file...

Viaţa în casa de sub ţevi...

noreply@blogger.com (anamaria nedelcoff) — Sun, 12 Jul 2009 12:18:01 PDT

Deşi încă de la Paşte am semnalat printr-un material că la Lupeni, la nici 200 de metri de primărie, pe marginea drumului principal, o familie este nevoită de un an şi ceva să doarmă sub ţevile de termoficare, nu a interesat pe nimeni.

Casa de celofan este adăpost pentru patru suflete, cel mai mic având numai un an şi jumătate, o fetiţă a cărei mamă este tot o copilă, de 17 ani. Sinceră să fiu, nu mă aşteptam ca autorităţile locale să fie atât de nepăsătoare, mai ales că este în joc viaţa unui biet copilaş, care a trecut cu bine de iarnă, sub acele ţevi.

Din păcate, nimeni nu vrea să facă nimic. Miliţienii ştiu doar să vină să-i legitimeze din când în când dacă se fură vreo găină prin zonă.

Lungu, city-managerul localităţii, susţine că omul ar trebui să meargă în audienţă, la primar. A fost şi ce s-a rezolvat? S-a ales doar cu promisiuni. La rândul lui, unul care se laudă că este politician de Valea Jiului, îmi explică liniştit că nu se poate face nimic pentru ei: "Ar trebui să înţelegi că nu avem locuinţe să le dăm. Şi, dacă au rezistat atât, mai pot rezista. Ce nu înţeleg eu este de ce te agiţi atât de tare să-i ajuţi. Ai scris, gata, ajunge. Ce, sunt rude cu tine de te zbaţi aşa?". La asta, doar şoc! Ce altceva să mai spun? Să-l înjur ca la uşa cortului? Să-i spun că omul care locuieşte acolo este unul dintre cei care aşteaptă de la tineretul trimis de noi în Parlament să facă ceva?

Mi-e scârbă... şi parcă îmi este şi mai greaţă când văd că eu semnalizez ca proasta şi nimeni nu face nimic.

I-aş invita pe toţi cei care-şi dau cu părerea despre acest caz să stea măcar două zile acolo. Să gătească la plita improvizată, să se spele în apa rece a Jiului, să se ferească de huliganii care vin "în inspecţie" pe acolo sau să aibă şi ei copii mucoşi şi bolnavi pentru că au stat o iarnă întreagă sub acoperiş de celofan...

SARS

noreply@blogger.com (anamaria nedelcoff) — Wed, 24 Jun 2009 09:00:41 PDT

Când auziţi de SARS, primul lucru care vă vine în gând este gripa aviară.
Ei bine, SARS-ul nostru, din Valea Jiului - prima filială din România - este mai rău decât gripa aviară. Chiar mai bun şi sper ca, în scurt timp, să fie cunoscut şi peste hotare.

Pentru început, obiectul de activitate al SARS (Search And Rescue Service) este un ONG a căruia activitate cumulează într-un singur loc ceea ce fac scafandrii, paramedicii, salvamontiştii, elicopterele care intervin la dezastre şamd. Mai avem şi partea canină, adică patrupede dresate să găsească victime în avalanşe, în dărâmături, în apă şi pe unde mai pot fi ele găsite.

Suntem la început, echipa este mică, dar este formată din profesionişti - medici de valoare, alpinişti medaliaţi la concursurile internaţionale, scafandri şi cei mai buni dresori de câini - şi, sinceră să fiu, nu prea ştiu ce caut eu printre ei.

Săptămâna viitoare, la Craiova, în cadrul Campionatului Internaţional de Chinologie, vom demonstra de ce suntem în stare. Emoţiile sunt mari, fiindcă este prima acţiune de mare amploare la care participăm, acţiune ce sperăm că ne va lansa şi ne va ajuta în construirea temeliei de care avem nevoie pentru restul activităţilor.

Dar eu ştiu sigur că ne vom descurca. Până plecăm, puteţi da un click aici pentru a vedea cu ce se papă "aviara" asta.

Bărbatul meu....

noreply@blogger.com (anamaria nedelcoff) — Tue, 23 Jun 2009 07:13:34 PDT

Dumnealui, din imagini, este minunatul meu bărbat:).

Mineritul, în opinia unora, se face cu "animale"...

noreply@blogger.com (anamaria nedelcoff) — Mon, 22 Jun 2009 09:34:42 PDT

Zilele trecute, citeam pe blogul lui Bendeac că minerii sunt animale. Cu greu m-am abţinut să nu îi scriu ceva de dulce, mai ales că mi-am dat seama că nu el este vinovat că are asemenea păreri despre aceşti oropsiţi ai sorţii.

Dar eu... eu iubesc minerii! Poate şi pentru că tatăl meu este unul dintre ei şi eu ştiu ce înseamnă să îţi plece de acasă ce ai tu mai drag, neştiind dacă se va mai întoarce sau nu. Numai cei care trăiesc alături de aceşti oameni ştiu cum, la fiecare accident de muncă mai grav, la poarta minelor se adună mamele cu câte 5 copii de mână, rugându-se - ingrat poate - "dă, Doamne, să fie altul, nu al meu!". În acele momente, oricât ai fi de înverşunat împotriva lor, nu cred că te-ai mai gândi la ei ca la nişte animale, ci ca la nişte oameni, care au murit aiurea, din cauza unor proşti care nu mai termină de împărţit ciolanul.

