Libraria Dalles, Boomlit si Bookiseala

organizează sâmbătă, 11 septembrie, de la ora 14.00 la Cafeneaua Dalles, prima sesiune de altelierelationale

Ioan Es Pop

Este invitatul sesiunii

Poezie și

realitate

Re:laţionări 11 /09

cu Răzvan Țupa

Prima sesiune de atelierelaționale este dedicată relației dintre poezie și realitate pornind de la comemorarea a 9 ani de la atacurile din 2001 din Statele Unite. Atelierele relaționale propun formule de lectură şi dezbatere a actualităţii din punctul de vedere al potenţialului poetic. De fiecare dată când ne întâlnim cu evenimente şi situaţii pe care nu am fost obişnuiţi să le clasificăm, folosim elementele pe care le avem la îndemână pentru a contura o imagine coerentă în primul rând pentru noi înşine. În cadrul evenimentului de la Cafeneaua Dalles primul poet român căruia i-a fost dedicat un spațiu în jocul Second Life va oferi o lectură și va participa la discuțiile despre istorie și poezie.

Acest prim atelier relațional introduce un format nou de încurajare a lecturii creative și de formulare a instrumentelor prin care poezia contemporană interacționează cu evenimentele actualității. Sâmbătă se vor împărți și primele caiete de poezie pe care doritorii le pot folosi în cursul lunii septembrie la atelierele de la Dalles.

Ioan Es. Pop s-a născut la 27 martie 1958, in localitatea Varai, Maramureș. În prezent este editor-sef la “Ziarul de duminica” si editor senior al revistei “Descopera”. A fost membru al cenaclului literar Universitas, condus de Mircea Martin și volumele de poezie pe care le-a semnat începând cu „Ieudul fără ieșire” (1994) l-au impus drept unul dintre cei mai influenți poeți contemporani din România.

Persoană de contact:

Răzvan Ţupa

0724124722

razvan_tupa@yahoo.com

eşti pregătit de moarte înainte de a vedea lumina zilei, din uterul mamei ai programată fiesta finală, cea mai de preţ petrecere a apariţiei tale pe lume. mamele cred că ascund de la naşterea copilului ultimul costum pe care îl va purta copilul lor, îl acoperă cu alte haine, se fac că nu îl văd, nu pomenesc de asta niciodată. va afla el singur pe parcurs, dar va arunca şi el acel costum printre celelalte haine. va încerca să-l ascundă, să uite de el. sfârşitul este umbra lui, îl poate privi în orice moment , îi supraveghează viaţa. sfârşitul  întinde la nevoie o cană cu apă, va fi cea mai bună apă băută de el.setea de neoprit. în apa cănii va putea distinge costumul. nu se va opri din băut. costumul fâlfâie întins pe o frânghie de uscat hainele.

cel mai important moment al zilei: ora plecării. şi el aşteaptă ora plecării. cealaltă plecare. plecarea asta. următoarea plecare.
toţi aşteaptă ora plecării. toţi ar pleca în acelaşi timp. dar unde să plece? uneori nu mai este loc de întors sau nu mai vrei să ai loc de întors. se învăţa şi el, de parcă nu ar mai circula nici un mijloc de transport în afară şi toate autostrăzile, căile ferate , maritime, aeriene s-au mutat înăuntru. şi doar acolo mai există.  se extind fără a cere voie îşi schimbă direcţia, se construiesc în vene , artere, capilare. si apoi se hrănesc din sângele tau.

nici un loc de intors. nici un protest oricat de energic nu isi mai are rostul. dai stanga imprejurul inimii pana vei fi schimbat de orele care trec , iti faci loc in pliuri calduroase, le gasesti cu greu dar le gasesti pana la urma. iesi usor la suprafata namolului sa nu te ineci, te ajuta mainile, degetele picioarelor pentru a te ridica. ar fi mai usoara o ridicare pe umerii celorlalti. dar ceilalti nu mai au umerii de care tu ai nevoie. sau ai orbit. nu mai vezi ce ai nevoie. transpiratia sareaza ochiul deschis , dai jos ochelarii, dai jos pleoapele, scoti degetele din manusa ce si-a lasat mirosul pe piele, o combinatie de caldura , plastic si transpiratie. se lipesc intre ele degetele. si caldura si soarele asta care te cauta in orice loc ca pe un suspect dat in urmarire generala. transpiratia iti lipeste un alt trup de trupul tau. 40 de grade la umbra. si termometrul urca in continuare dupa pauza de masa. drumul spre betoniera este drumul prin arsita. umbra vilei, racoarea subsolului si apoi caldura ce te pocneste in moalele capului, te injecteaza cu fiecare pas si ai nevoie de trecerea minutelor pentru a deveni imun. pentru a face apoi din transpiratie un aliat fidel de scoatere a toxinelor, de usurare si ridicare de sub piele.

