaşul golanilor. Nu sunt urmaşul ticăloşilor. Eu sunt urmaşul lui Traian. La columna lui la Roma m-am dus de 50 de ori şi m-am închinat!

● Văd că aveţi un laptop şi v-am găsit şi un cont pe facebook. V-a prins lumea asta virtuală?
● Nu. N-am scris niciodată la maşina de scris. Eu scriu de mână şi mă semnez. Se ocupă fratele meu de asta, pentru că sunt oameni care mă iubesc şi trebuie să le răspund cumva. Apropo de lumea asta, nu mai există nici dragoste adevărată. După mine ea se consumă în intimitate, nu în public. La noi sexul se arată în public, e peste tot, e o ruşine. Dragostea e între doi oameni care îşi aduc eul la un numitor comun.

SCENA E A LUI DUMNEZEU, CULISELE SUNT ALE DIAVOLULUI
● Aveţi trei fete şi un băiat... Două dintre fete v-au urmat pasiunea.
● Cristina, cea mare, e preocupată de soţul lei pe care îl iubeşte enorm, iar el o divinizează. Au nişte copiii minunaţi care sunt în perioada cea mai critică, de trecere spre pubertate, se apropie de nişte momente foarte periculoase şi trebuie struniţi ca să treacă cu bine de ele. Are destule pe cap. Cristina cred că a avut cea mai frumoasă voce din ţara asta la mezzo-soprane, are un timbru uluitor, o frumuseţe a armonicilor timbrale, o vocalitate suplă, amplă, unică, dar nu i-a plăcut să cânte operă. A trăit într-o lume a ei, vrea concerte simfonice. Şi cântă superb. Irina -Coca, cea mică, este deja o celebritate. Iubeşte. Şi iubeşte în primul rând muzica. Poate nu atât cât am iubit-o eu, dar aproape. Este o actriţă excepţională, o cântăreaţă de mare sensibilitate, colorează frazele, le dă uneori voluptate, alteori nostalgie. Are 33 de ani. Iubeşte însă şi personajele din viaţă. Şi nu m-a ascultat. Dar nu mă mai amestec. Dar din cauză că nu mă mai amestec, nici ea nu se mai amestecă în senectutea mea şi mă doare. Vin acasă, sunt singur între flori, e frumos. Dar e bine ca din când în când un om să-ţi mângâie tâmpla sau să-ţi sărute obrazul. E bine şi asta, mai ales când e de-al tău şi mai ales când îl iubeşti atât de mult.
Raluca trăieşte acum la Los Angeles. A făcut film aici în ţară înainte să plece. S-a măritat cu cineva pe care eu nu l-am dorit. Eu nu am ascultat-o pe mama şi m-am căsătorit cu Delia, şi m-am căsătorit şi cu altele apoi şi am ajuns ca vai de lume, trist, suferind. Mă duceam în biserici să mă rog la Dumnezeu să-mi dea tărie pentru a supravieţui. Nici ea nu m-a ascultat. S-au despărţit, e divorţată şi are un copil de 7 ani. Îmi dă telefoane mereu, îmi trimite medicamente...

● Şi băiatul?
● Băiatul îl am cu o pictoriţă din Bali. Vine în vara asta în România.

● Împliniţi la 2 iunie 80 de ani de viaţă, iar anul acesta se împlinesc şi 61 de ani de carieră. La ce concluzii aţi ajuns?
● Concluziile mele sunt următoarele: Dumnezeu nu mi-a dat arcul, nu mi-a dat sabia, nu mi-a dat puşca ca să cuceresc lumea. Mi-a dat harul cântului. E o concluzie după o viaţă. Scena e a lui Dumnezeu, culisele sunt ale diavolului. Dumnezeu e acolo doar atât timp cât cortina e trasă, când scena e deschisă. Eu am avut de-alungul vieţii suferinţele şi pedepsele care mi s-au dat, dar şi dărnicia fără margini ale spiritului divin.

Sursa: jurnalul.ro

Între iubire și moarte

2010-05-22T16:45:00.002+03:00

„Atunci când îndrăgositul își vede iubita, i se strecoară în suflet totodată și teama despărțirii; când îi aude vocea dulce, gândul ce-i dă târcoale îi spune că va veni vremea când nu o va mai auzi; când îi saltă inima la vederea frumuseții ei, atunci mai mult se înfricoșează, având de mai înainte simțirea durerii pe care i-o va aduce moartea ei.”

Sf Grigorie de Nyssa, fragment din

FIREA DRAGOSTEI - pr Filotei Faros

Stelele sunt candele...

2010-05-16T01:33:00.001+03:00

„Stelele sunt un fel de candele, puse în cer de Dumnezeu ca să lumineze lumea noaptea, dar şi ca să ţină două socoteli: socoteala orelor nopţii şi cea a oamenilor. Când se naşte un om, se spune că în cer se aprinde o stea. Oamenii cu suflet bun au stelele cele mai luminoase. Luceferii sunt stele de împăraţi. Nu s-a arătat o stea pe cer când S-a născut Iisus Hristos, Împăratul nostru? Iar când oamenii mor, se văd stele căzătoare...”

Tot articolul - aici.

Binecuvântările înmormântării

2010-05-13T23:29:00.002+03:00

E mai ușor... partea a 2-a (via e-mail)

2010-05-09T17:02:00.000+03:00

E mai uşor să laşi să curgă viaţa
Căci curge din Potirul Nesecat
E mai uşor să guşti speranţa
Când vine de la Cerul Luminat.

E mai uşor să strângi polen de floare
Decât să-ncepi să o creezi
E mai uşor să străluceşti în fiecare
Decât întuneric să vezi.

E mai uşor să-ţi laşi sufletul
În Visteria blândului Iisus
E mai uşor să-ţi ghidezi umbletul
Către Lumina cea de Sus.

E mai uşor să lepezi griji şi spaime
În Mâinile Măicuţei Preacinstite
E mai uşor să-mbraci în a luminei haine
Gândurile tale nerostite.

Deşi deşertăciune-s toate
E mai uşor să le petreci
Căci Crucea Jertfei poate
Să le preschimbe-n iubire pe veci.

primita pe mail, de la Madalina

E mai ușor...

2010-05-09T01:38:00.003+03:00

E mai ușor să urci un deal,
Decât să îl cobori.
E mai ușor să zbori spre Cer,
Decât să cauți pe pământ comori...

Și bine este a urca
Având pe cineva în dreapta ta,
Făcându-le pe toate -
Pentru Domnul.

Căci tot în viață-i trecător,
Și binele și răul,
Doar sufletu-i nemuritor...
În rest... țărână e tot omul.

Muma lui Ștefan cel Mare

2010-05-04T00:33:00.000+03:00

Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
- "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor...
Vântul suflă rece... Rănile mă dor!"
Tânăra domniţă la fereastră sare.
- "Ce faci tu, copilă?" zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
- "Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţara mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!"

Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe... Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.