Este trecut de mijlocul anului, iar minerii nu au CCM şi nici buget de venituri şi cheltuieli. Dar sunt obligaţi de aceeaşi şefi ingraţi şi pupincurişti - puşi mai toţi în funcţie de carnetul de partid - să muncească în condiţii la fel ca în urmă cu 30 de ani, cu sapa şi lopata. Dar domnii care stau făloşi pe scaunele călduţe din CNH sau din sediile sindicatelor, vor producţie.

11.000 de oameni sunt obligaţi să aştepte, la ora actuală, după marea împărţeală a PSD şi PDL, care nu se mai satură de împărţit. Ştiu doar ca în conferinţele de presă să dea vina unii pe alţii, dar ai naibii dacă ar face ceva pentru Compania aflată în moarte clinică.

11.000 de oameni se trezesc zilnic cu teama în suflet, neştiind dacă vor mai avea loc de muncă a doua zi. Alternative nu au. E greu ca la 48 de ani, după 20 de ani de subteran în care te-ai îndobitocit, să te reprofilezi. Minerul de rând nu poate fi lucrător în turist, dacă este să vorbim despre dezvoltarea acestei ramuri.

11.000 de oameni se întreabă zilnic ce se va alege de copiii lor? Oare fetele lor vor fi nevoite să se prostitueze pentru a supravieţui? Oare băieţii lor vor încărca barăcile Italiei, riscând să fie atacaţi din clipă în clipă?

În concluzie, 11.000 de oameni stau după nişte prostani care nu se mai satură şi aşteaptă să se căpătuiască, afişând o nesimţire de neimaginat.

Iar aceste "animale" - care poate muncesc, suferă şi simt mai mult decât alţii care au înghiţit civilizaţie cu polonicul, suferă. Şi totuşi, nu reacţionează aşa cum ar trebui, ca nişte animale....

Je mireasă... again

noreply@blogger.com (anamaria nedelcoff) — Mon, 22 Jun 2009 08:24:43 PDT

Made by sora-mea....

... pentru tine...

noreply@blogger.com (anamaria nedelcoff) — Sun, 21 Jun 2009 07:35:54 PDT

Când se dă Sorin în spectacol, făcând poze, ies eu mai mult sau mai puţin fotogenică...:)

Meserii inutile: ziarist

noreply@blogger.com (anamaria nedelcoff) — Fri, 19 Jun 2009 02:04:58 PDT

de Lelia Munteanu:

În cartea de căpătâi a ocupaţiilor din România – Nomenclatorul de Meserii, între două profesii nobile, „zdrobitor şi uleiator textile“ (826115) şi „zidar coşuri fabrică“ (712202), s-a strecurat un job pe care vi-l citesc rar, să nu mă încurc: ziar-ist (245123). Ce e un ziarist? Nu ştiu. (Şi nici nu vreau s-o deranjez pe Mihaela Rădulescu la Monte Carlo).

Scriu textul ăsta pentru toate ţigăncile împuţite şi toţi găozarii care se aruncă în fiecare dimineaţă în apele murdare ale realităţii româneşti, pentru cei care şi-o iau pe cocoaşă la manifestaţiile de stradă, pentru cei care sprijină poarta partidelor până târziu în noapte ca să obţină o declaraţie ineptă de la vreun politician firoscos, pentru cei care, cu un covrig în mână, păzesc cârciumile de lux, aşteptând să iasă câte un Important cu scobitoarea între dinţi să le zică ce şi cum despre lume şi viaţă, scriu pentru cei care se împrumută de la o leafă la leafă.

Ziarist e ăla pe care îl dau jos pompierii din barcă la inundaţii, care bântuie oraşul pe caniculă, care transmite în redacţie cu stresul să prindă prima ediţie şi şefii îi schimbă titlul şi-i ciopârţesc materialul cum cred ei mai bine. Ziarist e ăla căruia, la şedinţa de sumar, eu – de pildă – care le ştiu pe toate, îi dau indicaţii preţioase, îi povestesc cum e afară, deşi n-am mai ieşit din birou de pe vremea când găina năştea pui vii.

Ziarist e ăla care-a prins un subiect, nu ăla care i-l citeşte la televizor între două calupuri de publicitate sau ăla care uită să-l semneze când îi dă drumul pe print. Ziarist e ăla care s-a dus la o şcoală de vară cu lăutari, la o paranghelie politică: „Ce viaţă frumoasă ai!“, i-am zis. „Bagă marfă, 3500 de semne!“. Şi mi-a răspuns: „Până-n doişpe. A murit tata“. Şi l-am iertat pe piţifelnic, deşi corect era „douăsprezece“. Ziarist e ăla care n-a citit despre cele trei idei pure ale raţiunii la Kant (har Domnului că nu s-a spurcat la filozofie, asta l-ar reabilita în ochii preşedintelui). Ziarist e ăla care trece prin viaţa lui ca acceleratul Bucureşti-Ploieşti prin halta Româneşti, fără să oprească. Ziarist e ăla căruia i s-a dus smalţul la cadă şi mâine trebuie să scrie despre noile modele de jacuzzi. Ziarist e idiotul ăla care transmite din tomberonul cu aviare, din râtul porcinei şi tu-l iei la mişto că nu-şi găseşte cuvintele.