hai, paco-taurasule!  vino sa vezi cum ma inalt si altii coboara mai jos de subsol cu ajutorul lifturilor ultimul racnet/ subsolul are mai multe etaje. mii de etaje spatioase, pentru refugiatii de sus. orasele sunt supraetajate. ce vezi de la parter in sus este doar o parte din ce se afla la subsol in jos. ai ca punct de reper suburbiile mintii: parcarile gigantice, coridoarele pline de umezeala, demisoale in extindere,mirosul de fecale, bulevarde intortocheate, canale de scurgere, deserturi, drumul matasii, traseul sobolanului schimbat la intervale scurte de timp, mandalele periferiilor in continua schimbare si transformare. urbano-conceptia cu ritmuri asurzitoare, plase, ochiuri, ruperi, invartiri ametitoare. se aglomereaza locurile libere. dar cui ii imai pasa? de sus vin cu lifturile insuficiente alti si alti refugiati. si apoi imigrantii, noii veniti, ratacitii, exploratorii si alte categorii care isi cauta acum denumiri.

iti refaci harta in fiecare ora cu reperele primite si tot nu gasesti directia dorita. ratacesti. gresesti autostrazile. dai ocol cladirilor, strazilor si pierzi timp pretios. esti pierdut, un punct minuscul pe harta in cautarea drumului cel bun. drumul furnicilor.

PETRU
Crede-ma cind iti spun. Sub aceasta atrofiere a nervurilor se află o piatra. Crede-ma cind iti spun ca miscindu-ma voi regreta desprinderile de marile fosnete de otel ale penumbrelor.

JUSTINE
Vino

PETRU
Asculti?

JUSTINE
Da

PETRU
Asculta… fluierele aprinse din nouă si potecile datate predestinat au aparut in chipurile albiilor aflate in cartile desfacute

MARIUS
Hei

PETRU
O carte desfacuta si un mic endem cerebral

JUSTINE
Oh daa… ce desfatare ambitioasa.

PETRU
De ce m-ai chemat aici

JUSTINE
Nu stiu, simt ca aceasta singuratate a lumii este aici si numai aici. Simt ca fara tine mi-ar fi fost mai frica decit cu tine.

MARIUS
E placut aici. Simt ca as fi putut sa ating cerul.

JUSTINE
Pe talpi.

PETRU
Pe vine.

MARIUS
Pe mine.

PETRU
Ha ha ha

MARIUS
Ha ha ha

JUSTINE
Shhhh, fetele au inceput sa vorbeasca. Si in logosul lor un pitic se framintă in pliurile cele mai drepte.

MARIUS
Sintem, cele mai doua

PETRU
Sintem cele mai livide persoane din fata tabelurilor electronice

JUSTINE
Si tu vezi acelasi lucru

PETRU
Si eu… Dar sa stii ca nu voi avea nimic de ascuns in gerelatitatea firimiturilor cazute in noroiul acela.

MARIUS
Acolo si eu am ascuns un peste. Un stafilopod sanctionat in pasi de dans ecvestru.

JUSTINE
Esti tu oare atit de intins incit sa ai puterea de a te rupe?

MARIUS
Eu?

PETRU
Chiar si tu

Marius se pregătește, își întinde bine încheieturile, își trosnește, gîtul, degetele…

MARIUS
Eu pot. Uite iti voi exemplifica. Iata. Fi atenta. Voi incepe acum… Inclina-te.

JUSTINE
Nu ma voi inclina.

PETRU
Ba da

JUSTINE
Ba nu

PETRU
Ba

MARIUS
Da

Se întîmplă

MARIUS
Si suind pe capetele inclinate am ajustat inaltimea celor care nu isi vor mai strica degeaba un noroi mai plin si mai stricat de probele de carne cu care lampile nocturne automatizate de mîini invizibilizate, vor atrage spre ele pintecelee deschise ale copiilor gravidati de puterile genomice exteriorizate de multa si prea frumoasa serviabilitatea a zidurilor intinse in semn de razboi de-alungul potecilor facute de-avalma prin pridvorul mamei celei gravide si enorme ce se sprijina pe muntele.

Liniște. Petru, apoi Justine. Se așează pe jos în iarbă. Se uită spre Marius, care încă e cu spatele la ei.

din când în când ne vorbim
eu aproape absentă
ea lividă şi rece

din când în când ne pândim
eu cu coada ochiului stâng
ea cu hăurile acelea mâloase

din când în când ne simţim
eu o simt în sânge
în oase
ea mă simte mereu
mai aproape

