-  Îţi dai seama că visul nu-i o chestiune de colea, căile de acces par a fi blocate, deschiderile presupuse nu-s vizibile, cel puţin nu cu ochiul liber, nici măcar şansa labiritului nu-i şi atunci n-ai altceva mai bun de făcut decât să te repezi ca boul cu capul în zid ori, mă rog, în ascuţişul sabiei sau ce dracu’ o fi aia cu care se confruntă taurii.

-  Matador !

-  Matador e ăla care are sabia aia !

-  Şi, pe urmă, taurul nu e bou.

-  Iar boul nu e taur, cum îţi iau eu vorba din gură … nuanţele, nuanţele sunt cele care frânează dacă eşti atent, piedică ilogică, dar salt imaginativ aşa ca să permită ieşirea, spargerea zidului ori măcar dibuirea unei crăpături care să permită evadarea…

-  Aluneci

-  Nu cred. Piruetăm, dacă o fi corect să spun aşa, ne răsucim  abia simtit ori ne curbăm în salturi şi provocăm în falduri, călcăm în poante şi ne lăsăm pe braţele închipuirii, ştii care şi pe urmă am putea zice că am învăţat câte ceva, spoială evident, dar ceva

-  Şi astfel visul şi-ar demonstra eficienţa…

-  Bizarul, splendoarea, paranoia chiar, aia neagresivă sper, dedublarea, multiplicarea chiar … câtă eficienţă dibui tu aici e treba ta, dar gesturile largi, spectaculos largi n-au grija eficienţei ;

« Sound, music ! – Come, my queen, take hands with me,

And rock the ground whereon these sleepers be.

Now thou and I are new in amity,

And will to-morrow midnight solemly

Dance in Duke Theseus’ house triumphantly,

And bless it to all fair prosperity :… »

-  Oberon !

-  Pai nu ?

MCN

/…/

cuvintele sunt gratii la ferestrele noastre. evadăm pe mutește, cu litere albe scrise de mînă
pe coaja unui ou.

/…/

ne trezim și deschidem ochii undeva departe de aici și acum. acolo ești tu.
noapte de noapte deschid ochii deasupra trupului tău din care ies aburi albi.
am învățat să-i pictez în culori calde. cu degetele colorez fiecare rotocol astfel încît deasupra ta se naște o femeie identică și mă îmbrățișează.

/…/

pînă și stațiile de autobuz se mută.
pînă și amintirile dureroase au o frumusețe a lor.

sub unghiile false cresc dintr-o dată oameni falși. lumea se derulează pe rapid. eu te păstrez lipită de mine în slow-motion. lent. atît de lent de parcă din îmbrățișarea asta ne-am resorbi sub unghiile noastre reale.

/…/

de ceva timp caut un bec a cărui lumină e carnivoră.
mîncătoare de fluturi
mîncătoare de obsesii
mîncătoare de amintiri.

un bec în a cărui privire te dezbraci fără gesturi.
un bec în imaginația căruia pot să-ți ating inima
de piatră cu limba. să sculptez asemenea ploilor
un sfinx sau o pasăre phoenix.

/…/

cînd privesc soarele îl împart în mecanisme simple de aceeași greutate. fulgi fosforescenți suficient de mulți și de calzi pentru toți cei care întind palma. dacă lazăr ar mai vrea să învie o dată i-aș presăra îndeajuns în palmă cît să învețe pietrele să cînte de dragoste.

/…/

mă visez mergînd pe bicicletă și pedalînd înapoi. sunt pe malul mării și culeg o scoică uriașă. mi-o pun pe cap ca pe-o cască și-n ea se aude întreaga mea viață.
întreaga mea viață înseamnă atît cît pot înghesui din mine în bagajele tale cînd pleci.

/…/

orice om e un imens atelier de bricolaj. cu două feluri de ferestre: ferestre uimite și ferestre smerite. cele uimite dau spre afară. și arareori cîte o pasăre cîntătoare intră. mult mai rar, poate o singură dată în viață, o pasăre-mit. cele smerite sunt deschise întotdeauna către interior. ca și cum lumea din în afara casei vrea să privească în acest dormitor. ca și cum toate păsările-mit s-ar furișa aici să învețe povești. ca și cum cei neiubiți ar da năvală să învețe ce-i dragostea. să privească spre acest pat unde două trupuri inventează un alfabet, o limbă, un scandal. o poveste fără sfîrșit. o poveste în care fiecare cuvînt e o ființă vie.

/…/

trăiesc mult mai încet de cînd m-am lipit de tine. de teamă să nu te rănesc. și cînd mi te imaginez sărutîndu-mi umerii luna apune direct în pielea ta. și cînd facem dragoste ne mișcăm încet și tandru, așa cum înfloresc florile de cireș.
cînd facem dragoste, suntem denși ca o ceață care îngreunează traficul pe autostrăzi. cînd facem dragoste ne mișcăm atît de lent încît nu ne mai e teamă de moarte și facem dragoste atît de dens că vedem cum cresc pietrele și ne înghit curînd.

Momentele fracţionale, episoadele gravitaţionale,
limba ei, limba mea,  conversaţii accidentale, deja
extensia în timp atingând limita, asimptotic hiatus,
i-am desenat cum nu înţeleg mecenatul clitoridian,
mai ales vara, când orice vers uită să fie entropic,
i-am povestit cum nu suport labiile care fac exces
de politeism abisal, am tăcut despre cum există în
viaţa noastră lumină, formă şi culoare, cum există
întuneric, volum, transparenţă şi moarte, speranţe,
certitudini, spasme şi îndoieli, schisme lumeşti, zile,
i-am scijelit pe limbă cum văd sfârcurile mercantile
vibrând sunete şi disperări şi i-am cântat pe pleoape
cum tremurau buzele ei îngheţate previzibil în formă
de Q capital, i-am dat în scris cum nu ştiu rămâne vag
fermecat de plăceri hidraulice răzvrătind scurte uitări
metalice, cum văd o cupolă pulsând deasupra tuturor
orgasmelor plătite ieftin în visele nenăscuţilor, toate i
le-am zis, astea şi altele. dar nu i-a păsat. Zâmbea în
continuare. Am zâmbit şi eu şi i-am râs că nu, nu vând
în piaţă cireşele amare din zâmbetul meu şi am tăcut.
S-a nedumerit ambiguu spre ubicuu, întristat adânc şi
înalt, s-a prelins în ochii recurent comerciali şi a plecat.