Ziarist e ăla care te plimbă prin wonderland când copiii lui au muci şi febră. Ziarist e ăla care a visat, ca şi tine, să schimbe lumea şi, noaptea târziu, când ajunge acasă şi bate ca un dement în geamul buticului din colţ să deschidă şi să-i dea o pâine, observă că a mai trecut o zi, aceeaşi mereu, ştergându-şi spaimele pe sufletul lui de rumeguş.

E cinic când îţi bagă reportofonul pe gât şi te-ntreabă ce simţi „în aceste clipe grele“, fiindu-i până şi lui evident că simţi fierul rece al tărgii de pe ambulanţă? Poate că-i cinic. Vă spun însă un secret: de multe ori nu-l interesează ce simte ăla, dar milioane de oameni vor să afle răspunsul. Greşeşte de multe ori, o chiflează; de multe ori striveşte destine cu vârful pixului. Dar puteţi să mă credeţi pe cuvânt: plăteşte pentru greşelile lui mai crunt decât vă închipuiţi.

Ziarist e ăla care-ţi mestecă actualitatea ca să-ţi fie ţie mai uşor s-o înghiţi, care aleargă de chiaun după exclusivităţi, care dezleagă enigmele vieţii tuturor, dar stă prostit, fără să priceapă nimic, în pragul propriei existenţe, aflând despre viaţa lui în cel mai bun caz pe surse.

Cine-i mai ţine minte pe cei doi ziarişti de la Antene, reporteriţa şi cameramanul, care au sărit în aer odată cu subiectul lor? Mai ştiţi că avea fiecare un nume, ca NH4NO3 (azotatul de amoniu) din cisterna care a explodat? Elena Popescu şi Ionuţ Barbu. Dacă-şi alegeau meseria 111014 din Nomenclator, acum erau în viaţă. (În dimineaţa aia care fumega gros, cei din regie au rămas o vreme cu mâinele pe butoanele cu care le ridicaseră calea, ca în fiecare zi.)

Scriu textul ăsta pentru toţi cei pe care-i citesc, şi-i ascult, şi-i văd altfel decât îi citiţi, îi ascultaţi şi-i vedeţi voi, cu care am mâncat pe un colţ de masă, lângă care am trăit mai mult decât lângă familia mea, pentru fraierii care fac o meserie la care toată lumea zice că se pricepe. Scriu pentru smintiţii care sunt obligaţi să privească viaţa cu ochii larg deschişi, atunci când voi închideţi ochii. Scriu pentru toţi cei care simt gustul de cenuşă al deşertăciunii şi ştiu că de meseria asta trebuie să te laşi la timp. Şi, ai dracului derbedei, nu se lasă.

He`s my destiny

noreply@blogger.com (anamaria nedelcoff) — Wed, 17 Jun 2009 07:38:13 PDT

Some say it's sure collision
say it's bound to lose

but there's no denying
I'm able to choose.
I know what leaves me cold
and what burns me up

now this time it's just right
I'm very sure.
I call it wonder
something hard of define

sometimes it's thunder that
strikes my senses hard.

He's my destiny
and it's hard to see how I
could love him more

he's my destiny
gotta hold on me
I'm always back for more.

My heart has spent time
drifting back and forth
in love

just in what direction was never sure.
And then he moved me quite like this.
I call it wonder
something hard to define
[ Find more Lyrics on www.mp3lyrics.org/fdL ]

it's just like thunder that
strikes my senses hard.

He's my destiny
and it's hard to see how I
could love him more

he's my destiny
gotta hold on me
I'm always back for more.

He can turn me round
slow me down

anytime he sees it fit to hold me back

it's enough to make me
go out of my mind.

He's my destiny
and it's hard to see how I
could love him more

he's my destiny
gotta hold on me
I'm always back for more.
He's my destiny
and it's hard to see how I
could love him more

he's my destiny
gotta hold on me
I'm always back for more.
He's my destiny
and it's hard to see how I
could love him more

he's my destiny
gotta hold on me
I'm always back for more.

From this moment on...

noreply@blogger.com (anamaria nedelcoff) — Tue, 09 Jun 2009 08:47:23 PDT

(I do swear that I'll always be there.
I'd give anything, and everything. And I will always care.
Through weakness and strength, happiness and sorrow.
For better for worse, I will love you
With every beat of my heart.)

From this moment life has begun
From this moment you are the one
Right beside you is where I belong
From this moment on

From this moment I have been blessed
I live only for your happiness
And for your love I'd give my last breath
From this moment on

I give my hand to you with all my heart
I can't wait to live my life with you, I can't wait to start
You and I will never be apart
My dreams came true because of you

From this moment as long as I live
I will love you, I promise you this
There is nothing I wouldn't give
From this moment on

You're the reason I believe in love
And you're the answer to my prayers from up above
All we need is just the two of us
My dreams came true because of you

From this moment as long as I live
I will love you, I promise you this
There is nothing I wouldn't give
From this moment on
I will love you as long as I live
From this moment on

De ce nu am votat....

noreply@blogger.com (anamaria nedelcoff) — Tue, 09 Jun 2009 08:11:06 PDT

Nu am votat pentru simplul motiv ca NU AM AVUT CU CINE!!!! Nimeni, dar absolut nimeni - nici macar Razboinicul Luminii - nu m-a convins ca ar merita votul meu. M-am saturat pana peste cap de politicieni corupti, de mincinosi, de nenorociti care vad paiul din ochiul tau, dar nu vad barna din ochii lor.