şi mireasma de tei
ne-nfioară
pe mine că n-aş vrea să plec
pe ea că nu vrea
să mă doară
*
azi mi-au adus preot
şi lumină
mă priveau încruntaţi
bombănind nu ştiu ce într-un colţ
eram mică
şi grea
şi străină

le-am spus apoi de testament
simţeam şi eu
din patul meu pe roţi
cum şacalii

transpiră
*
într-un final suntem noi
ea aproape prezentă
eu lividă şi rece
ne ştim pe de rost
ne simţim
în sânge
în oase
aproape

noapte

cerul se clatină ca o putină cu varză gata să se reverse și ceasurile sună toate deodată
din colțurile camerei se ridică întunericul și se face mic împreună cu lumina unui bec de 40
stăm la pîndă cît timp pădurea îi intră în casă și se face comodă
atunci vedem că omul poartă o mască imitîndu-i perfect trăsăturile feței
și ne-am putea întreba dacă se ferește să nu-i vedem chipul sau doar îi e frică
sau poate e doar asemenea lui dumnezeu

vîntul își deschide gura și spune o poveste de tremurat lîngă sobă – și noi ascultăm
mobila se culcă pe pieptul plin de mușchi reavăn al pădurii și trosnește ușor într-un vis
și-n fumul întors pe dos ca un palton vedem bărbatul cum își numără ciclurile sîngelui
ca într-o cursă de cai în care jocheul e tot mai obosit și e gata să cadă
dar el e din ce mai fericit, la fel ca atunci cînd după mulți ani probezi costumul cel bun
și ești mulțumit că încă te-ncape așa el își potrivește părul mîinile și masca
și rupe pîinea în două deși mănîncă singur, ca și cum ar împărți totul

noi îl pîndim în cuvintele noastre doar gîndite și el nu știe că sîntem acolo alături de vocile
coborîte dintr-un radio Tesla ca dintr-o trăsură la un han și el apasă butoanele mari, albe
aidoma unui pianist celebru, un timp el ascultă rezultatele meciurilor – o nouă etapă s-a sfîrșit
își frînge mîinile își așază masca mai bine să nu-i vedem chipul, fericit sau nu,
apoi se aude o melodie care îl îndepărtează și nu-l mai zărim, doar vag percepem că spune
ca și cum i-ar vorbi cuiva care a fost dintotdeauna acolo și noi n-am observat
trăim în aceeași lume doar un tren nesfîrșit ne desparte

(într-o zi şi o lume ca oricare alta, nu cea mai bună dintre toate cele)

Aşa părea să fie acea zi banală a lui Tom. Nu era nici o aniversare, nici o sărbătoare. Nici măcar zi de meci amical România-Turcia. O zi fada, cum s-ar zice, fado portughej, pe caniculă. Tom aştepta să apară nevasta acasă, buimăcind netul. Şi a venit acel e-mail straniu, semnat ca în film cu de Niro, de  „Luc Cypher”. „Uite nişte cifre, prietene: 01221976, 11091967, 07071971. Gândeşte-te la ele. Te vor marca. Te-au marcat deja. Te vor marca şi mai rău, până la stigmat. Adaug: 08121971…”

Lui Tom i se păru iniţial o glumă proastă, sau măcar un amuzament al cuiva bine informat. Numerele aveau nexus de ani de naştere. Nu era nevoie de poliţie ca să vezi asta. Ciudată însă era precizia lor, dar îndeosebi alegerea lor, ba, şi mai mult, ordinea în care erau înşiruite, foiletate. Data de naştere a soţiei, apoi  cea a lui. Apoi cea a fratelui lui. În fine, cu subliniere, cea a amantei niciodată avuta, ca şi matrice a tuturor paşilor alături călcaţi. Ca o sinteză de viaţă, subtila, concisă, înţeleaptă, pilduitoare. Nu era scrierea unui criminal în serie (dar cine poate defini un criminal în serie în afara unui IQ aiurea de dezvoltat, după cum ne învaţă Hollywood-ul coloidal). Nemaivorbind de ameninţarea ca şi discretă: în afară de tine, că tu nu dai nicidecum doi bani pe viaţa ta – că de-aia ai şi ajuns pe locul doi, după verighetă, în înşiruire – toate persoanele care contează sunt implicit menţionate, chiar subliniate  matematic, astromantic s-ar zice. Ori securistic. Ce să alegem?

Tom râse un pic, dar nu era râsul lui. Încercă să se dreagă cu un Judas Priest, ca terapie de şoc, apoi cu un Yes, ca terapie intelectuala. În fine, cu Beethoven trist şi Mozart vesel. Nu mergea nimic. Nici revenirea la un Motley Crue n-a adus nimic bun. Bun… Aşadar, ce e de făcut? Poate trei beri rapide şi un somn indus? Nici. Nici vorba de geană pe geană. Un film, sau un Discovery, un National Geographic. Urmează interesanta experienţă a visului? Are deja repere. Soţia o ştiai plecată cu serviciul pentru o săptămâna în Anglia. Fratele nu răspunde la telefon. Antica iubire era oricum de nesunat. Îţi vine să zici că nici tu nu ţi-ai răspunde la telefon.

