Florinbad - Turism Cultural

Sfinxul, Babele si Crucea de pe Caraiman

2011-10-25T11:34:00.002+03:00

Acum o luna de zile am profitat de faptul ca vara are chef sa stea mai mult ca de obicei pe la noi, asa ca intr-o duminica, pe 18.09.2011, ne-am hotarat rapid sa dam o fuga pe platoul Bucegilor, platou care se afla foooooarte departe de Targoviste, la o ora si jumatate de mers cu masina. Ne-a mai incurajat si faptul ca de la Cabana Cuibul Dorului s-au asfaltat cativa kilometri de drum forestier.
Daca plecati de la Sinaia spre Targoviste, cabana de mai sus o gasiti la 7 km de la iesirea din Sinaia, chiar la terminarea serpentinelor de pe Muntele Paduchiosu. Insa trebuie sa fiti atenti deoarece indicatorul de luare la dreapta este amplasat foarte din scurt si puteti avea fericita sansa sa-l ratati.
Dinspre Targoviste (sau cei care veniti dinspre Bucuresti, Pitesti, Craiova), mergeti spre drumul spre Sinaia, treceti de faimosul Glod (vezi filmul Borat), treceti de localitatea Moroieni si urcati serpentinele pana la Cabana Cota 1000. De la aceasta cota mai mergeti inainte, spre Sinaia, cam 200-300 de metri si imediat va apare in fata devierea cu indicatorul "Hotel Pestera" sau "Cabana Piatra Arsa".

Drumul asfaltat este foarte bun dar si... periculos. De ce? Uite d'aia: are portiuni atat de inguste incat un Matiz si un Logan se vor bate cu siguranta pentru a trece primul (bineinteles ca nu stiu cine va castiga: Micul Gigant sau Autobuzul Romanesc?). Alt motiv: lipsa cu desavarsire a parapetilor, asa ca persoana din dreapta soferului va avea parte la coborare de senzatiile cele mai tari cu putinta, cand va vedea haul, abisul, prapastia sau cum s-o mai numi chestia aia demna de un thriller care i se casca in lateral (deci, daca vreti sa va razbunati pe nevasta sau pe soacra, puneti-o pe scaunul din dreapta voastra). Eu ii recomand sa inchida ochii...
Inca o data, soferi: atentie la furatul peisajului!

Dupa ce treceti de aceasta portiune superba, ajungeti la Cabana Dichiu iar aici veti gasi o bifurcatie: la dreapta o luati spre platoul Bucegilor, spre Cabana Piatra Arsa ("cabana" este impropriu spus, este mai mult un complex sportiv, cu stadion de fotbal cu tot) iar la stanga o luati spre mirifica si salbatica Vale a Ialomitei (asta fiindca nu este asflatata, insa doamna Udrea i-a pus gand rau, in sensul includerii Vaii Ialomitei in circuitul turistic: drum asfaltat, cabane, statiune turistica, telescaune, teleschiuri, pet-uri, gunoaie, cutii de bere si alte minunatii).

Noi (doua masini) am luat-o spre Cabana Piatra Arsa. Drumul pana aici este un fel macadam, presarat cu bucati de piatra de dimensiuni reduse, deci se poate merge pe el fara probleme. Rar am vazut gropi mai mari sau bolovani. Nu stiu cum arata cand ploua, dar cred ca si atunci se poate circula pe el, cu maximum 30-40 km/h. Mai urmeaza o bifurcatie unde ai tendinta sa o iei inainte, in loc sa o iei la stanga. De ce? Indicatorul spre Piatra Arsa este pus aiurea, si cam departe. Trebuie sa te dai jos pentru a-l vedea. Asta pentru cei care vin aici pentru prima oara. Pentru ceilalti, se stie, o iau la stanga.

Noi venind aici pentru prima oara cu masinile, am luat-o inainte, dupa un jeep si doua masini de Bucuresti, crezand ca acesta este drumul (traseul duce undeva "La izvoare", daca cineva stie mai multe poate sa completeze). Eu citisem pe Softpedia ca drumul este circulabil cu masina mica si de aceea eram putin derutat vazand santurile adanci din fata noastra. Dupa 200 de metri, jeep-ul se intoarce suparat pe faptul ca plouase cu o seara inainte si nu mai putea inainta spre "Izvoare". Au trecut cateva secunde si au aparut si celelalte doua masini, suparate la randul lor.

Ce facem, ne intoarcem la Targoviste? Nu, hai sa vedem ce scrie pe placuta aia, cocotata la 3 metri inaltime. Ne intoarcem, cu chiu cu vai (rotile masinilor alunecau pe iarba uda). Se duc cativa dintre noi la placuta si, minunea-minunilor, pe placuta scrie "spre Piatra Arsa".

Intre timp am uitat sa va spun ca dupa noi mai veneau inca trei masini, care se oprisera si ele derutate. Apare un grup de biciclisti, care o ia spre Piatra Arsa. Mai apare o Dacie combi, care o ia si ea pe acolo. Doua Jeep-uri cu cativa tineri chiuind (mai tarziu am aflat ca se organizeaza din Busteni sau Sinaia, excursii cu aceste Jeep-uri, care-i duc pe tineri pana la Cabana Babele) o luara intr-acolo.

Reusim sa pozitionam masinile pe drumul normal si peste putin timp ajungem si la complexul de la Piatra Arsa. Aici gasim un fel de parcare, de fapt, un drum mai lat, unde toata lumea isi lasa masinile, dar nu din dragoste fata de munte ci datorita faptului ca drumul este foarte greu de strabatut pana la Cabana Babele. Te mai opreste si un indicator: "Rezervatia naturala Bucegi. Intrarea in rezervatie cu masina se pedepseste cu amenda intre 1500 – 3000 lei".

Aiurea! O groaza de gipane o iau inainte, urmate de Loganuri fortoase. Loganurile le gasim mai incolo, la 200 de metri, oprite din cauza drumului foarte prost, cu gropi mari si bolovani la fel de mari, care stau drept pavaza in calea masinilor care ar fi avut chef sa mearga mai departe. Bineinteles, de vina este doamna Udrea, care nu a dat ordin sa fie dati bolovanii la o parte. Caci pentru ce s-a construit drumul spre Cabana Babele, nu pentru masini? Ei comedie...

Desi este intortocheat, acest drum nu dureaza mai mult de o ora. Toti "prostii" (damboviteni, prahoveni, brasoveni si bucuresteni) care si-au lasat masinile in apropierea Pietrei Arse, isi continua urcusul pe aceste serpentine domoale, sau taie poteca de-a curmezisul, pe stanca. Din cand in cand, trebuie sa se dea la o parte deoarece "desteptii" calare pe gipane isi cer tainul, cu praf cu tot, ignorand rugamintea de pe placuta, de a nu intra in rezervatie cu masina personala.

Ajunsi la Cabana Babele, incepe miracolul: nimeni nu se simte obosit. Este un aer extraordinar, incarcat cu ozon. In departare, vedem calare pe Sfinx un cretin care vrea sa se fotografieze stand in cap sau in maini, sus de tot, pe crestetul megalitului. Cred ca Romania se va (mai) schimba doar odata cu schimbarea educatiei si mentalitatii de smecher. Cu cat vom fi mai educati, cu atat ne va fi mai bine, ca popor (vezi Germania, Elvetia si Japonia, drept exemple luate aiurea, exemple de oameni muncitori).

Gardul de la Babele este rupt pe alocuri caci toata lumea vrea sa se urce pe Babe, altfel n-ar fi veridica fotografia facuta acolo. Babele au fost supranumite "Altarele ciclopice din Caraiman", fiind inchinate Pamantului si Cerului, Soarelui si Lunii ca si lui Marte, zeu al razboiului si al agriculturii.

La Sfinx este aglomeratie, asa ca trebuie sa astepti minute bune pentru a se elibera sculptura faimoasa si pentru a putea fi fotografiata pe indelete. Unii spun ca este vorba doar de eroziune. Eu nu cred. Sfinxul sta acolo de mii de ani. Cine poate sti cum arata, de exemplu, acum 2.000 de ani? Sau acum 12.000 de ani, pe vremea Potopului? Masuratorile geodezice, aparate foto care isi descarca singure acumulatorii, fotografii care ies voalate, busole care o iau razna, faptul ca te simti intinerit in apropierea lui, faptul ca nu esti deloc obosit cand ajungi langa faimosul obiectiv turistic spune multe, pentru cine vrea sa asculte.

In jurul Sfinxului gasesti ceea ce gasesti numai in muntii Romaniei si nu gasesti nicaieri in lume: pet-uri si cutii de bere. Ba mint: mai gasesti si cioburi de la sticlele de sampanie, sparte de stanci in seara anului nou, pentru a fi alungate necazurile anului ce tocmai a trecut.
Pentru cei care nu stiu (nici eu nu stiam, stati linistiti, pana ce nu m-am documentat), Sfinxul din Muntii Bucegi este un megalit (megalit – monument preistoric, din neolitic sau epoca bronzului, funerar sau religios), situat la 2.216 metri altitudine. Deci, daca nu stiati, odata ajunsi pe Platoul Bucegilor (Babele, Sfinxul, Crucea de pe masivul Caraiman), va aflati la peste 2km deasupra nivelului marii.

Conform Wikipedia, asemanarea sa cu un Sfinx (un leu aflat in pozitia asezat, cu cap de om), daca este privit din anumite unghiuri, cât si legendele si istoria locului, au facut ca aceasta formatiune geologica sa devina o atractie turistica importanta. In muntii Romaniei exista si alti megaliti care poarta denumirile de sfincsi: Sfinxul de la Toplet, Sfinxul de la Stanisoara, Sfinxul de la Piatra Arsa, Sfinxul Bratocei, Sfinxul de la Pietrele lui Solomon etc. Cea mai veche fotografie a sfinxului dateaza din anul 1900 si prezinta Sfinxul vazut din fata. Explicatia fotografiei: "Babe din Caraiman". Prima denumire de Sfinx dateaza din anul 1935, într-un articol din Buletinul Alpin, apoi in 1936 profesorul Alexandru Badaluta il descrie ca fiind "Sfinxul romanesc".
Ca un fel de off-topic, mie mi s-a parut ca o alta structura megalitica, vazuta din spate, este asemanatoare Sfinxului din Egipt (vezi fotografia de mai jos). Dar, in fine, fiecare cu perceptia sa.

Scriitorul de origine evreiasca, Zecharia Sitchin, descrie intr-o carte fabuloasa, "A 12-a planeta" cum acum 450.000 de ani o rasa de extrateresti (faimosii anunnaki din scrierile sumeriene) a aterizat pe Pamant in cautarea unui minereu pretios pentru scopurile lor. Pentru a extrage acest minereu (aur, in special), anunnakii au incercat diverse combinatii genetice cu humanoizii gasiti la fata locului (zona dintre fluviile Tigru si Eufrat, din Irak) si de aici au rezultat ghiciti ce: sfincsii, centaurii, minotaurii etc., pana ce au reusit sa produca primul muncitor, homo erectus, capabil sa extraga minereul pentru care au sosit aici. Timp de multe sute sau mii de ani, oamenii au convietuit alaturi de aceste greseli genetice, introducandu-le in legendele care au fermecat copilaria unora dintre noi, care au avut chef sa citeasca si nu sa se joace la calculator. Pentru cine nu are rabdare sa citeasca aceasta carte, un rezumat foarte bun al cartii il gasiti aici.

Parapsihologii si persoanele cu capacitati extrasenzoriale descriu portiunea aflata intre megalitii Bucegilor si zona Pesterii Ialomicioarei ca fiind o zona extraordinara atat pentru psihic, cat si pentru sanatate dar si o poarta catre Shambala (un regat mitologic care se presupune ca s-ar afla in interiorul Pamantului; spre acest regat subteran duc cateva tunele, unul dintre acestea aflandu-se in Bucegi). Exista zone interzise (pazite de jandarmi) dar si asa-numitele "guri de rai", unde te incarci cu energie. Americanii au incercat sa cerceteze zona prin anii '90, israelienii au incercat si ei sa ajunga aici (vezi elicopterul prabusit la Fundata in 2010). Apropo, ce facea elicopterul in Muntii Bucegi? Cartografiere... Gata, cu divagatiile. Imi place sa-mi pun imaginatia la lucru, deci nu ma luati in serios.
Vedeti si cartile controversate ale lui Radu Cinamar (gurile rele zic ca Radu Cinamar reprezinta un grup de oameni si nu un singur scriitor), carti referitoare la enigmele Muntilor Bucegi, mai ales cartea "Viitor cu Cap de Mort". Dezbateri aprinse referitoare la cartile acestui autor (sau grup de autori) gasiti pe site-urile Rufon, Softpedia si Santamia.

Bun, este ora 14:00. Mergem si la Crucea de pe Caraiman? Grupul nu prea are chef, nori grei si nervosi acopera intreg platoul iar zecile de oameni aflati aici sunt deja zgribuliti si suparati din cauza norilor, care sunt cat p'aci sa strice o zi extraordinar de frumoasa. La meteo spunea ca va fi o zi senina si culmea este ca in jurul norilor care s-au ingramadit deasupra noastra cerul este absolut senin. S-o fi suparat Zalmoxe pe noi din cauza gunoaielor pe care le lasam in urma noastra pe pamantul sfant? Nu stiu.

Intrebam cativa turisti care coboara de la Cruce si ei ne spun ca pana acolo facem in jur de 50 de minute, maxim o ora. "Alta data!", hotaraste grupul. "Mai venim pe aici!", se aud niste voci. Se stie ca "Mai venim pe aici" poate inseamna peste 10 ani sau niciodata. Trag de toti sa mergem si la Cruce, ii rog sa nu pierdem aceasta ocazie si dintr-o data, ca la un semn, norii se risipesc si apare Soarele, incalzind si detensionand atmosfera creata de norii incarcati de apa. "Haideti, fratilor, pana la Cruce!" mai incerc o data. "Facem o ora pana acolo, stam o jumatate de ora, ne intoarcem si la pe la 17:00 suntem la masini. Ce-i atat de greu?" Ma ajuta si copiii, mai intai Andrei si apoi Maria si incet incet toti cedeaza si o luam pe poteca marcata cu o cruce rosie.
S-au inviorat cu totii, desi se uita speriati la poteca care serpuieste haaaat, in departare! Drumul poate fi parcurs usor, in partea dreapta avand Cabana Caraiman iar in stanga releul de televiziune Costila (punct strategic, pazit de o unitate militara).

Apropo, de la cabana Caraiman porneste o a doua poteca, mult mai periculos de strabatut decat aceasta pe care pasim noi (poteca aceasta, periculoasa, am strabatut-o pe cand aveam 14 ani si tin minte ca ma ajutam de un fel de cablu metalic prins in munte, probabil de salvamontisti).

Dupa aproximativ o ora ajungem in varf si suntem martorii unor imagini ce ne taie respiratia. Norii sunt la nivelul ochilor iar jos, in vale, se vede orasul Busteni, ca un furnicar. Apoi, dupa o pauza scurta, coboram spre Cruce.

Crucea Eroilor Neamului (popular, Crucea de pe Caraiman) este un monument construit între anii 1926-1928 pe Muntele Caraiman, la altitudinea de 2291 m, pentru a cinsti memoria eroilor ceferisti cazuti în Primul Razboi Mondial.

Este unica în Europa atât prin altitudinea amplasarii, cât si prin dimensiuni: crucea propriu-zisa are o inaltime de 28 m si doua brate de câte 7 m fiecare (ca fapt divers, un fel de rasu'-plansu', pe timpul comunistilor, un primar cretin a vrut sa taie bratele laterale si sa-i puna in varf o stea rosie).

Crucea este executata din profile de otel, fiind montata pe un soclu din beton armat placat cu piatra, inalt de 7,5 m. In interiorul acestuia se afla o încapere care a adapostit initial generatorul de energie electrica ce alimenta cele 120 de becuri de 500 W de pe conturul Crucii. Crucea a fost inaltata la initiativa Reginei Maria (care a urmarit indeaproape executia pana la finalizarea ei) si a Regelui Ferdinand I al Romaniei, cu scopul de a fi vazuta de la o distanta cat mai mare. Inaugurarea si sfintirea monumentului au avut loc pe data de 14 septembrie 1928, de Ziua Sfintei Cruci.
Monumentul a fost confectionat din traverse metalice imbinate prin nituire intr-o retea. Soclul crucii a fost realizat in anul 1930, din beton armat imbracat in piatra de calcar fasonata, fiind construit la doi ani dupa sfintirea Crucii pentru o mai buna încastrare a ei, initial aceasta fiind introdusa direct in stanca.

Pentru iluminarea crucii, s-a folosit la inceput un generator de energie electrica (localizat in soclul din beton armat), care alimenta 120 becuri de cate 500 W. In 1938 a fost racordata la sursa cu care era dotata statia de la Costila (2487 m), printr-un cablu subteran. Pana in 1948, era luminata de doua ori pe an, 15 august (Sfanta Maria Mare) si de Inaltarea Domnului (cand se sarbatoreste si Ziua Eroilor). In 1990 s-a terminat de montat instalatia electrica si de atunci s-au efectuat mai multe reparatii si inlocuiri de becuri (multi turisti vandalizau Crucea, urcandu-se pe ea si spargand becurile). In 2003 instalatia electrica s-a defectat din nou, la repararea ei lucrand mai multe echipe de salvamontisti care au carat sute de kg de material. Salvamontistii au inlocuit zeci de becuri, instalatia electrica fiind repusa in functiune in decembrie 2004, racordata la reteaua electrica a orasului Busteni. Astazi, odata cu lasarea întunericului, Crucea de pe Caraiman este iluminata cu 300 de becuri de câte 500 W fiecare si poate fi vazuta de la zeci de km departare, de pe Valea Prahovei. Exista un nou proiect, care îsi propune sa acopere Crucea Eroilor cu o vopsea fluorescenta, iar asupra ei sa fie proiectat un spot laser.
Daca doriti mai multe amanunte despre istoria (dramatica, pe alocuri) a construirii Crucii, cititi pe Wikipedia.

Ne-am rotit ceva timp pe platoul de beton al Crucii, am privit muti de admiratie peisajul extraordinar de la poalele Muntilor Bucegi, apoi am facut cale intoarsa. Drumul de intoarcere a durat mai putin (am coborat, of course), am iesit prin spatele Cabanei Babele, pe la statia de telecabina (grotesc acoperita cu bucati de tabla prinse in cuie) si peste alte patruzeci de minute ne aflam la masini.

Aici, stupize-stupize: doua masini de Bucuresti, cu tineri in tricouri, blugi si pantofi de lac, alaturi de pustoaice in minijupe si pantofi cu toc... cui! Erau atat de fericiti ca au ajuns pana aici... Puneau mana streasina la ochi sa vada in ce stare se prezinta drumul spre Cabana Babele. "Mama, ce misto e!", striga de zor una din fete, admirand peisajul din jur. Era deja ora 17:00, se lasase frigul si stiind ca se intuneca mai devreme, nu am fost curiosi sa vedem daca au ajuns pana la Sfinx...

Cabana Complexul Sportiv National PIATRA ARSA
Altitudine: 1950m
Capacitate: 140 locuri, in camere cu 2,3,4,8 si peste 8 paturi (grup sanitar, dus, TV)
Apa curenta, curent electric, incalzire cu gaze naturale.
Restaurant (Mic dejun: 08.00-10.30; Dejun: 10.30-17.00; Cina: 17.00-20.30)
Localizare: Muntele Cocora, pe platoul Bucegi, la jumatatea distantei dintre Babele si Cota 2000.
Acces: vara se poate ajunge cu masina pe drumul neasfaltat din Sinaia, sau pe numeroase trasee turistice din Sinaia, Busteni sau Poiana Tapului. Pe timp de iarna, cele mai usoare cai de acces sunt cu telecabina, fie din Busteni prin Babele, si apoi un traseu de 2 ore pe platou, fie dinspre Sinaia cu telecabina pana la Cota 2000, apoi un traseu de 2 ore pe platou.

Cabana BABELE
Altitudine: 2206 m
Capacitate: 108 locuri in camere cu 2 - 12 paturi
Bufet si restaurant cu autoservire permanenta
Lumina electrica de la retea publica
Toaleta si apa curenta
Incalzire cu gaze naturale si calorifere

Cabana CARAIMAN
Altitudine: 2025 m.
Capacitate: 32 de locuri.
Apa de izvor (temporar).
Incalzire cu gaze naturale.
Terenuri de schi, pentru avansati si incepatori, in apropierea cabanei (sezon l decembrie—30 aprilie).

Staţii C.F.R. apropiate: Busteni si Sinaia, pe linia Bucuresti—Brasov.

Poteci de acces pe platou:
Din Busteni (alt. 883 m) - poteca marcata cu triunghi albastru pe vaile Urlatoarea Mica si Urlatoarea Mare pana in apropiere de cantonul Jepi. In continuare o poteca de legatura marcata cu triunghi rosu pana sub Varful Ciocarlia alt. 2025m, unde intalneste drumul marcat cu banda galbena ce urmeaza linia telefonica pana la cabana Babele. Durata cca. 5 ore. Traseul Busteni - cantonul Jepi este recomandat de parcurs doar vara.

Din Busteni - poteca marcata cu cruce albastra pe Valea Caraimanului (Valea Jepilor), pe la cabana Caraiman alt. 2025m pana la cabana Babele. Traseu recomandat doar vara. Durata cca. 4 ore. Drumul traverseaza o rezervatie stiintifica si se poate parcurge doar cu autorizatie.
Tot din Busteni, direct cu telecabina (40 lei/persoana). De pe platou, telecabina continua spre Valea Ialomitei, la Hotel Pestera si Pestera Ialomicioarei.

Din Sinaia - pana la Hotelul Alpin Cota 1400 apoi traseu marcat cu banda rosie pe la Cabana Valea cu Brazi alt. 1510m , Piatra Turcului, Valea Zgarburei pana la cabana Varful cu Dor alt. 1885m. De aici, traseu marcat cu banda galbena, paralel cu linia de telefon, pe la cabana Piatra Arsa alt. 1950 m pana la cabana Babele. Durata cca. 5 ore

Drum de acces cu masina: v-am descris la inceputul articolului cum puteti ajunge aici, din Sinaia sau din Targoviste, Bucuresti, Pitesti, Craiova.

Surse folosite:
Muntii Bucegi (telefoane si rezervari la cabane)
Wikipedia - Crucea Eroilor Neamului

Campina - castelul Iulia Hasdeu

2011-09-09T01:17:00.011+03:00

"Trecusera sase luni dupa moartea fiicei mele. Era in martie: iarna plecase, primavara nu sosise inca. Intr-o seara umeda si posomorata sedeam singur in odaie langa masa mea de lucru. De-nainte-mi, ca totdeauna, era o testea de hartie si mai multe creioane. Cum? nu stiu, nu stiu, nu stiu, dar fara ca s-o stiu, mana mea lua un creion si-i rezema varful de luciul hartiei. Incepui a simti la tampla stanga batai scurte si indesate, intocmai ca si cand ar fi fost bagat intr-insa un aparat telegrafic. Deodata mana mea se puse intr-o miscare fara astampar. Vreo cinci secunde cel mult. Cand bratul se opri si creionul cazu dintre degete, ma simtii desteptat dintr-un somn, desi eram sigur ca nu adormisem. Aruncai privirea pe hartie si cetii acolo foarte limpede:
"Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu" - ("Sunt fericita; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui sa-ti fie indeajuns." Iulia Hasdeu)

din cartea Sic Cogito, de Bogdan Petriceicu Hasdeu

Daca doriti sa cititi cartea "Sic Cogito" – "Asa cuget eu", macar din curiozitate, va avertizez ca trebuie sa aveti o minte deschisa, altfel nu veti intelege nicio iota din trairile zbuciumate ale autorului in ceea ce priveste spiritismul si nici din informatiile neobisnuite pe care le veti gasi acolo. Daca nu, lasati lucrurile asa cum sunt (adica nu o cititi si veti fi mult mai linistiti in ceea ce priveste viata de apoi :) )
In continuare, ma voi referi foarte putin la partea de ocultism si spiritism si mai mult la partea turistica, putin mistica, a castelului, care atrage ca un magnet vizitatori din toata tara.

Doream de mult timp sa ajung la castelul Iuliei Hasdeu de la Campina. Culmea este ca pana acolo nu fac mai mult de o jumatate de ora dar, deh, lenea e cucoana mare. De 1 Mai mi-am luat familionul si am zbughit-o intr-acolo. Cu putine peripetii (o deviere prin centrul orasului), am ajuns in fata castelului. Surpriza insa: era ziua internationala a celor care muncesc. Adica, cu alte cuvinte, tot boborul nu are chef sa munceasca, inclusiv personalul de la acest castel-muzeu. Pisici! Mergem acasa? Nu, dam o fuga pana la Sinaia, hotaraste staff-ul familiei (sotia si pustiul meu), stam cateva ore acolo apoi ne intoarcem la Targoviste pe serpentinele de pe Muntele Paduchiosu.

Peste doua saptamani ma aflam din nou in fata castelului: era deschis pentru vizitare. Am achitat biletele la intrare (8 lei de adult, 5 lei de copil, 10 lei daca doriti sa fotografiati in interior) si ni s-a dat un fel de telecomanda cu instructiunile de folosire de rigoare. La ce serveste aceasta telecomanda: castelul are foarte multe camere si in orice camera veti gasi mobilier de epoca, tablouri, obiecte de uz personal, carti etc. Fiecare din aceste obiecte are o eticheta atasata, cu un numar pe ea. De exemplu, un tablou oarecare are numarul 75. Tastezi pe telecomanda numarul 75 apoi duci telecomanda la ureche. In difuzorul telecomenzii, pe fundalul unei melodii, o voce feminina sau masculina iti prezinta istoria acelui tablou. Si tot asa, la celelalte obiecte. Daca stai si asculti explicatiile tuturor obiectelor din castel, vei iesi de acolo peste doua-trei ore. Nimeni nu face acest lucru, asa incat vei dori informatii numai despre obiectele care te intereseaza.

N-ar fi nimic neobisnuit la infatisarea castelului (ba mint: ar fi ochiul lui Dumnezeu pe frontispiciu, de zici ca este o casa de intalnire a francmasonilor, desi simbolul general al francmasonilor este echerul si compasul), insa in interior veti descoperi o statuie in marime naturala a lui Iisus Hristos, cu bratele deschise. Cine nu s-a documentat inainte de a veni aici va fi surprins de prezenta statuii, aparent ciudata, va fi de-a dreptul speriat vazand statuia deasupra capului (statuia se afla la o inaltime de 3 metri).

Ceea ce este fascinant la acest castel (de fapt, o vila mai rasarita) este ca tot ceea ce veti vedea in exteriorul lui, forma camerelor din interior, precum si amplasarea statuii sub o deschizatura aflata in acoperisul castelului, totul, de la dimensiuni, stil arhitectural, turnuri exterioare etc. a fost dictat de... Iulia Hasdeu, dupa ce aceasta a murit. De aceea v-am rugat sa aveti o minte deschisa (open mind).

Iulia Hasdeu s-a stins din viata la numai 18 ani. Profund indurerat de disparitia ei si neimpacat cu sine insusi, Bogdan Petriceicu Hasdeu a amenajat mormantul acesteia din cimitirul Belu sub forma unui mic templu. Chiar asa il si numea "Micul Templu". Neacceptand niciodata disparitia definitiva a fiicei sale, Hasdeu a incercat permanent sa intre in comunicare cu spiritul si sufletul Iuliei, motiv pentru care a inceput sa studieze spiritismul si sa apeleze la un persoane specializate in spiritism dar si la un grup de prieteni intelectuali, care puteau sa-l ajute in acest sens. Apoi a inceput constructia castelului de la Campina, sau a "Marelui Templu" in anul 1893, finalizandu-l trei ani mai tarziu, planurile de constructie fiindu-i dictate in cadrul sedintelor de spiritism efectuate in cavoul familiei de la Belu. O insemnare a lui B.P. Hasdeu gasita pe un manuscris spiritist, scrisa cu cerneala neagra, s-a pastrat nealterata peste timp: "Acest castel s-a zidit in anii 1894-1896, planul fiind dat de spiritul Iuliei B.P. Hasdeu prin medium B.P. Hasdeu, apoi desemnat arhitectonic de T.Dobrescu, constructiunea de N.Angelescu." Chiar din planurile de detaliu reiese faptul ca unei idei pe care savantul o avea initial de a se construi într-un anume fel, i se substituia o alta, si-apoi a treia pana la cea definitiva. In evocarile sale spiritiste, pe filele desenate minutios, Hasdeu intreba deseori spiritul copilei daca ceea ce a desenat este bine si daca acel desen era mai bun decat celalalt.

Constructia finala avea forma unei cruci incomplete si era formata din trei turnuri, cel din mijloc fiind domul, care avea un rol simbolic, de biserica. Pe fatada dinspre nord erau doua contraforturi, iar în partea exterioara a domului, din spatele castelului, se gasea încă o cameră pe unde se putea coborî în demisolul central. In 1896 s-a terminat zidirea castelului iar in 1897 familia Hasdeu se muta la Campina. Vizita lui I.L. Caragiale la castelul - templu în 1896, descrisa in ziarul Epoca, ofera informatii despre atmosfera locului. Dramatrugul venise pentru a-i lua savantului un interviu despre starea literaturii romane. Avand sansa de a fi îndrumat de însusi B.P.Hasdeu, care-i dadu pe parcursul vizitei explicatii interesante privind simbolismul cladirii, Caragiale reda cele vazute: "Usa de piatra de la intrare, loc de trecere intre doua stari, intre doua lumi, intre cunoscut si necunoscut, (...) intre domeniul profan si cel sacru se rotea cu usurinta, permitand accesul, invitand pe om sa descopere misterul." În traditia crestina, usa are o mare importanta caci prin ea se produce "accesul la revelatie". Prin usa principala a castelului-templu, omul patrundea intr-o sala inalta si ingusta, ca un pronaos, de unde, printr-un culoar format din doua oglinzi paralele, ajungea in rotonda. Aici, o constructie din zidarie si fier, sub forma unei cruci imense, numite in arhiva spiritista "Marele Crucifix", se inalta in mijlocul domului. Privita din fata sau din spate, avea forma unei cupe. In partea superioara a acestei cruci fusese asezata statuia lui Iisus Hristos, comandata la Paris sculptorului Raphael Casciani.

Vestmintele lui Iisus erau pictate in alb si rosu deoarece artistii Evului Mediu foloseau aceste culori atunci cand creau imaginea Mantuitorului dupa Inviere. In februarie 1896, statuia ajungea la Castelul Iulia Hasdeu. Din nou, Caragiale: "Mantuitorul se ridica deasupra unor nouri, catre cer cu bratele deschise, cu privirea aplecata spre pamantul pe care-l binecuvanteaza cu amandoua mainile. Din ochi ii picura lacrimi, in maini si in picioare se vad urmele cuielor si pe frunte ale ghimpilor. Din varful domului azuriu, Ochiul lui Dumnezeu, inconjurat de stelele infinitului, il priveste, asteptandu-l cu dragoste."
Daca aveti rabdare sa aflati mai multe despre simbolistica Ochiului lui Dumnezeu, puteti citi aici:

Sa ne intoarcem la castel: cifrele magice 3 si 7 se regasesc peste tot in geometria ansamblului. Castelul este format din 3 turnuri si are 3 pivnite. Pentru a intra in castel veti urca 7 trepte. Tronurile imparatesti de la intrare au incrustate in ele 7 volume de carti suprapuse, iar pe fiecare sunt inscrise numele purtate de Iulia in celelalte 7 incarnari importante; se mai gasesc simbolurile pitagoreice (pentagrama si cele sapte cercuri).
Intrarea principala in castel se face printr-o usa enorma din piatra care este plasata pe un ax cu diamant in jurul careia usa se roteste cu usurinta, apoi se inchide singura, datorita inclinarii acestui ax, in functie de rotatia pamantului. Noi am intrat pe o usa paralela, aflata in partea dreapta a castelului.

In spatele stalpului unde se afla statuia lui Iisus se afla trei camere mici, una reprezentand sala de muzica cu pian iar celelalte doua biblioteca castelului. In stanga si in dreapta camerei mari se afla camere mai mici, intre care birourile lui Hasdeu si al Iuliei si dormitoarele familiei.

In ultima parte a castelului se afla camera de spiritism, unde veti gasi mobilier facut din lemn fara cuie, pe baza cifrei 3 (scaune cu 3 picioare, de forma triunghiulara, in 3 muchii), precum si masa de spiritism (ouija – folosita la comunicarea cu spiritele) si mai multe documente legate de aceasta activitate, inclusiv fotografii de epoca.

Aceasta camera comunica cu una din camerele castelului printr-o fereastra speciala (o gaura in perete – vezi fotografia de mai jos) in care aparea fantoma chemata pentru discutii, ea putand fi vazuta de grupuri de persoane martori, plasate in cele doua incaperi.

Camerele sunt separate prin usi metalice tip grilaj pentru a putea permite libera circulatie a spiritelor.

Cum stati cu fata la castel, veti vedea pe frontispiciu mai multe inscriptii:

2 IULIE – aceasta data dezvaluie faptul ca monumentul a fost creat pentru cele doua Iulii (sotia sa si Iulia), Hasdeu dorind la un moment dat sa-l numească "Castelul celor 2 Iulii", aniversandu-le in fiecare an, la 2 iulie.

PRO FIDE ET PATRIA ("Pentru credinta si tara" – este blazonul familiei Hasdeu)

E PUR SI MUOVE ("Si totusi se misca" – fraza rostita de Galileo Galilei in timpul procesului sau)

Ochiul atoatevazator al lui Dumnezeu

Dupa cum arata castelul la exterior si la interior, n-as spune ca a detinut functia de locuinta, in adevaratul sens al cuvantului, mai degraba un loc de refugiu temporar, de meditatie, de reculegere. De altfel, castelul se afla in mijlocului unui parc micut, inconjurat de copaci inalti.

Acum sa va fac un mic rezumat despre geniul numit Iulia Hasdeu: la doi ani si jumatate, stia sa citeasca, la patru ani scria, la cinci ani compunea primele poezii, la opt ani isi dadea examenele pentru cursul primar.

