Atentie acest film nu este o recomandare! O sa va vorbesc putin de Van Wilder 3 pentru ca sa stiti sa-l evitati si nu sa pierdeti o ora si ceva degeaba, ca mine! Da. A aparut episodul 3 al filmului ce l-am considerat foarte reusit in 2002. Van Wilder si-a pierdut incet, incet din farmec. Fara Ryan Reynolds inca din episodul 2 si fara niciunul din personajele din adevaratul film partea a treia nici macar nu merita sa fie proiectata in cinematografe. Si nu va fi. “Freshman Year” este un film lansat pe dvd special pentru americanul adolescent de rand. Care crede ca atunci cand va ajunge la facultate va avea parte doar de betii, super petreceri si fete topless pe holurile caminului. Sa nu mai vorbim de tatal super bogat sau de tipele “open minded” pana la placeri sexuale in locurile publice. Americane: it never happens! Si chiar daca se intampla, nu ti se va intampla tie!

Da. Filmul vrea sa-l arate pe Van Wilder in primul sau an la colegiu. Bineinteles ca inca de la absolvirea liceului tipul era super popular si reusea sa cucereasca orice fata numai prin doua cuvinte. Va dati seama ca la colegiu toate colegele personajului principal arata super bine, iar el face tot ce-i trece prin cap. Ma si gandeam pe parcursul lui, ca filmul poate fi pus pe mute pe un monitor la o petrecere din’asta de adolescenti. Stiti, cum sunt si videoclipurile pe monitoare in unele cluburi. Sau mai bine. Te poti uita cum am facut-o eu dupa primele 20 de minute… undeva in fundal, eu facand cu totul altceva. Nu pierzi nimic.

Porcarii vor aparea mereu. Sunt sigur ca pana si porcaria asta are fanii ei. Sunt sigur ca vor aparea vreo 2-3 care vor spune cat de tare a fost filmul si ca abia asteapta urmatorul film van wilder. Fiecare este in lumea lui si daca iti place un film ce la altii 90 nu le place nu inseamna ca esti mai prost… ci doar ca ai alte gusturi. Iar acest lucru nu e rau, e chiar natural.

Vizionati trailer:

Megan Fox, cunoscuta acum de mai toata lumea mai ales dupa ce a jucat in cele 2 filme Transformers este actrita principala a unui horror ce nu o sa vrei sa-l ratezi. Jennifer’s Body este un film in care Megan Fox este o devoratoare de barbati, la propriu. Cu un poster asemanator cu cel al serialului True Blood, productia are un trailer interzis minorilor si va avea premiera in cinematografe pe 18 septembrie anul acesta.

Vizionati trailer Jennifer’s Body cu Megan Fox

FILMETARI.COM

Intrebare:Cine interpreteaza rolul Curtezanei:

1. Sharon Stone
2. Michelle Pfeiffer
3. Renee Zellweger

In cazul in care vei fi ales castigator vei fi anuntat/a printr-un mail si vei fi nevoit/a sa ne confirmi acceptarea premiului in timp de maxim 3 zile. Invitatiile sunt valabile in cadrul cinematografului Hollywood Multiplex (Bucuresti) asa ca te rugam sa nu participi daca stii ca nu poti ajunge.

Detalii Film

Titlu original: Cheri
Titlu Romania: Curtezana
Gen: Romantic
Regia: Stephen Frears (Legaturi primejdioase)
Scenariul: Colette (roman) si Christopher Hampton (adaptare)
Distributia: Michelle Pfeiffer, Rupert Friend si Kathy Bates
Lansare in cinematografe: 17 iulie

Sinopsis:

Un film provocator, ce ne dezvaluie Parisul anilor 1920, unde Rupert Friend este Chéri, fiul unei foste curtezane, Madame Peloux, (Kathy Bates), un tanar rasfatat de 19 ani. Mama lui i-l incredinteaza mai tinerei sale prietene si rivale, Léa de Lonval (Michelle Pfeiffer), pentru a-l initia in arta amorului. Si ea o fosta curtezana, Léa este o femeie matura si experimentata, inca extrem de seducatoare. Dupa 6 ani de relatie, Madame Peloux ii aranjeaza lui Chéri casatoria cu Edmée, tanara fiica a unei alte curtezane. Léa si Chéri incearca sa accepte despartirea iminenta, realizand abia acum, prea tarziu, ca legatura lor inseamna mai mult decat placerea trupului.

Din 17 iulie, jocul seductiei se va desfasura si pe marile ecrane din Romania, fiind oferit de MediaPro Distribution.