Îi rămâne sa nu doarmă şi să aştepte. A naibii puterea cuvântului scris, mai a naibii decât cea a rostitului stradal, mai a naibii ca o piatră aruncată fizic. De ce a naibii? E aiurea. Cuvântul e Cuvânt. Nu aparţii unei religii a Carţii? Logos-ul nu mai e Logos?

Dar tot ce ştii acum e ca somnul e chiar nesomn.

Tom se hotărî să răspundă, mai in glumă, mai în serios. „Cine puii mei eşti şi ce vor muşchii tăi?” (îi venea iniţial să scrie agramat „ce vrea muşchii tăi?”, dar s-a abţinut. Oare de ce? Nu cumva de frică? Unde e calea de mijloc aristotelică între „sindromul Stockholm” şi bunul simţ al prudenţei (iertaţi pleonasmul de pe urmă – să trecem cu vederea: la urma urmei întreaga noastră viaţă e un pleonasm).

Periculos de repede, răspunsul nu s-a sfiit să apară, anunţat de Yahoo Messenger.

Doua puncte: Vreau să declari făţiş, răspicat, că nu numai nu crezi în Mântuitorul tău Iisus Hristos, ci îl renegi. În caz contrar numerele tale vor muri digital, după cum le e natul. Ai ales tu însuţi o viaţă digitală. Asumă-ţi-o! Eşti în stare?”

Greu de descris acest şoc de pumn în plexul plexului intelectual, dar deopotrivă fizic, pe care Tom l-a recepţionat. De asta s-a născut sintagma „a rămâne mască”, imago, „mutră”, „fără cuvinte”. Dar cu încă o mie de întrebări.

A început să dea telefoane în disperare. Nici un răspuns. Nu părea să fie încă nevoie să sune la 112 – poate că era doar o glumă prietenoasă, circumstanţială: au pilit ceva nişte amici şi s-au gândit inteligent la vreun mişto.

Încercare de telefonie… Toată lumea se jură că nu fură iar situaţia devine naşpa. Tom epuizează amicii potenţiali şugubăţi, iar mintea începe iar sa fiarbă.

Se hotărăşte abrupt să ia taurul de coarne, i. e. răspunde: „Sunt! Hai să te văd ce faci!” „Cretinule!”- ar fi adăugat, dar îi era teamă…

Peste două zile a venit de la stimabila instituţie a Poştei un aviz de colet, cu expeditor nespecificat. În fine, se tot minţea Tom, putea fi orice. Dar paşii pe care îi făcea înspre Oficiul Poştal, două blocuri mai încolo, deveneau tot mai grei, ca în visele alea urâte în care te fugăreşte cineva (un câine, un lup, un urs – oricare altă fiară fioroasă, sau un duşman arab înarmat cu cuţit), iar tu nu reuşeşti să alergi normal, şi cu vreo vioiciune, ci, dimpotrivă, ai o încetineală de-aia din reluare, greoaie, cold sweat.

Ajunge, palid, şi ridică coletul. De ce e aşa mic? Şi ce e adresa asta de expeditor cu căsuţă poştală?

Încearcă să se adune, deşi simte norii grei ai prevestirii nenorocirii. Şi deschide febril pacheţelul.

La fel de febril îi scapă pe jos conţinutul însângerat, învelit în vată. Era chiar un deget…

Ceaţa îi cuprinde mintea şi mâinile care tremură ca la ultimii alcoolici. Pune la loc ce a scos şi se uită în jur, cu spaimă. Oare l-au văzut cei din staţia de RATB? Oare e filmat de nebunul ticălos? Îi vine să vomite. Dar mai abitir simte nevoia să ia iute ceva în goarnă, să se liniştească. O vodcă, dacă se poate. Se scutură prin buzunare de un Scandic mic. Pe o bancă, în părculeţul copiilor, o bea pe nerăsuflate, până ce simte o amorţeală mentală, o lentoare suficientă a gândirii cât să ţină pasul cu imaginaţia, să-i evite volutele. Când  aruncă sticluţa de plastic la coş, pentru că părinţii deja îşi luau copiii din parc, privind îngrijorat de chiorâş, îşi aduce aminte de vorba lui Ţuţea: „Rusul e contraindicat la gândire precum sifilisul la sistemul nervos”… În mod normal, ar râde iar. Ghinion. Coşmarul s-a înstăpânit în realitate. Virtualul îşi ia revanşa.

Ce e de făcut?

Să negociezi este exclus. Nu e doar mântuirea, ci chiar credinţa, ori ambele laolaltă, că un necaz nu vine niciodată singur, iar începutul dezastrului îi prefigurează inevitabila împlinire. Tom înţelege acum de ce nu se negociază niciodată cu teroriştii, şi înţelege şi crunt aparenta prostie de a lăsa pistolul jos când banditul are unul la tâmpla persoanei iubite. Lacrimile îi dau ghes.