M-am saturat ca eu, la 23 de ani, sa vad viata doar in negru sau alb si sa fiu nevoita sa lupt ptr niste drepturi care oricum sunt ale mele. M-am saturat sa o vad pe EBA, care habar nu are ce inseamna sa traiesti greu vorbind despre rezolvarea problemelor sociale, cand ea nu stie ce inseamna de fapt aceste lucruri. M-am saturat de toate si imi vine sa plec naibii din tara asta in care valorile sunt facute terci de niste lingai. Cu cat esti mai pupincurist, cu atat ai mai mult succes, iar cei care intr/adevar fac ceva sunt pusi la zid si facuti in fel si chip.

Daca esti barbat si ai potential, sigur vei fi catalogat drept spagar, betiv si pervers. Iar daca esti femeie - si tanara pe deasupra - si te lupti pentru ceva, deranjezi si automat esti curva, materialista, arivista. M-am saturat ca la varsta mea sa fiu nevoita sa muncesc de mii de ori mai mult decat altii pentru a mai urca o treapta, cand altele / fetele lui tata/ numai flutura din gene. Altele stiu sa fie "doamne", adica sa urce fiecare scara ierarhica ajutata de cate unul, cu care se coţăieşte prin birouri, după care iesepe strada si da lectii de morala.

In concluzie, de asta nu vreau sa mai votez ptr ca nimeni nu merita!

Mineritul, fără şanse...

noreply@blogger.com (anamaria nedelcoff) — Sun, 31 May 2009 09:34:28 PDT

În fiecare campanie electorală, ai noştri dragi şi scumpi politicieni încearcă să gâdile orgoliul Văii Jiului în cel mai sensibil loc: mineritul. Mii de oameni îşi pun speranţa că "o să fie bine...".

Din păcate, "nu o să fie!". Dacă anul trecut cei care se recomandă drept oameni politici, neştiind cu ce se mănâncă Măria Sa Politica, promiteau că vor revigora mineritul, anul acesta, de la început, se plâng că nu au soluţii, bani şi utilaje. Aceeaşi politicieni susţineau că nu se va închide nici o mină. Ei bine, de ceva vreme, se vehiculează că vor fi închise trei mine.

Frica a intrat în oameni, ştiu că sunt pe cale să-şi piardă locurile de muncă. Tot ei mai ştiu că, dacă se va întâmpla asta, vor ajunge precum foştii lor colegi, hoţi de fier vechi, cărbune, şi culegători de ciuperci şi afine.

Alte alternative nu ai în Valea Jiului. Cât despre dezvoltarea turismului, asta este o altă gogoaşă aruncată populaţiei. "Investitorii" în turism de aici au impresia că dacă îşi construiesc o pensiune, gata, au făcut turism.

Uită să înnoiască instalaţiile de teleschi de pe pârtii, instalaţii ce îţi pot cădea în cap de zeci de ori pe zi, uită să îşi construiască reţele de canalizare şi uită să-şi ducă gunoaiele. Un exemplu este Straja, care vara PUTE!!! Dar, totuşi, cei de acolo au pretenţia că fac turism, chiar dacă zona e plină de gunoaie şi de rahat.

În aşteptarea "gemenilor"...

noreply@blogger.com (anamaria nedelcoff) — Thu, 21 May 2009 22:55:17 PDT

Nu mai este vorba decât de o săptămână, maxim două şi... devin mămică:). De gemeni, ceea ce ar trebui să mă facă să fiu şi mai mândră. De altfel, sunt şi băieţi, cărora m-am chinuit vreo alte două săptămâni să le găsesc nume potrivite: Arthur şi Merlin :).

Singurul care mai face mofturi, ştiindu-mă cât sunt de mămoasă şi anticipând că nu îi mai acord atenţia cuvenită, este bărbatu-meu. Ştie că vreo două săptămâni, cel puţin, voi fi atentă ca celor doi băieţi să nu le lipsească nimic. Că îi voi urmări prin toată casa să nu îmi spargă farfuriile, să nu îmi destrame perdelele, să îi învăţ la baie... Plus că, de "nebună" ce sunt, cum spune Sanda al meu, voi insista sa doarmă în pat. Între noi:D.

Însă dacă mie îmi plac, nu prea are ce să facă:D. Decât să se prefacă şi el că ar avea nevoie de doi motani. Se mai poate consola cu gândul că i-a salvat de la moarte, simţind astfel că a făcut o faptă foarte bună....:)

Bărbatul ideal...

noreply@blogger.com (anamaria nedelcoff) — Wed, 20 May 2009 10:45:05 PDT

Orice femeie deşteaptă are parte de un bărbat ideal. De unică folosinţă sau garantat pe viaţă. În fiecare moment de singurătate, de rătăcire, de regăsire sau de păcat... Bărbaţii care poposesc mai puţin în viaţa unei femei par, la o analiză frivolă, a avea mai multe calităţi decât cei lângă care ne trezim zilnic, ne bem cafeaua, ne spălăm pe dinţi, plângem sau ne bucurăm. Bărbaţii văzuţi de la distanţă, de obicei la braţul altor femei, par a fi mai competitivi, mai merituoşi decât cel pe care-l vedem lăsându-şi zilnic şosetele pe canapea. Bărbatul din lume e întotdeauna mai strălucitor decât cel din propria bucătărie, iar manşetele impecabile ale domnului de la masa vecină arată infinit mai bine decât coşul de pe spatele soţului. Diferenţa dintre realitatea pe care o trăim şi cea pe care o contemplăm cu suspine constă doar în superficialitatea de a nu pricepe la timp că un bărbat ţi se pare mai bun decât al tău doar dacă nu eşti fericită...