Trailer Cheri / Curtezana

Un film provocator, ce ne dezvaluie Parisul anilor 1920, unde Rupert Friend este Chéri, fiul unei foste curtezane, Madame Peloux, (Kathy Bates), un tanar rasfatat de 19 ani. Mama lui i-l incredinteaza mai tinerei sale prietene si rivale, Léa de Lonval, pentru a-l initia in arta amorului. Si ea o fosta curtezana, Léa este o femeie matura si experimentata, inca extrem de seducatoare. Dupa 6 ani de relatie, Madame Peloux ii aranjeaza lui Chéri casatoria cu Edmée, tanara fiica a unei alte curtezane. Léa si Chéri incearca sa accepte despartirea iminenta, realizand abia acum, prea tarziu, ca legatura lor inseamna mai mult decat placerea trupului.

De curand, Michelle Pfeiffer a declarat intr-un interviu despre Lea, personajul pe care il interpreteaza in Curtezana ca: ,,este o femeie a contradictiilor si nu reprezinta prototipul unei prostituate. Atunci cand spui “curtezana”, cu siguranta ai in minte imaginea si calitatile unei astfel de femei. Lea era o femeie erudita, incredibil de sofisticata, o apriga femeie de afaceri si in ciuda ocupatiei era o persoana cu principii. Nu mi s-a mai intamplat pana acum sa vad o prostituata portretizata astfel. Si nu in ultimul rand, a fost bucuria de a lucra cu regizorul Stephen Frears si scenaristul Christopher Hampton din nou, practic nu am avut niciun motiv sa nu ma implic in acest proiect”.

Din 17 iulie, jocul seductiei se va desfasura in cinematografele: CinemaPRO, Hollywood Multiplex, Movieplex, Odeon Cineplex (Cluj) si Cinema City din Timisoara, Cluj si Iasi, odata cu lansarea fimului Curtezana.

Media Pro Distribution

„Les poupées russes” este al doilea film franţuzesc pe care îl văd anul acesta. Prima parte, „L’Auberge Espagnole” (2002), am văzut-o acum vreo doi ani şi mi-a plăcut foarte mult. Aşadar, era musai să o văd şi pe cea de-a doua. Nu ştiu dacă entuziasmul a mai scăzut între timp sau dacă aprecierea mea pentru filmele frantuzeşti s-a diminuat din cauza numeroaselor filme americane văzute în ultimele luni, însă m-am simţit ciudat vizionând această peliculă. Dar ce spun, filmul a fost bun, problema e la mine. Dacă în prima parte Xavier decide să nu accepte mizeriile unei existenţe mediocre şi să îşi ia destinul în mâini, în partea a doua este prezentată lupta lui cu toate jumătăţile de măsură pe care i le oferă viaţa. Filmul începe cu o întrebare pe care ar trebui să ne-o punem toţi:  Ce am făcut până acum? Câte lucruri cu adevărat importante şi valoroase am reuşit să strângem de-a lungul acestor ani de viaţă?

Xavier Rousseau este un tip de 30 de ani care se simte neîmplinit atât pe plan profesional cât şi pe plan personal. Mai exact, visul lui de a deveni un scriitor celebru nu s-a realizat, acesta rămânând un jurnalist anonim, iar cea mai mare realizare, din cariera lui, de până acum, este o colaborare la scenariul unei telenovele. Colaborare fiind mult spus, deoarece, mai degrabă, e nevoit să accepte ceea ce îi impun producătorii, decât libertatea de a avea o viziune proprie. În ceea ce priveşte viaţa sentimentală, şi aceasta este la pământ. Xavier tânjeşte după o dragoste adevărată, reală, după o poveste de iubire pe care o întâlneşti numai în basme. În tot acest timp, cei din jurul lui îi spun să coboare cu picioarele pe pământ şi să renunţe la toate visele sale. Voi ce aţi face?

Am apreciat foarte mult acest film datorită realismului de care dă dovadă, originalităţii, romantismului şi a unor secvenţe cu adevărat geniale. Aceasta poate fi povestea oricui, acestea pot fi gândurile, frământările, decepţiile tuturor. Am apreciat, de asemenea, şi personajele din peliculă. Acestea sunt oameni simpli, obişnuiţi, unici. Aş încheia printr-un citat foarte tare din film, citat de unde vine şi numele acestuia: “If I think of all the girls I’ve known or slept with or just desired, they’re like a bunch of Russian dolls. We spend our lives playing the game, dying to know who’ll be the last. The teeny-tiny one, hidden inside all the others. You can’t get to her right away. You have to follow the progression. You have to open them, one by one, wondering, ‘Is she the last?’”