Se adună încă odată. Măcar să fie sigur. Fuge acasă, cu ochii-n patru, ferindu-se să aleagă din mia de suspecţi de pe stradă unul pe care să-l ia de gât. Fii raţional, aşa cum a zis Immanuel Kant. E mai logic să se uite oamenii la tine pentru că eşti vizibil tulburat, pletos, ciufulit, cu privire bezmetică.

De acasă printează rapid toate e-mail-urile, le pune lângă terifiantul pacheţel şi… Şi la care Poliţie să se ducă? În cartier? Acolo unde se dă la examen asta-i stânga, care-i dreapta?…

Nu. Se duce chiar în buricul târgului, la IJP. Îl primeşte un căpitan la Criminalistică, după o oră de întrebări.

Spune totul în doua minute, cu bâlbâieli, neconvingător, atât cât să pară nebun. Pacheţelul (degetul) trezeşte Organul Statului din amorţirea rutinei. E un caz! Fie eu, fie colecţionarul de oase, cazul carierei căpitanului, eventual. Se aud ordine răstite, subalterni bezmetici, nedumeriţi,  aleargă. Apare şi un recipient roz, cu gheaţă. Tom îşi revine şi cere probă ADN, întrucât a văzut mai multe filme cu Morgan Freeman decât ei .

Aici se rupe pe undeva ardoarea: totuşi, nu e America…

Primul gând îi e la fratele lui, deoarece are ADN la îndemână. Un doctor apărut din neant i-l recoltează, din cerul gurii, cu ceva ce semăna mai curând a beţişor de spălat în urechi. Mda – am mai văzut asta în filme.

Urmează fuga acasă, de data asta cu maşina Poliţiei, pentru – a priceput Tom – căutarea în piepteni, perii de păr, alte alea de identificat ADN de nevastă. Nu se putea ignora interesul sporit al Organului pentru această operaţiune. Tom era, logic, primul suspect, dacă bănuiala că degetul era al soţiei iar psihopatul a venit chiar la Poliţie – ca şi disculpare – se adeverea… Tom înţelege şi chiar se bucură de acest interes, cu rezerva că deja a fost urmărit de nemernicul respectiv, care acum ştie sigur că poliţia e pe fir. Ar fi sunat la FBI, mai bine. Tardiv. Şi încă miroase a votcă…

Se găsesc fire de păr. Se prelevează. Urmează ca Tom să aştepte. Acasă. Nu în alt loc…

Al doilea deget a venit a doua zi.

Similar, acelaşi tip de pacheţel. Nu l-a mai deschis. S-a dus direct la Poliţie cu el. De la Poştă l-a ridicat cu mănuşile, cam de iarnă, iar funcţionara de la ghişeu se uita la el…

Nu de alta, dar sa nu-şi lase amprenta aiurea. Era în război. Iar războiul, la fel ca şi criza, părea că abia începe. Nu mai era loc de paşi greşiţi. Nu se ştie niciodată.

Cert era – află Tom – că erau degetele mici de la mână. Şi erau de mână dreaptă amândouă, ceea ce, deduse profund căpitanul, erau de la doua persoane diferite. Aşteaptă acasă, Tom… Adică ori eşti diabolic, ori nu eşti suspect…

Chiar atunci, în disperare subită, lui Tom îi trecu prin cap acea idee tâmpită, de retaliere ajunsă la limită. Să-mi tai şi eu degete şi să le trimit ca şi ramburs. Poate înduplec cretinul să se lase de nebunia asta, înţelegând că nu am de gand să-mi reneg credinţa, dar, deopotrivă, nu vreau să sufere apropiaţii mei iubiţi, ci prefer să sufăr eu.

Dar – aici se iveşte o întrebare nouă, “tehnică” – cum o faci? Cu ce cuţit? Cum vei suporta durerea? Cum vei opri sângerarea, că doar nu eşti atât de tâmpit încât să mori hemoragic. Şi cum te vei duce la Poştă, cu mâna pansată? Cum se va uita funcţionara la tine? Cum îţi vei feri mâna? Ce vor zice cunoştinţele tale, ce vei explica? Ce va zice incompetenta Poliţie, care te vede suspect de nebunie? Sigur că da, în filmele cu Yakuza, pare simplu. Dar, ghinion, nu ai sânge japonez… Sau poate găseşti resurse…

Tom se îmbătă zdravăn, temeinic, mangă, cleşte, cui, ţeavă etc. (există vreun popor care are mai multe sinonime la a fi beat?…, ascuţi cel mai ascuţit cuţit din casă, luă o batistă de bumbac, puse taierul pe masă (după ce, precaut, pregătise deja coletul, cu vată cu tot şi cu adresa scrisă, aia de P.O. Box) şi făcu ireparabilul gest.

Greu de descris ce a durut mai mult. Durerea fizică? Pierderea unui deget? Gândul la durerea celor cu degete deja retezate? Sentimentul împărţit al păcatului comis? Sentimentul de ură?