Dar dacă eşti? Dacă eşti îndrăgostită lulea de bărbatul tău şi îţi ajunge în toate privinţele? Bărbatul tău e ideal pentru că ţi-a venit în întâmpinare cu tot ce a cerut sufletul tău. Bărbatul tău ţi-a ieşit în cale cu pâinea şi sarea vieţii, îmbrăţişarea lui are exact forma zâmbetului tău, iar în ochii lui se vede norocul de a te fi întâlnit. Lui nu trebuie să îi ceri nimic, pentru că îţi dă totul. Pe el nu trebuie să îl minţi cu nimic, pentru că înţelege orice. Lângă el nu ţi-e frică de nimeni, pentru că eşti cel mai de preţ bun al lui şi nu va risca nimic să te piardă. Acolo unde începe slăbiciunea lui, apare subtil forţa ta, iar situaţia inversă e motorul fericirii tale.

Bărbatul tău ideal e liber pentru că te-ai îndrăgostit de aripile lui, iar umărul lui e locul tău de spovedanie, de răsfăţ sau de alint. Lângă el, lumea e un spaţiu mult mai prietenos, iar ploaia e mereu caldă. Fiecare mişcare a lui e spectacolul tău preferat, iar grija pentru el e cea mai dragă îndeletnicire a existenţei tale. Bărbatului tău ideal îi zâmbeşti şi în somn, pentru că iubirea ta nu adoarme nicicând, iar respiraţia lui te sincronizează cu universul în care ţi-a fost dat să trăieşti. Bărbatul ideal, după care eşti nebună, te învaţă să fii femeie, săţi arăţi interiorul cu aceeaşi graţie cu care mâinile tale îi cuceresc obrajii şi ochii, buzele şi gâtul...

Pe buzele tale ai mereu un sărut de rezervă, astfel încât să nu sufere niciuna din părţile implicate în îmbrăţişarea vieţii în doi... Bărbatul tău e ideal pentru că l-ai întâlnit exact în momentul în care nu mai visai la el şi va rămâne ideal câtă vreme îţi va ţine sufletul în palme. Dacă sufletul tău nu e negru, ci atât de luminos încât să înţeleagă că iubirea înseamnă TOTUL, bărbatul ideal va fi mereu cel de lângă tine, şi nu cel de pe trotuarul de vizavi, de la braţul altei femei, de pe ecran sau din cărţi.

E posibil ca bărbatul tău ideal să fie plămădit din imaginaţie, din dorinţă, ba chiar din neputinţă - dar, dacă lacrima ta se poate prelinge pe obrazul lui, înseamnă că el este, negreşit...

Fără respect ptr "preasfinţiile lor"...

noreply@blogger.com (anamaria nedelcoff) — Wed, 20 May 2009 10:02:00 PDT

De astăzi am încetat să mai am respect faţă de "preasfinţiile" lor, popii... Or fi prin lumea asta mare vreo doi preoţi care ştiu să fie şi oameni, dar ăştia din Valea Jiului au luat-o razna...

Întrebându-i dacă sutana preoţească este de vânzare, cei mai mulţi dintre ei su spus că da.... ca să aflu câteva zile mai târziu că, în urma unei şedinţe organizate de popa-şef, că, de fapt, ei nu au vorbit niciodată cu mine. Uluiala mea nu a fost că nu recunosc - fiindcă sunt destui "deştepţi" care după ce declară ceva susţin că nu au vorbit în viaţa lor cu tine - ci că ei, ca "preasfinţiţi" şi "plini de har" au îndrăznit să mintă cu neruşinarea demnă numai de un parlamentar.

Sinceră să fiu, nu ştiu de ce sunt aşa de şocată, în condiţiile în care am întâlnit destui oameni fără boaşe la viaţa mea... Totuşi, "să faci ce spune popa, nu ce face el!".

Noi:)

noreply@blogger.com (anamaria nedelcoff) — Wed, 06 May 2009 23:31:07 PDT

Just us....

Întâlnire cu un JURNALIST...

noreply@blogger.com (anamaria nedelcoff) — Wed, 29 Apr 2009 12:38:18 PDT

Astăzi am avut onoarea de a mă întâlni cu un adevărat JURNALIST! Se numeşte Ed Vulliamy şi scrie pentru The Guardian (Anglia) şi pentru The Observer (New York). A fost premiat de mai multe ori pentru articolele sale care au arătat realitatea din Bosnia în timpul războiului şi pentru multe alte anchete.

Spun că am avut onoarea întrucât, în jumătatea de zi petrecută cu el, am învăţat cât nu am avut şansa în ani. M-a uimit felul simplu în care a ştiut să comunice cu oamenii Văii Jiului, caietul lui de 1 leu pe care şi-a notat toate observaţiile (în timp ce noi, "jurnaliştii" Văii, căutăm agende cât mai costisitoare). Mi-a plăcut că m-a tratat ca şi egalul lui, deşi atât diferenţa de vârstă cât şi cea profesională este mare.

I-a făcut pe oameni să răspundă cu uşurinţă la întrebările sale, chiar dacă le-a vorbit în engleză. Rar găseşti un om care să te facă să te simţi în largul tău în timpul unui interviu. Minerii chestionaţi de către el au fost încântaţi fiindcă au fost băgaţi în seamă ei, şi nu şefii. De altfel, au întâlnit un jurnalist care a avut răbdare cu ei, i-a ascultat şi nu s-a uitat la ei de sus, cum se întâmplă cu ai noştri, care nu au timp de discuţii cu "plebea".