Vizionati trailer:

State of Play avea toate premisele unui film bun. O distribuţie trăsnet din care se disting Russell Crowe (au început să-i placă rolurile de investigator, vezi American Gangster, vezi Body of Lies) şi Helen Mirren. Un scenarist (Tony Gilroy) specializat în filme explozive (trilogia Bourne, Michael Clayton sau Duplicity). Un regizor – Kevin Macdonald – cu un palmares demn de luat în seamă: documentarul My Enemy’s Enemy şi The Last King of Scotland. La final, după ce te ţine cu sufletul la gură şi te plimbă prin tot felul de conspiraţii economico-politico-militare, îţi dai seama că State of Play chiar e un thriller reuşit, printre cele mai bune realizate în ultima vreme.

Moartea misterioasă a asistentei şi amantei congressmanului Stephen Collins (Ben Affleck) devine subiect de investigaţie pentru jurnaliştii de la Washington Globe. Ancheta este condusă de Cal McAffrey (Russell Crowe), un ziarist care are o relaţie de prietenie cu politicianul Collins. Faptele par cu atât mai încurcate, cu cât politicianul este cel care conduce investigaţiile asupra corporaţiei PointCorp, una care pare că ascunde lucruri dubioase. McAffrey se implică total în anchetă, descoperă piste noi împreună cu echipa sa şi este cu un pas înaintea poliţiştilor în acest caz. Treptat, lucrurile încep să prindă contur, jurnaliştii află multe secrete teribile, iar toatele piesele strânse şi puse cap la cap par să dea un singur verdict. Dar lucrurile nu sunt întotdeauna aşa cum par la prima vedere, iar finalul ne surprinde cu o răsturnare spectaculoasă de situaţie.

Dincolo de latura sa politică, de cea corporatistă, filmul ne prezintă şi o lecţie despre cum se face jurnalismul de clasă. Cal McAffrey se ceartă cu şefa sa, interpretată de Helen Mirren, pentru că nu vrea să publice lucruri facile, detalii de tabloid care nu au nicio relevanţă în cadrul anchetei. El vrea să îşi ducă până la capăt investigaţia, bazându-se pe probe solide, obţinute nu întotdeauna foarte ortodox şi să-şi facă meseria în ciuda presiunilor din diferite părţi. Acest tip de jurnalism a fost prezent pe marile ecrane prin cel puţin două producţii: clasicul All the President’s Men, legat de afacerea Watergate ce a dus la demisia preşedintelui Richard Nixon şi The Paper al lui Ron Howard.

Una peste alta, State of Play este un film pe care îl recomand pasionaţilor de filme de acţiune şi nu numai.

Vizionati trailer:

Mno, se pare ca dom’soara Lohan a decis ca lumina blitzului in care-a fost invaluita prin ultimii ani din pricina camerelor de filmat paparazzo (nu tocmai din rezolutii crestinesti), sa fie schimbate cu cele de pe platourile de filmare. Cu state vechi intr-ale comediilor usoare si de mare voga intre tineri, Lindsay isi face aparitia (cam fleoscaita, ce-i drept!) cu stangul spre drept intr-o comedie nou-nouta. E vara, sunt(em) tineri, de ce sa nu? Doar eu si ai’ de la Hollywood cu sloganele in genul astuia, da? Distributie saracacioasa-n talent, clar, dar fetelor, il puteti admira pe sagalnicul Willie Garson (Stanford din SATC)! Filmul si-a avut premiera pe la noi pe la sfarsit de iunie, asa ca n-ati pierdut prea mult.

Thea (Lindsay Lohan) duce existenta oricarei tinere de conditie medie: are un job mediocru pe care-l dispretuieste, amana plata chiriei pe fiecare luna abia descurcandu-se cu banii, n-are un iubit stabil si pe langa toate astea, o are in grija si pe sora sa cea mica, Emma. Aparent tot ce-i mai rau. Dar va afla ca se poate si mai rau in momentul in care seful vrea s-o concedieze. Pentru  a-si pastra jobul, nascoceste povestea unei sarcini imaginare. Din acel moment, viata tinerei capat alt contur, un contur binevenit de altfel. Oportunitatile-i sunt servite acum pe tava, ea va trebui doar sa stie cum sa-si insuseasca succesul venit pe nesimtite. Toate bune, dar Thea ajunge chiar sa se comporte ca o adevarata viitoare mamica. Cum va iesi din incurcatura?