Oricum, nu mai rămase decât durerea fizică şi preocuparea urgentă de a duce la capăt ce era de isprăvit: Poşta, apoi un medic prieten, care îl va privi ca pe un nebun. Ceea ce şi era. Aşa a şi fost, cvasi-eroic, pseudo-eroic, ciudat.

Apoi, aşteptarea acasă, în faţa monitorului, după un telefon dat la Poliţie, povestind isprava (evident, a părut şi mai cretin decât părea…

Răspunsul a venit abia după două zile, după cum s-a mişcat Poşta. Şi era stupefiant de nesimţit. “Făceam pariu că o sa-ţi tai exact degetul mic de la mâna stângă, pentru că eşti dreptaci, eşti chitarist, iar acel deget era singurul care nu-ţi trebuia. Aşa că nu se pune!”

Tom murea de nervi. Îi venea să-i zică idiotului că sugestia îi aparţinea: el, nebunul, alesese primul acel deget, de la ambele persoane.

Avea să afle, a doua zi abia, ca ADN-ul nu corespundea cu nimeni cunoscut ori accesibil.  Iar lumea cunoscuta deja răspunsese, seara târziu, la telefoane (altă jenă – ce le zici lor?… Iartă-mă Doamne, şi-a zis Tom atunci, dar nu-mi pare rău decât de degetul meu – vai mama lor cei care au rămas fără degete, şi oare la ce morgă lucrează nenorocitul?

Care nenorocit persistă. “Vreau index-ul tău de la mâna stângă, adică degetul esenţial”.

Cine e nebunul ăsta?

În loc de final, la mişto…

Tom mai primeşte încă un e-mail, explicativ. “Index-ul de la mâna stângă ar fi trebuit să mă voteze a doua oară. Tu, la fel ca şi alţii, ai refuzat. Am luat-o personal. Am de gând să vă las fără degete, pe voi, fraierii care cred în Dumnezeu şi îşi iubesc semenii. Sunteţi în stare şi să vă mutilaţi, atât de proşti sunteţi! Noroc că vă ajut eu! Nu de alta, dar nu suport să nu fiu iubit, sărăntocilor.”

*to be continued*

Fireşte, finalul va fi altul, pentru că fie thriller-ul cât de real, filmul trebuie să bată viaţa. Acum doar m-am jucat un pic

FGL genuine copyright

când plecasem de la tine abia răsărea soarele
oamenii păreau străini de lupta tăcută
galbenul se insinua cobră printre copaci pândind verdele
numai eu vedeam moartea cum intră în ei
era atât de blândă!
le punea o eşarfă la ochi
înainte de a-i exila în rădăcini
pomii se decolorau ciudat şi neuniform
un amalgam de portocaliu verde-brun potasiu şi maro-albicios
păreau un regiment de soldaţi
înghesuiţi într-un camion pe un drum de ţară

apoi s-au înclinat balanţele
verdele înecându-se otrăvit ca un rege midas
frunzele îmbrăcate în aur mureau
le auzeam glasul stins
şi am văzut acea hecatombă a palmelor săpându-şi mormântul
sunt singurul martor al apocalipsei vegetale
din acel an

la întoarcere
m-am gândit cu adevărat la tine pentru prima oară

Reamintesc celor care m-au sunat sau m-au contactat că autorii de care nu au auzit investesc în curajul de a trimite texte spre confirmare şi speranţa că vor fi nominalizaţi.

Nu ne-am născut niciunul cu plaivazul în mână – ne-am format ca scriitori în timp; de aceea, vă recomand să întindeţi şi Dvs. mâna către alţii, să identificaţi (aşa cum o fac Ioan Groşan şi Ioan Es Pop) sclipirile literare ale acestora şi să le acordaţi posibilitatea de a vă lua ca modele.

Proiectul acestor antologii nu este unul care se adresează în mod exclusiv autorilor de renume, ci tuturor scriitorilor de limbă română (şi sunt enorm de mulţi). Dacă Dvs., scriitorii cunoscuţi, refuzaţi să aveţi încredere şi în potenţialul altora, înseamnă că respingeţi şi posibila apariţie a unor alte valori ce vin dinafara perimetrului spiritual în care vă găsiţi acum.

Această notă suplimentară poate suscita o infinitate de interpretări şi de polemici; cred, totuşi, că veţi înţelege raţionamentul acestui proiect care nădăjduiesc să devină o linie directoare şi în construcţia unor antologii realizate de alţi editori.

În ceea ce mă priveşte, am alcătuit o listă de lecturi (cu autori printre care figurează inclusiv unii din cei ce m-au interpelat) pe care am trimis-o autorilor ce nu au fost selecţionaţi pentru antologii şi ale căror nume nu le dau publicităţii. Aşa am tradus faptic şi speranţa mea că persoanele ce mi-au trimis materiale se vor lua în serios.