Pot spune că am colaborat foarte bine şi am fost pe aceeaşi lungime de undă, arătându-i diverse lucruri şi ducându-l în zonele potrivite pentru materialul său. Mă bucur că m-a ales să-i fiu ucenic, măcar pentru o zi. Mi-a arătat că în lumea asta mai există şi jurnalişti, adevăraţi jurnalişti, care nu îşi vând spaţiile din ziare pe 25 de lei, sau ziarul întreg pe trei friptane şi două chefuri.

S-a plâns că nu a avut mai mult timp la dispoziţie pentru a scrie despre starea mineritului din Valea Jiului, spunând că îşi scoate pălăria în faţa minerilor, care muncesc din greu pentru a-i îmbogăţi pe alţii, inclusiv pe ai noştri "jurnalişti", care se aruncă precum vulturii pe hoituri pentru a obţine ceva firimituri la licitaţii.

Şi încă o dată, sunt mândră că sunt oameni în ţară care au încredere în mine (aici mă refer la Zoli şi la Mihai), care au ştiut că pot să fac muncă la nivel înalt.

Cum descoperi jigodiile?

noreply@blogger.com (anamaria nedelcoff) — Wed, 29 Apr 2009 09:55:20 PDT

Postul acesta se adresează unei singure persoane: o blondă suavă la 50 de ani al cărui scop în viaţă este să mă tot caracterizeze pe mine în fel şi chip, acuzându-mă de ceea ce nu am făcut. Dar cum îi place să mănânce rahat, adevărul a ieşit la iveală, fiindcă, drăguţă, nici eu " nu am stat cu mâinile în sân", cum ţi-a plăcut să te exprimi într-un mail adresat mie şi la telefoanele pe care ai vrut să le faci anonime.

Şi, întrucât ştiu că eşti fana blogului meu, mai ales după ultimul mesaj pe care ai avut nesimţirea să mi-l trimiţi, îţi scriu tot pe această cale, fiindcă nu eşti în stare să te comporţi ca o femeie adevărată şi să-mi transmiţi ce ai de spus între patru ochi. Şi, da, m-ai făcut îndeajuns de scorpie ca să postez ceea ce vor citi şi alţii, inclusiv rudele tale şi cei la care ţii tu cel mai mult. Pentru că nu mă laşi în pace.

Dacă îmi aduc eu bine aminte, te-ai lăudat în stânga şi în dreapta că la 33 de ani, când te-ai măritat - să fii o doamnă, că ăla care te-a luat nu a ştiut ce poamă ia - că ai fost "neîncepută".

Uite, eu am aflat, cu dovezi pe care ţi le pun oricând în faţa ochilor şi pe care, ca o drăguţă ce sunt, i le-am arătat şi fostului tău soţ:D, că tu ai fost un pic cam "uşoară", ca să nu zic paraşută, sau, cum îţi place ţie să spui, curvă.

Eh... imaginează-ţi că funcţia de fostă damă de companie îţi şedea mai bine decât aia de mironosiţă. Am avut chiar şi un dram de respect - profesional - pentru matale, dar am aflat că, pentru a număra ani la rând cărbunii scoşi de alţii, ai fost folosită pe post de saltea cam de toţi şefii. Ai fost şi tăntăloaică: pentru efortul depus, trebuia să fii un pic de şefă pe undeva, doar ai transpirat ca naiba. Felicitări! Eu nu am făcut asta niciodată, chiar dacă nu am fost uşă de biserică. Spre deosebire de tine, sfânto, am curajul să spun ce sunt, pentru că nu am înotat în mocirlă cu porcii.

Dar, partea cea mai tare pe care o vor citi şi cei dragi ţie ştii care este? Am aflat că ţi-ai înşelat soţul ani la rând. Numele de Aurel şi Miki îţi spun ceva, virgino? Şi tot tu ai tupeul să îl categoriseşti în fel şi chip? Se pare că da, că niciodată nu ai să vezi prostituată cinstită.

În concluzie, să nu crezi că ai fraierit pe cineva, fiindcă am avut grijă - aşa cum ai mâncat şi tu rahat la adresa mea - să afle toţi cine eşti. Repet. Cu dovezi. Dacă mă supăr un pic, poate le postez şi pe blog, să îţi fac reclamă. Poate îţi las şi numărul de telefon, că încă eşti în putere. Să te sune alţii, de dragul vremurilor când te băgai pe sub mese la chermezele minerilor.

Ciudăţenii...

noreply@blogger.com (anamaria nedelcoff) — Tue, 28 Apr 2009 02:26:12 PDT

E ciudat cum în lumea asta, unii au pretenţia să le arăţi loialitate, în condiţiile în care ei te atacă pe la spate.... Este ciudat cum se miră şi se victimizează în momentul în care te aperi. Specimenele astea nu vor decât ca ei să fie cei care atacă iar tu să stai ca prostul şi să rabzi, fiindcă aşa "este etic şi moral".

E ciudat cum tot ei sunt cu gura mare, deşi sunt şefii ilegalităţilor. E ciudat cum te caracterizează cum ştiu ei mai rău, când de fapt ei au demonstrat că reprezintă zero barat la capitolul caracter.

