E paradoxală, deşi pare mică, are peste 1800 kg, deşi pare făcută pentru show-off, face suta în şase secunde şi un pic, deşi pare o kestie fancy, e o jucărie perfectă pentru băieţii care se plictisesc în oraş. Un motor de 3.5 L, 6 cilindri în V, 313 cai, cutie manuală în 6 trepte, un cuplu maxim de 358/4800 Nm şi un portbagaj mic, desigur.
La început a fost desigur motorul. După aceea, cineva s-a gândit să-i construiască o carcasă, să fie, că nu ştii când îţi trebuie. Nissan 350Z este doar un înveliş pentru o masinărie dementă. De-asta, interiorul face mişto de cei care cred că aceste pedale dure pot fi apăsate de un pantof cu toc.

Orice om onest ar trebui să se purifice înainte de a da drumul fiarei. Aşa cum creştinii se descoperă în biserică, aşa cum musulmanii se descalţă iar hasizii dansează în cerc desculţi pînă nasc o flacără albastră, pare firesc după primii zece kilometri să tragi pe dreapta, să-ţi scoţi pantofii şi să îţi laşi tălpile să redescopere pedalele uitate de-a lungul evoluţiei, alături de înotătoarea dorsală. E cea mai bună cale de a conduce maşina asta.

Puterea ei îţi va încinge călcâiele dar pedalele cromate îţi vor răcori tălpile, asa cum discurile ventilate Brembo mai răcesc un pic metalul încins. Interiorul  are ceva din atmosfera unui avion de vânătoare din al doilea război mondial, e spartan, strict funcţional din cauza spaţiului redus şi îşi asumă asta iar sistemul audio Bose sună mai bine când decapotezi.

La 50k Euro pentru versiunea full pare o alegere scumpă, consumă 18 în oraş şi cam 10 afară, pedalierul e brutal şi uneori simţi căldura motorului. Dar senzaţia că poţi face absolut orice cu ea e  de nepreţuit şi pentru asta poţi sfida raţiunea, care îţi spune să îţi iei o maşină comodă şi economică.

A, şi dacă vezi o tipă într-un 350z, înseamnă ca tocmai a descoperit că prietenul ei n-o înşeală cu o femeie.

Copil fiind, alergam dezinteresat. Proaspăt puber, a început să-mi displacă să defilez, să ridic cartoane şi să ţopăi la probele de liber forţat, organizate de PCR. Poate şi din cauza asta, când aud de crosuri cu largă participare cetăţenească, de cultură fizică, îmi vine să-mi scot, nu pistolul de start, ci adidaşii. Acum, tânăr adult, mă respinge colectivismul sportiv. Mă mir abundent, mai ales toamna, când se coc an de an crosurile şi oamenii încep brusc să alerge. Unii din principiu, pentru brelocuri, alţii pentru Samsung.

Sigur că se aleargă şi pentru premii, mai ales dacă ele se distribuie democratic. Sloganul e: Să alergăm împreună! La o astfel de manifestare importată toţi sunt declaraţi câştigători iar competiţia nu există.

Loserii au învins! Nu contează nici dacă parcurg traseul. Filozofia acestor practici spune că important e să se simtă bine oamenii împreună, tineri, bătrâni, şchiopi, retardaţi sau geniali, cum s-or nimeri. Să transpire, să facă împreună febră, infarct şi alte lucruri care ar putea să-i apropie, şi, dacă se poate, să primească măcar o şapcă, pentru moral.

Există, aşadar, şi oameni al căror scop în viaţă pare acela de a alerga împreună cu mulţi necunoscuţi, măcar doi metri. Şi ştiţi de ce? Pentru că nişte persoane de mai sus, din străinătate s-au gândit că sportul contribuie masiv la bunele relaţii spirituale între posesorii de picioare şi articulaţii.

Dacă e p-aşa, atunci şi cetăţenii s-au simţit să pună mâna şi să bage gonetă. Şi normal că nu le pune nimeni un morcov în faţa ochilor, că nu sunt catâri, au înţeles că tombolele au mai multe vitamine. Aşa se edifică buna elasticitate mentală a naţiei care face şpăgatul din orice poziţie şi care a învăţat la Proletariadă că performanţa e o chestie relativă, mai ales dacă se măsoară prin tragere la sorţi.

Nu se putea găsi un loc mai bun ca România pentru popularizarea ideii că cei incapabili au mai multe şanse să câştige (fiind şi mai mulţi) decât cei cu adevărat valoroşi. Şi de aceea, vin şi vă întreb: de ce, Doamne iartă-mă, e atât de important să alergăm împreună, dacă nu contează finişul?

În plus, Let’s Run Together! se poate traduce şi prin Să fugim împreună! E cam târziu, însă – graşi, tabagici şi prost-dispuşi cum suntem – să mai fugim de ăştia care aleargă împreună la fel cum stau fără să facă nimic, tot împreună.

Dar putem să-i încurajăm de pe margine: Unde vă grăbeaţi aşa, domnule cardiac? Băi, pachet de muşchi, vezi că ţi-a rămas creierul la start, de la atâta viteză. Hai, tricolori! Alergaţi liniştiţi împreună, că nu vă aşteaptă nimeni, în afară de grăniceri! Separat.

Dacă vă plac lactatele naturale din lapte praf şi produsele autentice obţinute din polimeri atent selecţionaţi, înseamnă că aţi ales calea primejdioasă a sănătăţii prin alimentaţie. Primejdioasă, pentru că poate cauza la cap, provocând psihoze bio, pe bază de reţete paranoice tradiţionale. Obsesia unei vieţi mai bune, mai sănătoase, mai pure loveşte, de obicei, exact din zonele erogene ale chimiei.

La fel de ruşinoase ca şi cele cu m,p şi f, cuvintele cheie sunt: Viaţă, Sănătate, Tinereţe, Cîştigă, Dăruieşte. Pe măsură ce lumea e din ce în ce mai dementă, obeză şi bolnavă, afişează un aer ecologic, îşi aruncă nişte iegeri peste şunci şi urează, la toţi morţii de faţă şi din viitor, cum spunea Gellu Naum, multă sănătate!

Dacă produsele îţi vând cu aer pios-iehovist, iluzii alimentare şi tu le dai cu tifla, au grijă să te şi ameninţe, discret, fireşte. Zice un slogan de ulei că: eşti sănatos dacă te hrăneşti sănătos. Corect! Deci, multă sănătate, bucurii, tot ce vă doriţi şi împlinirea tuturor dorinţelor şi un Crăciun fericit încă de pe acum, că poate nu ne mai vedem, în caz că nu vă hrăniţi sănătos.

E logic că dacă nu ne hrănim sănătos, daaa?!, o să fim bolnavi şi o să facem bube, asta în cazul fericit în care n-o să crăpăm direct, atât noi cât şi cei ca noi, inconştienţi din punct de vedere alimentar.

Şi aşa începi să intri în derivă, te apuci de yoga şi de urinoterapii sănătoase, te întrebi dacă nu cumva ar trebui să cumperi un parizer mai scump, nu mai fumezi ţigara la cafea, ci la un iaurt cu un colagen de calitate, şi torni vârtos ulei peste toate astea, ca şi peste celebrele roşii româneşti.

Uitându-te la televizor, ai zice că românii nu fac altceva decât să bea tărie ieftină şi să consume mult ulei, ca să mănânce sănătos când se trezesc.

Dar are şi viaţa viaţa ei. Am citit pe nişte produse lactate un slogan care mi-a răsturnat logica într-o baltă de ulei, unde a alunecat, s-a lovit la cap şi nu a mai putut fi salvată, în ciuda eforturilor disperate etc.

DĂ VIAŢĂ VIEŢII TALE! Coborâm în profunzimea profunzimilor. E fiinţa nefiinţei? Sau nefiinţa fiinţei? Ce este trebuie să este? Sau este, numai dacă este?

Există viaţă fără de viaţă şi moarte fără de moarte? Dacă eviţi lactata, poţi da moarte vieţii tale? Nici o maiaurtică nu poate da viaţă morţii unui creier de tâmpit. Sau poate ei nu se hrănesc sănătos? Dacă mă sărută data viitoare?

Închei totuşi optimist: Dă moarte morţii tale!

PS: Acest text a fost publicat în Academia Caţavencu, prin 2004-2005, într-o serie de comentarii despre publicitate, pe care le-am identificat generic: Comunicare pe care.

Cea mai recentă descoperire (a mea) despre mine este că mă înnebunesc după maşini. Imi plac demonstraţiile de forţă şi graţie, sound-ul şi mai ales libertatea de a rupe lanţul apăsând pe o pedală. Da, e adevărat, acum ceva timp am trădat bicicleta pentru un AMG. La ceva timp după, am avut onoarea de a fi invitat să scriu pentru Top Gear România. Acesta e primul meu write-test, publicat anul trecut.

Dacă Cel care a creat lumea ar avea nevoie de un buton de start, unul de volum şi unul pentru orice eventualitate, ar trebui să vorbească la Audi şi să le ceară pe cele din A5 Cabrio. E primul lucru pe care îţi vine să-l faci după ce te-ai cuibărit în scaunul care te cuprinde ca o mănuşă de baseball. Pare că tot interiorul e gândit pentru ca

oriunde să găseşti un detaliu care să-ţi placă. E omeneşte aşadar să te apuci să apeşi toate cele 10000 de butoane, fie şi numai din plăcerea de a auzi un clic-clac melodios şi probabil testat cu stetoscopul de nişte cântăreţi de operă şi dirijori cu auz total.

Mai rămâne şi plăcerea din buricele degetelor, care te face să-ţi doreşti să atingi în continuu o bucăţică din maşină şi să adulmeci parfumul special al combinaţiei de materiale. Perversiunea asta tactil-olfactivă se numeşte haptică iar iniţiaţii care o înţeleg lucrează la Audi şi ştiu clar cum s-o transforme în dependenţă. Pariu că o să vedem în curând autostopişti excentrici care întreabă: pot să vă apăs şi eu butoanele?!

Orice obsedat de acest fel ar aprecia butonul care închide sau deschide toate geamurile, aşezat fix lângă cel care decapotează în numai 15 secunde plafonul, despre care juri că nu e din pânză. Trecerea de la coupé la cabrio e foarte sexy şi foarte interesantă din punct de vedere ştiinţific. E în natura omului să vrea să zboare, întrebarea este la ce viteză decolezi când decapotezi din gonetă.

După câteva ore de cercetare, începi să realizezi că un pic mai sus de butonul care transformă maşina în evantai pentru fetele de la terase, poţi să apeşi Start engine în timp ce învârţi sanki nonşalant cheia pe deget. Şi ea e foarte frumoasă, capabilă să nască o nouă generaţie de copilaşi care ies la leagăne cu cheia dela cabrio la gat.

Ce se întâmplă mai apoi, după un lag explicabil pentru un diesel, este că în 6 secunde atingi suta, fără să auzi vreun muget de Hulk supărat că a pierdut ultimul episod din Regina. Iar maşina este clar enervantă. E insuportabil de silenţioasă, pentru ADN-ul ei de tractor. În fond, ăsta e farmecul ei, să-ţi contrazică aşteptările, probabil că asta i-a şi distrat pe băieţi: hai să facem o maşină care să-i enerveze pe deştepţii ăştia.

Nu duduie, nu tremură, nu rage, e compactă, jignitor de stabilă, design prietenos şi foarte fancy. Doar că ar trebui să se vândă cu baticuri şi căciuliţe included pentru pasagerii din spate, când ai fantezia de a merge decapotat pe autostradă. Cu sau fără căciuliţă, trebuie să te împrieteneşti întâi cu direcţia care e foarte, foarte sensibilă. E un fel de compensaţie, probabil, pentru cât de bine stă Quattro pe şosea, ca şi cum o mână venită de sus l-ar face aderent ca o pisică de mare.

Trebuie să fii un caz patologic să o scapi chiar şi în curbe foarte strânse. Şi chiar dacă decuplezi ESP, tot trebuie să te ajuţi cu familia să mai verse nişte ulei pe şosea, ca să faci nişte drifturi ca lumea. Atât suspensia cât şi atacul cutiei se pot configura şi e inutil să adaug că modul Dinamic e cel în care s-a comportat cel mai bine şi în care a dat şi o probă de voce – timidă, dar emoţionantă.

Dacă începi să comunici extrasenzorial cu pedala de acceleraţie şi înveţi să rămâi în zona turbo, devii conştient că sub costumul tău de batman în civil stau 240 de cai, un cuplu de 500 de Nm pe o planşă foarte generoasă, de 1500-3000 de rotatii/min, la o greutate de doar 1650 de kg. Şi atunci mai rămâne doar să te întrebi cât consumă drăcia asta.

Suficient de puţin cât să îţi treacă prin gând zilnic să dai o fugă până la Carei şi înapoi, adică 8.6 în oraş şi 5.9 la ţară. Prin comparaţie, motorizarea pe benzină ajunge la 13.6 in oraş şi 6.8 în afară. Poliţistul care m-a oprit şi m-a făcut să-l dau pe Ozzie mai încet în sistemul Bang&Olufsen, m-a întrebat dacă nu mă doare sufletul că intră praf în ea. Sigur că da.

Ne-am despărţit exact înainte să întrebe de ce nu are cotieră în spare şi nici butoane pentru geamuri. Şi mi-a spus că I se pare cam scumpă la 54 000 preţ de pornire. Însă, atâta vreme cât motorul nu este opţional, eu zic că stăm bine. Şi în afară de încântarea teribilă de a conduce până la epuizare, acest cabrio m-a făcut să râd de unul singur când mi-am amintit de un stareţ special de la mânăstirea Sinaia.

A fost abordat de o credincioasă cu aplecare spre poezie şi vise în care apăreau cercuri luminoase. Preotul i-a zis aşa: dacă sunt trei, poate fi vorba de Sfânta Treime, dacă sunt cinci e Olimpiada iar dacă sunt patru cercuri, e Audi.

Aşa să ne ajute Marele Driver!