Cu mulţumiri,

Ştefan Doru Dăncuş

Director Grup Media SINGUR

o, dumnezeule, toate rugile tale nu o pot scăpa
simpla ta prezenţă în frunzele de corcoduş mă înverşunează
deşi toţi îşi întorc faţa către tine, toţi vin pieziş către
degetul tău mare, eu mă duc către puţinele incertitudini
şi-ţi las ţie tot ce e mai preţios prin vaca pe care mi-ai lăsat-o

pentru că viaţa trebuie să aibă dunga verde a foii de dictando
când începi să o scoţi din craniu să pui degetul exact
pe locul în care nimic nu mă face mai agresiv. decât dragostea
pentru că din dragoste nesfârşită nu am omorât vaca
şi nici din tine n-a ţâşnit sângele, deşi te-am privit atât de mult

îmi spun privindu-mă în râul albastru de la marginea oraşului
dragostea mea tu nu m-ai trădat niciodată
şi acesta e doar începutul lumii

tot mai sumbru şi mai adânc îndoiala pătrunde în pântecul zilelor noastre

până la urmă un fel de părere de rău
ca atunci când te opreşti deodată în mijlocul străzii şi-ţi spui
uite că nimic nu s-a schimbat în viaţa aceasta a mea
e vorba doar despre frica de a privi peste umăr
că nu se ştie ce o să vină de acolo
poate un hohot de râs poate
piatra aia pe care ai aruncat-o cu praştia în copilărie
şi-ai tot aşteptat-o aproape juma’ de secol să se întoarcă la tine

din când în când înspre toamnă
priveşti prin gaura cheii la cât de fericiţi sunt oamenii împreună
aşa
cuminţi uşor îndepărtaţi

doar la tine vine o tristeţe mare
te ia ocrotitor pe după umeri
apoi cu sfială pleacă şi ea mai departe

ascultă acest text în lectura autoarei

Rătăceşti în impulsuri tot mai ostile
cu femei binevoitoare rătăcite şi ele,
ademenite de invazii în oraşele mari
unde destinele se strivesc cum respiri
aerul curat din teritoriul de suflet.

Am rămas singur la praguri de nesomn
să spulber îndoiala fără a înlăcrima gândul
cu defrişări  întâmplate ale adevărului.
Cuvintele mele se vor întoarce la voi
şi vă voi unge cu poeme de vânt,
scrise pe albul imaculat al dorinţei
sculptându-vă-n zăpada pufoasă
chipul de îngeri căzuţi.

singurătatea are gust de mucegai şi

curge de-a valma peste toate cuvintele aruncate

ca un blestem ea miroase a ceaţă

lăptoasă şi deasă impregnată în veştmintele

lăsate în urmă ca un balast

singurătatea are o textură neuniformă striată

câteodată fierbinte cateodată de piatră

pentru timpanul ucis de rutină întotdeauna tăioasă şi fără culoare

singurătatea se tânguie în surdină

câteodată sublimă

dimineața ies pe balcon
să mă-ntind
să-mi confirm
brașov etajul 7 bulevardul griviței

și astăzi da este

lola își linge coada
(de foame se joacă)

în balconul de vizavi
gâfâie c-o limbă grea
printre barele grilajului
huiduma de eminescu
saint bernard-ul babei de
latină cu care ne mai
jucăm în parc

sting țigara în jardinieră
și mă-ntreb dacă fiică-mea
o să aibă vreun
komartin
sau măcar un ianuș lățos
și credincios

cum să-ți vorbesc atunci cînd știu că moartea e în fiecare
la fel de mult în om cît în munte
și cum să-ți tac, fiindcă și tăcerea e formată din cuvinte
întoarse în respirație la fel cum lumina se strînge brusc
într-un bec stins
n-are nici o importanță anotimpul în care ne îndrăgostim
nici în ce fel îți așezi hainele cînd ne băgăm în pat

poate ții minte felul acela adînc în care plîng oamenii
îngropînd lumea și dragostea între un gest cu mîinile și
ridicarea bruscă a pieptului
ți-aduci aminte, noi căutam lucruri simple
cum e un parc înghețat în care am risca
să ne lipim buzele de fierul unui leagăn

de ce să nu ne lăsăm vrăjiți pur și simplu
de șarpele acestui paradis în care purtăm în ochi
strălucirea oricărui măr, unde
simțim avalanșele urcîndu-ne munții
ne vom atinge palmele, îngropați sub ele vom respira
unul pentru altul
ce ne face frumoși, lupusul acestor cuvinte
n-are nimic din ceea ce copleșește o inimă

așa cum aș sufla peste tine
și am fi oriunde, la reanimare, în autobuzul cu muncitori
în patul nostru ca un anotimp indefinibil și
în căușul palmei celui cu buzele crăpate de sete -
și acolo – în absolut toate lucrurile pe care le fac oamenii
și pe care cîndva, nu le mai putem face.