Dar cine hotărăşte ce e etic şi moral? Cine hotărăşte cum este corect să procedezi într-o anumită situaţie? O gaşcă de lingăi înfometaţi care ar vinde-o şi pe mă-sa...

Sentimentul e de scârbă totală, chiar dacă iniţial vrei să te răzbuni. Însă o vor face alţii, poate mai atacaţi decât noi de către aceleaşi personaje...

Je mireasă....

noreply@blogger.com (anamaria nedelcoff) — Mon, 27 Apr 2009 12:38:18 PDT

Iote-mă îmbrăcată şi în mireasă....

Deşi măritişul nu e punctul meu forte, am îmbrăcat straiele albe de dragul soră-mii, care a programat o şedinţă foto cu mine:)).

Mă pot opune eu talentului ei?

http://just-a-strange-girl.blogspot.com/ aici o găsiţi pe ea. minunata, deşteapta, frumoasa, extraordinara şi scriitoarea de sor-mea.

Şi.... tre să recunosc cu mâna pe inimă că mă eclipsează la scris poezii şi la făcut fotografii:).

Ucisi de avalansă

noreply@blogger.com (anamaria nedelcoff) — Tue, 10 Mar 2009 06:58:41 PDT

În prima imagine este un tânăr de 17 ani, iar într-a doua un fost alpinist cu experienţă. Ambii au fost ucişi duminică de o avalanşă şi au fost găsiţi abia ieri de echipele nemaipomenit de zeloase ale Salvamontului hunedorean.

Tânărul de 17 ani a fost găsit fără un picior, iar pe ecranul telefonului era scris un ultim "vă iubesc", sms pe care nu a apucat să-l trimită părinţilor.

Bărbatul, de 55 de ani, fost alpinist cu experienţă, care a făcut parte din expediţii în Himalaya, Anzii Cordilieri şi Alpi, şi-a găsit sfârşitul taman în apropiere de staţiunea Straja. Ironia sorţii: scapi din iadul Himalayei ca să mori în Straja.

Ceea ce m-a enervat foarte mult a fost "operativitatea" de care au dat dovadă salvamontiştii, numai după ce presa a înroşit telefoanele. Dacă nu sunau telefoanele, cei doi ar fi fost găsiţi prin mai, de vreun cioban. Bineînţeles, ar fi descoperit numai oasele.

Salvamontul nu mai este ceea ce a fost odată. Să vină cele patru formaţii Salvamont din judeţ să care doi morţi nu este nicicum o performanţă. Dacă i-ar fi găsit în viaţă ar fi fost, într-adevăr, demni de tot respectul...

Însă şefii serviciului preferă să folosească altfel banii publici, din păcate pentru puţinele valori care se află în cadrul acestuia. Indivizii profitori de care vorbeam preferă să se ascundă ostentativ sub sigla Salvamontului şi, la nevoie, să profereze ameninţări la adresa ziariştilor care nu sunt lăsaţi duşi de nas...

Amor fara frontiere....

noreply@blogger.com (anamaria nedelcoff) — Wed, 04 Mar 2009 07:13:12 PST

Labus, "ginerele" nostru, cei trei nepotei si Blacky, catelusa noastra.

Concluzia... ii apartine lui Real Kafka: "dragostea nu are granite nici in cazul lor":D

Ce faci când ştii că nu mai ai mult de trăit?

noreply@blogger.com (anamaria nedelcoff) — Wed, 28 Jan 2009 08:10:28 PST

Zilele trecute am întâlnit un om căruia medicul i-a dat maxim şase luni de viaţă. Mă aşteptam să găsesc un personaj trist, posac, care se vaită întruna despre cât de crudă este viaţa, cum îi ia numai pe cei buni.

Ei bine, nu a fost aşa. Am întâlnit un OM care se bucură din plin de fiecare clipă rămasă, care nu dă vina pe soartă, boală, oameni, nici măcar pe Dumnezeu pentru faptul că în scurt timp nu va mai fi printre noi. Am întâlnit un om pe al cărui chip se citeau liniştea, pacea şi armonia. Iar ceea ce îi exprimau ochii nu poate fi descris...

El nu îşi mai pierde timpul cu fleacuri, cu întrebări banale, cu lucruri ce nu ar trebuie făcute, nu stă la masă cu oameni care nu îi plac, pentru că vrea să simtă, pentru ultimele dăţi, cum este să trăieşti cu adevărat, fără să fii încorsetat de normele acestei lumi.

Cântă, citeşte, râde, dansează, se bucură de orice este frumos şi nu poartă discuţii banale despre vreme, fotbal şi politică. Îşi vizitează, pentru ultima dată, persoanele care-i sunt dragi, parcă pentru a se asigura că nu va fi uitat. Şi nu, nu îi lasă pe cei dragi să plângă, ci îi roagă să fie veseli, întrucât el este primul care va pleca într-o lume mai bună...

Deşi nu mi-a fost dat decât un sfert de oră pentru a-l cunoaşte, simt că îl iubesc, îl ador pentru felul lui de a fi, pentru faptul că mi-a demonstrat că încă mai există oameni. Şi pentru asta îi mulţumesc şi sper să aibă pace acolo unde se va duce...