Desi am dat startul la prezentare intr-o nota indeajuns de sarcastica, filmul n-a fost atat de groaznic pe cat ma asteptam. Lindsay Lohan a facut treaba in filmele adolescentei mele. Acum? Mai degraba scandal, decat treaba. Dar sa revenim la pelicula: are cateva scene amuzante, desi povestea cu sarcina este la fel de exploatata ca si cea cu ziua nuntii sau a angajatului exploatat, ajuns subit in ierarhia conducerii, poate fi relaxanta intr-o dupa-masa lenesa, asa ca a mea, iar daca-ti vrei neuronii cu tot cu axoni-n hamac pentr-o ora si ceva, e numa’ bun. Deci daca mai ravniti dupa filme usurel de digerat, cale batuta, daca nu, mai bine incercati ceva serios.

Vizionati trailer:

Am avut de ales din peste doua sute de filme pentru un week-end care se pare imi va schimba total stilul de viata de pana acum. Si, normal, pentru zile triste este nevoie de filme vesele si un film cu si despre adolescenti te poate binedispune daca scenariul nu este deja un cliseu, iar scenele nu sunt prea trase de par. Acest “Accepted”, desi trateaza un subiect indeajuns de binecunoscut si anume primele trepte studentesti ale unor tineri, boboci in plina afirmare, o mica poveste de dragoste si niste “nerds”, aduce si zambete, dar si ceva nou: o facultate intemeiata si construita in jurul unui student.

Avem de-a face, in primul rand, cu niste liceeni mediocri din punct de vedere al notelor si al aspiratiilor de viitor, dar indeajuns de inteligenti pentru a-i atrage pe spectatori si de a-si fauri imagini usor suprarealiste asupra cai de urmat. Conducatorul lor este Bartleby Gaines, impins de la spate de dorinta parintilor ca fiul lor sa urmeze o facultate, oricare ar fi aceasta. Fiind respins insa la toate universitatile la care aplicase, singura idee care ii apare este infiintarea unei facultati fictive, numita South Harmon Institute of Tehnology (prescurtat, sursa de umor de limbaj, SHIT). Desi proiectul lui si al prietenilor sai apropiati este secret, totusi acesta nu poate ramane asa la nesfarsit. In primul rand, parintii sai vor sa il conduca la noua institutie de invatamant, parte a sistemului familial american, si, pentru asta, trebuie ca sa gaseasca rapid un sediu pentru universitate, gasit intr-o cladire unde fiintase un spital de nebuni. In al doilea rand, site-ul facultatii permite ca toti liceeni respinsi la universitatile de prestigiu sa fie admisi aici, ajungand o adevarata colonie de refulari, de persoane cu probleme, dar fiecare special in felul sau.

Un film care isi depaseste tiparele in care aparent ar trebui incadrat si asta pentru ca, pe langa multe alte pelicule de acelasi gen, are un mesaj clar, enuntat de personajul principal in fata Comisiei de acreditare a universitatilor americane: ca scoala nu trebuie sa fie neaparat un monument de disciplina si lipsa de creativitate, de conservatorism si intunecare, ci o deschidere a elevilor si stundentilor spre cele lumesti, spre creativitate si spirit artistic. Un film simpatic, in cele din urma.

Trailer:

Si se facea c-atunci cand temeinicele izvoare ale intentiilor cinefile de astazi secau in nestire, puteau fi inlocuite de cele istorice. Cu real succes chiar. Nu suntem noi englezoii posaci vizati, dar tot ne plac reintoarcerile-n trecut. Fie si-n trecutul altora. Dupa modul de prezentare si prezenta la catalogul de actori, reiese o pelicula interesanta, o creatie distinsa, distinsa ca si personalitatea ce prinde contur aici: Regina Victoria I a Regatului Unit. Viata acesteia, copilaria si adolescenta cu precadere, sunt reprezentate migalos si aparte cu mana de ajutor a francezului regizor Jean-Marc Vallee, intr-o ecranizare de ultim’ ceas. Se respecta datele biografice cunoscute pana acum? Aflam detalii interesante rupte din viata de printesa, ulterior regina? Sa vedem!