“e mai bine totuşi să mă creadă un ticălos” *

& ei se vor strânge toţi în jurul tău
încercând să înţeleagă
îşi vor întinde mâinile
se vor apleca aparent afectaţi
cu trupurile înfipte în scaune

pentru ei nu mai suntem decât argumente
aruncate precum o flegmă în faţă
că merită mai mult
adagio e piano sempre
singurul ritm suportabil azi
când fâşiile de lumină se desprind din întuneric
peste chipurile noastre

& din cameră nu mai rămâne decât o gură imensă
în care torni la nesfârşit
ca o ultimă fază în procesul de
asimilare & dezasimilare
în omilia lor despre oase pe care va creşte carne **

liniştea precum o pânză între noi
& doar pentru un moment cred că dacă ţi-aş da cămaşa jos mi-ai fi mai aproape
& patul tău este de-acum o cadă Rosslyn
în care apa a curs până a dat pe deasupra

ei spun că e din nou toamnă în paradis
pentru mine doar senzaţia aia ridicolă de mult mai mult
strivit precum un şobolan
sub tălpile oamenilor ce nu vor să împartă
n i m i c
.

* Kierkegaard, Frică si Cutremur.
** Iezechiel 37, 1-10.

Asculta mai multe audio Muzica

Vreau sa-i văd acel ceva ascuns
ridică din umeri, nu spune nimic,
trupul ei devine o coloană de aer
prin care coboară nisipul.

Sunt uluit de atâta nepăsare,
de golul din sufletul ei zâmbitor
şi vreau să o mîngâi pe genunchi
dar alunecă jos pe podele
întinsă ca un vânat jupuit,
la care mă sperie doar ochii umbriţi
de patimi descărnate de întuneric.

te doare capul
şi ai senzaţia aia că mii de popoare minuscule
şi-au făcut tabere în diferite zone ale ţestei tale
acum un pic bronzate şi un pic arse de raze ultra-gamma-violete
pregătindu-se de un război undeva între parietal şi occipital
iminenţa lui te face să te gândeşti de două ori
dacă nu cumva ar fi mai bine să te întorci

te doare capul
e starea aia pe care o aveai pe la prânz în vamă
când îţi desfăceai cu greu sacul de dormit (fără să poţi preciza clar
cine trăsese fermoarul spre dimineaţă sau dacă ea e prietena ta)
te ridicai în picioare şi simţeai cum o combinaţie între un wilhelm tell
chior şi băiatul cu pumnalele de la circul rusesc te-au luat la ţintă
cuţitele intrau pe rând în zgomotul ascuţit al celor care aplaudau
apoi cădeai la loc şi îţi imaginai că nu îţi e al dracu’ de cald şi că dormi

te doare capul
dar deschizi încă o doză de bere
formezi numărul
îi spui că o iubeşti
şi că nu mai târziu de mâine
te vei întoarce la ea

Fragment de roman

Ce vină are el? El nu minte, nu ascunde, nu omite… Nici măcar nu vorbeşte defel.

Îmi aprind ţigara. E atât de linişte încât aud cum arde tutunul.

Nu mă interesează, nimic nu mă mai atrage acum, nimic nu-mi mai atrage atenţia acum…

Mai şterg puţin sângele de pe pumn.

Parcă ustură… Dar nu se compară nicio durere cu cea interioară…

Oare câtă lume simte ce simt şi eu exact în momentul ăsta? Oare câţi îşi mai rănesc pumnii doar pentru că nu vor să arate celor din jur că îi doare?

Oare de ce reacţionez aşa? Oare exagerez? Nu conteză acum… M-am mai liniştit puţin. Până data viitoare perete loial…

***

pot fi acum

Vesel

cum eram-nainte.

(leo, au trecut exact 4 ani și 4 zile de când

a plecat Cristiana – sor’mea; cumva,

pare-se că’mi ești un bun vehicol

transcendic; așadar, prin tine,

eu, către amintirea ei. )

tata nu bea
și mama zîmbește
eu mă simt fără păcat chiar dacă mi-am murdărit salopeta cea nouă
sor-mea e pe punctul de izbucni
însă hîrtia se îngălbenește fără să ne dea voie
să facem ceva

trăim toți într-o fotografie și ceva sfînt
cade peste noi ca o lumină care acoperă umbrele
pe fețele noastre
nu se întîmplă nimic
ca și cum lumea s-ar petrece într-un flash
în care ne-am împărți chipurile în bucățele de pîine

apoi se aude cum în aparatul de fotografiat începe să bată o inimă
ca un cutremur
și în nemișcare ne cuprind vibrațiile
într-un dans interior
în care la final rămîi într-un picior

trăim toți într-o fotografie și lumina cade peste noi ca o pulbere
de îngeri, avem fețe fericite
suficient de fericite încît să ascundem
că unii dintre noi
pleacă mai devreme