Hai să nu ne mai dăm ceea ce nu suntem... adică "doamne"

noreply@blogger.com (anamaria nedelcoff) — Sun, 11 Jan 2009 07:27:01 PST

Conform dicţionarului, dacă eşti căsătorită, automat devii o "doamnă", chiar dacă înainte de asta nu ai fost nimic altceva decât o pramatie culeasă de unul mai prost care te-a găsit pe marginea drumului, unde te-au aruncat "băieţii deştepţi", care şi-au dat seama cu ce specimen au avut de a face. Din punctul altora de vedere (şi al meu), termenul de "doamnă" se poate atribui celei care, pe lângă feminitatea pe care o posedă, mai are şi "cojones" (virtuale, ce-i drept).

Din păcate, numărul femeilor din ultima categorie este extrem de redus, sunt cam una la 100. Însă celelalte au împânzit pământul la fel ca ierburile care cresc prin păpuşoi, la ţară, ierburi ce trebuiesc stârpite.

De altfel, din 90 încoace încă s-a păstrat tendinţa că, dacă nu te măriţi "măcar cu unul mai frumos ca dracu, mamă, dar să fii şi tu la casa ta", eşti o tută. Şi uite aşa toate muierile, trecute uşor de 23 de ani, au început să caute disperate flăcăi. În Valea Jiului pe cine au găsit? Pe moldovenii sau oltenii de pe la Dolj veniţi să dea ţării cărbune. Însă cele mai disperate au fost întotdeauna alea trecute uşor de 30 de ani, care riscau să rămâine neluate, întrucât praful de huilă te veştejeşte mai repede... Dar, pe cine mai poţi găsi la o asemenea vârstă?

Păi, pe unul care nu ştie ce este aceea minciuna, care a spus întotdeauna ceea ce a avut de spus, care nu se ascunde după deget, care întotdeauna a apucat-o pe calea cea mai dreaptă, evitând ocolişurile. Adică pe un bărbat în adevăratul sens al cuvântului, care a mai păstrat totuşi o urmă de naivitate (ce i-a fost fatală, din păcate), crezând ca dacă el e idealist, aşa ar fi şi duduia pe care vrea s-o ia de nevastă. Şi duduile, de obicei, au învăţat preferinţele aleşilor lor (fiind oricum prea disperate că nu le lua nimeni), i-au giugiulit, au făcut tot ce au putut pentru ca alesul lor să nu afle că dacă nu era el nu le lua nici dracu (ăla de care citeau prin cărţile de rugăciuni când făceau pe-a preacucernicile) şi astfel, s-au măritat!

Totuşi, aceste ţaţe de bloc au uitat o regulă fundamentală: stai dracu' pe curul tău dacă te ştii cu musca pe căciulă şi nu-i judeca pe alţii! Ele au uitat-o. Şi iată că, dintr-o dată, trecutul le dă peste bot, iar amintirile unora, amintiri moarte de vreo 20-23 de ani au apărut la iveală, semn că totul se plăteşte pe lumea asta, mai ales minciuna. Şi atunci îţi dai seama că de fapt alea care mănâncă căcat cu polonicul nu sunt nimic altceva decât nişte scârbe veştejite... Deci, mai merită interesul?

Concluzia: şi totuşi... există un Dumnezeu, chiar ăla de care citeşti tu în cartea ta sfântă!

E plină lumea de femei proaste...

noreply@blogger.com (anamaria nedelcoff) — Tue, 16 Dec 2008 08:27:42 PST

"E plină lumea de femei proaste", asta spune colegul meu Marcel. Şi am ajuns să îi dau dreptate. Din păcate, cele mai mari proaste pe care am avut nefericita ocazie de a le cunoaşte se ascund sub masca unor femei de carieră, chiar dacă termenul "carieră" înseamnă limbi lungi şi umede ori opt ore într-un birou amărât şi prăfuit. Totuşi... ele sunt nişte doamne, nu-i aşa?

Asta, în condiţiile în care "doamnă" înseamnă, în gândirea lor tipică de iapă în călduri care vrea să-şi ascundă totuşi războaiele hormonale, costumaţie office şi bârfe mici sau mari pe la colţuri. Ori, tot "doamnă" mai poate însemna acea persoană care se întâlneşte cu diverşi, de cele mai multe ori din mediile sociale "de sus" - adică nişte prostani care au ajuns în funcţii cheie prin furt - pentru că aşa îi cere meseria.

Şi uite cum, astfel de doamne, adevărate muieri carieriste, al căror scop în viaţă este bârfa, judecă alte femei, care poate au realizat ceea ce ele nu vor reuşi niciodată, tocmai datorită atitudinii acre de ţaţă de bloc. Au reuşit să fie fericite, să descopere că în viaţă nu sunt importanţi nici banii, nici imaginea în faţa lumii care oricum nu-ţi plăteşte facturile şi nu te consolează, nici ploconelile lungi, asemănătoare mătăniilor făcute de babe în biserici în faţa icoanelor mozolite tot de ele.

Eh...şi pentru că refuzi să fii la fel de inspidă ca ele şi nu îţi ascunzi faptele, aceste "doamne", în complicitate, crezând că părerea lor are vreo importanţă pentru tine, te pun la zid. De ce? E simplu: pentru că ele niciodată nu vor putea fi libere, fericite, frumoase, deştepte, sincere,iubite, fără prejudecăţi. Sunt mult prea strâns încorsetate în imaginea falsă care odată şi odată va cădea, de "doamnă".

În concluzie... e plină lumea de femei proaste!

Walking in a winter wonderland...

noreply@blogger.com (anamaria nedelcoff) — Tue, 16 Dec 2008 07:00:32 PST