Si pentru ca fiecare cucuieta se viseaza macar o data printesa, filmul debuteaza cu ideea realista a conceptiei de ‘printesa’, conceptie pe care micuta Victoria, fiica a Ducelui de Kent si Strathearn si a printesei Victoria Maria Louise o resimte din plin inca din primii ani ai existentei sale. Crescuta intr-un mediu auster (palatul Windsor) si educata intr-o maniera severa, va-ntelege pe parcurs de ce parintii si cei din jurul sau o tin departe de ochii curiosilor si nu-i permit o copilarie libertina: Victoria va accede la tron dupa moartea unchiului ei, regele George al IV- lea. Va urma o perioada importanta si totodata sinuoasa pentru tanara: il va cunoaste pe Albert, va-ncerca sa se descotoreasca de Sir John Conray, individualitate marcanta de la curte si-l va tine langa ea pe  Lordul Melbourne, politician ce-i va insufla femeii o instruire demna de noul ei statut.

Frumos, captivant, expresiv, potrivit- mai vreti? DA. Asta e un film de DA. Nu stiu cat de mult respecta tiparul biografic, dar naratiunea este una trainica, presarata cu picanterii, iar povestea de dragoste de pe fundal este una incantatoare, ticsita-n candoare si putere. Si sa va vorbesc despre-un triunghi actoricesc interesant, desi nu este nici pe departe unul amoros: Emily Blunt- Rupert Friend- Paul Bettany. Britanica Emily intocmeste un rol de exceptie, o actrita lipsita de grimase ieftine, Rupert starneste admiratie prin simplitate si umila insemnatate de a fi barbat (exista asa ceva?), iar Bettany (il remarcam si prin alta ecranizare recenta, “Inkheart”) aduce forta si complicitatea umana pentru supravietuire si mai mult, dorinta de inavutire. De mentionat ca pentru Emily Blunt anul acesta va fi unul productiv, caci in decursul acestei vremi va primi distinctia pentru artista anului din partea Academiei Britanice de Film si Televiziune. De vazut. Musai hev.

Vizionati trailer:

Marturisesc inca de la inceputul recenziei mele ca nu sunt adeptul filmelor care descriu mafia americana, trecand mult timp de la vizionarea Nasului, cu cele trei parti ale lui. De asemenea, filme politiste vad rareori fiindca toate mi se par incadrate in aceleasi stereotipuri, cu un happy-end general valabil. Din aceste cauze, am amanat ceva timp, cativa ani, si consacratul “The Departed”, un film care a strans la vremea respectiva cateva premii importante, cum ar fi Oscarul pentru regie (Martin Scorsese), pentru cel mai bun film, Oscarurile pentru cel mai bun montaj si cel mai bun scenariu adaptat.

Inspirat dintr-un film de succes din Hong Kong din 2002 (Infernal Affairs), Cartita este o foarte interesanta poveste despre lucrurile mai putin cunoscute atat din Politia de investigatie americana, cat si din Mafia locala, de data aceasta irlandeza, condusa de Frank Costello (Jack Nicholson). Acesta educa un copil inca de la o varsta frageda pentru a-l infiltra in politia locala, fiind spionul lui pentru a afla toate miscarile echipelor de investigatie in privinta lui. Colin Sullivan (Matt Damon) isi trece astfel cu brio toate examenele si devine un pion important in Politia criminala si i se da, cu timpul, pe mana chiar cazul Costello. In paralel insa, o alta cartita este pregatita de Politie, in persoana lui Billy Costigan (Leonardo DiCaprio), aparent respins pentru intrarea in corpul detectivilor, dar dorit ca ofiter sub acoperire in banda lui Costello. Infiltrarea lui va dura, modalitatile de castigare a increderii lui Frank, dar si a acolitilor lui vor fi din cele mai dure, insa in cele din urma este acceptat ca membru si participa la toate escapadele criminale, de primire a taxelor de protectie sau la schimburile de droguri. Confruntarea de la distanta intre cele doua cartite este extraordinar de tensionata, iar fiecare reuseste sa gaseasca si sa desluseasca indiciile care ii duc spre adevarata identitate.

Surprinde finalul, care face o dreptate aparenta, dar profund morala, in plus, in nicio clipa si mai cu seama intr-un film american, nu ne-am fi asteptat la desfasurarea de cadre de la sfarsit, la intrepatrunderea unor planuri pe care le credeam deja disparute, la reaparitia unor personaje pe care le simteam mai importante, lucru care se adevereste. Un plus, astfel, pentru scenariul foarte bun si pentru transpunerea lui de catre marele Martin Scorsese. In privinta interpretarii, sa spunem ca lui Jack Nicholson i se potrivesc de minune astfel de roluri: ursuz, nesuferit, dar simpatic in neleguirea lui, iar Leonardo DiCaprio fiind intr-unul din primele sale roluri de referinta. Un film de nota 10.

Vizionati trailer: