Unde mi-a dispărut cheful de viață? Nici eu nu știu. Tot ce știu cu certitudine este că toamna suge. De ce? Pentru că e frig. De mult tot îmi spun că trebuie să mă mut undeva unde e veșnic vară. Când e cel mai frig? Dimineața, când pleacă Iren la faculté.

Când alții sunt în cămeșă, pe mine mă vezi în sacou, cu trenciul pe deasupra, eșarfă la găt și minim două perechi de ștrampi. (Pardon, dresuri. Sau cum naiba le-o zice.) Tremur puțin pe drum, iar odată ajunsă la faculté intru la curs. Ceea ce e bine, Amfiteatrul Mare de obicei e foarte călduros. Problema e că atunci când ies de acolo începe să se încălzească și afară. Si atunci cară-te cu șuba în mână prin toată facultatea. Deșteaptă ai fost.

Nici varianta a doua nu e tocmai fericită. Mă îmbrac ca pentru prânz, dârdâi puțin de dimineață și gata. De obicei mă cuibăresc prin brațele vreunui coleg care nu înțelege cum pot fi atât de afectivă la așa o oră matinală. Dacă eram și eu mai micuță probabil că ar fi fost cute, dar la cei 1.86 ai mei (încălțată) pot în cel mai rău caz să arăt ca o nebună cu nasul rece. Sau un țurțure foarte lung. Cât despre soarele de la nămiezi, nici ăla nu e prea eficient. La prânz stau preț de câteva minute ca o șopârlă la soare, apoi trec din nou la dârdâit.

Încep să cred că am probleme cu termoreglarea. Singurul moment când nu mi-e frig e când stau în saună. Luni la facultate probabil că mă voi cuibări în prima etuvă. Mă multumesc și cu o atutoclavă, cu toate că probabil mi-ar strica freza.

Ce încerc să spun aici e că să-ți fie mereu frig e ușor deprimant. Nu mai am chef de nimic. Nici măcar de chefuri. Încerc să mă conving de faptul câ în club o să fie cald. Ceea ce e adevărat. Dar cu drumul până acolo cum rămâne?

Cel mai bine mă bag în pat. Cu o păturică, o cană de supă caldă și A Song of Ice and Fire. Dacă mă ajută, poate mă duc să și chefuiesc.

De fapt, în general nu prea ascult muzică. Mi-am reinstalat windowsul acum vreo două luni și abia acum am simțit nevoia să-mi instalez și un music player. De obicei, dacă simt o neapărată nevoie de un fond muzical, caut o melodie pe iutub și o ascult până când mi se face silă de ea (1). (vezi asta)

Gusturile mele muzicale sunt slab definite, dar încă nu am devenit unul dintre acei oameni care ascultă “de toate”. Sper. Am învățat că nu trebuie să-ți fie rușine cu muzica pe care o asculți, indiferent de ce îți place în general și de ce ai chef să faci în momentul respectiv. Există muzică de ascultat, muzică de cântat, muzică de dansat.

Da, dansez. Doar dacă știu că nu mă vede nimeni sau dacă am băut suficient. În ambele situații mă distrez de minune. De multe ori mi se întâmplă ca acasă să dansez pe tocuri și prin cluburi să dansez desculță. După scurt timp ajung să regret decizia. În general dansez cum nimeresc, de-aia de obicei nu mă prea las văzută. Cândva, un domnișor foarte galant m-a învățat să valsez. În rest știu doar câteva mișcări de bellydancing și niște step-uri de dnb. Trist, recunosc.

Dimineața dansez pe Billy Idol sau Dragana Mirkovic, seara pe Șuie Paparude. Conform cu enunțul (1), de “Ne place, place, place” deja mi s-a acrit. Când mi se pune pata dau boxele la maxim și mă pun pe dat din pleată. Pentru asta am de unde alege, dar în ultima vreme prefer Slayer. Când vreau să simt vântul prin păr ascult Kyuss. Cu toate astea, cred că aș fi cel mai fericită într-o discotecă din anii 80. Big in Japan; Ella, elle l’a; Voyage, Voyage; sau, de ce nu, Cheri Cheri Lady.

Dacă vreau să cânt, de obicei recurg la Die Toten Hosen sau Transilvanian Beat Club. Acum că nu mai prea am ocazia să vorbesc în germană, ei mă ajută să n-o uit. Cât despre români, cel mai des mă trezesc cântând melodii de la Semnal M (Iancu Pribeag și Bal la Apahida, în special). Uneori și Laura Stoica, pentru că ne potrivim la voce. O altă voce care îmi place foarte mult este cea a lui Till Lindemann; păcat că e într-o trupă de căcat.

Deși n-ar părea, uneori nu am chef de prosteli și chiar vreau să stau să ascult muzica. Când sunt obosită ascult The Doors, când n-am somn ascult Pink Floyd, iar în diminețile leneșe ascult Procupine Tree. Când am nervi ascult Anathema; în funcție de ce album ascult, pot ori să mă enervez mai rău, ori să mă calmez. Depinde ce îmi doresc în momentul respectiv. Când am chef să mă pierd în gânduri ascult The Gathering.

Apoi urmează trupele care îmi plac cu adevărat, cele pe care le-aș asculta indiferent de situație. Black Sabbath, Joy Division, Kraftwerk, Agalloch și, nu în ultimul rând, Goblin. De fapt, cred că aș merge atât de departe încât să spun că Goblin e chiar trupa mea preferată, și asta nu pentru că m-am uitat la prea multe filme giallo. Uite de ce.

Telefonul îmi sună cu Still Alive. Melodia care îmi va face întotdeauna oasele să tremure este Where the Wild Roses Grow, în varianta asta. Pe drumul spre mare voi asculta asta, iar pe drumul spre casă va fi liniște și pace.

Recently I came upon the most gorgeous espresso cups ever. Yes, espresso cups. I simply had to share them with the world.

Available from Luna & Curious, these are pretty much the most beautiful things I have ever seen. In spite of my reluctance towards studying, I still get excited whenever I lay eyes upon a good anatomical illustration. And I just love espresso.

These lovelies have reminded me of some more anatomy-related things I came across recently, and I think that they deserve a mention as well.

Cute, yet unsettling screen-printed tights by Les Queues des Sardines.

Ribcage ring; no longer available, but made by Blind Spot Jewellery.

Spinal column top, available at PLAY by Sarah Reily.

So, that’s about it for my amazing comeback. Hope you enjoyed.

Ministerul Educaţiei a venit cu o iniţiativă destul de drăguţă, şi anume a înaintat mai multor licee bucureştene invitaţia de a participa la respectiva dezbatere. Din liceul meu au fost aleşi opt reprezentaţi, printre care m-am aflat şi eu. Am primit invitaţia cu entuziasm, iar după ce prezenţa noastră a fost confirmată am purces spre Palatul Parlamentului.

Odată ajunşi acolo, am fost primiţi înăuntru, după ce lista cu numele noastre a fost confruntată cu o listă din interior. Că doar n-or lăsa chiar orice fraier înăuntru. Am fost puricaţi la controlul de securitate (au verificat până şi gaura din căptuşeala de la geantă buzunarul secret) şi ni s-a spus că vom merge în sala Mihai Viteazul. Cu toate acestea, până să ne termine de controlat pe toţi, am fost chemaţi din nou afară. Ce ni s-a spus – “ştiţi, lista aceea a fost revocată; nu mai există locuri în sală” . Ni s-a mai comunicat că iniţial dezbaterea se voia a fi publică, dar ulterior s-a decis ca ea să fie publică doar pentru parlamentari. Apoi am fost rugaţi frumos să părăsim clădirea, apoi trotuarul şi într-un final perimetrul, până la urmă nemaiintrând nici un elev. Frumos.

Aşadar, am fost chemaţi doar ca să avem de unde ne întoarce acasă. Nu am de gând să îmi dau cu părerea despre motivele din spatele acestei decizii, dar am fost cel puţin dezamăgită de evenimentele din cursul zilei de astăzi.

Având în vedere faptul că am mai asistat la dezbateri între parlamentari, mă aşteptam ca, în cel mai rău caz, să ni se permită doar nişte intervenţii minuscule, pe baza cărora ei să se certe. Am observat că fiecare tinde să îşi susţină orbeşte punctul de vedere, dar măcar am fi primit nişte observaţii cât de cât concrete.

Deşi studiasem în prealabil legea, aş mai fi avut întrebări pe baza acesteia, deoarece are unele formulări destul de ambigue. Nu în ultimul rând mi-ar fi plăcut să aud argumentarea anumitor prevederi.

Oare cerem prea mult de la ei? În anumite condiţii s-ar putea spune că da, că vrem pur şi simplu să fim băgaţi în seamă, dar în cazul de faţă noi am fost invitaţi în mod oficial, ca reprezentanţi ai celor direct afectaţi de această lege. Speram la un contact cu cei care au elaborat acest proiect, în vederea obţinerii mai multor informaţii, pe care să le transmitem mai departe colegilor noştri.

Ţinând cont de nevoia de informare, am decis să organizăm propria noastră serie de discuţii în ceea ce priveşte noua lege. Prima dintre acestea va avea loc pe 14 aprilie în cadrul Colegiului Naţional “Mihai Viteazul“, şi vom avea ca invitaţi şi elevi din alte licee, precum şi studenţi, atât din România cât şi din afară. Ne-am propus în primul rând parcurgerea legii articol cu articol, cu scopul evidenţierii eventualelor elemente problematice, şi ulterior să aducem amendamente justificate. Cam ceea ce ar trebui ei să facă, dar la o scară mai mică. Deh, atât ni se permite.

Legea momentan este în stadiul de proiect, dar foarte curând va fi votată în Parlament. Să vedem acolo comedii caragialiene.

Voi reveni cu impresii.