Cunostea franceza, germana si engleza. La 11 ani termina gimnaziul Sf. Sava, apoi intra la Conservator. La 12 ani, in urma unui conflict intre parintii sai, pleaca cu mama sa la Paris. In 1886, se inscrie la Facultatea de Litere din Paris, fara sa fie intimidata de faima Sorbonei. La doar 17 ani, romanca geniala straluceste la Sorbona, scriind poezii, proza si cateva schite dramatice, toate in limba franceza, pe care o adora, pur si simplu.
Insa doi ani mai tarziu, in 1888, Iulia se imbolnaveste de ftizie (tuberculoza pulmonara). Calatoreste in Franta, in Italia si Elvetia, in speranta insanatosirii plamanilor ei, insa degeaba. In vara lui 1888 Iulia este adusa la Bucuresti, apoi la Manastirea Agapia, insa degeaba. Pe 29 septembrie, Iulia Hasdeu se stinge din viata, la varsta de 18 ani.

Aici, la castel, la Marele Templu, intre 23 decembrie 1890 si 18 aprilie 1903 s-au pastrat transcrierea a 101 rezumate ale sedintelor de spiritism, rezumate scrise in marea lor majoritate in limba franceza (limba preferata a Iuliei) insa unele comunicari spiritiste sunt scrise si in romana, rusa, engleza sau araba. Ce spirite au fost invocate: Iulia Hasdeu, mama Iuliei, tatal lui Hasdeu, Nicolae – fratele lui Hasdeu, Alexandru Hasdeu – bunicul scriitorului. In aceste comunicari, Iulia da indicatii arhitecturale pentru construirea casei, ii da tatalui ei sfaturi despre viata sau vorbeste despre cele 7 reincarnari pe care le-a avut:

Agnodika (tanara ateniana ce a vrut sa imbratiseze tainele medicinei)
Hypatia (profesoara de neo-platonism din Alexandria)
Beatrice Portinari (iubita lui Dante)
Juana Veranez (de origine spaniola)
Elisabeta Tudor (regina Angliei)
Charlotte Corday („girondina” care l-a asasinat pe Marat in timpul Revolutiei Franceze)
Iulia Hasdeu

Daca nu ati vazut filmul Agora din 2009 (cu Rachel Weisz si Max Minghella), care se refera la viata Hypatiei, va recomand sa-l vedeti, este un film deosebit, desi are un final foarte trist deoarece veti afla – oricum nu veti fi mirati de acest lucru – ca habotnicia crestinismului distruge tot ce-i mai bun in oameni).

In spatele castelului, gasiti una din pivnite deschise publicului, unde veti vedea copiile manuscriselor Iuliei si ale lui B.P.Hasdeu sau articole din presa vremii.

Va recomand sa dati o fuga pana la Campina, va garantez ca nu veti pierde timpul, veti avea oricum cate ceva de facut, chiar daca ati venit doar pentru a va plimba liberi ca pasarile cerului prin parculetul aflat in spatele castelului.

Sa va spun si cateva legende macabre, in ordine cronologica, pentru a va face ziua mai linistita :)

In 1936, trei tineri plecati in drumetie au venit in vizita la castel. Unul dintre ei, Mircea Rothandler, un baiat foarte glumet de fel, student la medicina, a vrut sa se distreze punand un basc pe statuia lui Iisus si sa se fotografieze cu el, luandu-l amical de gat. Tanarul era fiul unui mare industrias, patron la intreprinderea petroliera "Astra Romana". Dupa cateva zile, mergand sa-si viziteze tatal la fabrica, Mircea a tras de manerul unei usi metalice. Inauntru se gasea o solutie de acid sulfuric, pentru spalatul pieselor, care s-a revarsat peste el. Doar fata si mana dreapta i-au ramas neatinse. A murit in chinuri groaznice.

In timpul celui de-al doilea razboi mondial soldatii germani care au vrut sa demonteze statuia lui Iisus Cristos pentru a o lua cu ei ca prada de razboi au fost loviti si doboriti la pamant de o forta misterioasa.

In 1957, castelul a fost transformat in cazarma militara. Pus de superiori, un soldat a incercat sa scoata statuia lui Iisus Hristos din cladire. Desi acesta este cel mai usor exponat din muzeu, n-a putut fi clintit. Nefericitul soldat a fost cuprins de convulsii si a murit pe loc fara sa-l mai poata ajuta nimeni.

Prin anii ’85, un grup de elevi care vizitau castelul golit de orice mobila, in vederea renovarii, au fugit speriati deoarece intr-una din camerele goale s-a auzit de catre toti, o melodie cantata la pian, cu toate ca pianul se afla depozitat intr-o cladire anexa aflata in afara castelului.

In repetate randuri in castel se aude vechiul pian cantand singur iar in noaptea Anului Nou usa mare de piatra a castelului se deschide singura.

Acum, la final, sa va mai spun ca pe spatarul fiecarui tron de piatra se regaseau odinioara douasprezece legi, cate sase pe tron. Legile au fost scrise in franceza, de mana lui Vasile Cosmovici, intr-o sedinta spiritista, tinuta la 18 decembrie 1890.

Uitati-le:

I. Legea religioasa
1. Crede în Dumnezeu.
2. Crede in nemurirea sufletului.
3. Crede in darul comunicarii cu cei dusi.

II. Legea morala
4. Iubeste si ajuta neamul.
5. Iubeste si ajuta pe cine te ajuta si te iubeste.
6. Iubeste si ajuta fara a precugeta la folosul tau.

III. Legea sociala
7. Nu te necinsti pe tine insuti, ca sa te cinsteasca altii.
8. Nu necinsti pe altii ca sa te cinstesti pe tine insuti.
9. Nu necinsti munca, caci munca este viata.

IV. Legea filosofica
10.Cand faptul tii, atunci adevarul stii.
11.Cand nu vrei sa crezi, atunci nu poti sa vezi.
12.Cand cauti dovada atunci gasesti tagada.

Va regasiti cumva in aceste legi?

Surse folosite:

Fotografii si legende ale locului, daca sunteti curiosi sau sunteti pasionati de esoterism, o radiografie amanuntita (o parte din ea si in limba engleza) impregnata cu foarte multe elemente esoterice, gasiti aici:
http://alexisphoenix.org/romaniajulia.php

Site-ul Muzeului Hasdeu
http://www.muzeulhasdeu.ro/index.php?meniu=41
(aici puteti citi despre istoria familiei Hasdeu, opera lui BP Hasdeu, articole scrise de BP Hasdeu, opera Iuliei Hasdeu, corespondenta dintre tata si fiica, istoricul si simbolismul castelului, un mic shop – pliante, carti, dvd-uri)

Primaria Campina – simboluri incifrate in arhitectura castelului Iulia Hasdeu si a mausoleului familiei
http://www.primariacampina.ro/assets/pdf/castel_Hasdeu.pdf

Qmagazine - Umbra Iuliei Hasdeu la Campina:
http://www.qmagazine.ro/intern/intern-religie/2-iulie-umbra-iuliei-hasdeu-la-campina/

Pliant cumparat la fata locului

Localizare: langa Scoala de Politie (intrebati localnicii, daca nu sunteti siguri)
Coordonate GPS: 45°8'9.14"N 25°43'38.89"E
Adresa: B-dul Carol I nr. 199
Telefon: 0244/335.599; 0244/335.598
Program: 9:00 - 17:00; Luni: inchis
Mail: office@muzeulhasdeu.ro

Rezervatia de zimbri "Neagra" din Bucsani-Dambovita

2011-08-03T10:23:00.006+03:00

Spre rusinea mea, n-am stiut ca la cativa kilometri de Târgoviste se afla cea mai mare rezervatie de zimbri din Romania, zimbraria "Neagra", din cadrul Ocolului silvic Bucsani, judetul Dambovita, zimbrarie situata la mai putin de 70 de kilometri de Bucuresti.

Asa ca mi-a luat inima in dinti, mi-am luat aparatul de fotografiat, mi-am luat si pustiul de 12 ani cu mine si mi-am facut curaj pentru drumul foarte luuuuuuung pe care urma sa-l parcurg, drum de vreo... 15-20 de kilometri. Mi s-a mai atras atentia ca daca vreau neaparat sa-mi distrug masina, acum este momentul sa ma razbun pe ea :). Fie ce-o fi, am luat-o spre Ploiesti, pe un drum ca-n palma, apoi, la o bifurcatie, am luat-o la dreapta spre comuna Bucsani. De aici, de la bifurcatie, drumul este extraordinar de prost, plin cu gropi mari, in care iti lasi usor cateva piese de pe la roti, bashca ai sanse destule sa modifici vizibil rotunjimile gratioase ale jantelor. Asa cum m-am chinuit sa gasesc Manastirea Mera de langa Focsani, la fel si aici: nu gasesti niciun indicator spre rezervatie. Asa ca, din aproape in aproape, intreband vreo 10-12 localnici reusesti s-o dibuiesti. Treci de comuna Bucsani si apoi cauti satul Ratoaia. Mai mergi prin Ratoaia cam 300-400 de metri si, dupa ce intrebi 2-3 localnici (unii habar nu au ca sub nasul lor se afla o rezervatie de zimbri...) ajungi la intrarea in padure. Candva, a existat un indicator aflat chiar aici, la intrare, insa sub influenta aburilor bahici a fost doborat cu brio, de picioare vajnice sau pumni foarte curajosi.

Drumul prin padure este o adevarata splendoare si multi recomanda sa lasi masina la intrarea in padure si sa o iei pe jos, cale de 6 kilometri, pana la zimbrarie. Sa nu va fie teama in ceea ce priveste animalele salbatice, padurea este populata cu cerbi, caprioare si mistreti. In afara de mistreti (care, fie vorba intre noi, alearga foarte bine...), nu aveti de ce sa va faceti griji, antrenamentele de jogging facute prin parc sau la banda de alergat din sufragerie sau din living-room, va vor ajuta cu siguranta sa faceti fata cu brio grasanilor nesuferiti cu patru picioare :). Puteti face un picnic oriunde, am vazut destule poienite superbe.

Daca aveti chef sa o strabateti cu masina, asa cum face toata lumea, aflati ca datorita masinilor de mare tonaj care cara busteni cu nemiluita, precum si a autocarelor, drumul s-a "bombat" la mijloc. Daca nu aveti scut la motor, nu mergeti pe mijlocul drumului, ci pe margini, stanga-dreapta, cu rotile din interior mergand chiar pe "dealul" aflat in mijlocul drumului, pentru a nu deteriora baia de ulei sau alte componente aflate sub masina. Nici eu nu am scut la Spark-ul meu, asa ca am facut un pic de echilibrism, dar asta este, acestea sunt conditiile de calatorie. De asemenea, drumul este ingust si cu greu pot trece doua masini una pe langa cealalta, sau o masina si o caruta. Cineva trebuie sa cedeze si sa se dea la o parte. Atentie si la un alt aspect: la iesirea din padure, drumul se va bifurca. O luati la dreapta.

Cea mai buna perioada de vizita este dimineata, pe la ora 10, atunci când zimbrii vin sa mănance suplimentele de hrana (in timpul zilei mananca iarba, of course). Noi am ajuns acolo in jurul orei 11:30. Am oprit masina la intrarea in zimbrarie si imediat ne-a intampinat un tanar, pe nume Dan: "Ati ajuns la tanc! Trei dintre cei mai puternici masculi au venit la adapatoare."

Rezervatia este uriasa, insa sclipeste de curatenie. Se primesc fonduri suficiente de la minister iar sumele obtinute din vizitele turistilor sunt neinsemnate, rezervatiei nefacandu-i-se destula publicitate. Nici infrastructura rutiera nu te imbie sa dai o fuga pana acolo, la un picnic in padure macar.

Am luat-o la pas prin zimbrarie apoi am scos aparatul de fotografiat. Cand sa dau sa fac prima poza, realizez ca am acumulatorii descarcati... Pustiul meu se jucase cu o seara inainte, incercandu-si talentele de viitor fotograf profesionist pe diverse naturi moarte (televizor si masini) sau vii (catel si pisica). Noroc cu telefonul mobil. De pe acum îmi cer scuze pentru claritatea fotografiilor, este vina mea ca nu am verificat aparatul de fotografiat inainte de a pleca de acasa.
Intre noi si zimbri se afla un gard inalt de 2 metri, asa ca te afli intr-o oarecare siguranta. "Daca vor, astia pot sa faca praf gardul, insa sunt atat de fraieri incat nu-si dau seama ca pot face asta!" imi sopteste "ghidul".

Prin fata noastra trece maiestuos un exemplar perfect, puternic, plesnind de sanatate, cu o inaltime de cel putin doi metri. "El este seful!" mi se sopteste din nou. Ceilalti doi masculi se dau usor la o parte.

Seful isi apleaca capul in adapatoare insa nu bea apa. Sta neclintit, privindu-ne insistent, curios sa vada ce-i cu piticii asta trei (eu, pustiul meu si ingrijitorul). "Va ataca?", intreb. "Nu. Doar ne studiaza. Este teritoriul lui si vrea sa vada daca avem de gand sa-l incalcam. Teritoriul unui zimbru este de 5 hectare. Dar al astuia este peste tot, asa este de puternic."

Zimbrul a disparut de pe teritoriul actual al Romaniei în secolul al 19-lea, datorita vanarii lui in exces dar si a scaderii drastice a fondului forestier, din cauza defrisarilor masive si a exportarii lemnului romanesc spre Austria, Ungaria, Germania si Rusia. Va este cunoscut scenariul? Seamana cumva cu cel din zilele noastre, vezi Verestoy Attila – doboratorul si exportatorul de copaci romanesti.
În 1958, tara noastra a importat câteva exemplare din Polonia, care au fost duse la rezervaţia de la Hateg. Daca nu stiati, sau daca stiati si v-ar face placere sa va aduc aminte, in Romania se afla 4 rezervatii de zimbri: Hateg (jud. Hunedoara), Bucsani (jud. Dambovita), Dragos Voda (jud. Neamt) şi Vama Buzaului (jud. Brasov).

Zimbraria "Neagra" de la Bucsani s-a înfiintat în 1983, in vederea adaptarii acestui animal in zona padurilor de campie. Atunci au fost adusi 18 zimbri din tara, dar si câteva exemplare din Polonia, lasate libere pe un areal de 162 de hectare de padure si pasuni. Dupa 1995, scopul zimbrariei a fost de inmultire a speciei si de transfer al zimbrilor catre celelalte rezervatii din tara. România a demarat un program de repunere a zimbrului în libertate, pe model polonez. Rolul rezervatiei de la Bucsani este de a ajuta la înmultirea speciei. Zimbrii primesc aici multa hrana pentru a se putea dezvolta, iar apoi sunt transferati la Rezervatia "Dragos Voda" de la Vanatori-Neamt, unde au mai putina mancare la dispozitie, intentionandu-se punerea lor in libertate, pentru a învata sa si-o caute singuri în pădure. Pe timpul iernii vor fi hraniti de catre oameni.

Momentan, in rezervatie se afla cam 30 de zimbri (numarul lor difera mai tot timpul), jumatate masculi, jumatate femele. In timpurile bune au fost si mai multi, insa datorita faptului ca se inmultesc foarte greu (o femela naste un pui la 2-3 ani) dar si a plecarii mai multor exemplare spre celelalte trei rezervatii din tara, numarul lor s-a imputinat.

Cine nu a mai văzut un zimbru de aproape (nu in fotografii…), va fi în mod sigur impresionat de alura impozantă, chiar înfricosatoare a acestui animal nobil. Zimbrul este cel mai mare animal din Europa (este mai mare decat ursul). In captivitate traieste cam 25-28 de ani.

La maturitate, dupa 7-8 ani, zimbrul cantareste aproape o tona, o tona si o suta de kilograme, iar femela în jur de patru, cinci, pana la 600 de kg. Corpul îi este acoperit de o blana maronie, aspra, care formeaza o coama pe mijlocul spatelui si o alta care-i atarna lunga pe gat, ca o barba. Desi e mai înalt decât omul si mai puternic decât un cerb, pentru a supravietui si a se înmulti are nevoie de fânul, cerealele, porumbul sau sfecla pe care le primeste de la îngrijitori, din luna octombrie pâna în luna aprilie. Chiar daca traieste în captivitate, zimbrul este un animal mandru si sfios, caruia nu îi place sa se apropie prea mult de oameni. In paranteza fie spus, este atat de sfios incat istoria locului povesteste despre spintecarea in cateva secunde a unui biet cal, care facea aprovizionarea cu fân.

Si inca ceva, chiar daca sunt asemanatori ca aspect, zimbrii nu sunt aceeasi specie cu bourii. Simbolul Moldovei este bourul si nu zimbrul.

Zimbrul nu a fost niciodata domesticit, fiind exterminat în România si în întreaga Europa, prin vânatoarea excesiva. Ultimul zimbru din Moldova a fost ucis în 1762, iar din Transilvania în 1790. În estul Europei, zimbrii erau proprietatea regilor poloni, lituanieni si tarilor rusi. Ultimul zimbru aflat în salbaticie a fost ucis în Polonia în anul 1919, iar din lume în 1927, în Caucaz. În 1927 mai rămaseseră în lume mai putin de 50 de zimbri, toți aflati în grădini zoologice. Asa ca, dupa cel de-al doilea razboi mondial (dupa ce nemtii casapisera mai multi zimbri in Polonia), s-a luat decizia salvarii lor.

Pentru cei care vor sa petreaca mai multe zile în natura, în apropierea zimbrilor, se poate închiria o cabana care are o capacitate de 12 locuri, aflata chiar langa rezervatie, pentru 600 de lei pe noapte (50 lei/persoana).

Cu o saptamana inainte de venirea noastra, sosisera aici doua autocare cu elevi din Bucuresti. Cand am plecat de la zimbrarie, m-am intersectat cu o masina din Bucuresti. Deci turisti ar fi. Vizitatorii sosesc mai ales la sfarsit de saptamana, cand in cele trei zile, in medie, sosesc aici cam 70 de turisti.

In afara neplacerii majore in ceea ce priveste drumul, aflat sub orice critica, merita efortul de a petrece o zi în mijlocul naturii, pentru admirarea acestor animale salbatice puternice sau pentru o iesire la picnic in apropierea rezervatiei.

Cum se ajunge aici:
Dinspre Bucuresti: Buftea – Bilciuresti – Dobra. Intre Dobra si Baleni o luati la dreapta spre Marcesti si tineti drumul spre Ratoaia. Aici, la Ratoaia, intrebati satenii cum ajungeti la drumul prin padure spre rezervatia de zimbri.

Dinspre Ploiesti: o luati pe drumul spre Targoviste (drumul este foarte bun), apoi Darmanesti – I.L. Caragiale – Mija – Adanca. La intrarea in Adanca, dupa ce coborati panta, chiar la capatul ei, in loc sa o luati la dreapta spre Targoviste, o luati la stanga spre Bucsani. Treceti de Bucsani, pana in satul Ratoaia. Aici, la Ratoaia, intrebati satenii cum ajungeti la drumul prin padure spre rezervatia de zimbri.

Dinspre Targoviste: o luati pe unul din drumurile spre Ploiesti. Unul trece prin Sacuieni, celalalt trece prin Razvad. Daca veniti dinspre Sinaia, ocoliti pe la poalele Manastirii Dealu, traversati Razvadul si tineti drumul spre Ploiesti. In comuna Adanca, pana sa urcati panta, vedeti in partea dreapta (foarte din scurt!) indicatorul spre comuna Bucsani. Treceti de Bucsani, pana in satul Ratoaia. Aici, la Ratoaia, intrebati satenii cum ajungeti la drumul prin padure spre rezervatia de zimbri.

Taxe intrare:
- adulti 4 lei
- copii 2 lei
Cabana ROMSILVA din rezervatie (3 stele), cu 12 locuri de cazare, poate fi închiriata cu 600 de lei pe noapte (50 lei/persoana).

PS: inainte de plecare, Dan, tanarul ghid, ne-a deschis o usa si ne-a introdus intr-o camera spatioasa unde, ghiciti ce, se afla ditamai zimbrul impaiat! Bine, nu chiar ditamai, dar oricum era pe aproape.

Fusese ucis din greseala, din cauza unei supradoze de somnifer, asa ca, repede-repede l-au trimis la Hateg pentru impaiere si apoi l-au adus aici, pentru a-l privi noi mai indeaproape si pentru a ne alunga teama de acest animal imperial.
Sa aveti o zi impecabila!

Coordonate GPS 44°51'52"N 25°43'39"E
Surse folosite:
Primaria Bucsani
Palatul Sutu – zimbraria de la Bucsani
Adevarul – crescatoria de zimbri de la Bucsani
Wikipedia – zimbrul
Fotografii – Sorin Nicolas

Brancusi - Coloana Sacrificiului Infinit

2011-07-01T10:53:00.009+03:00

"Am slefuit materia pentru a afla linia continua. Si cand am constatat ca n-o pot afla, m-am oprit; parca cineva nevazut mi-a dat peste mâini."
(Constantin Brâncusi)

Se pare ca Brâncusi nu a dorit ca cele trei sculpturi monumentale aflate la Targu-Jiu sa poarte denumirile pe care le stie toata lumea.
Când am facut calatoria de aici am ajuns si la Târgu-Jiu în dupa-amiaza aceleiasi zile, dupa ce trecusem pe la Pestera Polovragi si pe la Mânastirea Horezu.

La Pestera Polovragi, ca de obicei în toate pesterile din Romania, ghidul ne-a turnat vrute si nevrute despre...Zalmoxe (Zalmoxis). Oriunde te-ai duce prin tara, pâna si prin Maramures sau Delta Dunarii, afli de la ghidul oricarei pesteri ca Zalmoxe a disparut 3 ani în pestera respectiva. Realitatea o stie toata lumea: Pestera Ialomicioara (oare ?) este cea în care a disparut marele preot si zeu. Peste câtiva kilometri urma Pestera Muierii însa nu am vizitat-o deoarece am presupus deja ca Zalmoxe disparuse si aici 3 ani de zile...

La Horezu, în localitate, gasiti în fata caselor diversilor mesteri populari foarte multe obiecte din ceramica renumita în toata lumea (un al doilea centru renumit de ceramica gasiti la Corund, în Ardeal). Am cumparat oale, farfurii, pasarici care cânta trilulilu daca le umpleai cu apa, apoi am vizitat Mânastirea Horezu, frumoasa (predomina culoarea galbena) impresionanta, patrimoniu UNESCO. Apoi ne-am îndreptat spre Târgu Jiu, pentru a vizita sculpturile lui Brâncusi.

Repede, cate ceva despre Brâncusi, pentru a va introduce in tema:
- Constantin Brâncusi s-a nascut pe 19 februarie 1876, în Hobita, judetul Gorj, România, fiind unul dintre cei mai mari artisti pe care România i-a daruit omenirii, în sculptura contemporana.
- Urmeaza Scoala de Arte si Meserii din Craiova, apoi vine în Bucuresti si absolva Scoala de Belle-Arte în 1902, dupa care pleaca în 1905 la Paris, pe jos, la binecunoscuta Ecole Nationale Superieure des Beaux-Arts, unde si lucreaza în atelierul lui Antonin Mercie. Despre drumul pe jos pâna la Paris, avea sa-si aminteasca la varsta de 62 de ani: "ceea ce m-a sustinut în tot drumul pe care l-am strabatut, a fost sentimentul acesta al propriei raspunderi în fata oricarei fapte si al bucuriei depline în fata oricarui lucru." Tot în aceasta calatorie primeste de la un elvetian o carte despre marele iluminat tibetan Milarepa, ce devine cartea sa de capatâi, în care-si afla confirmarea propriei sale cai: aspiratia catre sublimarea si iluminarea materiei, nazuinta catre puritate si absolut.
- La Paris refuza sa lucreze pentru Auguste Rodin, în atelier rostind celebrele vorbe: "Rien ne pousse a l’ombre des grands arbres" (Nimic nu creste la umbra marilor copaci).
- Ca urmare a unei comenzi, realizeaza în 1908 Sarutul, monument funerar în cimitirul Montparnasse. Acesta este primul pas important spre claritate si simplitate, spre o reducere a formei la esenta.
- In 1914, Brâncusi deschide prima sa expozitie în SUA la Photo Secession Gallery din New York.
- Muzeul National de Arta Moderna din Paris (Centrul Georges Pompidou) are foarte multe lucrari importante ale lui Brâncusi, lasate mostenire de acesta.
- Artistul moare pe 16 martie 1957, la Paris, Franta, fiind îngropat în cimitirul Montparnasse. Bolnav fiind, a refuzat internarea în spital, rostind înca o fraza ramasa celebra: "Ei bine, eu îl voi aştepta, oricum, pe bunul Dumnezeu la mine, în atelierul meu".
- In anul 1964, în Romania, Brâncusi este, în sfarsit, numit si recunoscut un fel de geniu national, ansamblul monumental de la Targu-Jiu cu Coloana fara sfarsit, Masa tacerii si Poarta sarutului, fiind dat spre amenajare dupa aproape 25 de ani de paragina.

Pentru cine are chef si timp sa afle mai multe despre Brancusi, gasiti o biografie bine documentata aici sau pe Wikipedia

Si acum sa revenim la oile noastre: în urma cu cativa ani, circula pe net un mail care atragea atentia asupra schimbarii numelor originale ale sculpturilor brâncusiene, nume cu care Brâncusi n-ar fi fost de acord. Pe scurt, ce se spunea în acel mail:
- un profesor, Matei Stoicoiu, pe când se plimba prin parcul de la Târgul Jiu l-a întâlnit pe Brâncusi. L-a întrebat de ce a venit aici, iar acesta i-a spus ca vrea sa cerceteze locul unde urma sa amplaseze niste monumente, comandate în memoria eroilor cazuti in primul razboi mondial.
- Profesorul i-a facut cunostinta si cu baiatul sau, doctorul Traian Stoicoiu, care a ramas profund impresionat de acesta.
- Despre aceasta intamplare Traian Stoicoiu i-a povestit inginerului Liviu Popp (care s-a stins din viata in anul 2008), cel care se afla la originea lansarii scrisorii pe Internet, spunându-i ca adevaratele nume ale sculpturilor au fost schimbate de comunisti.
- Coloana fara sfârsit ar fi trebuit sa se numeasca "Coloana sacrificiului infinit", sacrificiu dat de eroii nostri.
- Al doilea monument, asa cum l-a conceput Brâncusi, este o masa înconjurata de 12 scaune. Deci nu Masa tacerii, ci "Masa apostolilor neamului", în mijloc aflandu-se însusi Iisus Hristos.
- Al treilea monument arata ca o poarta, dar nici pe departe nu este asa ceva. Nu se numeste Poarta sarutului, caci nu are nicio legatura cu memoria eroilor, ci "Monumentul întregirii neamului", deoarece fiecare stâlp este alcatuit din 4 stâlpi uniti sus cu o grinda. Sarutul mai înseamna si unitate, reprezentând 8 regiuni care trebuiau sa se alipeasca patriei mame, România.

Toate aceste opinii au fost demontate bucata cu bucata de profesorul de matematica Nicolae Tomoniu

Cele trei lucrari au fost construite la initiativa Aretiei Tatarescu (prin Societatea "Liga Nationala a Femeilor Gorjene") în 1937, care i-a acordat lui Brâncusi deplina libertate de actiune si l-a ajutat sa obtina sprijinul financiar necesar. Initial, ansamblul de la Târgu-Jiu fiind destinat cinstirii memoriei eroilor gorjeni. Insa Brâncusi a preluat tema si a dus-o de la lumesc la transcendent: "Aceasta coloana nu este un obelisc pe care sa fie înscrise faptele razboinice ale cuiva. Aici e o gândire profunda..."; "Aceasta sculptura va apartine tuturor timpurilor, din pricina ca am despuiat forma esentiala de toate trasaturile care ar putea sa va povesteasca de vreo anumita epoca sau de vreo perioada de ani."

Pun aici si putina simbolistica, cu ajutorul lui Ion Ghinoiu: "Din punct de vedere etnologic, monumentele de la Targu-Jiu sunt reprezentari cosmice ale vietii umane, incepand cu nasterea, simbolizata de Masa Tacerii si incheind cu trecerea in nefiinta, simbolizata de Coloana fara sfârsit (o stilizare a stalpilor funerali din sud-estul Romaniei). Distanta dintre ele, care reprezinta timpul vietii umane este întrerupta de Poarta Sarutului, simbolul casatoriei si începerii unui nou ciclu al vietii."

Personal, mi se pare aiurea ca denumirile monumentelor dedicate eroilor din primul razboi mondial sa nu contina niciunul din cuvintele: eroi, romanesc, neam, sacrificiu. Totodata, consider ca daca s-ar fi schimbat denumirea celor trei sculpturi, maestrul ar fi notat undeva (scrisoare, schita, fila de carte, memorii etc) despre supararea lui în ceea ce priveste numele lor.

Orasul Târgu-Jiu m-a impresionat prin frumusetea si curatenia lui (ca si orasul Deva, vizitat a doua zi). Am gasit repede o parcare si am luat-o pe jos, spre parcul unde se aflau amplasate sculpturile, mai intai în parcul Coloanei fara sfârsit, apoi în Gradina Publica, urmatoarele doua: Poarta Sarutului si Masa Tacerii.

Cele trei componente sculpturale monumentale sunt dispuse pe aceeasi axa, orientata de la apus spre rasarit, cu o lungime totala de 1.275 m. Esoteristii spun ca, la alegerea locatiilor, Brancusi s-ar fi folosit de putari (cei care cauta izvoare de apa dulce cu ajutorul unei ramuri de alun, sub forma literei Y). Mai spun ca este un adevarat centru de energie spirituala a României sau un aparat urias folosit pentru comunicarea cu fiintele galactice. Esoterismul lui Brancusi este foarte complex si niciun critic de-al lui nu l-a putut cuprinde vreodata. De exemplu (ca sa dau doar un exemplu), Coloana fara sfarsit seamana cu stalpii funerari dacici, reprezentand nemurirea, dacii asezand în varful stâlpului un porumbel (sufletul omenesc - Pasarea Maiastra a lui Brancusi) care se pregateste sa-si ia zborul.

In jurul Coloanei gazonul era perfect tuns si foarte multe persoane o înconjurau incet-incet, o admirau, se fotografiau, gesticulau sau se apropiau de ea, uitându-se spre vârful ei, pentru a descoperi infinitul.

Coloana a fost turnată în fonta în septembrie 1937 la Atelierele Centrale din Petrosani, fiind alcatuita din 17 module romboidale. Fundatia din beton, care ajunge la adâncimea de 5 metri, are forma de trunchi de piramida, cu baza mare de 4,5 metri, orientata în jos. Este înalta de 29,33 metri iar greutatea totala a Coloanei este de 29.173 kg. În anii '50, sub influenta rusilor, guvernul comunist român a planuit sa demoleze coloana, considerând ca sculptura lui Brâncusi ar fi un exemplu de sculptura burgheza. Cu toate acestea, planul n-a fost pus niciodata pus în aplicare. Între anii 1998 si 2000, întreg ansamblul sculpural a fost restaurat prin intermediul unei colaborări între Guvernul României, Fondul Mondial al Monumentelor (600.000 dolari), Banca Mondială (6.000.000 dolari) si alte grupuri românesti si internationale.

Ne-am urcat în masini si peste cateva minute poposeam în Gradina Publica.
La Poarta Sarutului, aglomeratie mare, toata lumea dorea sa se fotografieze, în contrast cu Masa Tacerii, care era parasita, singura cu Jiul aflat alaturi. Odata facuta poza, oamenii nu plecau, parca rasuflau usurati ca s-au pozat cu iubita, iubitul, copii, neamul si ce-o mai fi fost pe acolo. Aproape ca ne rugam de ceilalti sa plece, pentru a ne putea fotografia si noi (deh, nu în fiecare zi ajungi la Targu-Jiu). Sub arcada ei, tinerii casatoriti vin glont de la Primarie, pentru a întari prin sarut ceea ce ofiterul starii civile a unit pe hârtie. Este un loc unic în lume, deoarece este în acelasi timp un loc al dragostei dar si un loc al artei. Poarta a fost finalizată la 20 septembrie 1938, este sculptata în piatra poroasa si este formata din coloane groase, paralelipipedice, ce sprijina o arhitrava cu dimensiuni mai mari decât ale coloanelor, având latimea de 6,45 metri, înaltimea de 5,13 metri si grosimea de 1,69 metri.

Am parcurs si distanta scurta pana la Masa Tacerii (lucrata în calcar) si care reprezinta masa de dinaintea confruntarii cu batalia la care urmau sa participe soldatii. Daca mai tineti minte filmele rusesti, înainte de a pleca de acasa, soldatii si membrii familiei se asezau pe scaune, în jurul mesei, uitându-se unul la celalalt pret de cateva secunde, pentru a avea întiparita în memorie o ultima imagine a celor dragi. Nu stiu de ce, dar am parcurs aceasta distanta cu pasi micuti, dintr-odata nu ne mai grabeam, desi aveam Masa tot timpul în fata ochilor. Pâna la ea, pasim pe Aleea Scaunelor, alt element al ansamblului de la Targu Jiu, scaune sculptate tot sub forma de clepsidre. Masa era singura, nimeni nu dorea sa se aseze pe una din cele douasprezece clepsidre care simbolizeaza curgerea timpului, pentru a face o fotografie.
Stai si te întrebi la ce s-o fi gandit Brâncusi cand a faurit-o: la fii lui Iacov (12 fii, care sunt la originea celor 12 semintii ale lui Israel), la semnele zodiacului (12 la numar) sau la apostolii lui Iisus (si ei 12 la numar), Iisus fiind reprezentat de Masa însasi.

Ne-am odihnit în parcul racoros si am admirat lenevia Jiului. Ne-am învârtit fara rost în jurul Mesei, neîndraznind sa ne asezam pe una din clepsidre. Dupa o jumatate de ora, am luat-o spre salbatica Vale a Jiului, unde demonul frumusetii pândeste la fiecare pas. Deoarece se însera, trebuia musai sa gasim o cazare pe undeva. Nu ne rezervasem nimic din timp si mizam pe faptul ca vom gasi ceva la fata locului. In cautarea cazarii, am trecut prin Sântamaria-Orlea, am vazut biserica doar pe afara (castelul nu l-am vizitat, desi am auzit ca este foarte frumos) si, într-un sfârsit, am gasit cazare la o pensiune aflata la iesirea din Hateg, în apropierea rezervatiei de zimbri. Eram obositi din cale afara, abia asteptam sa ne delectam cu tuica de Razvad si cu berile aflate în gentile frigorifice. A doua zi urma sa vizitam:
- Biserica misterioasa din Densus
- Sarmizegetusa Ulpia Traiana
- Castelul Huniazilor din Hunedoara
- Cetatea Devei
- Alba-Iulia.

In final, am tinut neaparat sa adaug ceva ce a dat de gândit multora. Dupa ce a plecat din România, în 1938, referindu-se la sculpturile de la Targu Jiu, Brâncusi a rostit misterios: "Nici nu stiti ce va las aici..."

Surse folosite:
Wikipedia - Constantin Brancusi
Gorj4all
Santamia forum - un adevar despre Brancusi
Prof.Tomoniu - Brancusi

Meteora - bine ati sosit pe planeta Marte !

2011-06-16T10:15:00.012+03:00

Aceasta a fost senzatia pe care am trait-o, luând pentru prima oara contact cu stancile Meteorei. Desi stancile aduc mai degraba a peisaj selenar (Selena era numele dat de romani Lunii), datorita culorii gri inchis, impresia de maretie si goliciune dar mai ales imaginatia ma trimiteau totusi spre peisajul planetei Marte.
Auzisem si citisem vag despre Meteora: da, domnule, niste schituri si manastiri cocotate pe stanci. Ca sa ajungi la ele, niste calugari trag de cateva franghii groase iar tu stai intr-un cos de rufe sau intr-o plasa de pescari.
Acum s-au construit poduri solide, prin intermediul carora ajungi usor la aceste manastiri, situate la inaltimi ametitoare.
Nu s-au scris povesti fantastice despre Meteora, nu exista legende si nici mitologia nu s-a ocupat de acest fenomen neobisnuit, nu e amintit de niciun grec al antichitatii sau de vreun istoric strain.

De la Nei Pori, una din excursiile alese de mine a fost cea de la Meteora. Dupa un drum de aproape doua ore, intr-un autocar modern, cu aer conditionat si muzica greceasca in surdina, am ajuns in dreptul primelor stanci, care deja iti taiau rasuflarea, stanci aflate in mijlocul Greciei, pe valea Tesaliei, nu departe de Muntii Pindului, langa oraselul Kalambaka. Intreg ansamblul de stanci se numeste Meteora. Pe aceste stanci fara vegetatie, s-a infiripat viata monahala inca din secolul al IX-lea. Pe varfurile cele mai greu accesibile, calugari rupti de lume au construit manastiri de o rara frumusete, simtindu-se mai aproape de Dumnezeu, traind in rugaciuni si lipsuri, urmarind perfectiunea crestineasca. In secolul al XV-lea, numarul manastirilor era de 24. Astazi, se pot vizita doar sase manastiri (intretinute foarte bine, din donatii sau fonduri UNESCO): cinci de calugari si una de maici.

Este posibil ca stancile sa fi fost descoperite de calugarii isihasti, care doreau sa se retraga din lume si sa fie mai aproape de Dumnezeu. Daca nu stiti ce inseamna cuvantul "isihast", va spun acum: isihia este un cuvant grecesc, care inseamna "liniste interioara" sau "tacere interioara". Isihastii sunt persoane (calugari sau mireni) care practica Rugaciunea Inimii numita si Rugaciunea mintii sau Rugaciunea lui Iisus. Aceasta este: "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul." Alta varianta: "Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul." Mai exista si o varianta scurta dar nu vi-o spun.
De ce ? Uite d’aia: cine doreste sa practice aceasta rugaciune, trebuie sa o rosteasca in 4 timpi. Inspiri, pauza, respiri, pauza. Adica: inspir (Doamne), pauza (Iisuse Hristoase), respir (miluieste-ma pe mine), pauza (pacatosul). Din varianta scurta lipseste cuvantul "pacatosul". Scopul acestei rugaciuni este realizarea efectiva a contopirii cu Dumnezeu, adica dizolvarea mintii omenesti prin identificare cu constiinta divina (Bonaventura a scris o carte superba, numita "Itinerariul mintii in Dumnezeu" – Itinerarium Mentis In Deum). Daca doriti sa cititi mai multe despre isihasm si rugaciunea inimii, gasiti pe net articole sau carti dedicate isihasmului.

Am practicat si eu aceasta rugaciune, cam 7-8 luni, apoi am abandonat-o din cauza maimutei bete. Cum, nu stiti ce este cu maimuta beata ?
Un yoghin celebru spunea ca mintea noastra este aidoma unei maimute caruia i s-a dat sa bea vin: sare de la una la alta, fara incetare, neputandu-se focaliza pe un subiect anume.

Gata cu filosofia, sa revenim pe planeta Marte. Meteora se poate vizita intr-o singura zi, insa trebuie s-o iei domol inca de dimineata. Nu stiu daca grecii se scoala la ora 8:00 dimineata, insa e bine sa incercati. Autocarul strabate oraselul Kalambaka, situat la poalele Meteorei (cine doreste sa stea mai multe zile aici poate gasi rezervare din belsug la foarte multele vile si pensiuni din oras), serpuind prin cateva curbe ametitoare, avand prapastia in partea dreapta a drumului, doua autocare abia-abia avand loc sa treaca. Am uitat sa va spun ca, cei care veti sosi aici cu autocarul, veti fi dusi la un atelier de icoane, aflat langa un magazin urias ce vinde icoane. Va dau si un pont: desi sunt fabricate pe loc, la mama lor, in fata voastra, aceleasi icoane le gasiti mai ieftine la Nei Pori sau la Paralia Katerini...

Ca fenomen fizic, Meteora, in ansamblul ei, este unic în toată lumea. Formatiunea stancoasa a luat nastere datorită unui con in forma de delta, constituit din pietre de râu si namol, care se varsau în vechiul lac tessalic. După separatia geologica a masivilor muntosi ai Olimpului si ai Ossei, apele lacului au gasit iesire la Marea Egee prin valea Tembi (daca va duceti la Nei Pori sigur veti trece si prin aceasta vale faimoasa). Atunci, acest masiv în forma literei delta s-a scindat în pietre si stanci uriase, compacte, cu înaltimi de pâna la 400 metri.

Cuvantul "meteoron" inseamna "suspendat in aer". Chiar asa, vazute de la poalele stancilor, manastirile seamana cu niste cuiburi de vulturi, suspendate intre cer si pamant. Imediat ce dai cu ochii de ele, pe tine, un om neinsemnat, un pitic, te cuprind sentimente ciudate, de veneratie, amestecate cu frica.
Aceste stanci de netrecut au constituit refugiul diversilor oameni, sihastri si mai apoi calugari care se aparau de jefuitorii care pradau prin zona Thessaliei. Acesti sihastri singuratici, retrasi la inceput in cateva pesteri, se rugau mai apoi in mici schituri.

Fondatorul comunitatii a fost Atanassios Athonitul, un calugar care prin anul 1336 a sosit de la Athos. Ingerii l-au purtat pana sus, unde a pus bazele Marelui Meteor, numita si manastirea Schimbarea la fata a lui Hristos (Metamorfosis). Materialele de constructie erau trase cu franghii, fiind apoi asamblate si cimentate la fata locului.
Atanassios i-a unit pe toti calugarii risipiti care incotro, in mici comuniuni monahale. Toate izvoarele scrise existente prezinta calugaritul cand era deja organizat. In urmatoarele sute de ani s-au construit toate manastirile, astfel incat in sec al 17-lea acestea ajungeau la apogeul dezvoltarii lor, si ca numar de calugari, si ca bogatie, datorita donatiilor generoase primite din partea multor nobili crestini (inclusiv voievozi romani). Dupa aceasta perioada, a inceput decaderea, din cele 24 de manastiri fiind tinute in viata numai sase, plus cateva sectoare ale altor manastiri, restul fiind inchise atat pentru preoti cat si pentru turisti.

Sa va mai spun ca, datorita faimei, Meteora reprezinta una din cele mai neobisnuite atractii religioase si turistice din lume ? Nu mai are rost. In dimineata sosirii noastre aici, am avut impresia ca ma aflu pe bulevardul Magheru la o ora de varf: sute sau mii de turisti, zeci de autocare, masini mici, motociclete si biciclisti navalisera pe curbele intortocheate, formand cozi imense la intrarea in manastirile deschise publicului, astfel incat iti trebuiau cam o jumatate de ora sa reusesti sa ajungi sa vizitezi vreuna.

Prima manastire vizitata, manastirea Roussanou (singura manastire de maici): mica, cocheta, roscata, cu o gradinita de flori superba. Primul sentiment care te cuprinde cand ajungi aici este groaza! Accesul la ea este facil insa te apuca ameteala pe treptele inguste. Abia ce-i calci pragul ca te imping ceilalti de la spate, asa ca faci un tur de forta, vrand-nevrand, apucand sa auzi ceva de la ghidul grec, roman, englez, francez, german, japonez si care o mai fi fost pe acolo. In rest, "No touch nimic, please!”, „Don’t fotografiati, please”, „Imbracaminte decenta, please" si, ca in filmele americane de razboi sau de comando, in care superiorii urla la soldati: "Go,go,go!", asa auzeai aici indemnul "Move, move, please!", caci incurcai locul, nu se intelege ?

Parcurgem repejor cateva incaperi ale manastirii, intr-un fel de tur, vedem picturile originale foarte frumoase, pictate acum 400 de ani si ne minunam la vederea camerelor micute si cochete ale calugaritelor. Bineinteles ca ne ofticam datorita faptului ca nu putem intra in anumite camere interzise publicului, luam o mica pauza de tras sufletul si fuga-fuguta ne indeamna ghida sa urcam in autocare pentru a merge mai departe spre cea mai mare manastire, Marele Meteor (Megalo Meteoro).

Odata ajunsi in fata ei, ni se pare ca urcam pe Himalaya si brusc ni se taie respiratia: este uriasa! Pentru a ajunge la ea trebuie sa traversam un tunel sculptat in piatra, mai urcam cateva trepte si iata-ne, minune mare, in incinta manastrii, care odata vizitata ti se pare a fi un mic orasel: are trei biserici, taverne, dormitoare, piata publica cu fantana arteziana, beciuri, strazi cat cuprinde, toate pe mai multe etaje, magazine.

Sunt si vreo 3-4 puncte de belvedere, cu balcoane suspendate, unde iar ti se taie respiratia de emotie si de respect pentru munca celor de aici dar si pentru peisajul magnific; belvederea dinspre Manastirea Aghiou Stefanou este demna de Raiul ceresc.

Ca fapt divers, intr-o incapere speciala (osuar) se pastreaza craniile calugarilor care au trait la Marele Meteor, aranjate pe mai multe rafturi. Se spune ca in perioada de maxima inflorire aici vietuiau aproape 300 de calugari.

Atanassios a numit-o Meteoron, pentru marea ei inaltime (613 m deasupra nivelului marii) si a sentimentului de ameteala pe care-l simte fiecare, atunci cand se afla in varf. Veti vedea multe chestii, de la bucataria calugarilor, plina cu ustensile, sala de mese, un butoi urias pentru pastrarea vinului sau a apei, pana la frumusetea celor 3 biserici, care pastreaza in interior picturile originale, din sec. al 14-lea. In sacristia bisericii celei mai mari (42 metri lungime si 24 metri inaltime) se pot vedea mai multe lucruri: craniile celor doi ctitori ai manastirii (Atanassiou si Ioasaf – fostul imparat al Epirului, Ioan VII Palaiologos, care s-a calugarit aici), pastrate in cutii de argint; moaste de sfinti; mitra de aur a primului despot al manastirii; sortul de aur, cu margaritare al lui Ioasaf, paharul de aur al lui Cantacuzinou; o lucrare microscopica, vizibila doar cu lupa – munca de 12 ani a unui calugar. Biblioteca manastirii cuprinde peste 500 de manuscrise.

Pana in 1923, urcarea se facea cu un sir de scari de vant si cu plasa de pescar. Mai tarziu, s-au cioplit in stanca tuneluri intunecoase si scari.

Tot povestindu-va, am uitat un lucru: atat barbatii cat si femeile trebuie sa fie imbracati cuviincios. Daca nu faceti acest lucru, toata lumea va fi "fortata" inca de la intrarea in manastire sa imbrace cate ceva: barbatii niste salvari (daca aveti pantaloni lungi pe voi este ok) iar fetele niste fuste lungi, cam uratele, plus ceva care sa le acopere bratele goale. Daca fetele au pantaloni pe ele, iarasi nu pot intra in manastire decat daca imbraca o fusta, pe care o gasesc la intrare.

Restul manastirilor nu le-am vizitat asa ca voi scrie cate ceva despre ele, pentru a va face o idee, folosindu-ma de ghidul cumparat de la standurile aflate in fata Marelui Meteor.

Manastirea Varlaam – ctitorita in jurul anului 1350 de calugarul Varlaam. Dupa moartea lui, timp de 200 de ani nu a mai locuit nimeni aici. Apoi sosesc doi frati bogati, Nectarios si Theofanis, care reconstruiesc biserica Trion Ierarhon, construita de Varlaam si ridica inca doua biserici.

Manastirea Aghias Triados – este construita pe cea mai frumoasa stanca a Meteorei, loc fara comparatie in pitoresc si frumusete. De sus, de pe stanca, cei care au ajuns colo spun ca peisajul este unic, aflandu-te ca un meteorit in vid, de la cei 400 de metri inaltime. Se ajunge la ea cu ajutorul unei scari moderne, cu 140 de trepte.

Manastirea Aghiou Stefanou – se afla in partea cea mai sudica a Meteorei, legandu-se de partea opusa cu ajutorul unui pod permanent in lungime de 8 metri, care in trecut era pod mobil. Arata ca o fortareata si fost cea mai bogata manastire a Meteorei. Datorita accesului facil, se crede ca a fost locuita inainte de anul 1200 d.Chr. Aici a locuit in 1333, pentru scurt timp, regele Bizantului, Andronicus al III-lea Paleologos, care a facut multe donatii manastirii, in bani si pamanturi.

Manastirea Aghiou Nikolaou Anapafsa – este prima manastire pe care o vezi urcand spre Meteora si este cocotata pe o stanca gigantica, batuta de vanturi. A fost construita de mitropolitul Larisei, Dionisso, in anul 1527 d.Chr si are picturi ale unui celebru artist postbizantin din Creta, pe numele lui Theofani. Datorita pozitiei, multi ani nu a fost locuita, insa de curand a fost renovata si consolidata, fiind deschisa publicului.

In toate manastirile veti vedea picturi bisericesti, manuscrise rare, frumos desenate, diverse obiecte bisericesti, de la imbracaminte pana la obiecte liturgice.
Mai e ceva: pe stanci veti vedea din loc in loc scari din lemn rupte, altele atarnand pur si simplu pe pereti. Veti vedea si diversele incercari de-ale calugarilor de a scobi stanca, pentru a-si face un culcus.

Program de vizitare:
Manastirea Varlaam:
Zilnic, de la 9:00 – 13:00 si 15:30 – 18:00, in afara de Vineri.

Manastirea Marele Meteor (Metamorfoseos)
Zilnic, de la 9:00 – 13:00 si 15:00 – 18:00, in afara de Marti.

Manastirea Aghiou Stefanou:
Zilnic, de la 8:00 – 12:00 si 15:00 – 18:00, in afara de Luni.

Manastirea Aghiou Nicolau Anapafsa:
Zilnic, de la 9:00 – 13:00 si 15:00 – 18:00

Manastirea Roussanou:
Zilnic, de la 9:00 – 13:00 si 15:00 – 18:00

Manastirea Aghias Triados:
Zilnic, 9:00 – 18:00

Drept sursa de inspiratie am folosit un pliant cumparat de la fata locului – "Meteora, stancile sfinte si istoria locului"

O relatare foarte frumoasa despre Meteora puteti gasi si aici:
Turism cu familia prin lumea larga

Nei Pori - soare, liniste si civilizatie

2011-05-23T13:11:00.010+03:00

In vara anului 2008 am ajuns pentru prima data pe pamantul Greciei, poate de aceea am ramas atat de atasat de aceasta statiune relativ noua, micuta si linistita, intesata cu turisti greci, germani, polonezi, cehi, slovaci, sarbi, suedezi si romani (putini).
De la drumul national, dincolo de Paralia Katerini o iei la stanga spre Nei Pori (Neoi Poroi, in greaca). Atentie mare deoarece pana la aceasta abatere spre stanga drumul este in panta si politia greaca sta la panda cu radarul chiar cand mai aveti 500 de metri pentru a iesi din autostrada. Pana la Nei Pori bucata de drum nu este dreapta, este ciudat de intortocheata, aidoma unui piton urias, de parca te-ar determina sa te intorci din drum.

Nei Pori este cea mai sudica statiune din regiunea Pieria. Este destul de noua, dupa cate am aflat, finalizarea ei facandu-se acum cativa ani. Inca de atunci s-a interzis ridicarea altor vile. A fost construita pe o suprafata destul de mare, cu strazi largi, o strada principala din Nei Pori avand cam 18-20 de metri latime! Adica doua parti carosabile de 7-8 m fiecare, separate de o zona cu verdeata de cca 4-5 metri. O strada "secundara" are cam 10 metri latime...

Statiunea este compusa din doua zone: o zona in care sunt cazati turistii straini si o zona "greceasca" (majoritatea celor cazati aici fiind greci). Intre cele doua zone exista o zona a nimanui, populata cu 2 parcuri de distractii. In fiecare zi de vineri aceasta zona este populata cu autohtoni care isi vand marfa (masline, ulei de masline, vin grecesc, fructe si legume etc.)

Nu exista cladiri mai mari de 3 etaje, din cauza cutremurelor. Trei-patru etaje au numai cateva hoteluri. Cea mai inalta cladire din statiune este... biserica.

Statiunea este compusa cam 95% din vile. Acestea nu au (in general) nume, deci, daca cauti vila Florinbad (as vrea eu...) o cauti in zadar deoarece nu o vei gasi. Trebuie sa intrebi in dreapta si in stanga pana o gasesti. Confortul general este cam de 3-4 stele grecesti. Hotelurile insa au nume. Daca veti cauta cazare, urmariti afisul pe care scrie "enoikiazomena domatia", adica "camere de inchiriat".
Eu am stat la vila Natali.

Majoritatea camerelor au chicinete, adica, daca ai chef, poti sa-ti faci o ciorba sau o mancare gatita pe loc, la un aragaz electric. Nu recomand, ar fi aiurea, doar nu vii in Grecia sa-ti prepari mancare romaneasca.

Este o statiune aerisita, este multa liniste, o feerie de flori, maslini, leandri si palmieri. Toata statiunea iti da un aer de larghete, nu de inghesuiala, un aer de calm si prospetime, de vreme care nu mai are chef sa treaca. Aici timpul parca sta pe loc, nimeni nu se grabeste, desi masinile gonesc ca pe Magheru.

Daca grecul te vede ca traversezi strada, franeaza cu un kilometru inainte si apoi vezi ca vine spre tine incet-incet, de parca te-ar proteja. Motociclistii sunt aici in legea lor. Si totusi, franeaza si ei cu un kilometru inainte. Au grecii un stil de a conduce, de ti se ridica parul in cap: cineva imi spusese ca in Salonic, unul cu o duba a oprit in mijlocul strazii, a deschis usa si a zbughit-o intr-un magazin. In spatele lui a inceput sa se formeze o coada destul de mare, insa nimeni n-a inceput sa zbiere, sa claxoneze sau sa-i traga aluia una in cap cu bata de baseball. Ce credeti ca a facut un taximetrist aflat in spatele dubei? A inceput sa... citeasca ziarul.

N-as putea spune ca este o statiune pentru tineri sau o statiune pentru batrani. Este altceva, nu stiu cum sa ma exprim. Este o statiune pentru toate varstele dar nu si pentru toate gusturile. Daca vii aici sa-ti incarci bateriile, atunci este statiunea potrivita. Daca vii aici pentru luna de miere, la fel, este foarte potrivita. Pentru tabere este foarte potrivita. Pentru cupluri este ideala. Este un fel de Mamaia amestecata cu Costinesti. Prin statiune vei auzi doar muzica greceasca placuta, ascultata in surdina. Nu prea gasesti locuri de distractie. Noaptea e destul de liniste daca n-ar fi miliardele de motociclete si scutere care impanzesc statiunea, cu barbati frumosi veniti la vanatoare de femei frumoase. Singura distractie o reprezinta plimbarile de seara pe faleza, superba, lunga, plina de taverne si magazine, cu studierea teraselor pline de flori si studierea vecinilor sau a vecinelor, conform sexului fiecaruia. Gasiti si romani, dar parca altfel de romani, mai calmi, mai cu bun simt decat cei din Paralia Katerini, de exmplu.

Copiii au un fel de loc amenajat doar pentru ei, insa seamana cu un balci de pe la noi: o plasa pentru topait, cativa calusei si niste tobogane umflate cu aer. Daca doriti distractie, gasiti asa ceva la Platamonas (20-30 minute de mers pe jos) sau dati o fuga de 35 km pana la Paralia Katerini, pentru a dantui in discotecile de aici.

Statiunea are si gara. Da, puteti ajunge aici si cu trenul! De aici puteti lua trenul in doua directii: spre Larissa/Atena sau spre Salonic. Biletul pana in Salonic costa 8 euro, este tren electric, gen Sageata Albastra si drumul dureaza cam o ora.
Gasiti si un centru de inchiriere scutere si ATV-uri, la Vasilis, un grec foarte ok. Firma lui este aproape de biserica, a 3-a strada paralela cu plaja. Va trebuie permis categoria B. Merge si cu A sau A1 insa doar pentru atv-uri cu capacitate cilindrica mai mica. Puteti merge cu ele in Platamonas (si pana la castel), din cand in cand gasiti mici stradute care urca spre munte. Cand va veti intoarce, Vasilis va va da cate un paharel cu tzipuro.
Am uitat sa adaug ca un mare minus il reprezinta lipsa bancomatelor. Daca doriti sa schimbati bani, mergeti in Platamonas, unde gasiti bancomate.

PLAJA
Plaja este una dintre cele mai frumoase din Grecia si este foarte larga, fiind cotata cu blue flag (respecta anumite standarde turistice). Nu are nisipul fin de la Mamaia, dar este curata. Plaja este lata. Ba nu, foarte lata. Ba nu, extrem de lata! Latimea ei variaza intre 50 m (in zona cu umbrelute si sezlonguri) si 80-100 de metri in partea dinspre oraselul Platamonas si are cam 2 kilometri lungime. Seamana cu plaja de la Mamaia aflata in dreptul hotelurilor Doina si Flora si este impartita cam asa: 30 metri pentru distractie (volei, fotbal, un fel de tenis cu palete mari din lemn si cu mingi de tenis de camp; pentru volei exista plase de volei puse gratis la dispozitie de municipalitate), urmeaza 10 metri cu sezlonguri si umbrele sau ciuperci din lemn, apoi 10 metri pentru plaja.

Apa e curata si nu are alge, are o culoare galben spre verde, clara-clara-clara (daca te scufunzi mai in adanc, parca te rapeste, te ameteste, te drogheaza de nu-ti mai vine sa iesi la suprafata) si are intrarea lina in apa. Mergi cam 40-50 de metri in larg si abia-abia de-ti ajunge pana la brau, deci este ideala pentru copiii (3-12 ani). Asta in zona cu umbrele si sezlonguri, nu stiu cum este in partea cealalta.
Pe fundul apei se afla nisip si nu pietre, cum este la Platamonas, de exemplu.

In viata mea n-am stat aproape doua ore si jumatate in apa, atat este de calda! Iar copilul din tine se trezeste brusc si te pomenesti chiuind de parca ai avea 3 ani!
Arici de mare gasiti in portiunea dintre sfarsitul statiunii si intrarea in Platamonas (daca o luati de-a lungul plajei). Oricum, in aceasta portiune nu se face plaja deoarece sunt scoici si pietre foarte multe.

Pe plaja n-o sa auziti manelele clasice, n-o sa auziti zbierete, urlete, n-o sa vedeti femei topless. Pentru asta, va ramane Paralia Katerini si Olympic Beach. Numai acolo romanul se simte ca la el acasa, la Mamaia, Costinesti sau Vama. In Nei Pori romanul se simte ca un oaspete de seama.

Va recomand sa folositi crema si umbrela de soare. Nu recomand facutul plajei intre 11:30 si 16:00 deoarece veti schimba cateva randuri de piele. In schimb, curios lucru, desi termometrul digital din statiune arata 42 de grade Celsius pe la ora 12:00 zapuseala nu se simte deloc!
Majoritatea sezlongurilor se platesc, cam 5 euro de sezlong, insa in acest pret puteti primi de exemplu 2 frappe-uri sau apa plata la sticle de 500 ml.
Gasiti dusuri cu apa rece din 50 in 50 de metri si cabine de schimb aflate la mijlocul plajei. Daca aveti chef sa creati senzatie, intrati intr-o asemenea cabina, scoateti-va slipul si rotiti-l deasupra capului, facand galagie. Multe persoane fac acest lucru si apoi, din mai multe colturi ale plajei, diversi tineri si tinere vor alerga spre cabina de schimb, tipand la randul lor, spre hazul general.
Pe la pranz nisipul se incinge foarte tare si nu poti merge decat incaltat. Si inca ceva ce am uitat sa mentionez: toata ziua va veti holba la muntele zeilor, Muntele Olimp, sau la cetatea Platamonas.

EXCURSII
Le puteti lua de la ghidul agentiei romanesti cu care ati sosit aici sau direct (recomand) de la cele 2 agentii din localitate. Prima este agentia Pori Travel, aflata langa biserica. Cealalta (imi scapa acum numele) se afla in partea cealalta a statiunii, dupa ce treceti de no-man’s land-ul din mijlocul statiunii. La Pori Travel gasiti si agenti romani ai agentiilor turistice partenere, deci daca aveti nevoie de un sfat nu ezitati sa apelati la ei.

Recomand urmatoarele excursii:
- Muntele Olimp – excursie singulara sau o primiti cadou daca luati 2 excursii de peste 30 euro. Veti merge la o cabana aflata la 900 metri, apoi mergeti la o manastire aflata mai jos, apoi in oraselul Litochoro.
- Meteora, prima impresie pe care am avut-o a fost ca m-am teleportat pe planeta Marte! Va vor duce la un atelier de pictat icoane, unde cu siguranta veti lasa acolo destui euro. Insa icoanele cumparate de aici, de la "producator", le gasiti la jumatate de pret in Nei Pori. La Meteora am vizitat 2 manastiri, 2 euro de persoana fiecare, dar merita, mai ales a doua, Marele Meteor.

- Skiathos, superb, Koukounaries - o plaja cu pini si apa limpede de culoare turcoaz (una din cele mai frumoase din lume).

Sa nu cumparati sandwich-uri si bauturi de pe vapor deoarece sunt foarte scumpe. Mai bine pastrati-va banii pentru o masa super la o taverna din orasul Skiathos, unde veti halaidui o ora sau doua.

Vasele de croaziera pleaca din portull Achilleios, un port decupat parca din filmul Zorba Grecul. La intoarcere, autocarul va va opri si la manastirea Sf.Parascheva, un loc foarte frumos si racoros.

- Waterland la Salonic (Thessaloniki), distractie cat cuprinde

Nu recomand urmatoarele excursii:
- Seara greceasca; veti fi inghesuiti intr-o sala mare, cam 1000 de persoane.
- Atena, extrem de obositoare din cauza drumului lung

Se poate vizita oricand oraselul Platamonas, cu castelul venetian de la Platamonas.
Pana la castel, faceti 5 minute cu masina sau cu ATV-ul. La castel se urca doar per pedes. Intrarea la castel costa 2 euro/persoana (copiii gratis). La Platamonas se mai poate ajunge cu trenuletul-tractoras (8 euro/persoana), care circula regulat la 30 minute intre statiuni, incepand de pe la 17.00 pana la 24.00. Pe jos, faceti cam 20-30 de minute pana in Platamonas.

Alti turisti recomanda si vizitarea satului Paleo Panteleimonas, (la 10-15 km de Nei Pori), situat pe muntele Olimp, cu case de piatra, în mare parte renovate cu fonduri europene. Nu am fost acolo dar din ceea ce am citit am inteles ca este un loc superb, pitoresc, plin de verdeata, cu o panorama minunata asupra Rivierei Olimpului. In centru, langa biserica sunt vreo 5-6 terase unde se mananca foarte bine iar langa magazinul de suveniruri de pe latura dreapta a bisericii gasiti o gelaterie unde se mananca o inghetata super-ultra-mega de buna.
Alta recomandare: parcul arheologic de la Dion, pe muntele Olimp, manastirile Sf Dionysios cea noua si cea veche aflata in reconstructie.

SUPERMARKET-URI, TAVERNE, MANCARE SI BAUTURA
Taverne sunt cate vrei, ai de unde alege. Acolo unde vezi aglomeratie (unele persoane chiar stau in picioare si asteapta eliberarea meselor) inseamna ca taverna este renumita. Majoritatea chelnerilor de la taverne vorbesc limba romana. Sa nu ramaneti socati daca veti auzi: "multumesc", "buna seara", "la revedere"!
Sa fiti atenti la alegerea meniului, deoarece la anumite taverne la multe din preparatele cu garnituri, painea si garnitura sunt taxate separat (veti vedea pe nota de plata). Painea, care este de dimensiunile unei chifle, este destul de scumpa. La alte taverne, painea si garnitura sunt introduse in pretul felului de mancare ales. Va recomand sa mancati la mai multe taverne, mai mult pentru diversificare. Cel mai bun gyros il gasiti la localul Gyros Toy Kosmoy de langa plaja.
Orice ai cere, ai si salata inclusa pe farfurie si inevitabila felie de lamaie. Unele taverne iti dau gratis ba un pahar de bere, ba unul de vin, ba unul de Fanta. Alte taverne iti dau gratis o inghetata. Preturile se invart, de obicei, in jurul cifrei de 5 euro (musaca, cotletele, fileurile, frigaruile, snitelele, muschiul, biftecul). Cele mai mari preturi le gasiti la caracatite si calamari.
Gyros-ul se poate manca la 5 euro pe platou sau la 2,5 euroi impachetat
Mancare buna gasiti la Athena, Platon, Alkazar, Iaion, Dyonisos, Iraklis si Ayra. Preparatele sunt semicongelate si va sunt pregatite in cateva minute. Dulciuri si patiserie gasiti la Zaharoplastia - PapaJohn dar si la Platamonas. Cam toate tavernele au meniuri in limba romana. Cam toate tavernele incearca sa te atraga prin diverse gratuitati. La taverna Volcano am mancat pizza gigant. Costa 10 euroi, dar este imeeeensaaaa! Trei insi de-abia de-am prididit-o. Au mai multe feluri de pizza, cam 12-15 feluri, dar am vrut sa vad cum este pizza greceasca. Este sarata...
Sunt multe taverne, pizzerii sau patiserii bune, asa ca nu le pot enumera pe toate. La Platamonas gasiti o patiserie unde vinde o doamna in varsta, care vorbeste romaneste. Cataiful dumneaei este de nota 10, o adevarata delectare culinara (patiseria o gasiti pe strada principala, spre sfarsitul ei, in partea veche a orasului).
Ca un pret general si pentru a va face niste calcule, doi adulti si un copil pot manca la o masa normala (fara fructe de mare) de circa 18-20 euro.

Nu veti gasi supermarketuri de genul Kaufland sau Carrefour. Sunt destule supermarket-uri, vorba vine, la fiecare colt de strada, un supermarket clasic insemnand o incapere de 6x6 metri. Fapt e ca aici gasesti absolut de toate si la preturi foarte mici. Sa nu va carati cu apa plata sau bere din Romania caci nu merita. La supemarket-uri acestea sunt foarte ieftine. De regula engleza este sfanta, insa deja multi greci o rup bine pe romana. Daca nu va intelegeti cu ei, aratati cu degetul ce doriti iar ei va scriu pe hartie pretul total. Daca pretul vi se pare prea mare se poate negocia deoarece grecul este ca si romanul: iti da chitanta numai daca vor muschii lui asa ca este in interesul lui sa negocieze.
Sunt si magazine cu articole pentru plaja dar si magazine specializate pe incaltaminte, imbracaminte, blanuri, bijuterii, insa acestea merita sa le vizitati seara, numai dumneavoastra, domnilor, fara sotiile insotitoare, biensur, altfel ramaneti rapid fara euroi :)
Gasiti si o pescarie dar si o macelarie (langa biserica), pentru cei care aveti chef de un gratar ad-hoc, pe balconul vilei. Insa nu va recomand. Doar n-ati venit in Grecia pentru gratar.

De preturi nu va spun nimic deoarece nu sunt de speriat si se modifica de la an la an. Doar atat va spun: cele mai mici preturi le gasiti la asa-zisele supermarketuri. Preturi mari (la bauturi mai ales) gasiti la taverne, pe plaja sau in frigiderul camerei unde sunteti cazati. Ca bauturi, sa nu va scape Metaxa si Ouzo, de la mama acasa. Berea greceasca este cam lesinata, insa unii recomanda berea Mythos ca fiind cea mai buna bere din Grecia. In rest, Amstel, Heineken si Tuborg gasiti peste tot. La fel, vinul grecesc este foarte bun si de calitate. Merita sa luati.

Fac si putina publicitate gratuita vilei Islarooms, unde veti gasi un grec de nota 10, pe numele sau Pantelis. Vila se afla pe plaja si aici aveti parte de camere foarte bune, spatioase si curate. Apelati la Pantelis, este foarte de incredere. Adresa de mail islarooms@yahoo.gr (vedeti ca are si site http://islarooms.blogspot.com/ si, mai mult, il gasiti si pe Facebook)

Per total (drum + cazare + masa + excursii + suveniruri) doi adulti si un copil de 10 ani au cheltuit aici in jur de 900 de euro.

Acestea au fost impresiile mele. Am citit ca altora nu le-a placut statiunea. Cauzele au fost destule: agentia romaneasca prin intermediul careia au ajuns aici, o furtuna pe mare care a adus algele la mal, a plouat cateva zile, unele excursii nu le-au adus satisfactia dorita, n-au putut negocia la supermarket-uri sau la magazine, etc.
Ar fi foarte multe de scris. Stiu ca am nedreptatit multe taverne, vile si hoteluri, omitandu-le in enumerarea mea aleatorie, insa deja am scris un ditamai carnatul de articol pe care nu stiu cati dintre voi vor avea rabdarea sa-l citeasca. Sa aveti o zi impecabila !

Kalispera sau Kalimera sau Kalinihta !
Va saluta domnisorul capitan !

Motoare de cautare utile in calatorii

2011-05-04T15:44:00.012+03:00

In acest articol, as vrea sa va prezint cateva motoare de cautare extrem de utile in organizarea si pregatirea calatoriilor voastre sau macar pentru a va face o idee despre preturile practicate.

Deoarece site-urile de booking (rezervare camere) s-au inmultit ca ciupercile dupa ploaie, au fost create mai multe motoare de cautare in aceste site-uri.

Deci, daca doriti sa vedeti care din aceste site-uri ofera cele mai ieftine oferte de cazare, din aproape 220 de tari, inclusiv România, nu mai este nevoie sa va duceti din site in site (Booking.com, Venere, Otel.com, Hotel.com, HotelClub, PriceLine, OctopusTravel, Agoda, ReserveTravel, TraveloCity, Laterooms, Intercontinental, HolidayInn etc.) si sa comparati ofertele.

Motorul de cautare pe care vi-l recomand si pe care il si folosesc dealtfel (cu el mi-am rezervat camerele din cele 4 locatii din Turcia, de anul acesta) este cel al site-ului HotelsCombined, care va scuteste de toate aceste cautari.

Cu ajutorul acestui motor de cautare alegeti:
- perioada
- orasul (statiunea turistica)
- tara
- numarul de persoane
- numarul de camere

Dupa cateva secunde vor apare toate hotelurile disponibile gasite pe toate site-urile de booking. Aceste hoteluri pot fi aranjate in functie de mai multe criterii (popularitate, pret, numar de stele etc). Fiecare hotel are politica proprie, galeria sa de imagini, harta localizarii, modalitati de plata etc.
Ca o remarca personala, cel mai accesibil mi se pare a fi tot Booking.com, deoarece acesta nu retine nimic de pe card, spre deosebire de celelalte site-uri, unele retinând in avans cel putin o noapte de dormit, altele putând retine chiar întreaga suma necesara rezervarii.

Pentru sfaturi de calatorie, dar si pentru redirectionarea catre alte site-uri de rezervare (Booking.com, Otel.com sau Hotels.com) puteti folosi arhicunoscutul TripAdvisor.

Pentru cei fara pretentii prea mari puteti rezerva camere la hostel-uri in Europa, pe site-ul HostelBookers.

Iasi - Cetatuia, o oaza de liniste divina

2011-03-24T09:29:00.042+02:00

Când fusei la Ripiceni, am halaiduit prin Iasi vreo trei zile. In prima zi n-am prea avut ce vedea deoarece eram obosit din cauza celor sapte ore de mers (cu o oprire la Bârlad). A doua zi am plecat la Ripiceni, seara vizitând Cetatuia.
In a treia zi am vizitat dulcele târg al Iesilor. Mai fusesem la Iasi de doua ori, pe timpul dictaturii ceausiste, însa as reveni mereu si mereu cu aceeasi placere. Am vizitat Casa Dosoftei (numai pe afara – era închisa), Palatul Culturii (plin de schele), Biserica Trei Ierarhi (plina de schele), Catedrala Mitropolitana (plina de schele) cu moastele Sf. Parascheva, apoi am urcat pe Copou, pâna la teiul lui Eminescu, în parc, urmat de vizitarea Gradinii Botanice.

Dupa ce ne-am întors de la Ripiceni si cum ne plictiseam dupa-amiaza (grosul vizitei urmând sa fie a treia zi), ce ne-am zis noi: hai sa dam o fuga pâna la Cetatuie. Habar nu aveam de aceasta mânastire sau loc de refugiu sau bastion de aparare în calea cotropitorilor sau ce-o fi vrut sa fie acest locas (functia initiala a fost de mânastire de calugari). Asa ca ne-am urcat în Matiz, am luat-o pe lânga plopii fara sot ai lui Eminescu si dupa câteva serpentine domoale ne-am trezit fata în fata cu Cetatuia.

Situata pe una din cele sapte coline ale Iasului, pe vârful unui deal, cu vai adânci de jur împrejur, mânastirea Cetatuia este un loc ales de îndragostiti, de studenti, de "grataristi" si de cei care îsi întretin prin jogging, în fiecare seara, conditia fizica. Cu toate ca este oarecum izolata de oras, daca vii aici ca turist, pentru linistea pe care ti-o aduce în suflet este musai sa gasesti si putin timp pentru a înfrunta opintirile drumului si sa urci pâna sus la mânastire, sub privirile curioase ale iesenilor iesiti la un gratar, iviti pe sub pâlcurile brazilor ce strajuiesc drumul serpuit.

L-am lasat pe "micul gigant" în parcarea din fata mânastirii si am ramas înmarmurit în fata impresionantului zid a carui grosime nu o ghiceam, zid îmbracat într-o mantie racoroasa de iedera, strajuit în colturi de turnuri de aparare. Intrarea în incinta se face pe sub turnul clopotnita construit din blocuri masive din piatra având laturile de est si vest încastrate în zidul de incinta.

Ajuns aici, nu se mai aude nici musca, nici tântarul sau ce ati mai vrea voi... Este o liniste divina. Parca ti-e teama ca prin pasii tai sa nu spargi linistea mormântala de aici. Prima impresie o ai ca de un loc parasit, însa întretinut foarte bine, în sensul ca "lasa-l nene asa, e bine cum arata, chiar daca nu locuieste nimeni aici". De ambele parti ale intrarii dai de terenurile agricole si de viile bogate ale calugarilor, întretinute cu grija. Aproape toate cele necesare hranei sunt obtinute de pe domeniul mânastiresc. Mânastirea are, pe lânga o gradina de legume si zarzavaturi pentru care se fac lucrari de irigare, o plantatie de 6 hectare de vita-de-vie, dar si câteva hectare destinate cultivării cerealelor sau fâneturilor pentru animale (vaci, pasari si porci).

In interior ai o senzatie si de armonie dar si de dizarmonie. Senzatia de armonie ti-o da gradina frantuzeasca, unde maestrii în arta topiara (cultivarea tufelor decorative în scopul "sculptarii" lor, adica, mai pe întelesul tuturor, folosirea foarfecelor de gradina – vezi filmul lui Tim Burton, Edward Scissorhands - Edward Mâini-de-foarfeca, care i-a consacrat definitiv pe Johnny Depp si Winona Rider ) deci maestrii acestia au sculptat armonios tufele de tuia si buxus, dispuse elegant si aerisit, zic eu, printre aleile din piatra fasonata, care împânzesc locul.

Dizarmonia este data de… cuhnie, adica de bucatarie. Ce, Doamne iarta-ma, cauta cladirea asta în incinta mânastirii ? Habar nu am. Dar daca stau sa ma gândesc bine, trebuia si aceasta sa fie aici (una asemanatoare o puteti vedea la Palatul Mogosoaia).

Ctitorita intre 1668 – 1672 de catre domnitorul Gheorghe Duca (care este înmormântat aici) si închinata Sfântului Mormânt din Ierusalim, cetatuia face parte dintr-un ansamblu arhitectonic complex, locasul constituind unul dintre cele mai importante monumente de arta feudala: incinta are forma de cetate, fiind înconjurata de ziduri înalte de piatra, cu metereze si drum de straja, turn de intrare si turnuri de colt.

Arhitectura bisericii din interior o urmeaza pe cea a Bisericii Trei Ierarhi. Pictura este realizata de Mihai, Gheorghe si Dima din Ianina, alaturi de Nicolae Zugravul cel batrân si Stefan Zugravul.

In interiorul incintei gasiti "sala gotica" "Anastasia Doamna", care adaposteste un muzeu de arta feudala, sala luminata cu ajutorul a unsprezece ferestre, având plasate în axul principal doua coloane octogonale din piatra, decorate la jumatate cu un brâu brâncovenesc, ornamentatia fiind reprezentata de rozete si diverse forme geometrice si vegetale.

Interiorul a fost pictat în fresca, reprezentând personaje si scene biblice. Urmeaza cuhnia domneasca (bucataria; dupa altii, baia turceasca) o cladire rotunda, masiva, din piatra; clopotul mare şi mic din anul 1669, casa domnească sau palatul rezervat gazduirii domnului, o cladire fortificata, specifica sec. al XVII-lea si chiliile, toate acestea fiind punctele de atractie pentru pelerini, în afara de biserica, fiind împrejmuite de un zid de aparare înalt de 7 metri si gros de 1,5 metri.

In beciul de sub Sala Gotica, se afla Masa Tacerii, un loc impresionant pentru oaspetii mânastirii (preoti sau alte personalitati, bisericesti sau nu; mirenii nu cred ca au voie aici).

Casa domneasca - fosta locuinta personala a domnitorului construita din blocuri masive din piatra, este astfel realizata încât sa fie si loc de refugiu pentru cazul în care în mânastire ar fi patruns dusmani.

Palatul este alcatuit dintr-un nivel al pivnitelor înalte boltite semicilindric si nivelul etajului la care se ajunge din exterior printr-o scara din piatra si un foisor. Între boltile pivnitelor si planseul încaperilor etajului sunt cele 3 tainite ale edificiului, la care se ajunge printr-o usa mica rotunda. Traditia spune ca un tunel ar fi legat casa domneasca, fântâna si cripta de sub masa altarului din biserica.

Înca din anul 1666, Gheorghe Duca începe sa cumpere, de la diferiti locuitori ai Iasului, viile din dealul Cetatuia în scopul constituirii domeniului viitoarei mânastiri. Toponimicul de "cetatuia" este mentionat pentru prima data într-un document din 16 decembrie 1618, referitor la o hotarnicie a mânastirii Balica (Mânastirea Frumoasa de astazi). Se pare ca pe acest deal ar fi fost cândva în evul mediu timpuriu o cetatuie care apara Iasiul, dar nu exista niciun document care sa se refere la vreo constructie bisericeasca. Sistate temporar din cauza schimbarii sale din domnie, Gheorghe Duca reuseste ca pâna în aprilie 1669, prin cumparari succesive, sa devina proprietarul unei suprafete de 45 ha. de teren în dealul Cetatuii. Pentru a demonstra legalitatea cumpararilor acestor terenuri, Gheorghe Duca cere Sfatului tarii un document prin care se atesta ca a intrat prin cumparare în proprietatea terenurilor. Mult dupa terminarea lucrarilor la mânastire, domeniul si averea mânastirii a fost completata fie prin cumparare fie prin diverse danii facute atât de familia domnitorului Gheorghe Duca cât si de alti domni.
Ajunsă o ruină la sfârşitul secolului XIX, manastirea a fost restaurată în perioada interbelică, la cererea istoricului Nicolae Iorga. In muzeul mânastirii puteti afla mai multe privind istoricul asezamântului.

Pe vremuri, aici functiona o tiparnita greceasca, unde s-au tiparit numeroase carti care au servit întregului spatiu grecesc. Complexul monastic a fost renovat în mai multe rânduri, astfel ca, beneficiind de fonduri generoase, si-a pastrat forma originala.
Ce sa va mai spun? Putini stiu ca pe deasupra dealului Cetatuii Aurel Vlaicu a zburat pe aparatul inventat de el, plecând de la scoala normala "Vasile Lupu" peste Iasi si facând mai multe viraje în jurul dealului pe care este amplasata Cetatuia, în admiratia invitatilor straini si a multimii. O superba panorama a Iasilor se poate admira din turnul "Cina Pelerinului", aflat in cladirea staretiei.

Am iesit afara si am luat-o de-a lungul înaltului zid de aparare (vorba vine, cu un tun de marime medie îl faci praf imediat...)

Din loc în loc sunt puse reflectoare sau ce a mai ramas din ele, deoarece diversi Bruce Lee, Jet Li sau Jackie Chan si-au încercat picioarele pe sticla si lampile lor cu halogen. Probabil etnobotanicele, alcoolul sau teribilismul si-au pus amprenta pe bietele reflectoare care, sunt sigur de asta, în timpurile lor bune luminau feeric. Sunt sigur ca din oras Cetatuia se vedea foarte frumos.
In rest, hârtii, pungi de plastic, pet-uri, cutii de bere, treaba mare peste tot, mirosul pestilential de urina si de fecale dominând plimbarea de seara, doar am iesit sa luam putin aer proaspat, nu-i asa? Pâna o sa ne civilizam, o sa treaca multa apa pe Siret, Milcov, Bahlui sau pe ce râu doriti voi. Asta este. Pacat.

Cult: ortodox
Localitatea: Iaşi
Adresa: Iaşi, Str. Cetăţuia nr. 1
Cod LMI (Lista Monumentelor Istorice): IS-II-a-A-03806
18 vietuitori, viata de obste
Hram: Sfintii Apostoli Petru si Pavel
Acces: in partea de sud a orasului, la sud de cartierul Nicolina

Surse folosite:
Wikipedia - Iasi Cetatuia
Crestinortodox
Directia judeteana pentru cultura, culte si patrimoniul national, Iasi

Peloponez 10 - Delphi, site arheologic francez :)

2010-12-24T09:11:00.041+02:00

De dimineata lasam Atena în urma si dupa câtiva kilometri de dum plictisitor spre Delphi, ghitici ce urmeaza: vesnicele serpentine. Da’ ce credeati, ca am scapat de ele ? Nu, nene. Curba la dreapta, curba la stânga, sus, jos, sus, jos si din nou curbe pe pantele domoale ale muntilor. Transfagarasanul mi se pare acum mic copil pe lânga curbele de pe aici. Facem o oprire scurta într-un sat superb de munte, Arahova, ne tragem putin sufletul si cumparam suveniruri si bauturi racoritoare. Incalecam masinile si dupa 20-30 de curbe indicatoarele ne atentioneaza apropierea de Delphi si faptul ca urmeaza pante foarte abrupte cu grade mari de dificultate.

Apoi coborâm ametitor spre site-ul arheologic. “Uite-l !” exclama baiatul meu. Coborâm din masini si ne crucim: toata panta sudica a Parnas-ului este parca o istorie vie. Sunt multe autocare, multi turisti, aglomeratie mare. Luam bilete, 10 euro de adult si cu el putem vizita sanctuarul, muzeul si Gymnazium-ul (mai târziu voi afla ca Gymnazium-ul este freeware). “Asta ce naiba mai e ?” întreaba Florione, referindu-se la Gymnazium. “Locul unde ne vom dezmorti oasele..” îi raspunde ironic sotia sa.

Foarte rapid, un rezumat de pe Wikipedia, ca sa intrati în tema: Delphi (Delfi, Delphoi) este un oras în Grecia antica, casa a Oracolului delfic în mitologia greaca, dedicat zeului Apollo si locuit de nimfa Cassotis, care era venerata în întreaga lume antica. Vechii greci considerau Delphi-ul ca fiind centrul universului. Delphi se afla pe un platou în versantul Muntelui Parnas. Ramificarea semicirculara de pe versantul muntelui se cheama Phaedriades; de aici se vede Valea Pleistos. La aprox. 15 km sud-vest de Delphi se afla orasul-port Kirrha în Golful Corintean. Numele de "Delphi" provine probabil de la Delphinios, un epitet atasat lui Apollo ‚ pentru a reda legatura sa cu delfinii. Apollo, se spune, ar fi venit cu preoti din Creta pe spatele delfinilor. Conform unei alte legende, Apollo a venit din nord pe jos pâna la Delphi si s-a oprit la Tempe, un oras în Thesalia si a cules lauri, planta sacra pentru el. În comemorarea acestei legende, câstigătorii Jocurilor Pythiene primeau o coroana de lauri culesi din Tempe. Într-o încapere aflata sub Templul lui Apollo, îsi avea sediul preoteasa Pythia, celebrul oracol de la Delphi.

Intram în site, nedumeriti de multele alei care se intersecteaza între ele, nestiind încotro s-o luam, apoi avem prima surpriza: toate indicatoarele si panourile explicative sunt în limba… franceza ! Pai, engleza ? Pai, greaca ?
Mai încolo, lânga templul lui Apollo, chiar în locul de unde ies aburii, auzim ghida unui grup cum le explica acestora în limba… franceza !
“Bai, astia nu sunt sanatosi la cap !” exclama si Alexandra, profa de istorie. “Nu-i niciun indicator în engleza. Stie cineva franceza ?” Modest cum sunt :), ma ofer sa traduc, cu chiu cu vai, din ce mai mi-aduc aminte din liceu.

Nu scapam de curbe nici aici. Pentru a ajunge la mijlocul pantei, acolo unde se afla templul, potecile urca în zig-zag. Aflam ca urcam pe drumul sacru, din care pornesc mai multe poteci asa ca ramâne la latitudinea fiecaruia pe care vrea s-o apuce. Din loc în loc apar copaci stufosi, la baza carora sunt puse bancute iar batalia pentru un loc la umbra este mare, indiferent de nationalitate. Invariabil, toate potecile duc catre acelasi obiectiv principal: Templul lui Apollo (sau ce a mai ramas din el). Indicatoarele ne interzic sa intram în subsolul lui sau sa inhalam etnobotanicele care ies de acolo (da, chiar asa, de sub templu ies si astazi aburi; or fi tot aia care o ameteau pe Phytia, nu stiu). Unii turisti (francezi, of course) îndraznesc sa bage o capatâna printr-o gaura prin care cineva se poate strecura usor, însa sunt apostrofati cu gesturi largi de suparare, de paznicii pe care-i vezi la tot pasul. Apropo de paznici, nu cunosc nicio limba straina si cred ca sunt simpli angajati din oraselul Delphi.

In antichitate, întregul sanctuar era înconjurat de un zid, cu poarta principala situata în coltul de sud-est. Pe aceasta poarta vizitatorii intrau pe calea sacra care ducea spre templul lui Apollo. Ulterior, cu templul si calea sacra în centru, sanctruarul a crescut în dimensiuni, întinzându-se peste terase artificiale, ce se sprijineau pe ziduri monumentale, marginite de porticuri (a lui Attalos, al Aetolienilor, al Atenienilor) si accesate prin porti corespondente in peretele inconjurator.
Pe masura ce înaintam vedem diversele cladiri în care orasele-state îsi pastrau asa-zisul tezaur. Este reconstituita si una din aceste cladiri, care adapostea Tezaurul Atenei. De ce naiba trebuia sa-l aduca pâna aici, habar nu am. Dar parca tezaurul nu era pastrat în Parthenon ? Citesc mai atent si aflu ca aici nu se aducea tezaurul propriu-zis ci erau aduse ofrande (statuete, mobilier), care mai de care mai bogate, dar si pentru a arata arta si splendoarea orasului care a oferit ofrandele respective.

Printre cladirile existente de-a lungul caii sacre, se aflau numeroase monumente închinate de orase grecesti sau de oameni bogati cu ocazia evenimentelor socio-politice sau pentru a-si exprima recunostinta fata de zeu si oracolul sau, pentru rezolvarea favorabila a problemei personale (dragoste, casatorie, casa, razboi, sanatate, bogatie etc). Aceste monumente sunt reprezentative pentru nivelul artistic si bogatia patronilor, încât, cu timpul, sanctuarul a devenit o adevarata babilonie. Lucrarile variaza de la trepiede de bronz sau argint, pâna la grupuri statuare complexe de bronz sau marmura. Orice bogatas cu stare tinea mortis sa-i multumeasca oracolului care i-a facut bine în problema pe care a solicitat-o, asa ca dona o statuie, construia vreun templu, vreun monument, vreo fântana etc.

Impozantul templu al lui Apollo domina sanctuarul de la înaltimea unei terase artificiale sprijinita pe un zid urias. In fata intrarii vizitatorii puteau admira monumentele ridicate de oameni bogati. Vis-à-vis de templu se afla un amfiteatru destul de mare (5000 locuri), locul unde se tineau concursurile teatrale si muzicale ale jocurilor Pythiene. Mai sus pe panta, dincolo de incinta sacra, se afla stadionul unde se tineau concursurile sportive.
In acest templu, acum 26 de secole, Pythia îti bolborosea viitorul sau raspundea la întrebarile tale cu privire la investitii, te sfatuia în legatura cu decizia pe care trebuia sa o iei în familie legata de diversele probleme ivite, îti indica locul unde sa-ti construiesti casa sau cum sa-l rasplatesti pe zeul care te-a ajutat. Inainte de a te înfatisa Pythiei trebuia sa te purifici în fântâna Castaliei. Preotii faimoasei preotese traduceau raspunsul în cuvinte aiuritoare, din care nu întelegeai mai nimic. Insa raspunsul venea direct de la Apollo si trebuia sa-l accepti asa cum suna. Tot aici, Oedip a aflat de la Pythia cumplitul destin care-l astepta în fata.
Se pare ca gazele emanate prin doua falii care se intersectau sub templul zeului erau raspunzatoare de intrarea în transa a Pythiei si de aici inspiratia ei. Sau mestecarea frunzelor de leandru, cine stie. Apollo, zeul ce i-a învatat pe greci masura în toate lucrurile facute, cel care i-a învatat prudenta si modestia, caracteristici reprezentative ale poporului grec, era un bun sfatuitor.

Rolul de Pythie era jucat la început de preotese fecioare din familii bune, apoi dupa ce o preoteasa s-a îndragostit de un tânar si a fugit cu iubitul ei, lasând balta profetiile, s-a hotarât ca rolul de Pythie sa fie jucat de preotese trecute de 50 de ani, eliminându-se astfel ispitele. In templu aveau voie numai barbatii. Femeile puteau trimite intermediari barbati.

Zeus a dat drumul la doi vulturi pentru a vedea unde se afla centrul lumii (omphalos, în limba greaca), altii spun de centrul Pamântului (sau buricul Pamântului, cum spun românii) iar acestia s-au întâlnit pe Muntele Parnas. Parnasul este unul din cei mai înalti munti din Grecia (2457 metri). Tot aici delfinii l-au adus pe Apollo, de pe insula Creta. Apollo si-a construit sanctuarul la 700 m înaltime, pe versantul sudic al muntelui Parnas.
Lânga templu gasim si marcajul centrului Pamântului: o jumatate de ou. “Asta-i centrul Pamântului ?” se întreaba nedumerit Andrei, baiatul meu. Din poze, Omphalos-ul original era sculptat. Acesta este chel si nu are niciun panou explicativ pe lânga el, probabil este o copie (originalul se afla în muzeu, dupa cum vom vedea mai târziu). Am uitat sa va spun ca tot lânga templu apar si primele indicatoare în greaca si germana. Mai încolo gasim si unul în engleza ! Uau ! Suntem salvati ! Asa mai treaca mearga, mai întelegem si noi ceva.

Insa vad ca multe grupuri de turisti continua sa urce. Acolo sus o fi muzeul, ne întrebam ? Intâlnesc un fel de paznic-ghida, o pustoaica îmbracata toata în alb. Biensur ca nu vorbeste engleza asa ca parlamentam în franceza. Mai e ceva sus ? o întreb. “Oui, le stade, avec 6500 places.” “Le stade ?” întreb si eu ca sa ma aflu în treaba (cum naiba sa amenajezi un stadion tocmai acolo sus, la mijlocul muntelui si cu 6500 de locuri ?). “Oui.” raspunde pustoaica. “Pour le jeux pythiaene.” Care jocuri, fratioare ? întreb si eu contrariat, însa de data asta în româna (mai târziu am aflat ca în Grecia se desfasurau 4 tipuri de jocuri panhelenice: Jocurile Olimpice, Jocurile Nemeane, Jocurile Pythiane, Jocurile Isthmice).

Urcam lesinati de caldura cam 300 de metri si dupa o curba apar niste ziduri ciclopice, drepte, care se întind de-a lungul potecii. Mai mergem câtiva metri si imediat zarim ditamai stadionul, cocotat pe munte. Doamne, ce munca titanica au putut depune vechii greci ! Zidurile ciclopice pe care tocmai le-am vazut reprezinta chiar tribunele pe care stateau spectatorii. Stadionul are lungimea standard, pe care o stim deja, de 183 de metri – vezi articolul despre Nemea (600 de picioare – unitate de masura numita “stadion”).
Ne mai tragem un pic rasuflarea la umbra pinilor, studiind îndeaproape stadionul, minunati de chinul celor care se plictiseau pe timp de vara si deodata ce si-au spus ei: "Ce-ar fi sa facem noi un stadion, cocotat aici sus, sa-l lasam cu gura cascata pe florinbad, peste 2500 de ani ?"
“To museum !” ordona Maria, fetita Alexandrei, profa de istorie. In engleza ? Oui, în engleza.

Muzeul este unul din cele mai faimoase, frumoase si moderne muzee din lume. Nu este mare, însa contine atâtea comori în el încât ti se taie rasuflarea la vederea lor. Prima chestie pe care o afli în muzeu este ca la origine toate statuile erau pictate ! Adica griul si albul care troneaza acum în tot site-ul, odinoara se bucurau de culorile pastelate ale statuilor. Imediat la intrarea în muzeu, în partea dreapta, puteti vedea reconstituirea întregii pante a Muntelui Parnas, asa cum ar fi aratat acum 2500 de ani.
A doua chestie care te impresioneaza sunt gemenii, gazduiti de o sala în care accesul barbatilor este interzis: doi tineri musculosi, frumosi foc, debordând de frumusete, virilitate si tinerete, sculptati în stil egiptean, se uita zâmbitori si sfidatori la tine. Cucul le-a fost retezat, asa ca doamnelor si domnisoarelor puneti-va pofta în cui :)! La origine or fi având si un cuc frumos, însa niste barbati gelosi le-au retezat, suparati ca n-au si ei asa ceva !
Gemenii din Argos sunt cunoscuti în legendele grecesti sub numele de Kleobis si Biton. Statuile dateaza din anul 580 î.Chr.

Dupa ce am scapat de impresia gemenilor, m-am mai rotit eu ce m-am rotit, cale de poveste, ca înainte mult mai este si, pas-cu-pas, tot holbându-mi ochii la vitrinele bogate în artefacte mi-am dat seama ca se întâmpla ceva…
Nu stiu cum este asezata încaperea în care se afla Sfinxul, însa, fara sa vreau, cu ochii si mintea la antichitatea greaca nu m-am prins ca deja ma aflam în aceasta încapere. Pe un panou mare se explica istoria gasirii Sfinx-ului, cu câteva fotografii de epoca si cu o schita a statuii. “Ce tot îi dau astia înainte cu Sfinxul asta al lor ?” ma întrebam, crezând ca Sfinxul se afla pe undeva în afara muzeului, într-o camera speciala. De vreo doua-trei minute, tot citind pe panoul acela, habar nu aveam ca el ma privea de mult timp, parca certându-ma: “Fraiere, ridica ochii si o sa ma vezi !”Adevarul este ca soclul pe care se afla asezat are vreo 2 metri înaltime, încât n-am ridicat ochii, crezând ca este cine stie ce coloana sculptata (cum va fi mai încolo Coloana celor trei dansatoare). Aparatele foto roiau de zor în jurul meu, auzeam murmure de uimire, lumea se agita de colo-colo, chiar si copii galagiosi amutisera.

Am ridicat ochii si am amutit la rându-mi: de la înaltimea sa, Sfinxul ma privea maiestuos, demn, imperturbabil, zâmbindu-mi ! Pe moment am ramas blocat, am soptit repede “Dumnezeule mare !”, apoi lacrimile n-au mai avut altceva mai bun de facut decât sa iasa afara. Eu, barbat, plângeam ! Pfui !
Nu am idee cât am stat asa, tintuit locului, însa am ochit repede o bancuta, m-am asezat pe ea si cu ochii tinta la Sfinx, cautam cumva sa-mi ascund lacrimile, sa nu fiu vazut de ceilalti. “Salut !” îmi soptea el. “Stau aici, nemiscat, de mii de ani. Nu m-am schimbat, sunt tot eu, cel pe care-l vezi in cartile de istorie, timbre postale sau prin diverse pliante publicitare. Cunosti raspunsul la ghicitoarea mea ?” Vorba vine ca sta aici, în muzeu, de fapt în zilele lui bune se afla cu 200-300 de metri mai sus, pe panta muntelui Parnas. Se spunea ca Sfinx-ul se afla pe o coloana înalta de 10 metri si-mi dau seama ca de la înaltimea aceea, statuia de marmura, grea de o tona sau doua, îi descuraja pe toti cu solemnitatea ei.

In muzeu parca ti se împlineste visul de-o viata (pentru unii…): ai ocazia sa vezi laolalta Sfinxul, Gemenii, Omphalos-ul (Buricul Pamântului), Coloana celor trei dansatoare si Conducatorul de car (Vizitiul). Buricul Pamântului se afla la loc de cinste, într-o camera speciala, la fel ca celelalte. Este frumos sculptat, peticit cu marmura noua, pentru a arata ca acum 2500 de ani (vedeti fotografia).

Terminaram si cu Delphi si ne pregateam sufleteste pentru calarirea muntilor spre autostrada, cu directia Paralia Katerini. Insa mai lipsea ceva. Ceva îmi scapa. Ce naiba îmi scapa ? “Bai, fratilor, i-am întrebat pe ceilalti, lipseste ceva.” “Ce anume ?” ma întreaba Florione. “Voi ati vazut chestia aia rotunda care este simbolul site-ul de la Delphi ? Aia pe care o vedeti pe cartile postale, prin reviste, manuale de istorie sau pe net.” “Da, bai, mi-aduc aminte !” zise si Alexandra-profa de istorie. “Seamana cu tholos-ul de la Epidaur. Dar nu l-am vazut pe aici…” (De curiozitate, dati o cautare pe Google cu “Delphi” si va apare pe primul loc la imagini.)

Daca nu stiati, va spun acum: este vorba de templul sub forma de tholos al Atenei. Dau sa întreb de el la primul chiosc de vânzare a biletelor, însa tipa de la ghiseu nu stie decât greaca. Intreb si în franceza, doar este site arheologic francez, ce naiba, dar primesc acelasi raspuns: “Habar nu am. Eu sunt platita din banii statului sa dau bilete, nu explicatii.” (traducere aproximativa; cine stie ce mi-o fi spus tipa…) Bravo, nene ! Ma îndrept catre un paznic si prin semne îi arat ce anume caut. Baiatul holbeaza ochii la mine, nedumerit din cauza gesturilor pe care le fac. Ma salveaza un neamt care-mi explica în engleza ca trebuie sa cobor în partea cealalta, la baza muntelui Parnas, apoi sa mai cobor vreo 200 de metri si o sa-l gasesc. Ceilalti nu vor sa mai coboare pâna acolo, parte si din cauza drumului, parte si din cauza zapuselii. Este aproape 15:00 si daca mai întârziem, vom ajunge la Paralia Katerini, cu pauzele de rigoare de pe autostrada, pe la 22:00 – 23:00.

“Ma risc”, cum zic baietii destepti din energie si gaze si îi rog pe ceilalti sa ma astepte. “Daca voi credeti ca veti mai ajunge pâna aici… Eu nu cred. Macar o jumatate de ora asteptati-ma !” le mai spun. Vad tablitele indicatoare cu “Ancient Gymnasium” si “Athena Pronaia Sanctuary”. O iau spre partea cealalta a sanctuarului, coborând cam 150 de metri pe o zapuseala care ma înconjoara din toate partile. Cobor niste trepte strâmte si dau de o ghereta cu o pustoaica înauntru care, fireste, este platita sa rupa bilete. Dar, la naiba, îmi aduc aminte ca n-am biletul la mine ! Biletele au ramas la pustiul meu ! Ce-o fi, o fi, îmi fac curaj, trec prin fata ei, îi zic “Kalispera !”, ea zice la fel. “Athena’s temple ?” “Yes, down there.” Si… ma lasa sa trec fara sa-mi ceara biletul. I s-o fi facut mila de mine din cauza caldurii sau o fi crezut ca sunt Nicolas Cage, nu stiu, sunt fericit ca am scapat, nu ma mai întreaba nimic. Ar fi fost culmea sa ma întorc dupa bilet ! Nu stiu daca m-as mai fi întors acolo.
Trec pe lânga ruinele Gymnazium-ului, construit în sec. 4 î.e.n si refacut în perioada romana prin adaugarea unor bai cu apa fierbinte în anul 120 e.n. La origine, era destinat antrenarii atletilor (alergare, box, lupte), apoi a devenit centru cultural (oratorie, filosofie, poezie). Pe vreme rea, atletii se antrenau înauntru, într-o încapere lunga de 128 de metri si lata de 7 metri, cu 6 piste de alergare. Câtiva metri mai jos se afla “palestra”, zona pentru antrenamentele de box, lupte, vestiar dar si pentru o piscina ciculara, adânca de 1.80 m si 10 m diametru (vedeti pozele).

Urmez indicatiile neamtului, cobor scarile în zig-zag, dau coltul, mai merg cam o suta de metri, însa ia templul de unde nu-i ! Disperat, urc un fel de deal si abia la capatul lui, jos în vale apare tholos-ul. La naiba, acum trebuie sa ma întorc si sa ocolesc dealul ! Sunt lesinat de caldura dar ambitia mea de a ajunge pâna acolo este si mai mare. Ii vad si pe ai mei cum îmi fac semne cu mâna, acolo departe parca sunt niste furnici. Ma întâlnesc cu un grup de pustoaice din Nemtia, care chicotesc între ele vazându-ma cu limba scoasa si transpiratia siroindu-mi pe fata dar mai ales încrâncenarea disperata de a ajunge la locul faptei.
Mai dau de un colt de stânca si apoi evrika: apare imaginea din cartile postale ! Ma asez pe o bucata mare de piatra cazuta lânga templu, sa-mi trag rasuflarea, dau un ocol complet tholos-ului, apoi îl fotografiez din mai multe pozitii. Are aceleasi dimensiuni ca cel de la Epidaur, dar pietrele sunt mai negre, de zici ca au ars într-un incendiu. Lânga el se afla ruinele a patru-cinci cladiri, care probabil erau legate functional de templu. Atena era venerata drept paznic al sanctuarului.

Aici este o liniste mormântala. Sunt doar eu cu Temple d’Athena (în franceza, biensur, asa scrie pe o bucata de piatra). Curios lucru, au disparut gâzele nesuferite care îti tacane în cerebel, taca-taca-taca-taca, gâze întâlnite în toate site-urile arheologice vizitate în Grecia. Fac cale întoarsa, trec prin fata gheretei pustoaicei, mai merg doi-trei metri, însa îmi sta pe limba s-o întreb de ce nu mi-a cerut biletul. Ma întorc spre ea. Pustoaica zâmbeste larg: “Be cause the Gymnazium and the temple are free !”. Se plateste numai pentru sanctuar si muzeu. Pisici ! Si eu care credeam ca am fermecat-o cu zâmbetul meu a la Nicolas Cage :).

Ma întorc la ai mei, în mars fortat. “Ei, cum este ?” sunt întrebat. “Salivati, baieti, salivati !” le spun, abia tragându-mi sufletul. “Pozele vi le arat în România, peste o saptamâna.” E pe cale sa rabufneasca o mica revolta: “Adica noi te-am asteptat aici eroic iar tu nu ne arati chiar nimic ?”. Zapuseala învinge pâna la urma eroismul lor.

Ne îmbarcam în masinile încinse si obligatoriu trebuie sa trecem prin localitatea Delphi, aglomerata, tiganoasa, murdara, plina cu autocare, masini, turisti si tarabe cu suveniruri. Iesim din Delphoi (în limba greaca) si regasim curbele muntoase atât de dragi noua: curba la dreapta, curba la stânga, urcam, coborâm. Si tot asa… pâna la intrarea pe autostrada spre Salonic.
Seara, la Paralia Katerini, sunt obiectul un santaj îngrozitor:
- Ne arati pozele ?
- Nu.
- Ei bine, atunci esti taiat de la portia de Metaxa.

Credeti ca am rezistat santajului ? Biensur ca nu, da’ ce-ati fi vrut, sa nu simt eu de-a lungul laringelui caldura placuta a coniacului finut ? Ei, comedie… :)

Post scriptum final numero un: batalia pentru dezgroparea site-ului arheologic s-a dat între americani, germani si francezi. Au câstigat francezii, mutând satul cu locuitori cu tot (aproape 2000 de case) mai la vale. De aceea tablitele explicative sunt majoritatea în limba franceza. Glumesc, jos de tot, la baza tablitei exista si explicatia în engleza. Mai am de adaugat ca Templul lui Apollo si amfiteatrul au fost gasite sub pamânt, la 20 metri adâncime, probabil din cauza alunecarilor de teren.

Post scriptum final numero deux: ajuns acasa, dupa ce am aratat fotografiile mai multor cunostinte, povestindu-le cum a fost, de ma durea gura de la atâta povestit, am primit de la ele acelasi raspuns invariabil: “A fost frumos, ce sa spun, dar parca prea multe pietre…”

Surse folosite:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Delphi,_Grecia
http://www.sejurgrecia.ro/situri-arheologice/delphi/index.php
http://www.historia.ro/exclusiv_web/destinatii-istorice/articol/oracolul-delfi-o-afacere

Peloponez 9 - Atena Acropole

2010-12-16T20:56:00.046+02:00

In luna august 2009, Florione a halaiduit cam doua saptamâni prin Atena si stiind cum vine treaba cu circulatia pe strazile superaglomerate, m-a atentionat înainte de a intra în oras: "Te tii dupa mine si nu întorci volanul, nici la dreapta, nici la stânga." "De ce ?" am întrebat. "Lasa ca o sa vezi tu !"

Abia am intrat în oras, ca a început furnicarul si nebunia: motociclistii, motoristii si scuteristii din întreaga galaxie tâsnesc pe lânga tine aidoma sagetilor ! Asta n-ar fi nimic, însa unii se opresc lânga botul masinii si apoi o taie iute la dreapta sau la stânga fara sa-ti faca niciun semn, fara sa se asigure, de parca ar spune: "Stii tu ce sa faci si cum sa ma protejezi." Cred ca în Atena sofatul si pilotatul la risc maxim reprezinta un adevarat stil de viata.

Am ajuns si la Sotiris, fost coleg de facultate cu Florione. Un apartament frumos, elegant si foarte spatios, ce poate cuprinde lejer în el cei opt turisti români, plus cei patru membri ai familiei. Initial, cautasem un hotel prin apropierea pietei Omonia, apoi dupa multe tatonari pe Booking.com si telefoane date gazdei noastre, sotia lui Sotiris, o românca de-a noastra, s-a suparat si a izbucnit: "Ia asculta, daca noi am veni în România, o sa ne pui sa stam la hotel ?" "Nu." "Deci, toata lumea va dormi la noi, avem camere destule, nu-i un capat de tara pentru o noapte-doua de dormit." Asa ca am renuntat la cautarile de pe Booking si ne-am linistit în privinta noptii ce urma s-o petrecem în Atena.

Orasul este urias, o adevarata metropola, foarte aglomerat. Ce m-a socat au fost negrii, foarte multi negri, întâlniti la tot pasul: pe strada, în metrou, la muzee sau pe Acropole.
Metroul este foarte modern. In burta statiilor de metrou puteti vedea diverse excavari arheologice, de la ziduri antice si statui pâna la ramasitele bisericutelor bizantine. Biletul costa 1 euro pentru adulti (pentru copii este 0,5 euro) si cu el poti calatori timp de 2 ore pe orice mijloc de transport (metrou, autobuz, troleibuz). Peste tot întâlnesti îndrumari în limba engleza (inclusiv vocea din metrou care anunta statiile), astfel ca te poti descurca foarte usor. Oamenii nu sunt reci, cum se plângeau diverse persoane pe forumuri, ci te pot îndruma foarte prietenos spre tinta propusa.

Primul obiectiv: Muzeul Nou din apropierea Acropolelui. Inca de la intrare te sperii de podeaua groasa, transparenta, din sticla securit, prin care poti admira diversele ruine, aflate sub tine la 10 metri adâncime, ale portiunii pe care a fost construit muzeul. Apoi te frapeaza multimea de paznici, femei si barbati, îmbracati în costume bleumarin si înzestrati cu statii de emisie-receptie, paznici care te vegheaza atent, semn ca în muzeu ai de-a face cu originalele obiectelor expuse acolo si nu cu copiile lor. In muzeu poti vedea o groaza de lucruri, de la faimoasele cariatide pâna la sculpturile originale ce tronau pe frontonul Parthenonului. La etajul doi puteti vedea un filmulet de 15 minute, care face o trecere rapida prin istoria locului, puteti mânca daca aveti chef la restaurantul de aici sau puteti admira Acropole, având o panorama larga asupra acestuia.

La iesirea din muzeu mai mergi câtiva metri pentru a ajunge la una din intrarile pentru Acropole, nu înainte de a te feri de puzderia de negri care încearca sa te determine sa cumperi câteva antichitati "originale" sau modernisme chinezesti de proasta calitate. Scapam elegant de ei, luam bilete, 12 euro de persoana (6 euro numai Acropolis); persoanele sub 19 ani intra gratis, studentii si soldatii pot vizita gratis daca prezinta carnetul de student, sau legitimatia militara) pret care include vizitarea a sase obiective:
1. Acropolis
2. Agora, Porticulul lui Attalos si Templul lui Hefaistos
3. Biblioteca lui Hadrian
4. Kerameikos (cimitirul antic)
5. Templul lui Zeus
6. Teatrul lui Dionysos si Odeonul lui Herod Atticus

Biletul este valabil 4 zile. In zilele cu luna plina intrarea este libera si nu se aprind proiectoarele. Acropole mai este gratis si de ziua nationala a Greciei (25 martie).

Din lipsa de timp, am vizitat doar primele trei obiective. Pentru Kerameikos îti trebuie cel putin 2-3 ore; Teatrul lui Dionysos si Templul urias al lui Zeus le-am vazut de sus, de pe Acropole.
Stânca pe care este cocotata Acropole are o lungime de 300 metri, o latime de 150 metri si se ridica la 156 metri deasupra nivelului marii. A fost fortificata de pelasgi, primii locuitori ai Atenei, pentru a rezista diverselor invazii straine. Denumirea vine de la cuvintele grecesti "akros" si "polis", care înseamna "orasul de sus" si asta pentru ca în antichitate, din motive de siguranta si pentru a putea fi aparat mai usor, centrul orasului era construit pe o culme, pe un deal sau în partea cea mai ridicata a orasului ("acropole" gasiti si la Micene sau la Argos). Acropolele a fost locuit înca din perioada neolitica, în perioada arhaica (650-480 î.Hr.) instaurându-se aici cultul zeitei Atena.
In general, aveti de vizitat 4 obiective mari si late:
- Parthenon
- Erechteion
- Propileele
- Templul zeitei Atena Nike.

Monumentele care au ramas astazi pe Acropole se încadreaza în perioada clasica a arhitecturii grecesti. In anul 447 î.Hr., Fidias (Pheidias), în calitate de arhitect-sef, a fost însarcinat de Pericle, conducatorul cetatii, sa coordoneze un mare numar de arhitecti, sculptori si mestesugari pentru a reface din temelii distrugerile cauzate de persi în anul 480 î.Hr. Intr-o perioada de 40 de ani s-au construit: Parthenonul (447-432 î.Hr.), Propileele(437-432 î.Hr.) si Erechteionul (421-406 î.Hr.).

Pericle, mare orator si om politic al Greciei antice, conducator al Atenei între 443 - 429 î.Hr., timp în care Atena a atins o mare dezvoltare, devenind centrul comercial, politic si cultural a întregii Greciei antice, mare protector al stiintelor si artelor, s-a stins din viata bolnav de ciuma, în anul 429 î.Hr. Pentru stralucirea intelectuala pe care a dat-o Greciei, secolul în care a trait (secolul V î.Hr.) a fost supranumit "Secolul lui Pericle".

Parthenonul, cea mai perfecta creatie a spiritului uman, suprema opera a arhitecturii grecesti, este închinat zeitei Athena Parthenos si este construit în stil doric cu 8 coloane pe latura scurta si 17 coloane pe cea lunga. De-a lungul secolelor, Parthenon-ul si-a pastrat caracterul de lacas religios, fiind transformat pe rând în biserica bizantina si apoi în moschee musulmana.
Cladirea este un exemplu de proportionalitate, bazata pe minutioase calcule matematice. Este opera lui Fidias, asistat de arhitecții Ictinos și Callicrate și de sculptorii Agoracritos și Alcamene. Astazi îi plângeti de mila, vazând starea în care se afla, cu vesnicele schele înconjurându-l. In perioada când turcii îsi aveau aici depozitul de munitie arata mult mai bine. Insa o explozie a acestui depozit i-a distrus o mare parte din monumentalitate.
Partenonul este alcatuit dintr-o cella, o încapere în care era pastrata statuia zeiței Atena Parthenon, opera lui Fidias. Statuia era înalta de 12 metri si era realizata din aur si fildes. Mai exista si opisthodom-ul, o încapere în care se pastra tezaurul orasului, întregul edificiu fiind înconjurat de coloane. Frontonul de rasarit reprezenta nasterea Atenei, iar cel de apus disputa dintre Poseidon si Atena pentru stapânirea Aticii. Metopele înfatiseaza lupta zeilor cu titanii, lupta dintre lapiti si centauri si luptele atenienilor cu amazoanele. Cele mai multe din sculpturile Partenonului se pastrează la British Museum.
O reconstituire 3D a Acropolelui o puteti vedea aici:
http://www.youtube.com/watch?v=ASdYVEIDXnM&feature=related

Propileele, constructie conceputa de arhitectul Minesicles, marca delimitarea lumii profane de lumea sacra.

Templul zeitei Atena Nike (Atena Victorioasa), mai micut, o bijuterie de arhitectura ionica se afla în partea de sud-est a Acropolei. Cum intrati în Acropole si înainte de a intra pe sub Propilee îl veti vedea pe partea dreapta. Multi turisti ignora acest templu, având ochii atintiti catre Propilee. In antichitate, în interior se afla statuia zeitei Atena Nike, cea cu aripile taiate. Pe una din cele 4 fete ale templului (pe fata estica) se poate vedea un basorelief descriind o conferinta a zeilor, în timp ce pe celelalte 3 fete se afla scene din diverse batalii.

Erechtheionul este cel de-al doilea templu ca marime de pe Acropole, construit în stil ionic, având spre sud portalul atât de cunoscut al cariatidelor, cele sase "kores" care sustin gratios entablamentul templului. Partea sa principala este împartita în doua sectiuni, dedicate venerarii celor doua zeitati principale din Attica: Athena si Poseidon-Erechtheus. Sculpturile faimoaselor cariatide se afla în partea de sud. Originalele se gasesc la Muzeul National, vreo doua se afla în Noul Muzeu iar o statuie se afla la British Museum, în Londra. Actualele cariatide ale templului sunt copii realizate din materiale moderne, rezistente.

Peste tot se lucreaza intens, dupa cum puteti vedea în fotografii. Schele, macarale, blocuri de marmura, piatra sau calcar se gasesc deja finisate, gata pentru a fi asamblate, înlocuindu-le pe cele vechi, distruse în mod iremediabil. Cele distruse partial au putut fi refacute si completate cu piese noi. Cred ca ambitia grecilor, folosind fonduri proprii si fonduri UNESCO, este sa refaca splendoarea Acropolelui de odinioara.

De sus se poate admira si Teatrul lui Dyonisos dar si Odeonul lui Herod Atticus în toata splendoarea lui, un teatru construit de romani în anul 162, în prezent transformat într-o sala de spectacole în aer liber (aici a cântat si Pavarotti). Tot de sus aveti si o panorama asupra Atenei, toropita sub soarele amiezii, oras alcatuit din blocuri cu maxim 3-4 etaje, oras aglomerat, sufocat si el de caldura înabusitoare. In departare se poate vedea colina Likavitos, ca un gurgui, templul lui Zeus, imens, poarta lui Hadrian si zona Agorei.

Spre Agora (piata centrala) ne-am îndreptat si noi, dupa ce am facut înconjurul Acropolelui. In Agora trebuie doar sa-ti închipui cum ar fi aratat viata de zi cu zi a locuitorilor veniti din toate colturile lumii antice (si nu numai) si deja esti prins de vacarmul si zarva pietei. Aici se pastrau etaloanele grecesti de greutate si lungime. Reprezentantii poporului discutau si votau legile, într-un vacarm de nedescris, iar judecatorii erau alesi prin vot democratic. Tinerii aflau daca sunt chemati sa-si satisfaca serviciul militar. Tot aici, Sofocle punea lumea în ordine sau dezordine, intrând alaturi de discipolii sai în discutii interminabile care nu duceau nicaieri decât la încântarea spiritului. Cu siguranta pasii lui Eschil, Euripide sau Herodot au strabatut si aceste locuri. In Agora este o adevarata babilonie în ceea ce priveste ruinele care împânzesc tot locul. Desenele de pe tablitele explicative îti arata forma pe care ar fi avut-o în antichitate cladirea, piata, poarta de intrare maiestuoasa sau monumentul respectiv. Grandomani cum îi stim, romanii nu s-au lasat mai prejos si si-au construit si ei o agora a lor, Agora Romana, care urmeaza Agorei Grecesti. Aici, impresionant este Turnul Vânturilor, construit din marmura. Are 8 laturi, pe fiecare latura basoreliefurile reprezentând opt zeitati-vânturi: Boreas (N), Kaikias (NE), Eurus (E), Apeliotes (SE), Notus (S), Lips (SV), Zephyrus (V) si Skiron (NV). In interior se afla un ceas de apa.

Dupa Agora, trecem repede la Templul lui Hefaistos, cel mai bine conservat templu din toata Grecia, negru peste tot, probabil fiind urme de la vreun incendiu. De-a lungul secolelor a avut mai multe destinatii: biserica, moschee, depozit de arme.

De aici, dam fuga-fuguta în Stoa lui Attalos, un portic cu multe coloane, o cladire cu doua etaje, donata de regele Pergamon-ului, Attalos al 2-lea, orasului Atena, ca omagiu adus faptului ca si-a facut studiile aici. Este o cladire lunga, dreptunghiulara, refacuta complet de americani. Arhitectura cladirii este un exemplu tipic al perioadei elenistice, continând atât coloane dorice cât si ionice. Iti este greu sa-ti imaginezi acest centru comercial având câte 21 de "magazine" la fiecare etaj. Astazi opereaza ca muzeu al vechii Agore dar si loc de racorire si tras sufletul dupa alergatura, vorba vine, de pe Acropole. Aici, la adapostul aerului conditionat, va puteti face o idee asupra vietii zilnice din Agora admirând tot felul de statuete (chiar si din neolitic), obiecte de uz casnic, bijuterii, statui în marime naturala, precum si vedeta mini-muzeului: un scut spartan care m-a impresionat peste masura: are cam 1.5 metri diametru si greu, cred, de vreo 20 kg. Spartanii astia ori erau scunzi si îndesati si foarte puternici ori erau înalti de doi metri si la vreo 100 de kg greutate, pentru a se putea folosi cu usurinta de acest scut.
Sintagma "pe scut" (daca mureai) se poate verifica usor daca pui un trup omenesc pe el. Pentru un muzeu care se respecta mai gasiti si o chestie pe care n-o veti gasi în muzeele românesti în vecii vecilor: o toaleta extrem de moderna.

De la aceasta cladire plecam spre cartierul Plaka cu terminatia în piata Monastiraki, pentru a ajunge la Biblioteca lui Hadrian. In Plaka ne-am plimbat cale de 100 de metri, pe o straduta tipic greceasca, cu taverne pe partea stânga si un trenulet pe partea dreapta (cum te duci spre Biblioteca). Trenuletul face turul întregului centru al Atenei, trecând pe la Parlament, Monastiraki, Muzeul Nou, Poarta lui Hadrian, Templul lui Zeus. Plaka seamana cu un mic sat din antichitate numit Anafiotika. Aici au stat mestesugarii din insula Anafi (din arhipelagul Cicladelor) care au fost adusi aici prin 1800 de catre regele Otto pentru a-i construi palatul iar acestia si-au recreat insula natala aici. Trenuletul merge atât de încet încât mesenii pot da mâna cu turistii din trenulet. In Plaka gasiti multe magazine cu suveniruri (majoritatea fiind grecesti, nu chinezesti): textile, pielarie, icoane, ceramica, lemn, sticla, bronz etc de la coiful lui Pericle pâna la chestiile alea magnetice de pus pe usa frigiderului care arata cunostintelor pe unde te-ai plimbat tu prin lumea asta micuta...

Biblioteca lui Hadrian a fost construita de împaratul Hadrian în anul 132 e.n si se afla la baza Acropolei, în partea de nord, dupa ce traversati cartierul Plaka. Cladirea urmeaza stilul forumului roman, cu un zid de protectie care o înconjoara (zidul exista si astazi). Dupa ce a fost facuta praf si pulbere de catre heruli (popor migrator germanic), a fost reconstruita de prefectul Herculiu. In perioada bizantina, crestinii, of course, si-au tras 3 (trei!) biserici în incinta bibliotecii. Biblioteca se baza, în mare, pe papirusuri. Am pus si o poza cu reconstituirea ei (apropo, arata magnific !). Un model al statuii reprezentând-o pe Athena Nike, sub forma Victoriei Romana, o puteti vedea în Biblioteca lui Hadrian (cum intrati în site, mai mergeti cam 20-30 m si o luati la stânga).

Terminând vizitatul (mai degraba turul de forta de aproape 5 ore), ne-am tras o pauza de vreo juma' de ora în partea terminala a Plakai, în fata Bibliotecii. Aici ne-am tras putin sufletul, ne-am tras si suveniruri, barbatii si-au tras câte o bere, fetele si-au tras câte o Fanta iar copiii si-au tras câte o înghetata.

Spre seara ne-am înghesuit în burta metroului, am halaiduit vreo juma’ de ora prin oras si ne-am întors la Sotiris unde, ca niste români care se respecta, ne-am desfatat cu alte beri si mâncarica tipic greceasca, ca la mama acasa, cu souvlaki, tsatiki si alte minunatii, punând România si Grecia la cale, revolutionând democratia, fotbalul si traiul zilnic pâna noaptea târziu, când, doborâti de somnul helenic am bagat cornu’n perna, în apartamentul extrem de darnic si încapator.

Urmeaza ultima relatare a periplului prin Peloponez, cea despre site-ul arheologic francez Delphi… :)

Surse folosite:
http://en.wikivisual.com/index.php/Acropolis
http://www.turistik.ro/atena-intre-istorie-si-farmec-r2731
http://www.athens.ukgo.com/acroprecon.jpg

Peloponez 8 - NEMEA, o destinatie putin cunoscuta

2010-10-06T12:52:00.031+03:00

In ziua plecarii din Tolo, receptionera hotelului mi-a spus ca voi gasi benzina doar pe drumurile principale (între timp, nu se mai gasea motorina). Am alimentat cu benzina la iesirea din Argos, apoi tule-o spre Nemea. Chiar în apropierea localitatii, m-am trezit în spate cu un autocar care era gata-gata sa se urce pe mine. Desi mergeam cu 110-115 la ora, îmi dadea flash-uri sa ma dau la o parte fiindca se grabea baiatul. Ghiciti ce autocar era: cu numar de Bucuresti si cu o coala A4 lipita de parbriz: Bucuresti-Zakinthos.
Site-ul arheologic se afla în localitate, stadionul aflându-se în afara localitatii. Veti vedea inscriptiile bilingve (greaca-engleza), de culoare maro cu scris alb, care va vor îndruma foarte usor spre obiectivele respective. Am oprit în parcarea micuta, alaturi de doua masini din Germania si una din Ungaria. Am luat bilete, 4 euro de persoana, bilet care include vizitarea muzeului, site-ului si stadionului. Repet, copii au gratuitate. Va mai aduc aminte si de program: 8:00 - 15:00.

Nemea nu era un oras propriu-zis, dar, precum Olympia, avea un sanctuar al lui Zeus si era un loc de întâlnire pentru jocurile panhelenice (sunt patru categorii de jocuri panhelenice: Jocurile Olimpice, Jocurile Nemeane, Jocurile Pythiane, Jocurile Isthmice). Jocurile nemeane au fost fondate în anul 573 î.Hr. si aveau loc la fiecare doi ani, intercalându-se, prin rotatie, cu jocurile de la Olympia, Delphi si Isthmia.
Deoarece site-ul a fost recent dezgropat de prof. Stephen Miller de la Universitatea Berkeley din California, turistii straini nu prea stiu de acest obiectiv turistic si de aceea acesta nu apare (înca) în anumite ghiduri turistice. N-o sa vedeti aici sculpturi spectaculoase ca la Olympia sau Delphi, dar acesta este unul dintre site-urile preferate ale turistilor greci, cu un muzeu excelent, modern, care încearca sa ne ajute sa întelegem exponatele si ruinele, pâna ce acestea vor fi excavate complet.

Site-ul este foarte frumos, cu multi copaci, peluze si tufe de trandafiri, cu mese din marmura. Nemea se afla într-o vale fertila si este celebra în zilele noastre pentru vinul produs aici (vinul de Nemea).
In mod traditional, toata lumea stie ca aici Hercule l-a învins pe leul din Nemea (a carui piele nu putea fi strapunsa de lance sau sageti; ca sa-l omoare, Hercule si-a faurit o ghioaca, l-a ametit cu ea si apoi l-a sugrumat) si, drept multumire zeilor, a hotarât ca aici sa se organizeze jocuri în amintirea acestui eveniment. O alta legenda i-a luat locul, capatând în timp mai multa popularitate decât Leul din Nemea. Legenda spune ca jocurile au fost initiate de Cei sapte contra Tebei (de fapt sapte generali de armata, cu subordonatii lor cu tot, condusi de Adrastos), care au trecut prin Nemea în drumul lor de la Argos spre Teba, în cautare de apa. Aici au întâlnit-o pe Hypsipyle, doica lui Opheltes. Opheltes era fiul regelui Licurg si a reginei Euridice. Oracolul din Delphi a profetit ca copilul ar putea muri daca ar atinge solul înainte de a putea merge, asa ca doica l-a pus pe un pat de frunze de telina, în timp ce ea le arata grecilor unde se afla izvorul de apa. Copilul a fost muscat de un sarpe si a murit. Cei sapte, tulburati de moartea copilului, dar si datorita faptului ca oracolul local Amphiaraos a interpretat acest semn ca fiind nefast pentru campania lor împotriva Tebei, au hotarât sa organizeze jocuri funerare în onoarea lui, cu o coroana de telina drept premiu, salvând-o totodata si pe Hypsipyle de la moarte. Daca va intereseaza si primii câstigatori ai jocurilor, poftim de cititi:

Adrastos - calarie
Amphiaraos - saritura în lungime si aruncarea discului
Polynekes - lupte
Tydeas - box
Eteoklos - alergari
Laodokos - aruncarea sulitei
Parthenopeos - tragerea cu arcul

De-a lungul timpul, atât Micene cât si Argos s-au batut pentru suprematia asupra Nemeii. În anul 400 î.Hr., Argos-ul a obtinut controlul asupra Nemeii iar jocurile au început sa aiba loc mai rar aici si mai frecvent în Argos. Profesorul Stephen Miller a reînviat aceste jocuri în 1996 (apoi în 2000, 2004 si 2008), pentru a celebra redeschiderea stadionului, aflat pâna atunci într-o stare deplorabila.

Cum intrati în site, în partea dreapta aveti muzeul modern, micut, de zici ca este pavilionul administrativ al site-ului sau casa de vacanta a vreunui bogatas. In fata aveti templul lui Zeus aflat în plin proces de restaurare iar în partea stânga aveti site-ul arheologic. In foaierul muzeului se afla câteva imagini vechi, aratând sanctuarul în diverse ipostaze, din 1766 pâna la secolul al 19-lea, inclusiv o schita a lui Edward Lear. Aceste ilustratii arata cum capiteliul uneia dintre coloane, desi starea ei pare foarte precara, nu s-a miscat timp de sute de ani, în ciuda cutremurelor din zona.
In sala principala, primul lucru care-ti atrage atentia este o fereastra mare, cu o uimitoare vedere asupra sanctuarului lui Zeus, în fata ferestrei tronând un model al asezarii asa cum arata ea în anul 300 î.Hr., care face mult mai usoara imaginarea întregului ansamblu. Chiparosii pe care-i puteti vedea afara au fost plantati recent, încercând sa reproduca cât mai în detaliu dumbrava sacra din antichitate. La dreapta puteti vedea modelul stadionului.

In restul salilor veti vedea figurinele micute din bronz ale lui Opheltes (copilul mort al regelui) si statueta din teracota a unui baietel, cu o masca pe fata, considerat a fi, de asemenea, Opheltes. Sunt foarte multe ilustratii si explicatii cu privire la vechile jocuri, compuse din lupte, box, sarituri, alergari, aruncarea discului, cursele de cai. Mai puteti vedea blocul de start de la stadion, pastrat într-o stare foarte buna, exemplare de greutati pentru sarit (cu inscriptii pe ele; în timp ce sareau la lungime, atletii tineau aceste greutati în mâini) si un disc din fier, de 8.5 kg greutate.
Un scurt film video explica functionarea mecanismului de start al curselor. Cele mai multe informatii cu privire la vechiul Nemea provin de la artefactele aruncate în fântâni, dintre ele putându-se deosebi o hydra din bronz din sec al 6-lea î.Hr., tinând în mâna capul Persefonei. În curte se afla multe piese de coloane, capiteluri, jgheaburi din ceramica si alte pietre provenite din jurul stadionului si din templu, precum si un capitel doric, provenit de la cladirea baii.

Din muzeu trecem prin gradina de trandafiri, de-a lungul unui traseu format din lespezi de piatra ramase de la diversele case, aflate de o parte si de alta, cu semne de gatit pe vetrele de foc. Traseul o ia la stânga, unde se poate vedea un mormânt medieval, tipic multor morminte gasite la Nemea. In partea nordica a drumului se afla ramasitele unei basilici crestine (sec 6 d.H.) ridicata peste o casa de oaspeti din sec al 4-lea î.Hr., ale carei ruine se mai pot vedea sub basilica. Coborând treptele aflate lânga basilica, am intrat în cladirea baii, construita în ultima treime a sec al 4-lea î.Hr., unul dintre sistemele de îmbaiat cele mai vechi cunoscute în lumea greaca si cea mai completa existenta pâna astazi. Camera este împartita în trei parti, fiecare cu patru cazi din piatra în care se îmbaiau sportivii, cazi plasate de la un capat la altul de-a lungul peretelui din spate. Crestaturile în forma de “V” permiteau apei sa curga de la o cada la alta (vedeti fotografiile). Aici am petrecut mai mult timp deoarece întreg asezamântul se afla sub protectia unui acoperis urias, iar racoarea acestuia ne permitea sa studiem mai atent ceea ce se afla în jurul nostru.
Am uitat sa va spun ca întreg site-ul se afla sub tutela Universitatii Berkeley, ale carei fonduri sunt folosite la renovarea întregului locas (în partea de jos a tablitelor explicative se specifica în clar contributia serioasa a Universitatii la refacerea întregului site si a stadionului).

De la baie, am luat-o spre Templul lui Zeus, templu care a fost construit în anul 330 î.Hr., pe locul unui templu anterior secolului al 6-lea. A fost construit în special din piatra de calcar si acoperit cu stuc alb pentru a-l decora si proteja. In partea din spate a naosului se cobora într-o cripta, care initial a avut sase trepte, trei din ele fiind vizibile si astazi. Scopul acestei cripte este neclar, putând fi, probabil, locul unui oracol local.

Statuia de cult lipsea deja atunci când Pausanius a vizitat Nemea, în secolul al 2-lea d.H. Altarul lui Zeus avea forma unui dreptunghi neobisnuit de lung si îngust, format din blocuri de calcar. Acesta a fost construit în sec. al 5-lea î.Chr si a fost mentionat de catre Pindar. Alaturi de templu se afla "Dumbrava Sacra" a chiparosilor. Noii chiparosi au fost plantati chiar în gropile antice prevazute pentru plantarea acestora.
La lucrarile de restaurare au fost refacute noua coloane. Ne-am nimerit acolo exact când muncitorii asamblau una din pietrele unei coloane, cu ajutorul unei macarale. Alte coloane au fost catalogate si pregatite pentru o eventuala restaurare, atunci când fondurile generoase vor permite acest lucru.

Site-ul este mult mai mare decât se poate vizita, însa vor mai trece destui ani pâna sa poata fi dezgropat si restaurat cu totul. Repet, o reconstituire de ansamblu puteti vedea în muzeu.

De aici, ne-am urcat în masini si apoi ne-am îndreptat spre stadion. Despre stadion chiar merita sa vorbim mai mult ! Se stia de stadion, o parte din el era vizibil, însa alta parte a constituit o surpriza chiar si pentru echipa de arheologi deoarece în locul sau se afla un delusor. Delusor care a fost excavat cu grija, producând alta mare surpriza: în burta lui s-a descoperit singurul tunel de trecere spre stadion din întreaga Grecie complet conservat (la Olympia, daca va uitati la fotografiile de acolo, veti vedea doar o bucatica din bolta restaurata, lasându-va pe dumneavoastra sa va puneti imaginatia la încercare). Am strabatut si noi acest tunel intact, protejat în interior prin schele metalice, cale de vreo 50 de metri !
Stadionul, situat în mijlocul unei pâlc de pini, stejari si maslini, era conectat la sanctuar printr-un drum sacru (între stadion si sanctuar sunt cam 500 de metri).
Deasupra stadionului, pe marginea inferioara a dealului gasiti banci pe care puteti sta confortabil (si la umbra), contemplând arena si lasându-va imaginatia sa zboare spre cele mai vechi timpuri. La intrarea în tunel se afla vestiarul (apodyteria), unde sportivii se pregateau pentru concursuri. Vestiarul era dreptunghiular, cu coloane dorice pe trei laturi, sprijinind un acoperis de tigla, cu o curte deschisa, în centru. Aici, atletii îsi ungeau trupul cu ulei de masline.

Intrarea în tunel se afla în coltul din stânga a vestiarului. Ca arhitectura, este si una dintre cele mai vechi bolti din Mediterana (la sfârsitul sec al 4-lea î.Hr.). Se mai pot vedea graffiti-urile antice, unde sportivii care-si asteptau rândul, îsi scrijeleau numele (adaugând uneori lânga nume cuvântul “Kallos”, adica “frumos”). Stadionul este orientat de la sud la nord, cu capatul sudic construit în amfiteatrul natural format între crestele dealului Evangelistra.
Pista avea o lungime de 183 m, aceasta lungime (600 de picioare) fiind si unitatea de masura numita “stadion” (aceeasi dimensiune o are si stadionul din Epidaur si cel de la Delphi). In jurul lui exista un canal prin care curgea apa proaspata, pentru baut sau pentru udarea suprafetei pistei. Totodata se pot vedea si bazine de colectare a apei murdare. Pe margini se mai pot observa marcajele pistei. Cursele se desfasurau de-a lungul pistei, înainte si înapoi si nu facand turul ei, asa cum se face astazi. Ajunsi la capatul pistei, concurentii înconjurau un stâlp, apoi se întorceau. Unul din acesti stâlpi a fost restaurat pentru jocurile moderne.

Jocurile nemeane sunt mai aparte decât celelalte, deoarece erau considerate jocuri funerare. Arbitrii, un grup de zece barbati din Argos, erau îmbracati în negru (în memoria copilului Opheltes) si stateau pe o platforma de lemn aflata pe partea opusa intrarii tunelului. Zeci de mii de spectatori, concurenti, vânzatori ambulanti veneau aici din toata lumea greaca. Un armistitiu de la orice razboi între orasele-cetati era în vigoare pe toata durata jocurilor. Odata jocurile terminate, vizitatorii paraseau locul si ramâneau aici numai îngrijitorii.
Spectatorii (stadionul avea o capacitate de 40.000 de spectatori) stateau pe bancutele aflate pe marginea stadionului. Monedele gasite la fata locului arata faptul ca, asemenea unui meci de fotbal modern, suporterii din fiecare oras stateau toti la un loc.
Atletii concurau în pielea goala, femeilor fiindu-le interzis accesul pe stadion. Ce competitii aveau loc:
- alergari (diaulus = doua lungimi de stadion sau dolichus = patru lungimi)
- pentatlon (alergare, lupta, saritura, aruncarea discului, aruncarea sulitei)
- boxul pancartium (box şi lupte)
- curse de cai
- curse de care
- curse ale razboinicilor înarmati

Spre deosebire de Olympia, la Nemea, premiile constau dintr-o ramura de palmier legata în jurul capului pentru câstigatori si o coroana din frunze de telina salbatica pentru toti sportivii (la Olympia câstigatorii erau încoronati cu o ramura de maslin). Castigatorul era considerat erou al orasului sau natal si avea dreptul la o masa gratuita în fiecare zi, pe viata.

Partea de nord a stadionului este îmbratisata de deal (Evanghelistra). La 10-15 metri înaltime au fost amplasate bancutele amintite mai sus, de unde puteti vedea întreaga panorama asupra stadionului.
Desi ne grabeam spre Atena (dupa-amiaza urma sa urcam pe Acropole si aveam nevoie de mult timp liber) ne-am trezit cu totii (eram singurii turisti la acea ora matinala) ca ne apuca dorul copilariei, atunci când alergam pe coclauri, ca strigam si chiuim aidoma copiilor la vederea unui lucru deosebit. Pe net, daca dati cautare dupa "Nemea stadium", puteti vedea în fotografii sau videoclipuri obsesia diversilor adulti de a alerga pe acest stadion. Cei mici au început sa alerge si ei pe lânga adulti iar Mihai, dupa ce a facut un tur complet al stadionului, s-a urcat pâna la bancutele de sus. Andrei (baiatul meu), care tinuse mortis sa ajunga la Olympia doar pentru a vedea stadionul pe care îsi desfasurasera fortele Asterix si Obelix, nu alergase pe acel stadion asa cum alerga acum (probabil fusese dezamagit ca stadionul din Olympia nu arata ca cel din film). Cumva doream sa mai furam o secunda de stat în Peloponez ? Cumva ne simteam foarte bine aici, la umbra pinilor ? Nu stiu. Insa stiu ca nu ne mai venea sa plecam.
Florione ne-a scos din visare: “Hei ! Gata, adunarea ! Daca mai stam mult pe aici, nu mai avem timp de Atena.” Trupa s-a regrupat, cu parere de rau, apoi am iesit prin tunel în afara stadionului si-am încalecat pe caii-putere ai masinilor, în directia Atenei.
(uitati-va si la filmuletele de pe YouTube, sunt foarte concludente)

Surse folosite:
http://en.wikipedia.org/wiki/Nemea_(Archaeological_site)
http://www.ancientgreecejourney.co.uk/places/nemea.htm
http://www.mlahanas.de/Greeks/Cities/NemeaStadium01.html
prof.Florentin Smarandache – Eterna Elada (revista Agero Stuttgart)

http://www.youtube.com/watch?v=XQZLdHQr-3Q
http://www.youtube.com/watch?v=jF34uTDKaYg&NR=1
http://www.youtube.com/watch?v=I018BcdPaS8&feature=related

Peloponez 7 – Epidaur si Asclepios – un medic nonconformist

2010-09-28T21:32:00.039+03:00

Dupa ce în seara precedenta fusesem la Nafplio, a doua zi, dimineata, leneveam din nou pe plaja din Tolo. Daca astazi ne programasem ca dupa-amiaza sa vizitam Epidaurul (Epidauros, Epidaurus, Epidavros), în sinea mea speram sa se termine odata cu greva transportatorilor, pentru a pleca si la Monemvasia, mâine, în ultima zi de stat în Tolo.

Daca iesi din Nafplio (drumul spre Tolo) o iei la stânga. Daca iesi din Tolo (drumul spre Nafplio), o iei la dreapta, normal, nu :)? Drumul spre Epidaur este anost, plictisitor, nu prea ai ce sa vezi, nu sunt multe localitati. Am vazut si un incendiu stins de curând, precum si doua poduri "miceniene", construite în stilul micenian, of course. Indicatoarele te atentioneaza din timp asupra acestor poduri ("Micenian bridge 3 km", de exemplu), care pot fi vazute direct de pe drumul principal, poduri care au rezistat timp de aproape 3500 de ani !

Pe masura ce te apropii de site, peisajul se schimba, intri într-o vale larga, înconjurata de munti. Din loc în loc, apar pâlcuri de pini, alternate de maslini. Ca la fiecare site arheologic important (Delphi, Olympia) localitatea din preajma site-lui s-a dezvoltat vizibil, d.p.d.v. turistic. Intram în localitate (tot Epidaur se numeste, bien sur) apoi, înainte de intrarea în site, te întâmpina o parcare uriasa, cât un stadion modern de fotbal. Mai târziu mi-am dat seama ca în preajma festivalurilor (teatru, muzica) organizate aici, aceasta parcare ar putea deveni neîncapatoare, datorita zecilor de masini sau autocare care ar varsa din burtile lor miile de iubitori de arta, stadionul având o capacitate de 13.000 – 14.000 de locuri.

Am luat bilete (6 euro de adult, copiii gratis) si apoi ne-am oprit la primul panou metalic care descrie întreg site-ul arheologic. Insa aici ramâi pierit ! Oricine ar auzi rostit numele de Epidaur, ar spune imediat: da, dom’le, stiu, teatrul ala faimos din Grecia. Asta s-o credeti voi ! Epidaur înseamna, pe lânga teatru, un ditamai site-ul, aproape un orasel, cu temple, cu stadion, cu case si strazi trase parca la indigou, site pe care abia daca l-am acoperit în doua-trei ore, cu impresia ca am fi avut mult mai multe de vazut (si chiar sunt mai multe de vazut, însa noi ne grabeam sa prindem si baia de dupa-amiaza).
Cum treci de intrarea principala, în dreapta ai amfiteatrul iar în stânga ai micutul muzeu, orasul antic, stadionul, templul lui Asclepios si tholosul circular, tholos întâlnit si la Olympia sau Delphi (templul Atenei, cel pe care-l vedeti în cartile de istorie sau pe vederile postale).

Urci câteva trepte si dupa o padurice apare în toata splendoarea lui faimosul teatru. Sentimentul de mutenie pe care-l ai în fata unei minuni arhitectonice ne copleseste. Desi eram 20 de persoane în preajma teatrului, se auzeau doar soapte de uimire. Apoi, în linistea cristalina, explodeaza vocea lui Andrei, baietelul meu: "Tatiiii, ai o moneda ? :)“ El deja se afla pe la jumatatea amfiteatrului si pesemne îsi adusese aminte de experimentul cu moneda. Se întorc spre el americanii, germanii, ungurii, cehii, polonezii, grecii si ce natii s-or mai fi aflat în cercul perfect de 10 metri diametru. Aoleu, parca spuneau ei, dam si aici peste românii galagiosi ? Odata avuta moneda, se încearca experimentul clasic, stiut de populatia Terrei: oare se aude sunetul metalic tocmai de sus, de pe ultimul rând ? Sa vedem. Dupa uimirea initiala, ne punem în miscare, la cele 42 de grade, si constatam cu stupoare cât de departe se afla ultimul rând. Ne mai întrebam unii pe altii, ca magarusul din Shrek: "Ai ajuns ?". "Nu, n-am ajuns." :)

Pe la jumatatea amfiteatrului ne oprim, pentru poze si baut apa. Pâna sus mai facem 2-3 popasuri, lesinati de caldura. Dupa o pauza scurta, se încearca experimentul, însa apare un obstacol: un american se trezeste sa recite dintr-o carte, chiar în mijlocul discului de piatra. Noi zbieram de sus la Andrei sa înceapa experimentul, el saracul, nu mai stie cum sa-l dea pe american la o parte. Strigatele românilor, de încurajare, câstiga în fata odei antice, asa ca americanul se vede nevoit sa renunte, în aplauzele palide ale celor trei prieteni ai sai. Andrei da cu putere cu moneda de piatra circulara însa nu se aude nimic (moneda de 50 de bani, asta asa, pentru mândria noastra nationala). Americanii se opresc din vociferat, dornici sa auda si ei sunetul monedei. Se face liniste totala si Andrei da cu sete de piatra. SE AUDE ! MITHBUSTERS CONFIRMAT ! Noi chiuim si aplaudam de sus, laolalta cu americanii (as vrea sa urc aici si filmuletul, însa are un format video cam ciudat).

Repede, câte ceva despre acest teatru extraordinar: a fost construit în două etape. In prima etapa, în secolul IV î.Chr, a fost proiectat si construit de Policlet cel Tânăr (fiul faimosului Policlet cel Batrân, cel preocupat de proportiile ideale ale corpului omenesc: vezi Doriforul, atletul care arunca lancea si Diadumenos, atletul care îsi leaga peste frunte panglica victoriei). In etapa a doua, partea superioara a fost adaugata în timpul perioadei elenistice, permitând dublarea numarului de locuri, trecând la o capacitate de 13000 de locuri. Arata exact ca în vechime, doar câteva parti din el fiind restaurate. Scena formeaza un cerc perfect, de 10 metri în diametru, iar amfiteatrul are o acustica exceptionala. Pe 53 de rânduri (un fel de bancute) sta poporul de rând si un rând (primul rând) pentru VIP-uri (un fel de fotolii), personalitatile orasului sau oaspeti veniti de departe. Nu stateai cu fundul direct pe piatra, fiecare îsi aducea o pernita moale, pe care-si punea pretioasa parte a corpului. Aici se jucau piesele lui Sofocle si Euripide sau aveau loc reprezentatii teatrale în cinstea lui Asclepios, alaturi de concursuri de atletism, pe stadionul din apropiere. Astazi are loc un festival recunoscut în lumea întreaga: festivalul de teatru Epidauros, devenind simbolul teatrului grec. Asa se explica schelele metalice care împânzesc partea din fata a teatrului, stricându-i armonia zeiasca. Probabil, în afara verii, în restul anului scena metalica este scoasa de acolo.

De aici am coborât spre muzeu, unde se pot vedea diverse instrumente chirurgicale, câteva statui de-ale Atenei, statuia lui Asclepios, stiuta de toata lumea (manuale de istorie, dictionare enciclopedice etc): un batrânel bonom, cu figura blânda, dar sigur pe el, cu sarpele încolacit pe toiag (a nu se confunda cu caduceul medicilor, care are doi serpi încolaciti), simbol conformist al vietii si al mortii; simbol nonconformist al eliberarii energiei Kundalini (energia cu care Iisus îi însanatosea pe cei bolnavi, refacându-le membrele, redându-le vederea etc). Mai puteti vedea un capitel corintian superb, diverse statui si câte un colt al templului lui Asclepios si al templului zeitei Artemis.

Cine a fost Asclepios, cel mai iubit zeu al antichitatii grecesti ? A fost fiul zeului Apollo, provenit din uniunea cu muritoarea Coronis (sau Arsinoe). În timp ce Coronis era însărcinată cu Asclepios, ea s-a îndrăgostit de un muritor, Ischis. Fiindca l-a înselat pe zeu, Artemis, sora lui Apollo, a ucis-o pe Coronis. Apollo si-a smuls copilul din pântecele muribundei si l-a dat spre crestere centaurului Hiron, centaur care i-a împartasit secretele taumaturgiei (abilitatea sau puterea de a face minuni) cu ajutorul carora, mai târziu, Asclepios avea sa aline durerile pacientilor sau sa izbuteasca regenerarea partilor afectate de boala (la fel ca Iisus). Totodata, centaurul l-a initiat în folosirea plantelor medicinale, ca terapie complementara. De la o vreme, a început sa învie si mortii, fapt care l-a suparat pe Zeus cel iubaret de femei si l-a traznit pe semizeu. Insa în loc sa moara, Asclepios devine zeu în toata regula. În Iliada, Asclepios era considerat doar un simplu medic care îsi învatase arta de la Centaurul Hiron. Templele ridicate în onoarea lui Asclepios erau adevarate clinici medicale, preotii cultului fiind si medici. Un discipol faimos este Hipocrate (autorul juramântului pe care nu prea îl respecta medicii români), al carui asezamânt terapeutic se afla în insula Kos.

De la muzeu pleaca câteva alei (vreo cinci-sase) care te pot deruta daca n-ai sti ca la capatul lor se afla câte un obiectiv arheologic din site, având impresia ca asta a fost tot, teatrul si muzeul. Eroare ! Cum iesi din muzeu, în partea stânga, un delusor si un pâlc de pini te împiedica sa vezi maretia asklepeion-ului. Am urcat delusorul si încet-încet au început sa apara ruinele diverselor cladiri sau temple, mai mici sau mai mari, apoi stadionul, lung de 180 de metri, cu tribune pe ambele parti, apoi templul lui Asclepios, tholosul, abatonul (un fel de dormitor foarte mare, cu camarute în care dormeau bolnavii) si multe, multe alte vestigii. Noi am acoperit cam jumatate din site, luându-ne dupa panourile care descriau compunerea site-ului, la fel ca si în celelalte dati, cu gândul de a mai prinde o baie de seara. Acum îmi dau seama ca Peloponezul trebuie facut în tihna, primavara sau toamna, numai pentru vizitare. Daca vrei plaja si baie atunci vii numai pentru acestea doua, fara a tine seama de bijuteriile arheologice din jurul tau.

Cum procedai daca erai un pacient ? Mai întâi te rugai în Templul lui Asclepios. Apoi faceai o baie de purificare în Fântâna Sacra si pe urma aduceai ofrande, dupa cum te ducea buzunarul. Cei bogati sacrificau un taur, cei mai putin bogati sacrificau un cocos iar cei saraci câteva fructe. Nimeni nu oferea bani. Tratamentul ulterior însa trebuia platit.
Existau si unele reguli pentru ca bolnavii sa se poata bucura de însanatosirea oferita de Asclepios. Trupul trebuia sa fie purificat, iar aceasta purificare se obtinerea prin post, abstinenta de la alcool si de la orice fel de raporturi sexuale.
Apoi nimeni nu stie exact ce se mai ptrecea, cercetatorii fiind oarecum derutati deoarece din ceea ce a ajuns pâna la noi se spune ca pacientii, alaturi de preoti, rosteau rugaciuni ritmice (un fel de mantre), altii spun ca pacientii cu rani supurânde erau dusi în labirintul aflat sub tholos, altii spun ca se faceau anumite bai cu plante medicinale sau ca se efectuau exercitii fizice în gymnazium. Altii spun ca recitarea imnurilor, de o anumita vibratie sau aerul purificat din jurul tholos-ului ar fi ajutat la vindecare sau la punerea într-o anumita stare, receptiva, de exaltare, care te ajuta sa te vindeci mai repede. Noaptea faceai nani iar zeul te vizita în somn si-ti spunea tratamentul. A doua zi, unul din preotii templului te întreba ce anume ai visat si ce sfaturi ti-a dat Asclepios. Oricum, în mod miraculos, orice bolnav era vindecat ! Poate ca aici un rol important îl avea si autosugestia. Daca bolnavul era un copil, tatal acestuia era rugat sa se tina de promisiunea ca va plati tratamentul, daca copilul nu se îmbolnavea într-un an de zile. Din câte se cunoaste, nimeni n-a facut vreo reclamatie, de aici si faima extraordinara a asezamântului.

Sub tholos, construit în 10 ani, 360-350 î.Chr. s-a descoperit un mini-labirint subteran, a carui menire a ramas necunoscuta, unii presupunând ca aici s-ar fi aflat tezaurul orasului, altii ca aici îsi adaposteau preotii mâcarea. Abia dupa ce s-au facut excavatii la templul lui Asclepios de la Pergam (în Asia Mica) s-a putut afirma ca în acest labirint intrau doar preotul si un bolnav, încercându-se însanatosirea acestuia din urma. Asclepios fiind zeu celest, olimpian, dar si un erou a carui putere deriva din pamânt, tholos-ul reprezenta viata de sub pamânt care iese la lumina, precum sarpele iese din gaura lui la suprafata (sau energia Kundalini, ce statea bine mersi încolacita în chakra Muladhara, ridicându-se apoi la lumina, în toata splendoarea ei, însanatosind trupul).

Fundatia tholos-ului era alcatuita din 6 ziduri circulare, din piatra, concentrice. Trei cercuri exterioare alcatuiau fundatia propriu-zisa a cladirii. Celelalte trei, interioare, erau aranjate într-un anume fel, astfel încât sa alcatuiasca un mini-labirint, ce avea din loc în loc deschizaturi prin care te puteai strecura. Bolnavii (de regula cei cu boli de piele sau cei care aveau rani pe corp) intrau aici cu un preot si, cu pasi micuti, faceau incantatii, oprindu-se din loc în loc, pâna în centrul labirintului, urmând un fel de drum initiatic spre sursa însanatosirii. Aici se aflau trei serpi galbeni, foarte mari, neveninosi, numiti Paries, folositi în scopul vindecarii, serpi care lingeau ranile celor bolnavi. Si la Roma se foloseau serpi în scopul vindecarii bolnavilor, însa numai la Epidaur existau acesti serpi de culoare galbena. Din încaperea din mijloc a labirintului, accesul în tholos se facea printr-o piatra rotunda, ce putea fi data usor la o parte (asemenea capacului unei guri de canal). In înteriorul tholos-ului, Pausias îi pictase pe Eros, zeul dragostei si pe nimfa Methe (una din iubitele lui Dionysos), reprezentând Betia. Printre altele, cladirea propriu-zisa era si un adevarat observator astronomic. Cine doreste detalii esoterice (simbolistica, numerologie, astrologie) referitoare la tholos-ul de la Epidaur, poate citi aici:
http://www.altani.gr/english/index.html

Alaturi de tholos se gasea Abaton-ul, un dormitor luuuuuung (cu unele coloane sau portiuni de zid complet refacute; sunt tare curios cum va arata în final, dupa restaurare), unde bolnavii se rugau zeului ca acesta sa le apara în vis si sa le prescrie tratamentul.
Din santierul pe care l-am vazut prin întreg site-ul (baraci, utilaje, bancuri de lucru etc.) cred ca se încearca refacerea întregului asklepeion. Am vazut ca se lucreaza la stadion, tholos, abaton si la templul lui Asclepios, piatra sau marmura moderna intercalând piatra sau marmura veche. Deci, peste câtiva ani, cine va ajunge pe aici va putea vedea totul asa cum ar fi aratat în urma cu 2300 de ani (vedeti si fotografiile).

Imediat ce am ajuns la Tolo am zbughit-o la plaja, în partea însorita a statiunii, acolo unde plaja este mai lata iar soarele dispare în spatele muntilor dupa ora 20.00.

A doua zi, ultima zi de stat în Tolo, a fost o zi extrem de grea, obositoare, de munca continua: plaja – baie – bere – inghetata – plaja – bere – sarailie – plaja – bere – cataif – baie – bere - baie si tot asa, de dimineata pâna seara :). Glumesc, nu ma luati în serios. O zi atât de grea va doresc si voua, din suflet. In afara celor doua-trei ore de la amiaza, toata ziua am stat numai în apa verde, calda si sarata. Spre seara ne-am umflat de înghetata si am halaiduit pe strazi, în vederea ultimelor cumparaturi (alimente, suveniruri, tricouri etc.). Am facut si ultimele fotografii, cu regretele eterne ca a doua zi vom parasi acest paradis. Asta este, atât a fost sa fie, 5 zile si nu 50, câte am fi dorit.

Va urma Nemea, cu stadionul olimpic, site-ul arheologic si un muzeu superb, apoi Atena, cu Parthenonul.

Surse folosite:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Epidaurus
http://www.squidoo.com/epidaurus-greece
http://www.altani.gr/english/index.html

Peloponez 6 - Nafplio, vechea capitala a Greciei sau Napoli di Romania

2010-09-07T15:39:00.028+03:00

Cum nu era zi sa nu trecem prin Nafplio, orasul ne dezamagea de fiecare data când treceam prin el. Traversam un bulevard anost, sub forma literei L , cu vile si hoteluri de o parte si de alta, cu magazine si benzinarii din loc în loc. Un pic de culoare îi mai dadea cetatea Palamidi, cocotata sus de tot pe unul din cele doua dealuri care protejeaza orasul si care ne trezeau fiori numai uitându-ne la ea, închipuindu-ne luptele strânse care se dadeau acolo între venetieni si turci, apoi între greci si turci, pentru independenta Greciei.
La intrarea în oras vedeai indicatorul "WELCOME TO NAFPLIO - THE OLD CAPITAL OF GREECE", apoi alte indicatoare care te îndemnau: Ia-o, fraiere, la dreapta, spre port, ca sa descoperi adevaratul oras, nu vilele anoste pe care le vezi zilnic :)!

In ziua când am vizitat cetatile Tirynt si Micene, seara, la întoarcere, dupa ce ratasem Nemea, am intrat în Nafplio pe la ora 19:00, cu gând sa mai facem câteva cumparaturi si sa vizitam orasul. Pâna pe la ora 21:30 când începea sa se înnopteze, aveam destul timp sa-l vizitam. Stati linistiti, cred ca nu ajung 2-3 zile sa-l colindati pe îndelete sau sa urcati la Palamidi sau sa luati vaporasul spre cetatuia Bourdzi sau sa faceti o croaziera în jurul celor trei insule (Hydra, Poros si Spetes ). Dupa ce am plecat din Nafplio, ne-am promis c-o sa ne întoarcem, sa vizitam macar cetatea Palamidi. Din pacate, nu ne-am mai întors...

Dupa ce intri în oras, în partea dreapta, la vreo 500-600 de metri apare indicatorul "Spre port". Am intrat pe o straduta foarte îngusta, apoi s-a deschis o panorama larga asupra portului, vaselor de croaziera, barcilor si iahturilor, care mai de care mai luxoase, de parca ne aflam la parada modei iahturilor.
Am lasat masinile într-o parcare foarte generoasa, însa la mare departare de port si de centrul orasului. Am luat-o pe jos si intrând mai adânc în oras, ne-am dat seama ca si daca am fi vrut sa parcam mai spre centru nu am fi avut unde, parcarile fiind arhipline. In partea stânga ne-am trezit cu fosta gara a orasului, micuta, veche de peste 100 de ani, cu un tren rustic, plin de grafitti-ul noilor "revolutionari" ("Paok" fiind cea mai întâlnita lozinca).

Palmierii sunt aici în legea lor, unele restaurante avându-si masutele printre palmieri, masute situate sub copertine ce se întind pe zeci de metri. Daca ati vizitat Brasovul sau Sibiul primavara sau vara, cam asa arata si Nafplio: strazi înguste, case vechi si frumoase cu un etaj sau doua, cu balcoane în stil venetian, din fier forjat, pline de flori. Pe trepte vezi pisici de tot felul, rapuse de arsita de afara. La parterul fiecarei case gasesti câte ceva: o taverna micuta, un atelier de mestesugarie autentica, hand-made (si nu kitch-urile chinezesti pe care le vedeti pâna si în Plaka sau Monastiraki, în Atena), pielarie, încaltaminte unicat, argintarie; poti vedea si cofetariile celebre unde cataiful si baclavaua îti lasa gura apa sau gelateriile cu înghetatele cu multiple arome (inclusiv din banane, pepene sau fistic), cornetul fiindu-ti umplut cu clestele clasic, format din cupe semirotunde si nu de la automat.

Localnicii mi s-au parut a fi oameni simpli, deschisi, foarte primitori si... linistiti. Noi, românii, eram cei care faceau galagie prin piata publica, lânga hotelul Grand Bretagne. Odata terminat scurtul dialog cu ei, te întreaba repede: From...? From... ? Iar daca spui Romania, adauga repede: Ahaaaa ! Ceausesco :)! Intr-un oras în care calci pentru prima oara, nu stiu de ce dar ai impresia ca deja ti-ai facut prieteni.

Nafplio este un oras portuar, aflat în golful Argolic, în nord-estul peninsulei Peloponez si a fost prima capitala a Greciei moderne, timp de cinci ani, între 1829 si 1834. Astazi este capitala prefecturii Argolis (sau Argolida).
Englezii îi spun Nafplion, în greaca veche i se spunea Nauplion, iar astazi Nafplio.
Conform legendei, orasul a fost intemeiat de Nauplios, fiul zeului Poseidon si al danaidei Amymone. Fiul lui, Nauplios jr., e mentionat în mitologia greaca pentru faptele de vitejie din timpul Razboiului Troian (si pentru cearta lui cu Ulise, printre altele). Deoarece fiul sau, Palamede, a fost linsat pe nedrept de locuitorii orasului, din cauza minciunii lui Ulise, s-a razbunat seducând toate femeile din oras, una singura ramânând fidela sotului. Ghiciti cine: Penelopa.

Numele în engleza, Nafplion, a fost folosit în timpul dominatiei venetiene si otomane. In limba italiana Nafplion este cunoscut ca Napoli di Romania , ultimul cuvânt facând referire la vechea denumire a teritoriului ocupat de Imperiul Bizantin de Rasarit, teritoriu numit Romania sau Rhomania ( cu Mistras capitala bizantina a Peloponezului) dar si la distingerea orasului Napoli din Italia cu Nafplion-ul din Grecia.

Pe o inscriptie funerara a faraonului Amenophis III este mentionat sub numele de Nuplija. Partea veche a orasului se numeste Akronafplia si are ziduri datând din epoca pre-clasica (sub 500-600 î.Chr.).
Ca ocupatie, prin 1212 cruciatii francezi l-au luat de la Principatul din Aheea, apoi l-au vândut venetienilor în 1388. Sub venetieni, timp de 150 de ani, orasul s-a dezvoltat si fortificat. In 1540 este cucerit de otomani. Venetienii îl recuceresc în 1685, întarind orasul prin construirea cetatii Palamidi în patru ani de zile (cea mai mare constructie venetiana facuta în afara Venetiei), fiind nevoie doar de 80 de soldati pentru a apara orasul. Otomanii, suparati foc, se reîntorc si-l cuceresc în 1715. In timpul Razboiul Grec de Independenta, Palamidi este cucerita de Staikos Staikopoulos, la 31 noiembrie 1821.
Dupa cucerirea independentei, Nafplio va fi capitala noului stat, timp de 5 ani (1829-1834), apoi capitala este mutata definitiv la Atena.

In timpul liber, va puteti plimba pe faleza, pe strazile înguste ale orasului vechi, cu vaporasul la cetatuia Bourdzi, puteti urca cele 999 de trepte (sau 857 trepte dupa altii) ale cetatii Palamidi, pentru a vedea panorama orasului, va puteti plimba pe faleza de pe Akronafplia (ce înconjoara dealul pe care ce afla cetatea Palamidi), puteti vizita Muzeul de Arheologie (cu vestigii de la Micene si Tirynt).

Din Nafplio se pot vizita usor câteva dintre cele mai renumite situri arheologice ale Greciei, precum Argos, Tirynt, Micene, Epidaur, sau Nemea, aflate la o aruncatura de bat de oras (maxim 30 km - Epidaur).
In cele doua ore petrecute aici, ne-am plimbat pe cheiul principal, apoi pe cheiul din fata cetatuii Bourdzi. Am intrat pe câteva stradute pitoresti, admirând armonia de culori a florilor de tot soiul (vedeti fotografiile). Am admirat piata din fata portului si hotelul Grand Bretagne. Apoi am facut cumparaturi la un supermarket si tule-o spre Tolo, unde ne astepta degustarea vinului rosu, cumparat in apropiere de Micene.

Peloponez 5 - Micene

2010-08-27T11:34:00.030+03:00

Intre Tirynt si Micene sunt câtiva kilometri, pe care i-am facut destul de repede. Surpriza a venit datorita faptului ca, tot apropiindu-ne de cetate, nu o vedeam! Indicatoare bilingve sunt o groaza, însa cetatea neam de poate fi vazuta. Am oprit într-o parcare unde scria "Micene", lânga alte trei-patru masini. Aici o fi? ne-am întrebat. Nu, nu era aici; aici se afla Tezaurul lui Atreu, un mormânt urias, cu un mic sit arheologic lânga el.
"Pentru Micene, mai mergeti cam 500 de metri, dupa dealul acela", ne-a spus ghida de la "tezaur". Ne-am urcat în masini si dupa 500 de metri a aparut un deal galben, cu cateva ziduri pe el. "Asta e faimosul Micene?", ne-am întrebat dezolati. A aparut o curba si apoi o parcare imensa, cu vreo 30 de masini si sase-sapte autocare. "Aici o fi!", ne-am spus, resemnati. Am luat bilete, 12 euro de persoana, pret ce includea cetatea, muzeul si tezaurul. Repet, copii au gratuitate.

Pe masura ce inaintam în site am înteles de ce nu o puteam vedea: este construita sub forma unei cochilii de melc si pe masura ce te apropii de ea ti se dezvaluie privirii, încetul cu încetul. Daca ridicai ochii, vedeai niste mogâldete, sus de tot, pe vârful dealului. Acolo trebuie sa ajungem? Mogâldetele erau turistii care împânzisera întreg situl.

"Invizibilitatea" mai era data si de iarba galbena, care se confunda cu zidurile, astfel încât, de la departare, nu poti sa-ti dai seama de masivitatea orasului-cetate. Probabil ca primavara contrastul galben-verde este mai accentuat si se pot vedea mai multe detalii.

Pâna la Poarta Leilor trebuie sa urci o rampa luuuunga, construita din motive strategice, intrarea în cetate fiind pusa astfel încât atacatorii sa fie deja obositi în momentul ajungerii în dreptul portii.

Tot asa am ajuns si noi, lesinati, gâfâind din rasputeri, la 42 de grade celsius, în jurul orei 16.00. Poarta arata exact ca în cartile de istorie, însa în aceste carti nu poate fi redata la adevarata ei masivitate.

Am facut cu totii poze, laolalta cu doua grupuri de turisti italieni si germani, amuzându-ne reciproc: românii facând poze italienilor, nemtii facând poze românilor si italienii nemtilor, toate având ca fundal poarta cu cei doi lei. Feministele spun ca leii ar fi fost de fapt leoaice, care, la origine, ar fi avut capetele din bronz. Leoaicele, reprezentând dualitatea (stânga-dreapta, sus-jos, bine-rau etc.) strajuiesc o coloana ce reprezinta axa vietii.
Urmeaza a doua rampa, care se presupune ca ducea catre o alta poarta, care astazi nu mai exista. De-a lungul acestei rampe, în partea dreapta, se afla o incinta circulara mare, unde s-au descoperit o groaza de bijuterii.

Ajuns sus, pe culmea dealului, unde se afla acropolis-ul sau "orasul de sus", se poate vedea în departare cetatea feudala a Argosului iar mai jos Tirintul. Din cauza lor, intru în polemica cu un neamt, nedumerit la rându-i ca nu a gasit cetatea ciclopica de la Argos, aratându-mi ghidul dupa care se inspira el în drumetiile sale prin Grecia, alaturi de sotie si cei doi copii. Ii raspund ca nici eu n-am gasit aceasta cetate, desi Argosul, la fel de puternica ca Micenele sau Tiryntul le-a supus pe amândoua, facându-se stapâna absoluta peste întreaga regiune a Argolidei. Presupunerea germanului a fost ca bolovanii de la cetatea ciclopica au fost folositi la construirea cetatii medievale (prin 1200 d.Chr – vedeti poze pe net cu cetatea feudala a Argosului). Habar n-am, n-am reusit sa ajung pâna acolo.

Legenda spune ca Micene a fost fondat de Perseu, nepotul regelui Acrisius, stapânul Argosului si fiul lui Danae, fata lui Acrisius.
In cel de-al doilea mileniu î. Chr, timp de 600 de ani, Micenele a dominat cea mai mare parte a Peloponezului de sud. In perioada când a început constructia orasului-stat, civilizatia Minoica din Creta se afla deja în plina dezvoltare si facea primele schimburi comerciale cu Micene. Ulterior, Micene a facut pe naiba’n patru si a cucerit imperiul cretan, lesinat dupa bogatiile si femeile cretane, faimoase pentru frumusetea lor. Tot atunci, Micenele si-a schimbat stilul picturilor aflate pe vasele de lut.

Palatul regelui avea vestitul megaron, o sala centrala sustinuta de patru coloane, cu o gura de aerisire patrata în acoperis (vezi fotografia de la articolul despre Tirint).
Prin 1350 î.Chr. orasul s-a întarit cu asa-zisele ziduri ciclopice, deoarece la constructia zidurilor exterioare s-au folosit pietre uriase, pe care, conform traditiei, numai ciclopii (oameni de 3-4 metri înaltime si cu un singur ochi) le-ar fi putut ridica. Repet, bolovanii de la Micene mi s-au parut a fi mult mai mici decât cei de la Tirint.
De aici, de sus, de pe acropole, vezi întreaga maretie a sitului arheologic, vezi cele 3-4 siruri de ziduri ce-l înconjurau odinioara, cu resturile de case si palate cuprinse în interiorul sau.

Undeva în partea dreapta se casca o intrare, unde coborând 99 de trepte dam peste cisterna aflata sub pamânt, cu apa potabila, la 15 metri adâncime.

Iesim din cisterna si coborâm pe alte poteci marcate, dând peste alte cladiri, palate, temple si porti. Peste tot ai placute indicatoare, bilingve sau trilingve (greaca-engleza-germana). Apropo, la Delphi prima limba vorbita este... franceza. Engleza se gaseste rar sau deloc!
Pe aceste indicatoare ai o schema generala a site-ului care, printr-o bulina rosie, îti spune în ce loc te afli, explicatiile zonei sau a cladirii în fata careia te afli, în cele trei limbi si un desen-reconstituire, care îti arata cum ar fi aratat cladirea-templul-baia-palatul respectiv.

In afara citadelei se afla mormintele regale, presupuse a fi ale lui Agamemnon, Climtemestrei si Egist, pe care, daca te grabesti sa ajungi la muzeu (înauntru te asteapta aerul conditionat binefacator), ai “sansa” sa le ratezi.
La fel era s-o patim si noi! Am vazut niste poteci, ne-am luat dupa ele si surpriza: ne-am trezit în fata mormântului lui Egist, amantul Climtemnestrei.

Mormântul ei se afla alaturi, probabil ca cei doi iubiti sa fie uniti si dupa moarte, dupa ce l-au ucis împreuna pe bietul Agamemnon care se întorsese cu noua lui iubita Cassandra, drept prada de razboi, halaiduind zece ani pe la Troia sau pe unde l-or fi purtat corabiile.

Mormintele sunt uriase, probabil s-a depus o munca titanica la ridicarea lor (mai ales a mormântului lui Agamemnon, numit si "Tezaurul lui Atreu"), conform gradului de importanta a locatarilor.

Lânga muzeu se afla Mormântul Leilor, rotund, neacoperit.

"Plin de încântare, va anunt, majestate, ca am descoperit mormintele care, conform traditiei, apartin lui Agamemnon, Cassandrei, lui Eurymedon si însotitorilor.", i-a transmis Heinrich Schliemann regelui George I al Greciei, la sfârsitul lui 1876. Situl grecesc de la Micene fusese identificat cu treizeci de ani în urma cu ramasitele cetatii aheilor, populatia care a învins Troia, dupa cum se povesteste în Iliada lui Homer.

In muzeu, înghesuiala mare (deh, caldura e de vina). La adapostul aerului conditionat mai ca nu-ti vine sa mai iesi afara. Aici se pot vedea fresce originale, vase de lut cu celebrele desene mitologice, apoi se coboara la subsol unde afla comoara descoperita de Heinrich Schliemann, dar sunt doar copii perfecte ale comorii, originalele aflându-se la Muzeul National din Atena. Vad si masca lui Agamemnon, aflata în filele cartilor de istorie din scoala generala si liceu, precum si câteva sabii.

Dau sa fac o poza si sunt certat de o grasana de 100 de kg care abia se urneste de pe scaun: "No flash, no flash!" Asta este, doar masca este fotografiata, restul fotografiilor le voi lua de pe net, precizând sursa lor.

Pun aici si lista regilor micenieni, doar asa, pentru informare si sa fac articolul mai lung :):
- Perseu - fiul lui Zeus si al Danaei; întemeietorul cetatii
- Electryon - fiul lui Perseu si al Andomedei
- Sthenelos - fiul lui Perseu si al Andomedei
- Eurystheus - fiul lui Sthenelos si al Nicippei; ucis de heraclizi
- Atreu - fiul lui Pelops si al Hippodamiei, unchiul lui Eurystheus
- Tieste - fiul lui Pelops si al Hippodamiei
- Agamemnon - fiul lui Atreu si al Aeropei; participant la Razboiul troian
- Egist - fiul lui Tieste; l-a asasinat pe Agamemnon
- Oreste - fiul lui Agamemnon; a condus mare parte din Peloponez
- Tisamenus - fiul lui Oreste; ucis de heraclizi

Acum, foarte pe scurt despre razboiul troian: Peleus s-a casatorit cu Thetis (zeita marii) si acestia nu au invitat-o la nunta pe Eris, zeita discordiei. Tipa s-a suparat si a aruncat un mar de aur în sala unde se tinea banchetul, spunând ca marul apartine celei mai frumoase zeite. Hera, Atena si Afrodita s-au certat pentru posesia marului iar Zeus, smecher, ca sa le împace, l-a pus pe Paris, printul Troiei, considerat cel mai frumos barbat din acea vreme, sa hotarasca cui sa dea marul. Paris i-a dat marul Afroditei, deoarece aceasta i-a promis ca i-o da pe cea mai frumoasa femeie din lume, pe Elena, sotia regelui Menelaus al Spartei. Paris s-a dus în Sparta si a rapit-o pe Elena si o parte din averea lui Menelaus. Menelaus s-a facut foc si para si i-a instigat pe toti fostii petitori ai Elenei sa jure ca o vor aduce înapoi. De peste tot au început sa se strânga eroii, inclusiv Ulise (care initial nu a vrut sa participe la razboi) si Ahile, deoarece profetia spunea ca Troia va putea fi cucerita doar daca va lupta si Ahile. La conducerea flotei grecesti a fost pus Agamemnon, regele Micene-ului.
Agamemnon a omorât un cerb al zeitei Artemis, aceasta s-a suparat si a calmat marea. Ca sa poata porni, Agamemnon a fost nevoit sa-si sacrifice fiica, Ifigenia. Dupa ce flota s-a pus în miscare, grecii habar n-au avut unde se afla Troia, asa ca au loc niste batalii cu câteva tarisoare nevinovate: Mysia si Teutrania. Regele din Teutrania, Telefus este ranit de Ahile, iar grecii negasind-o pe Elena se întorc acasa. Profetia spunea ca Telefus putea fi vindecat doar de cel care îi provocase rana, adica de Brad Pitt. Ducându-se la Brad si vindecat de acesta, Telefus le promite ca le va arata unde se afla Troia. Odiseu si Menelaus se duc la Peter O’Toole, pardon, la Priam, regele Troiei, cerând-o pe Elena si comoara furata.
Priam refuza si uite asa razboiul poate începe. Timp de 9 ani grecii au cucerit teritoriile din jurul Troiei, ca sa-i slabeasca aprovizionarea cu hrana, distrugandu-i astfel si economia. In diversele mini-batalii încep sa moara o groaza de eroi, de ambele parti: Hector, Penthesilea, Patrocle, Brad Pitt, Pelops etc.etc.etc
Ulise o roaga pe Atena sa-i dea o idee geniala pentru a pune capat razboiului. A doua zi grecii construiesc calul troian, pe care-l vor oferi drept ofranda Troiei. Flota greaca se retrage un pic mai încolo, Ulise si câtiva eroi se baga în burta calului, troienii chefuiesc întreaga noapte, Ulise iese si deschide portile, armata greaca face prapad, moare si Peter O’Toole, Cassandra este violata iar Diane Kruger, pardon, Elena cea iubareata se întoarce la Sparta. Dupa razboi, Polyxena, fata lui Priam, este sacrificata la mormântul lui Ahile, iar Astyanax, fiul lui Hector, este omorât, ca simbol al sfârsitului razboiului.
Enea, un print troian, a reusit sa scape în urma distrugerii Troiei – vezi Eneida lui Vergiliu iar Ulise are chef sa halaiduiasca mai multi ani, pe multe mari, în bratele mai multor femei pâna se va întoarce acasa – vezi Odiseea lui Homer (Armand Assante, productie Hallmark Channel).

Daca Dumnezeu ma ajuta si la anul voi vizita si Troia, voi scrie atunci un articol mai detaliat despre razboiul troian. Pâna atunci, este important sa fiu sanatos si sa adun banii pentru excursie.

Ne strigam prin statie pentru adunare, deoarece unii se afla la mormintele celor doi amanti, altii sunt prin muzeu, altii la "Mormântul Leilor", altii la toaleta. Apropo de toalete, fiindca tot n-am spus un cuvintel despre ele, le gasiti în toate siturile arheologice si au un confort de lux (cu bani europeni, of course), având toate cele necesare în interior.
Iesim din sit, ne urcam în masini si ne întorcem cale de 500 de metri pâna la "Tezaurul lui Atreu", un mormânt urias, foarte impresionant si prin înaltime, si prin arhitectura dar si prin blocurile uriase de piatra folosite la construirea lui.

Acum ce sa mai vizitam? Spre Nemea, se afla colea, la doi pasi. Abia am iesit pe drumul spre Nemea când doua masini de politie ne blocheaza drumul si ne îndruma pe alta cale. O luam pe acolo, mai mergem un kilometru si din nou surpriza: de data asta un sir lung de masini iar în departare doua camioane-cisterna ale grevistilor blocheaza drumul. Hai ca terminam ziua cum nu se poate mai bine...
Ma îndrept spre primul polistist pe care-l vad si, cu harta în mâna, îi spun ca suntem turisti si ca dorim sa ajungem la Nemea, însa el ma trage deoparte si-mi sopteste ca "negocierile" sunt pe terminate si sa mai asteptam cateva minute, deoarece i-au convins pe cei doi camionagii sa-si retraga mastodontii de pe sosea.

Are dreptate, peste trei-patru minute cele doua caminoane elibereaza drumul si am timp sa-i vad zâmbetul tâmp, de mare viteaz ce este, al unuia din soferi, primul imbold fiind sa-i arat degetul mijlociu, însa ma abtin cu greu. In fine, drumul fiind liber, noi fiind liberi, tule-o spre Nemea! Drumul este superb, maslinii si portocalii ne înconjoara de peste tot. Ajungem la stadion, coborâm veseli nevoie mare fiindca grevistii n-au reusit sa ne strice ziua, însa casa de bilete este închisa: program de vizitare 8:00 – 15:00.
Pisici! Hai înapoi!

Ne propunem ca la plecarea din Tolo spre Atena, sa nu plecam pe la 9:00 ci pe la 7:30, astfel încât sa ajungem la ora 8:00 la stadionul din Nemea si apoi sa vizitam si situl (situl arheologic impreuna cu muzeul se afla la 500-600 de metri de faimosul stadion).
In fine, dupa ce ne chinuim sa vedem stadionul prin gard, ne întoarcem la Tolo, nu înainte de a cumpara pe drum, de la o localnica, cinci litri de ulei de masline si doi litri de vin rosu. In tot periplul nostru prin Peloponez am vazut deseori (ca si la noi, de altfel) localnici care-si comercializeaza produsele proprii: ulei de masline, vin (alb si rosu), miere, lamâi, portocale, piersici, pepeni.

Seara, dupa cina, anumiti obraji s-au aprins dupa doua-trei pahare de vin rosu, gurghiuliu, atmosfera fiind foarte încinsa, cu dezbateri aprinse în ceea ce priveste cetatile vizitate, cu eroii lor troieni cu tot, eroi care din vorba în vorba au ajuns si pe la Termopile, Histria sau Tomis. Si pe la Callatis? Habar n-am. Stai putin sa ma gândesc... Ala cu lâna de aur, Iason, a ajuns la Marea Neagra sau la Marea Caspica ? Dar de Brad Pitt cu sabia aia a lui, care numai greceasca nu era, ce spuneti? Stiti voi, atunci când s-a luptat cu ala pe care-l bate Jet Li în filmul Fearless, pe tatami...
Sau era în Visul împaratului? Nu, bre, ala e Jackie Chan.
Ei, oricum ar fi, ospatar, mai toarna un rând!

Surse folosite:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Micene (foarte multe informatii si fotografii)
http://old.cotidianul.ro/mormintele_victoriosilor_razboiului_troian-48358.html

Peloponez 4 - Tirint, cetatea ciclopilor

2010-08-22T23:37:00.048+03:00

Am spus ca voi scrie putin, dar pe masura ce scriu, articolul devine din ce în ce mai mare. Mai pierd timp si datorita faptului ca ma documentez înainte de a-l publica, pentru a nu scrie cine stie ce prostii pe aici. Asa ca astazi pun aici numai articolul despre Tirint, urmând ca ulterior sa pun si articolul despre Micene, în seara aceleiasi zile halaiduind prin Nafplio-ul atât de asteptat de voi. Deci, sa încep:

Daca credeati ca ne-am hotarat sa lenevim, ei bine v-ati înselat!
"Lenevia totala" a durat a doua zi doar pâna la ora 12:00, cu populatia de 8 români balacindu-se în apa calda, cristalina si foarte sarata. Aflând din seara trecuta de greva transportatorilor de combustibil, am dat o fuga în Nafplio sa-mi fac plinul (mai degraba Florione m-a chemat prin statie, spunându-mi ca a gasit benzina) si am avut noroc sa gasesc la un Shell, singurul care avea benzina în tot orasul.
Motorina se gasea peste tot, însa benzina începuse deja sa se împutineze (pe parcursul grevei situatia s-a inversat: a început sa dispara motorina iar armata chemata în sprijin de guvernul grec a început sa alimenteze statiile cu benzina, folosind cisternele proprii).

Ispita a venit imediat: ce-ar fi ca în timpii morti (13:00 – 17:00) sa vizitam site-urile din jurul Nafplio-ului ?
Cineva spunea ca, înainte de a vedea Micene, este bine sa vezi Tirint-ul, pentru a putea face o comparatie si pentru a nu fi dezamagit de faptul ca orasul-stat Tirint este mai "mic" decât orasul-stat Micene. Ok, ne-am pus de acord ca pana seara sa facem Tirint-ul (e la 2 km de Tolo), Micene (Mikines) si, daca mai este loc, Nemea. Mâine urma sa facem Epidaur-ul (Epidavros), tot într-un timp mort. Daca grevistii s-or potoli, poate vom reusim sa facem si Monemvasia. Adevarul este ca eu aveam benzina dus-întors pentru Monemvasia însa ce m-as fi facut la plecare, spre Atena? Am vorbit cu receptionera care m-a asigurat ca-mi poate procura benzina (mai greu, dar s-ar fi putut), deoarece Ministerul Turismului a solicitat tuturor proprietarilor de vile si hoteluri sa ajute turistii straini în ceea ce priveste alimentarea cu combustibil în momentul încheierii sejurului.
Pâna la urma, grevistii nu s-au potolit si chiar înainte de a pleca din Tolo, receptionera mi-a spus ca au început sa fie alimentate benzinariile din Atena si cele de pe autostrada dar si cele de pe drumurile nationale, deci sa stau linistit, ca voi gasi.

Cei care au citit cartile lui Erik Von Daniken, au aflat cu siguranta de "cetatea ciclopilor", Tirint, cetatea care l-a impresionat atât de mult pe hotelierul elvetian. In Terra – Planeta Vietii, dar si în cartea Amintiri Despre Viitor, Daniken ridica problema unor monumente care nu se încadreaza în cronologia si istoria clasica, neputând fi realizate nici macar cu tehnologia de astazi.
Deoarece nu era zi sa nu vedem Tirint-ul macar o data, în du-te-vino-ul nostru Nafplio-Tolo, abia când am intrat în situl arheologic si ne-am apropiat de zidurile cetatii am amutit dintr-odata, dându-ne seama ca tirintenii se aparau împotriva a ceva sau cuiva urias...

Eu am 1.83 înaltime si la vederea blocurilor imense de piatra mi s-a parut ca sunt mic, mic de tot. De multe ori mi-era ciuda ca nu sunt mai scund de înaltime si ma lasam în jos, pentru a fotografia mai "veridic", altfel aratând fotografiile de la nivelul solului si altfel aratând cele de la înaltimea celor 1.83 m ai mei.

Pe dealul stâncos, cu o lungime de 300 de metri si aflat la 25-30 m deasupra solului, închipuiti-va niste blocuri de piatra cu laturile de 2-3 metri, patrate, dreptunghiulare, triunghiulare sau alte forme neregulate, asezate atât de bine unele într-altele încât nu poti sa bagi lama de cutit între ele.

Bine, exagerez un pic, ca sa para mai misterios, însa nu-mi dau seama cum naiba au reusit tyrint-enii sau cine or fi fost ei sa aranjeze aceste blocuri neregulate în asa fel încât zidurile enorme de jur-împrejurul cetatii sa para perfect drepte si perfect dreptungiulare (vedeti pozele).

Zidurile pe care le vedem astazi au în jur de 7 metri înaltime, fata de 9-10 metri cât aveau în timpurile când cetatea se afla în plina glorie.
In timp ce Homer descria cetatea ca fiind foarte bine conservata, Pausanias, dezolat de prabusirea zidurilor, scria în secolul 2 d.Hr. ca doi magari n-au reusit sa mute cea mai mica piatra gasita acolo.
Constructia zidurilor îi este atribuita lui Proetus, fratele regelui din Argos, Acrisius. Conform legendei, Proetus, împreuna cu oamenii locului a ocupat si fortificat Tirint-ul, sub supravegherea atenta a ciclopilor.

Apoi mai afli ca Tirint-ul era un ditamai orasul, cu case si palat regal si, dintr-un anumit punct de vedere, ca era cel mai vechi "oras” din Grecia.
Curios este faptul ca, la începutul epocii clasice grecesti, atât Micene cât si Tirint decazusera foarte mult, însa în razboaiele contra persilor au putut sa-si permita trimiterea a 400 de luptatori în batalia de la Plataea. In jurul cetatii nu se vede nicio urma de locuire. Locuitorii vietuiau în orasul-cetate-stat, lung de 300 de metri.

Peste câteva sute de ani, în anul 468 î.Chr., Argos-ul oras-cetate-stat lesinat dupa putere, cucereste atât Micene cât si Tirint, dominând întreaga regiune si populându-si propria cetate cu locuitorii celor doua cetati distruse. Ba mai mult, Argos-ul, în grandomania sa, a reusit, încet-încet, sa mute jocurile de la Nemea catre propriul stadion, Nemea cazând ulterior în uitare. Daca n-ati auzit de Argos, vedeti filmul din anul 2010, Clash of the Titans – Cocnirea Titanilor, o parte din actiunea acestui film desfâsurându-se la Argos, unde s-a încercat o reconstituire pe computer a cetatii.

Citindu-l pe Homer, Heinrich Schliemann s-a încapatânat sa creada în veridicitatea celor spuse de poet si n-a avut altceva mai bun de facut decât sa rascoleasca conceptiile istoriei recente si pe autorii ei împietriti în idei conservatoare. Asa ca si-a facut omul niste calcule, a facut niste masuratori, apoi a ochit doua dealuri, s-a pus omul pe sapat si a scos la iveala ce credeti ?
Ia cititi bine: TROIA si MICENE.
Si câte "dealuri" or mai fi ramas de decopertat...

Apoi a facut sapaturi si la Tirint (fiind cât pe ce sa-l faca praf si pulbere, disperat sa caute o comoara asemanatoare celei de la Micene ), acesta fiind cu 800 de ani mai vechi decât Micene, presupunându-se ca începuturile sale ar fi prin anul 2000 î.Chr., zidurile pe care le puteam vedea astazi, datând de prin 1400 î.Chr. (zona din interiorul palatului fiind locuita pâna în sec. al 8-lea d.Chr.).

Copil fiind, devoram pur si simplu Legendele lui Alexandru Mitru si cartea rusului A.N.Kun, referitoare la mitologia Greciei. Acum vedeam, pe viu, imaginatia pe care mi-o creasem în copilarie, îi vedeam pe eroii greci agitându-se pe zidurile imense, ziduri considerate de greci ca fiind opera ciclopilor (la Micene, totusi, bucatile de piatra erau mai mici ca dimensiuni). Apropo, la cladirea reconstituita de americani de la Atena, la poalele Acropolelui, am vazut un scut spartan imens, cred ca avea 1.5 m si o greutate de cel putin 20 kg... Grecii din vechime ori erau scunzi si musculosi, ori erau înalti de peste 2 m si foarte atletici. Istoricii afirma ca erau scunzi si musculosi.

Oriunde ma duceam în site, vedeam inscriptii cu interdictia turistilor de a coborî anumite scari, de a intra în anumite subterane, inscriptii de tipul "Pentru protejarea turistilor, datorita caderilor de pietre, este interzisa patrunderea în acest tunel, încapere sau zona". Citisem ca Tirynt-ul este strabatut de canale subterane, care duc, pe sub pamânt, pâna la râurile din apropiere; ca sub Tirynt se afla încaperi subterane, tunele "ciclopice" (asa le-au numit istoricii), magazii de grâne, atât de necesare în cazul unui asediu si ma simteam într-un fel frustat de faptul ca nu le puteam vedea.

Peste tot domina impresia de masivitate: ziduri masive, scari masive, încaperi masive. Exista si o "Poarta a Leilor”, dar aceasta nu s-a pastrat, asa cum s-a pastrat cea de la Micene.

Palatul regal, ca si cel de la Micene sau cel de Pylos, aveau ca element comun "megaron"-ul, o sala centrala principala, din care se intra într-o curte (am pus o poza cu megaron-ul de la Pylos - reconstituire).

De multe ori mi-era ciuda ca aparatul foto nu reda mai bine realitatea si-mi venea sa iau portiunea pe care o fotografiam si s-o translatez aici, în România, ca sa fiu crezut pe cuvânt si sa nu fiu acuzat ca fabulez.

Apoi mi-a dat seama ca prin relatarile mele si a altor persoane care au cutreierat Peloponez-ul, voi deschide pofta de vizitare a altor români care s-au saturat de Halkidiki sau Paralia Katerini sau Olympic Beach (scuze pentru cei care se simt ofensati) si vor sa vada si altceva, intrând "mai adânc" în teritoriu.

Sunt foarte multe de spus despre Tirynt, însa ma lungesc plictisitor de mult. Am cercetat cetatea cam o ora, apoi am plecat în directia Micene, deoarece acolo aveam mult mai mult de vizitat.

Peloponez 3 - Vasta, o minune adevarata si Olympia

2010-08-09T21:53:00.069+03:00

A doua zi, voiosi si curajosi (doar strabatusem peste 1000 de km, ce naiba !) , ne reamintim brusc ca obiectivele arheologice grecesti se închid la ora 15:00 (in realitate, nu este peste tot asa).
Intram în panica si nu stim ce sa alegem: site-urile din apropierea orasului Nafplio sau una din cele doua excursii mari, programate pentru urmatoarele zile, Monemvasia sau Olympia. Inainte sa apara aceasta dilema, stabilisem ca trei zile sa fie alcatuite numai din excursii (plaja facand-o pe unde apucam, sau numai seara, la întoarcere), iar doua zile urmau sa fie zile de lenevire totala: baie-plaja-baie-plaja-înghetata-bere-baie-plaja si tot asa...
Dupa framântari seculare, care au durat 10 minute, am luat hotarârea: Olympia. Peste doua zile urma sa facem Monemvasia (cu Paralia Astro – Sparta – Mistra - Gythion).
La ora 8:00 ne îmbarcam în masini si o porneam în directia Nafplio – Tripoli - Megalopoli, urmând sa gasim prima tinta: Vasta. A doua tinta ar fi fost Olympia.

Zis si facut. Am plecat veseli nevoie mare, de aici începând si aventura noastra: întreg drumul pâna la Megalopoli se parcurge numai prin... munti. Grecii nu au construit soselele asa cum facem noi, prin mijlocul vaii, ci pe la mijlocul muntelui. Asa ca, curba la dreapta, curba la stânga, apoi iar la dreapta si imediat la stânga, urca, coboara, urca coboara, pantele cresc la 10%, apoi la 12% si, cea mai grea, de 15%.
La început a fost haios, ne-am oprit în vârful muntelui si am facut poze, ne-am amuzat pe seama grecilor care urcau numai cu hârburi (cred ca la ei nu exista ITP, de-i lasa sa umble pe sosele cu tot felul de masini darapanate, de curg tablele pe ele). Apoi iar curbe, stânga-dreapta, iar urcat si coborât si tot asa.
Coborârea a fost o adevarata placere si am facut o groaza de economie la benzina, deoarece de pe la 1300 m pâna jos, la Tripoli, am coborât în frâna de motor. Drumul este foarte bun, n-am întâlnit un hop, o groapa, spre deosebire de România, unde, la întoarcere, am reusit sa iau doua gropi, noapte fiind.

Am uitat sa va spun ca am trecut si prin Argos, un orasel destul de maricel, aflat lânga Nafplio, a carei cetate bizantina se vede cocotata sus de tot, pe vârful unui deal. Cum am vazut-o, ne-a speriat drumul pe care urma sa-l facem pâna acolo (într-o alta zi, bineînteles). Insa dupa ce ne-am întors de la Olympia, calarind muntii, drumul pâna la Argos ni s-a parut a fi joaca de copil. Pâna la urma, în tot periplul nostru prin Peloponez nu am ajuns sa vizitam si Argos-ul. Eu eram si un pic nedumerit: citisem despre Argos ca aici se afla o cetate ciclopica, asemanatoare celor de la Tirint (Tirintha, în limba greaca) si Micene (Mikines,în limba greaca) însa n-am vazut asa ceva. Am crezut ca este vorba de cetatea cocotata în vârful dealului, însa discutând cu un localnic în piata centrala a orasului am înteles de la acesta ca cetatea cocotata ar fi singura cetate din Argos.

In fine, Peloponezul este tot numai verdeata, spre deosebire de restul Greciei unde predomina terenurile aride si irigatiile sunt în legea lor. Dar tot din Peloponez pornesc si majoritatea incendiilor pe care le vedem la televizor. Coborând, am avut parte si de câteva pante arse complet, cu masinile de pompieri desfasurate aiurea pe panta. Predomina plantatiile de maslini si portocali, iar pe vai si pantele mai line sunt foarte multe vii, cu struguri visinii, cu boabe mari (în Grecia predomina vinul rosu).

Datorita curbelor si pantelor, am ajuns destul de sifonati în Tripoli, însa nu aveam de unde sa banuim ca tot drumul pâna la Olympia si drumul de întoarcere prin partea de sus va fi tot prin munti... In Tripoli, un oras foarte mare, GPS-ul ne-a bagat într-o fundatura unde Ioana (GPS-ul, of course) insista ca ne aflam în centrul orasului. Am ratacit astfel cam 10-15 minute pâna ce am oprit într-o piata micuta, în fata unei cafenele, am scos harta Greciei (se gaseste în librariile noastre, la pretul de 16 lei, scrie pe ea "Niculescu") am întrebat doi barbati aflati în fata unei cafele miniaturale (cred ca stateau de doua ore în fata acelei cafele minuscule, pe care noi, românii, o sorbim dintr-o data). I-am întrebat mai întâi daca vorbesc limba engleza, apoi le-am arata traseul Nafplio-Tripoli-Megalopoli-Vasta.
"Aha, Vasta !"a exclamat unul din ei. Figurile li s-au luminat dintr-o data, uitându-se totodata nedumeriti la mine, de parca ar fi vrut sa spuna : "Smechere, dar de unde stii tu de Vasta ? Asta-i secretul nostru, al grecilor." Din doua miscari de brat, înainte si prima la dreapta, ne-au scos din Tripoli, asa ca Ioana a primit o nota proasta din partea noastra.

Pe harta Greciei, drumul spre Vasta este destul de simplu: ajungi la Megalopoli, apoi deviezi cam 15 km spre stânga si dai de mica localitate. Asta s-o credeti voi ! A început din nou travaliul drumului prin munti si dupa doua ore de mers în astfel de conditii au început sa apara primii nervi: nevasta-mea, factorul decizional în familie (eu fiind factorul executant..., factor care are voie sa spun numai "Bine, draga, fie ca tine." :) ) a început sa-si verse nervii, parte din cauza oboselii, parte din cauza caldurii, parte din cauza drumul deosebit de greu (ea având spre partea ei prapastiile, drumul având parapeti doar din loc în loc): ca din cauza mea am ajuns aici, ca grecii pentru orice nimic, orice bisericuta, orice casuta, fac o publicitate extraordinara pentru a atrage turistii. Ca numai pentru Vasta asta a mea am ajuns noi aici, ca ce-o sa gasim acolo, ca s-a saturat de munti, ca ea vrea sa faca plaja si baie etc.etc.etc

Intre timp, nu mai aparea Megalopoli la orizont. Noi urcam si tot urcam, aceleasi mii de curbe, aceleasi prapastii care nu se mai terminau. Apoi reusim sa ajungem pe culmea muntelui si dintr-o data, jos în vale apare orasul, în toata splendoarea lui. Coborâm cu aceeasi frâna de motor, acelasi peisaj, milioane de curbe si nervi.
Intram în oras, pustiu la acea ora (era în jur de 11:30), de parca se filma un film SF despre o molima misterioasa abatuta asupra orasului si reusim sa discutam cu singurul localnic gasit la acea ora. Ne spune sa ne întoarcem cam 500 de metri si s-o luam spre Sparti-Kalamata, apoi sa trecem pe sub o pasarela mare si imediat în partea dreapta se va ivi drumul spre Vasta.

Am trecut printr-un satuc superb, Andritsena, de-ti venea sa-ti parchezi masina în fata satului si apoi sa-l strabati pe jos, atât era de frumos (vedeti si pe net poze cu acest sat; noi l-am traversat ca o ghiulea si nu am facut poze).

La iesirea din Andritsena se ivi un indicator pe care-l stiam din relatarile de pe site-ul Motor-zone: "Spre templul lui Apollo Epicurius – 25 km", un templu mai deosebit prin asezarea si arhitectura lui, templu protejat UNESCO. Este acoperit si de o cupola uriasa (si templul este urias...) pentru conservare. De asemenea, puteti gasi fotografii cu el pe net. Nu am vizitat acest templu.

Am mai întrebat câteva persoane cum sa ajungem la Vasta si in final, dupa alte milioane de curbe, am ajuns la o bifurcatie unde am ramas nedumeriti: în dreapta scria Vasta 1 km, în stânga scria Agia Teodora 6 km. Noi cautam Agia Teodora, asa ca am luat-o la stânga. Dupa vreo 5 km am oprit, deoarece vedeam o mânastire cocotata pe la mijlocul muntelui si nervii s-au descarcat pe mine, numai dinspre o singura persoana: nevasta-mea.

Ceilalti au coborât din masina chiuind, veseli nevoie mare, ca drumul a fost superb, ca le place locatia, ca ati vazut prin ce sat misto am trecut, ca ati vazut ce peisaje misto, ca ati vazut cate cetati sunt parasite etc. etc. etc. Mi-am cerut scuze in fata tuturor ca n-am avut idee ca drumul urma sa fie atât de greu însa ei mi-au dat cu tifla: stai linistit, a fost superb! Eu stiam ca pe lânga mânastire curge un pârâias, asa ca mânastirea cautata de noi nu putea sa fie cea cocotata pe munte. Am oprit o masina cu numar de Grecia, un Mercedes cu doi batrânei în ea si prin semne i-am aratat doamnei unde vroiam sa ajungem. Nu ne-am înteles prea bine, însa doamna a scos o icoana cu Vasta si abia atunci si-a dat seama ce anume cautam: tinta noastra se afla la... 100 de metri, dupa o curba. Asa ca ne-am urcat iute în masini si peste doua minute poposeam în luminisul din apropiereea mânastirii.

Poate va veti întreba: ce mai e fratioare si Vasta asta? Ei bine, închipuiti-va o casuta modesta, din piatra, de 6 metri lungime si 3 metri latime, cu întarituri pe cele patru colturi.

Teodora de la Vasta a fost o fata foarte credincioasa, care a trait acum aproape o mie de ani. Datorita deselor atacuri ale banditilor asupra satului dar si datorita împutinarii barbatilor, s-a îmbracat în haine de barbat pentru a participa si ea la alungarea navalitorilor. Intr-o astfel de lupta, a fost ranita grav si abia atunci s-a descoperit ca este femeie. Fiind o fata foarte evlavioasa si cu credinta în Dumnezeu, înainte sa moara s-a rugat astfel: "Doamne, fie ca trupul meu sa se transforme în biserica, parul meu sa se transforme în copaci iar sângele meu într-un pârâu."
In amintirea ei, localnicii au ridicat o mica bisericuta din piatra.
Si ce-i cu asta? poate ma întrebati. Acum urmeaza minunea: prin acoperisul bisericutei ies la iveala... 17 copaci!
Trei dintre acestia sunt foarte grosi si foarte înalti, de 20-25 metri, si sunt grei de aproape o tona fiecare (au fost cântariti de specialisti) iar restul copacilor au diverse dimensiuni.

Ei si ce-i cu asta? poate ma întrebati a doua oara. Sa va raspund, ca sa nu va enervati degeaba: daca intrati în bisericuta NU VETI VEDEA RESTUL TRUNCHIURILOR SAU RADACINILE COPACILOR! Bisericuta este goala, fara urme de trunchiuri sau macar de radacini pe tavan sau de-a lungul peretilor laterali.

Presupun ca anumite firicele se scurg prin peretii subtiri si se alimenteaza cu apa din izvor. Habar n-am... In interior se poate vedea o singura radacina, groasa ca mâna, ce traverseaza cam un metru unul din peretii laterali. In rest, nimic! Au trecut de atunci sute de ani, vijelii, furtuni, ierni, veri, însa radacinile copacilor tot nu se vad.
Acoperisul de câtiva centimetri grosime sustine, nu se stie prin ce minune, cei 17 arbori. Au venit echipe de specialisti din SUA, Germania, Anglia si Grecia, cu aparate sofisticate de penetrare cu raze X a peretilor bisericutei, însa nu au descoperit nimic. Totul a ramas o enigma nedezlegata pâna astazi.

De sub bisericuta iese la iveala un pârâias cu apa potabila, foarte rece (la fel, specialistii s-au întrebat de unde provine aceasta apa rece, pe care nu o poti tine prea mult în mâini, deoarece îti îngheata mâinile!), o adevarata binefacere în arsita de afara.

Am stat aici cam o jumatate de ora, am facut poze si am studiat minunea pe toate partile. Am ocolit-o, însa nu mi-am dat seama cum naiba stau copacii aia acolo, mai ales ca la cea mai mica adiere de vânt (daramite la vânturile care or fi pe acolo toamna sau iarna) acoperisul de 5-6 cm grosime ar trebui sa fie spulberat imediat, datorita presiunii enorme exercitata de cei 3 copaci mai grosi.

Singura care n-a gustat "minunea" a fost, bineînteles, nevasta-mea (eu sunt un Berbec cu capul în nori, iar ea este un Taur cu picioarele bine înfipte în pamânt).
Cam atât despre Vasta, deoarece trebuie sa mai intre si Olympia aici.

In fine, dupa pauza de o jumatate de ora de la Vasta, spiritele s-au mai calmat si ne-am îndreptat spre Olympia. Toate bune si frumoase pâna în apropierea site-ului arheologic, unde te poti rataci foarte usor deoarece indicatoarele sunt puse aiurea (GPS-ul nu este folositor aici), basca ca drumul spre site era blocat, la intrarea în localitate. In apropierea site-ului se face o bifurcatie fara indicatoare. Norocul nostru a fost o masina din Grecia (care, de fapt, ne "urmarise" cale de vreo 5 km), al carui sofer, un român casatorit cu o grecoaica, ne-a îndrumat cu rabdare spre site (de fapt, ne-a rugat sa-l urmam, ca sa nu ne ratacim pe acolo si sa pierdem timp pretios – va reamintesc de faptul ca doream sa mai prindem si o baie la Tolo, la întoarcere). Era deja ora 15:30 si caldura sufocanta a început sa-si faca simtita prezenta.
Am luat bilete (6 euro de adult numai site-ul arheologic; cine dorea si muzeul mai achita 4 euro), reamintindu-va ca tinerii sub 18 ani nu platesc bilete la toate obiectivele arheologice din Grecia (inclusiv la Muzeul National si Muzeul Nou din Atena).

Odata intrati în site, aproape ca ne-am ratacit în imensitatea locului. Desi era ora amiezii si caldura era sufocanta, era o aglomeratie de nedescris.

Ne-am rasfirat ca furnicile, urmând sa ne regasim pe parcursul traseului, care trecea pe la zona aprinderii flacarii olimpice, zona stadionului, apoi palatul construit special pentru Nero, care a participat si el la Jocuri, multe temple, în fine sunt o groaza de obiective de vizitat.

Partea buna este ca, oriunde te-ai afla în site, gasesti placute indicatoare cu întreg site-ul care-ti indica, printr-o bulina rosie, locul in care te afli.

Dupa numai câteva minute, Alexandra, profesoara de istorie, nu s-a mai putut stâpani si a izbucnit în plâns (pe mine m-au busit lacrimile în momentul în care am vazut Sfinxul de la Delphi; o sa va povestesc când voi ajunge cu relatarile acolo): "Bai, nici nu stiu cum sa va multumesc! Nici în visele mele cele mai optimiste nu credeam ca voi ajunge pâna aici! Va multumesc din suflet!" (Am uitat sa va spun ca "motorul" acestor calatorii prin tara si aiurea este alcatuit din trei nebuni dornici de halaiduiala: eu, Florione - nasul meu si sotia lui Florione.)

Singurul care nu prea a gustat din plin aceasta vizita a fost Andrei, baietelul meu, care a ramas profund dezamagit ca stadionul nu arata ca cel din filmul "Asterix si Obelix la jocurile olimpice".

Se facuse deja ora 17:00 (renuntasem la vizitarea muzeului, tocmai din cauza timpului) si am intrat în panica: renuntam la plaja si la baie? Pâna la Tolo erau cam 3 ore. Am hotarât sa "forjam" masinile si sa scurtam timpul la 2 ore, eventual sa facem baie si noaptea (orice experienta este necesara, nu-i asa :)?).

Zis si facut. Românul-grec care ne-a mai ajutat la intrarea în Olympia s-a conversat cu unul din ghizii site-ului, care ne-a indicat o ruta mai rapida, care ducea direct la Tripoli. A urmat un fel de raliu Paris-Dakar, numai prin munti, o goana nebuna dupa câstigare de timp.

Am vazut cetati parasite, sate micute cu cateva casute, dar si doua-trei bijuterii de sate tipic grecesti, cocotate în vârful muntilor, foarte pitoresti.

La Tripoli, în loc s-o luam pe drumul pe care am venit (Argos-Nafplio-Tolo), Ioana ne-a dus din nou pe autostrada, unde, cu putine exceptii, am coborât numai în frâna de motor, cam 10 km (închipuiti-va o autostrada care porneste din Varful Caraiman si se opreste undeva în apropierea Brasovului) si din nou prin faimoasele tunele grecesti.

In Nafplio ni s-a parut curios ca la foarte multe benzinarii se formasera cozi imense, însa ne-am spus ca poate grecii obisnuiesc sa alimenteze pentru toata sâptamâna. Nici prin cap nu ne-a trecut ca de a doua zi începea greva transportatorilor de combustibil (Sotiris, grecul la care am stat o noapte la Atena, ne va anunta si el mai încolo de aceasta greva).
Socoteala de acasa nu se potriveste cu cea de pe drum, asa ca am ajuns la Tolo în jur de ora 21:00, când noi speram sa ajungem pe la 18:30 – 19:00.
In fine, s-a dus naibii baia noastra iar supararile s-au estompat când în pahare a început sa curga Metaxa iar copii s-au dus sa-si cumpere înghetata.
A doua zi ce credeti ca-si dorea fiecare ?
LENEVIRE TOTALA! Si chiar asa s-a si întâmplat.

Urmatoarea relatare va fi despre Tirint (cetatea misterioasa a ciclopilor), Micene cu mormintele regale si încercarea noastra de a ajunge la Nemea.
Sa aveti o zi sau seara impecabila !

Peloponez 2 - Tolo, cea mai frumoasa statiune din Grecia

2010-08-06T08:44:00.041+03:00

Alte cateva precizari (vezi Peloponez 1):
- grupul nostru a fost format din 8 persoane: 6 adulti si 2 copii sub 14 ani
- am fost cu doua masini, un Daewoo Matiz (benzina) si un Renault Clio Symbol (motorina). Masinile au fost verificate foarte bine înainte de plecare: schimbat ulei, verificat directie, presiune roti, verificat sistemul de franare, verificat roata de rezerva.
- pentru masini am avut cablu de tractare si cabluri de pornire a bateriei, în caz de descarcare a acesteia, compresor pentru umflatul rotilor si restul de chestii de care se poate lega un politist bulgar: trusa sanitara, stingator, rezerva becuri, cric, 2 triunghiuri si vesta reflectorizanta (în Bulgaria este obligatorie)
- deoarece sunt temperaturi de peste 38 de grade, cu tot aerul conditionat din masina, mâinile pot transpira. De aceea se recomanda îmbracarea volanului în piele naturala sau cumpararea de manusi din piele. Eu mi-am îmbracat volanul in piele (39 lei). Se gasesc si manusi speciale de condus, cu gauri de aerisire sau fara degete, la preturi peste 120 lei (vezi site-ul lui Catalin Botezatu, unde se vând asemenea manusi). Daca optati pentru manusi, aveti grija ca acestea sa fie duble, îmbracamintea interioara absorbind transpiratia. Daca manusile sunt simple (numai piele, fara îmbracaminte interioara), se vor largi în timp.
- obligatoriu sa purtati ochelari de soare în intervalul 9:00 - 17:00. Sau puteti înfolia geamurile laterale si luneta sau cumparati parasolare din acelea care se prind cu ventuza. Soferul trebuie neaparat sa poarte ochelari de soare, categoria 3 si UV400, de culoare gri sau maro (nu estompeaza culorile, mai ales culorile semafoarelor). Eu am avut ochelari de soare de culoare maro deschis.
- am avut la noi genti frigorifice din pânza (made în China), cu insertie de aluminiu între cele doua panze, in care am pastrat la îndemâna apa minerala si bauturile racoritoare pe întreg periplul nostru prin Peloponez.
- se recomanda purtarea de îmbracaminte de culoare alba (sau cât mai deschisa la culoare). Se stie ca negrul absoarbe caldura iar albul o respinge.

Acum sa continui: am trecut prin Nafplio, un oras superb, pe care-l voi descrie ulterior, apoi, dupa 7-8 km am ajuns la Tolo, destinatia noastra pentru urmatoarele 6 zile si 5 nopti. Am avut ceva dificultati în gasirea hotelului Polydor apoi mi-am adus aminte ca pe hârtia primita de la HotelsCombined sunt trecute coordonatele hotelului. Peste 5 minute eram la hotel.

In ciuda review-urilor defavorabile de pe Booking, hotelul este superb, recent construit, foarte modern, cu o impresie de masivitate.

Aproape toate camerele au sea-view si doar cateva (3-4), în care sta o parte din personalul hotelului sa afla cu vederea spre munte.

Ne-am cazat la etajul doi iar celelalte doua familii, care au optat pentru apartament, au fost cazate la parter, avand parte de o terasa uriasa, unde puteai juca fotbal lejer.

Review-urile defavorabile se refereau la faptul ca un neamt a gasit doua fire de par în baie, iar un italian se plangea ca maica-sa a vazut praf pe scaunele de pe terasa. Pentru asta, hotelul avea nota 6,9. Acum, in 2011 are nota 8,2.

Am intrat în camera, de fapt un mini-apartament, cu camera de primire, unde se afla o canapea extensibila, un frigider si o masuta.

Urmau baia, curata, cu doua rânduri de prosoape, doua sapunuri rotunde, hartie igienica. Vis-a-vis de baie era un dulap încastrat în perete, apoi intrai în camera principala, spatioasa si foarte curata, cu aer conditionat, televizor, uscator de par si telefon interior. Din pacate, nu mi-a trecut prin capatâna sa fac fotografii de interior.
Tipa de la receptie a tras draperia si am crezut ca lesin: în fata mea se deschidea întreaga panorama a statiunii, cu marea verde, linistita si cu cele trei insule scaldate de razele soarelui.

Marea era plina de iahturi, barci, hidrobiciclete si iole. In departare se vedea vaporul cu turistii care se întorceau din croaziera (o excursie zilnica care cuprinde cele trei insule, opriri pentru baie pe diverse plaje salbatice si o debarcare de doua ore la Nafplio, seara).

Poate ma intrebati cum am ajuns sa aleg Tolo? Initial, destinatia noastra era Nei Pori (6 nopti), urmata de doua nopti la Atena. Sotia a venit apoi cu ideea ca, daca tot stam la Atena, n-ar fi rau sa dam o fuga si la Nafplio. Apoi, datorita fotografiilor de pe net ne-am indragostit de Nafplio si am început sa cautam cazare in Nafplio, renuntand la Nei Pori. Am descoperit si site-urile arheologice din jurul Nafplion-ului: Micene, Argos, Tirynt, Epidaur, Nemea. La o distanta mai mare se gaseau Olympia (cu un popas la Vasta) iar in partea de jos Monemvasia (cu opriri la Sparta, Mistra si portul Gythion, port extrem de pitoresc, de unde au fugit Elena si Paris spre Troia).

Se spune despre statiunea Tolo ca este cea mai frumoasa din Grecia, asemanatoare statiunilor Marmaris sau Oludeniz din Turcia.

Va spun ca înainte de a pleca am citit putinele review-uri pe care le-am gasit pe net referitoare la Peloponez (Softpedia, Amfostacolo si Motor-Zone). Apoi, într-un review, un român care cunostea putina greaca a auzit conversatia a doi localnici, în care unul din ei spunea ceva de genul "De ce naiba se duce fii-mea nu stiu unde, în loc sa vina la Tolo, unde se afla cea mai frumoasa statiune din Grecia?"

Asa ca am lasat balta cautarea cazarii în Nafplio (aici o noapte de cazare nu scade sub 70 de euro) si am început sa caut cazare in Tolo. Nefiind pretentios, dorind nu numai sa stau cu burta la soare la all-inclusive, nevenind aici numai pentru relaxare ci si pentru istoria si faima Peloponezului, am cautat ce-i mai ieftin, nestiind peste ce noroc urma sa dau (ma refer la hotelul Polydor). Datorita pretului redus (60 euro pe noapte) am ales Polydor-ul, in ciuda review-urilor nefavorabile, mergand la risc. Din când în când mai verificam situatia preturilor de la hotel, asa ca am avut noroc deoarece cu o saptamâna înainte de a mai putea anula cazarea, am observat ca pretul a scazut cu 10 euro pe noapte. Am anulat cazarea anterioara si am facut rapid alta cazare la 50 euro pe noapte. Poate vi se pare mult, dar aici nu este Halkidiki sau Paralia Katerini sau Olimpic Beach, unde, probabil, preturile sunt undeva la 35-40-45 euro pe noapte. Deci, pentru 5 nopti am platit 250 euro, în conditii extraordinare, pentru noi, ca români, cu asteptari nepretentioase.

La sfarsit va voi spune si cât am cheltuit în total, ca sa nu lesinati de pe acum. Sa nu va asteptati la o suma astronomica ci va asigur ca o sa lesinati cu siguranta, va fi o suma pe care orice familie de români si-o poate permite. (Intre timp, am citit pe Hotnews supararea unui tip care daduse 750 de euro pentru un sejur la Costinesti si fusese dezamagit de conditiile gasite acolo.)

Am parcat masinile în fata hotelului, le-am golit de bagaje, apoi ne-am vizitat reciproc camerele (apartamentul prietenilor mei era foarte spatios si foarte frumos, cu bucatarie cu tot tacamul – aragaz, chiuveta, masa bucatarie, frigider) si bucurosi nevoie mare am dat fuga-fuguta la mare (era ora 17:00). Pe o portiune de 400-500 metri lungime plaja din Tolo este foarte scurta, între 5-8 metri latime, formata numai din nisip.

In partea mai însorita a statiunii, plaja are o lungime de 200 de metri iar latimea creste la 25-30 metri.

Seara, dupa ora 20:00, plaja mai îngusta este ocupata de mesele si scaunele tavernelor.

La lumina unei lumânari, puteti lua o cina romantica direct pe nisip, la 1-2 metri de mare, fara riscul de a va uda la picioare, cu insula din fata luminata feeric si cu doamna Luna (daca aveti norocul sa o prindeti, noi am avut acest noroc, inclusiv luna plina) oglindindu-se în apa linistita.

Am facut baie, însa dupa ora 18:30 soarele dispare în spatele muntilor. In partea însorita, soarele dispare dupa ora 20:00. In aceasta parte însorita am facut plaja de dupa-amiaza, în ultimele zile petrecute în statiune.

Tolo este o statiune micuta si cocheta. Este formata dintr-o portiune mai veche, clasica, mai pitoreasca si mai animata si din portiunea noua, moderna, cu hoteluri mai mari, însa este mai putin animata.

Este un orasel specific Greciei continentale, cu taverne, magazine de tot soiul si doua sau trei supermarket-uri (între ghilimele, deoarece nu sunt supermarket-urile pe care le stim din Romania).

Are o strada principala, aflata la 20 de metri de mare si multe stradute în panta, cu inclinare foarte mare (peste 15 grade; se urca numai în treapta întâi de viteza) care vin perpendicular pe aceasta strada principala. Sunt foarte multi greci, germani, englezi si unguri.

Am întâlnit si 3 familii de români, doua din Tg.Jiu si una din Bucuresti (cu ei am schimbat impresiile si informatiile referitoare la greva transportatorilor de carburanti). Nu exista distractie de genul discotecilor sau a parcurilor de distractii. Exista însa cluburi destule, Gorillaz fiind cel mai renumit.

Gasiti si magazine cu haine, bijuterii sau suveniruri. Paradoxal, nu am vazut magazin de pielarie si blanuri, asa cum am vazut în Paralia Katerini sau Nei Pori.
Pe la mijlocul acestei strazi principale veti vedea un chiosc de ziare unde vinde o românca, care va poate furniza informatii detaliate referitoare la statiune.

Exista doua agentii de turism, cu trei tipuri de croaziere: prima, de 35 euro de persoana, se refera la înconjurarea celor trei insule, cu baie pe plaje diferite si o oprire la Nafplio, prima capitala a Greciei moderne.
A doua croaziera este numai la Nafplio si are preturi diferite, intre 20-25-30 euro, deoarece este organizata în diverse zile iar una chiar noaptea (Nafplio Everyday, Nafplio by Sunday, Nafplio by Night). A treia se organizeaza la Monemvasia, cu conditia sa se adune cati mai multi turisti si este si cea mai scumpa, 100 de euro de persoana.

Mancarea de la taverne este cea clasica, greceasca, predominand pestele, caracatita si calamarul.

Gasiti si musaca dar si gyros, între 2 euro si 7 euro. Preturile au ramas neschimbate ca acum 1-2 ani, un fel de mâncare costa între 4-9 euro, depinde de ce alegeti (caracatita si calamarii sunt mâncarurile cele mai scumpe). Tzatiki-ul este la 1,5 euro. Berea (Mythos si Heineken) oscileaza între 1,5 euro si 3 euro. Vinul nu stiu cât costa. Am cumparat vin de la o localnica care vindea vin rosu îmbuteliat, la 2 euro sticla de 1,5 litri.

Pe drumurile spre obiectivele istorice gasiti diversi localnici care vând vin, miere, portocale, pepeni rosii sau galbeni si ulei de masline la sticle de 5 litri (15-20 euro).

Acum sa va dau cateva elemente de calcul al sejurului:
- cazarea 250 Tolo si 100 Paralia Katerini = 350 euro
- benzina 250 euro (cu aproximatie)
- taxe obiective turistice 100 euro (cu aproximatie)
- taxe autostrada 25 x 2 = 50 euro (dus-intors)
- taxe tranzit Bulgaria 5x2=10 euro rovigneta
- taxe pod 6x2 euro = 12 euro
Total = 772 euro
Nu-i asa ca este o suma imensa :)?
Micul dejun l-am servit numai din lada frigorifica si doua zile la Paralia Katerini, Hotelul Akropol.
La noi am avut cash 1050 de euro, plus 400 de euro pe carduri.
Cu toate placerile vietii, începând de la inghetata zilnica si terminând cu Metaxa sau Ouzo, nu am reusit sa depasim mia de euro...
V-ati linistit :)?
Daca începeti sa strângeti bani înca din septembrie, câte un pic-pic-pic, anul viitor va va fi foarte usor sa faceti o excursie aici. Chiar daca reusiti sa strângeti o treime din suma totala, tot va fi ceva decât nimic.

Gata, ma doare mana de la atata scris. Mai inchipuiti-va si voi, ce naiba :)!
Urmatoarea postare (Peloponez 3) va fi despre Olympia si despre Vasta, o minune autentica, vazubila, palpabila, verificabila si putin cunoscuta de turistii straini.

Peloponez 1 - Termopile si Canalul Corint

2010-08-05T12:38:00.076+03:00

Pentru cazare am folosit HotelsCombined:
- doua nopti în Paralia Katerini, la dus si la intors, hotelul Akropol, 50 euro/noapte cu mic dejun inclus
- cinci nopti in Tolo, hotelul Polydor, 50 euro/noapte
O noapte am dormit-o în Atena la niste cunostinte de-ale lui Florione.

Taxe la dus:
- pod Giurgiu dinspre partea româna: 27 lei
- rovigneta traversare Bulgaria pentru 7 zile: 5 euro

Taxe la întors:
- pod Giurgiu dinspre partea bulgara: 6 euro (sa aveti exact 6 euro, deoarece n-o sa vi se dea restul la 10 euro)
- rovigneta traversare Bulgaria pentru 7 zile: 5 euro

Benzina Bulgaria: 1.02 - 1.04 euro.
Benzina Grecia: 1.44 - 1.60 euro
Taxe autostrada Bulgaria: 0 euro.
Taxe autostrada Grecia: aproximativ 50 euro (25 la dus, 25 la intors).
Kilometri parcursi: aproximativ 3900 (dus-intors).
Mâncare si bautura (bere, Metaxa, Ouzo): daca ati mai fost în anii anteriori în Grecia, preturile la bautura si mancare nu s-au modificat absolut deloc. Deci gasiti aceleasi preturi ca acum 1-2-3 ani.
Taxele la obiectivele turistice: variaza între 3 euro (Nemea) si 12 euro (Atena - acropole), în functie de importanta si întinderea sit-ului respectiv.
Tinerii sub 18 ani au acces gratuit la toate obiectivele turistice.
Program obiective turistice: toate au programul 8:00 - 19:30, numai Nemea are programul 8:00 - 15:00.
In Atena biletul la metroueste de 1 euro adulti si 0,5 euro copii. Biletul este valabil doua ore, pe toate mijloacele de transport (metrou, autobuz).
Romani întalniti în Peloponez: cam 2-3 familii, în Tolo si o familie în Olimpia. Este necesar sa cunoasteti binisor engleza-germana-franceza, pentru a cere eventuale informatii, in caz ca aveti nevoie.

Am plecat din Târgoviste la ora 2:00 noaptea iar la Giurgiu am ajuns în jurul orei 5:00. Am achitat taxa de pod dinspre partea româna (27 lei), am cumparat rovigneta bulgareasca (5 euro), mi-am lipit-o pe parbriz si tuleo !
Drumul este foarte bun (si drept...) spre Plevna, apoi Sofia. Am traversat Sofia, citind anterior ca prin oras drumul este mai scurt. Eroare, desi era sâmbata dimineata, am stat la o groaza de semafoare si mini-ambuteiaje. Deci, daca puteti, luati-o pe centura.

In fine, prin Bulgaria am trecut foarte bine. Daca respecti indicatoarele nu ai parte de politistii bulgari. Am întâlnit cam 3-4 echipaje, semnalizate din timp de soferii bulgari. Limitele enervante de viteza sunt puse la apropierea intersectiilor cu alte drumuri si la intrarea-iesirea din tunele. Au un semn comun pentru terminarea interdictiilor: cercul alb cu trei linii oblice. Rar am vazut si viteza scrisa pe acest cerc alb (40 sau 50), cum este la noi. Apropo de tunele, m-au impresionat foarte mult, la fel ca tunelele grecesti: uriase, pe doua benzi la dus, doua la întors. Pâna vom ajunge si noi macar la nivelul bulgarilor mai va.
Cu trei-patru popasuri, inclusiv cumparat dulciuri, apa, alimentat cu benzina (cu cardul, mai întai am întrebat daca se poate achita cu cardul; nu am avut la mine leva deloc) am traversat Bulgaria în 9 ore.

Pe la ora 14:00 eram la Kulata (iesirea din Bulgaria). La ambele vami a fost doar o simpla formalitate, s-au uitat la cartile de identitate si la pasaportul meu (îl am pe baiatul meu, Andrei, acolo). Minorii sub 14 ani pot trece cu pasaport propriu sau prin includerea într-unul din pasapoartele parintilor. Minorii peste 14 ani pot prezenta doar cartea de identitate însa ambii parinti trebuie sa se afle în masina, altfel, daca este prezent numai un parinte, trebuie procura de la notariat cu acordul celuilalt parinte.

La iesirea din Bulgaria am alimentat la un LukOil (1,04 litrul de benzina), pe partea stanga in sensul de mers spre Grecia, deci trebuie sa va intoarceti un pic. In Grecia, preturile la benzina variaza intre 1,44 si 1,60 euro. Cu cat te afli mai mult în apropierea unui oras mare, preturile la benzina scad. Cu cât te adancesti în teritoriu, în sate sau la benzinarii puse aiurea pe drumurile nationale, preturile cresc. In Grecia am platit numai cu euro, inclusiv benzina. In jurul orei 16:30 eram la Paralia Katerini(drumul a fost exclusiv pe autostrada), unde rezervasem pe HotelsCombined prima oprire. Ne-a luat cam 20 de minute sa gasim hotelul Akropol (gps-ul ne-a dus pe un drum gresit) si inca 15-20 sa ne razboim pe diverse stradute cu grecii, pentru parcarea masinilor. In cele din urma, am urcat bagajele în camere si am dus masinile în parcarea publica a statiunii, o zona foarte intinsa, la 5 minute de mers de hotel.

Auzisem multe despre Paralia Katerini, însa aici mi s-a confirmat ceea ce citisem pe net: o statiune extrem de aglomerata, murdara, galagioasa, sufocanta.

Am putut face comparatie cu Nei Pori, unde am stat sapte zile acum doi ani, o statiune linistita, cu o apa clara, verzuie, plaja larga, de 50 de metri, dar fara viata de noapte, fara distractia din Paralia Katerini. Colac peste pupaza, odata ajuns în camera de hotel, fericit ca am reusit sa ne încadram în timp si ca avem vreme si de o baita în Marea Egee, am tras draperiile si asteptam sa vad marea. Surpriza mare: din toate partile ma priveau peste 20 de perechi de ochi curiosi. Hotelul, împreuna cu alte trei hoteluri, formau un patrat interior, astfel ca, daca nu trageai draperiile, toata lumea din jur vedea ce faceai in camera.

Despre hotel, în afara de neplacerea de mai sus, numai de bine: este administrat de o familie si toti vorbesc engleza, deci te poti descurca de minune. Camera a fost foarte curata, îngrijita, cu tot tacamul. Micul dejun (l-am avut inclus în pretul de 50 euro) a fost de tip bufet suedez, destul de variat (si nu simplu, cum se plangeau unii pe net, nemti sau greci), incluzand sucuri si cafea. Hotelul, este curat, ingrijit, are si lift (desi are 3 etaje), hol de primire spatios si un mini-restaurant la intrare.

A doua zi a început circul Toll Post-urilor sau a taxelor de autostrada. Pâna la Atena sunt vreo 12 astfel de posturi, pretul taxei variind de la 1 euro pana la 2,90 euro.

Cand ti-e lumea mai draga si te bucuri de peisaj, vezi pe dreapta Toll Post, 1 km. Pâna la Nafplio am platit cam 25 euro numai taxele de autostrada. Pe autostrada se merge cu maximum 120 km/h (în Bulgaria se poate merge cu 130 km/h), desi sunt multi bolizi, inclusiv motociclisti care nu respecta aceasta viteza.

Prima oprire: Termopile. Atentie: gps-ul va va duce într-un fel de fundatura, unde veti gasi baile sulfuroase de la Termopile, un fel de cascada si un bazin micut, cu apa fierbinte, sulfuroasa, unde se poate face baie. De la aceste bai, la 1 km în dreapta se afla mausoleul.

Intr-o vale larga, sta solemn un mausoleu în fata caruia troneaza statuia lui Leonidas. Facut poze, admirat mausoleul, statuia, valea. Trecut drumul, spre un deal întarit si aparat de greci cu pretul vietii, cu ziduri ce abia se vad de sub pamânt.

De aici, alta greseala: nu ascultati gps-ul si NU o luati inainte, deoarece drumul se va înfunda. Va întoarceti de la mausoleu pe drumul pe care ati venit, pentru a reintra pe autostrada. Noi am mers ca fraierii vreo 5 km inainte, pâna ce ne-am trezit pe un drum de pietris batatorit care nu stiu unde naiba ne ducea.
In Grecia, gps-ul est bun in orasele mari (Atena, Salonic, Tripoli etc) dar in afara este varza.

Urmatoarea oprire: canalul Corint. Un user de pe forumul Softpedia (OvidiuNS) îmi daduse înainte indicatii foarte pretioase de a NU rata canalul. Daca te afli pe autostrada si mergi înainte spre Nafplio sau Tripoli risti sa ratezi canalul.
Dau mai jos indicatiile user-ului OvidiuNS:pe autostrada (înainte de a intra în Atena) ai indicator spre Corint. Am fost anul trecut, nu erau probleme. Mai exista si drumul national 3 (Thiva - Mandra), mai scurt cu 47 km dar fara autostrada (drum mai greu, cu viraje si cu tiruri - l-am parcurs la întoarcere). Ca timp si consum, pe drumul 3 nu castigi semnificativ. Pentru canalul Corint, dupa ce achiti autostrada (dupa aprox. 75km de la intrarea pe autostrada spre Corint sau cca. 50 km de la Mandra), se face în dreapta iesirea spre Loutraki (aproape imediat).
Dupa ce ai iesit spre Loutraki, cam la aprox. 100-200 metri se face o intersectie mare unde, daca faci stânga, intri pe drumul vechi spre Corint, drum care trece peste canal. Ai posibilitatea sa parchezi si înainte si dupa pod, sunt magazine de suveniruri acolo, nu-ti fa probleme, te descurci. Si eu m-am dus ca pieton pe pod si am facut repede 2-3 poze (nu stiam daca e voie sa fotografiezi, doar e obiectiv strategic). Daca doar stai, cred ca poti zabovi oricât pe pod.

Am ajuns si aici, am facut poze o gramada, am avut norocul sa vedem traversarea unui mic vas de turisti, tras de o barcuta prapadita.

Canalul este foarte impresionant de la înaltimea ametitoarea a pasarelelor (am coborât sub pod, acolo se afla o alta pasarela).

Peretii sunt croiti parca de niste roboti Transformers uriasi, apa verde îti taie rasuflarea si este limpede ca cristalul, nu auzi în jur decat exclamari de uimire si respect pentru cei care au construit canalul.

De aici am luat-o spre autostrada, unde dupa câtiva kilometri drumul o ia în jos spre Tripoli, apoi iese de pe autostrada, spre Nafplio.

In drumul nostru vedeam tot felul de indicatoare care ne faceau pielea gaina (poate am trait noi altfel aceasta excursie, poate altora nu le pasa de istorie si vor numai relaxare): spre Nemea, spre Tirynt, spre Micene, spre Argos, spre Olimpia.
Dumnezeule, ce vizite ne asteaptau în zilele urmatoare ! Ne-am dat seama ca ne aflam deja în tinuturile de început ale Iliadei lui Homer.

Ripiceni - picior de Moscova

2010-07-01T01:03:00.021+03:00

Intre comuna Razvad si comuna Gura-Ocnitei (ambele situate în judetul Dâmbovita) sunt vreo 300 de metri. Când sporovaia cu cineva, pe o tema oarecare, soacra-mea obisnuia sa spuna, în gluma, ca locuieste în Razvad - picior de Paris. Adica Razvadul se afla cu 300 de metri mai aproape de Paris decât Gura-Ocnitei (apropo, aici se afla o veche mina de sare, exploatata de pe vremea romanilor). Atunci, de unde pâna unde “picior de Moscova” ? De la comuna Ripiceni, aflata mai aproape de Moscova decât Razvadul…

Ca tot vuiesc ziarele pe tema inundatiilor din nordul Moldovei, prin luna mai anul acesta am dat o fuga la Ripiceni, satul natal al socrului meu. Doream de mult timp sa fac acest drum, pistonându-mi sotia ca macar o data în viata sa vada locul de nastere al tatalui ei, dar si dorinta mea de a vedea barajul si lacul de acumulare de la Stânca-Costesti (cel mai mare, ca suprafata, din România), construit împreuna cu rusii, pentru a mai domoli supararea primavaratica a Prutului, cunoscut în antichitate sub numele Pyretus, scitii numindu-l Porata, adica „apa furtunoasa”.
Comuna Ripiceni este situata în extremitatea estica a judetului Botosani, având la est ca limita lacul de acumulare de pe râul Prut, care constituie frontiera de stat dintre România si Republica Moldova.
In manualele de istorie se spune ca aceasta localitate îsi trage obârsia înca din perioada paleoliticului inferior, adica cu 100.000 de ani înaintea nasterii lui Hristos. Putini mai stiu ca vechea asezare paleolitica nu mai exista astazi, fiind acoperita de apele lacului de acumulare. Printre altele, în cursul unor săpături arheologice din anul 1997, într-un tumul s-a descoperit un complex cu schelete de cai din epoca bronzului (2.000 - 1.200 î.Hr.).

Este atestata documentar la 28 iulie 1569, într-un document care vorbeste de localitatea ”Repiteni”, pe Prut. O influenta considerabila asupra vietii locuitorilor comunei, a avut-o fabrica de zahar, care a functionat între anii 1899-1944, constructia fabricii facându-se cu capital francez de catre societatea “Meillassoux et compagnie”. Construirea fabricii de zahar nu a fost asezata întâmplator pe teritoriul comunei Ripiceni, deoarece pe acest teritoriu se afla o cariera de calcar, apa Prutului oferea debit suficient, iar zona este favorabila cultivarii sfeclei de zahar. Pentru înlesnirea transportului s-a construit o cale ferata cu ecartament îngust, Ripiceni-Dângeni pe o distanta de 30 km. Fabrica de zahar si calea ferata au fost bombardate în anul 1944 de catre armatele germane aflate în retragere, utilajele acesteia fiind demontate în totalitate de soldatii rusi si transportate (ca sa nu spun furate…) în Basarabia.

In 1974, când, printr-un ordin semnat de prim-ministrul Corneliu Mănescu şi contrasemnat de ministrul Apelor de atunci, Ion Iliescu, s-a dispus construcţia barajului, sapte sate din lunca Prutului au fost îngramadite într-unul singur: Ripiceni.

Pe locul în care, cu ani în urma, erau satele Lehnesti, Risca, Movila Rupta si Ripicenii Vechi, acum curge, nestingherita, apa Prutului. La fel la Cinghina, Popoaia, Bold. Oamenii au fost transportati din localitatile unde îsi aveau casele cu camionul care apartinea CAP-ului. Au fost stramutate 823 de gospodarii de pe raza comunei Ripiceni, plus alte 62 din locurile unde în prezent locuieste doar natura. Nu numai oamenii au fost stramutati, ci si cinematografele, gradinitele si scolile, chiar si trei biserici. Numai locasul de cult din Serpenita a scapat.
Din partea Statului n-au beneficiat decât de 3-4 ari de pamânt si câte un cec de cinci mii de lei pentru materiale de constructie. La constructia barajului, partea româna a fost nevoita sa stramute 7 sate, iar cea sovietica, adica Republica Moldova, 11 sate.

Au fost lasate acolo gospodarii frumoase si îngrijite, pamânturi manoase si livezi pline de rod, dar si amintirea anilor petrecuti pe vremea copilariei. Au rămas bunicii sa le povesteasca nepotilor despre satele lor de odinioara, cu gradini întinse si curti largi, în care aveau unde sa întoarca caruta cu fân, cu grajduri pline cu animale. Copiilor li se pare că li se spun povesti. Unde s-au mai vazut curti atât de mari în care sa te joci cât poftesti si livezi din care sa culegi poame ? Pentru ei, singurul loc de joaca este praful din mijlocul drumului.

Atâta saracie si tristete n-am mai vazut. Sunt si câteva case mai rasarite, dar atât. In dreptul uneia din ele, care stralucea de curatenie, o brasoveanca plângea de-a dreptul si tragea de noi, pur si simplu, sa nu plecam, sa mai stam cu ea la o vorba, fiindca aici, în comuna nu are cu cine sa vorbeasca. Copiii ei ? Un baiat plecat în Belgia, o fata în Italia iar alta stabilita în Brasov. Ce cauta ea aici ? S-a dus dupa barbat, fiindca avea pamânt. Si-a vândut frumusetea de casa în Brasov si a venit aici, în acest colt uitat de lume.
Strazile sunt drepte, parca trasate cu rigla si au numele satelor scufundate. Mi-a placut biserica, mare si frumoasa, precum si scoala veche, stramutata bucata cu bucata. Primaria este o bucata patratoasa de beton, în schimb noua scoala, moderna, arata foarte bine.

Ce sa va mai spun ? Aici s-a nascut si generalul Paul Cheler, “razvratitul”, stiti dumneavoastra, cel care se auto-intitula „comandantul Armatei din Transilvania”, predicând prin presa ideea reconcilierii româno-maghiare. Ion Iliescu l-a debarcat repede, trecându-l în rezerva în 1995.

Sa va spun câte ceva si despre baraj. In primul rând, reprezinta un punct de trecere a frontierei romano-moldovene (habar n-am avut, vedeti patania de la sfârsit).
Barajul a fost finalizat în anul 1978, costurile realizarii lui ridicându-se la 60 tone de aur, suportate în egala masura de statul roman si cel moldovean.
A fost construit cu scopul de a atenua viiturile, pentru alimentarea cu apa, irigatii, energie electrica, piscicultura. Are o înaltime de 43 de metri, o lungime de coronament de 300 de metri si se întinde pe o suprafata de 59 km², fiind cel mai mare lac de acumulare din România. Legaturile cu zona lacului de acumulare Stânca-Costeşti, sunt asigurate prin sosele asfaltate, DN 24 C Iasi-Stefanesti si DN 29D Botosani-Stefanesti. Frontul de retentie are o lungime de circa 3 km si cuprinde o serie de baraje de tipuri si caracteristici diferite, legate între ele sau separate prin portiuni mai ridicate ale terenului natural.

Dupa ce am iesit din comuna, au început si peripetiile. Am mers cam 2 km, apoi verisoara sotiei ne-a povestit unde venea la scaldat când era mica. Gata, am hotarât, facem un picnic acolo. “Ai luat-o razna ?” m-a întrebat nevasta-mea. “O sa ne împotmolim !” I-am dat ordin Matizului sa coboare spre lac, pe un drum de carute. Micul gigant s-a conformat ordinului si dupa multe balacareli venite dinspre partea feminina, am ajuns la vreo 100 de metri de lac. Am coborât si am cautat un loc pentru picnic-ul nostru ad-hoc (de fapt cateva sandwich-uri si câteva mere).

“Tati, ia uite câte vaci sunt acolo !” exclama si pustiul meu. Ne-am îndreptat spre ele, deoarece, vrând-nevrând, drumul spre lac trecea prin apropierea lor. Când sa ne apropiem, una din vaci s-a ridicat în picioare. Apoi alte trei. Ne uitam noi mai bine si am înghetat locului: toate “vacile” erau … tauri. Norocul nostru ca erau legati cu frânghii.
“Pisici !“, sopti nevasta-mea, alba de frica. “Incet, înapoi !” am soptit si eu, pierit. Ne-am îndepartat, iar “vacile” s-au asezat, una câte una, cu ochii uriasi îndreptati spre noi. Ne-am asezat, la rândul nostru, acompaniati de un catelus, savurând în tacerea locului, sandwich-urile, cu un ochi spre lac iar celalalt spre “vaci”.

Dupa vreo ora, am iesit pe drumul principal. Peste 15-16 km am ajuns si la baraj, am trecut de el, apoi parca ne-a parut rau ca scapam prilejul de a-l vedea (trebuia sa ne mai abatem cam 3 km) asa ca am întors si am luat-o pe drumul spre baraj, drum stricat din cale-afara, plin de gropi.
Ajungem la o bariera, apoi dintr-o ghereta iese un tip îmbracat în civil, cu pistol la brâu. I-am spus ca suntem turisti, ca venim tocmai din Dambovita si ca am vrea sa vedem barajul (obisnuit fiind cu lejeritatea vederii barajului Vidraru sau a celui de la Bicaz). I-am mai spus ca am si un copil în masina, care ar vrea tare mult sa vada barajul. S-a codit el ce s-a codit apoi zice: “Mergeti pâna la dispecerat si de acolo puteti vedea partea din spate a barajului. Va întoarceti aici si va las sa mergeti pe marginea din fata, ca sa va faceti o idee despre marimea lui.”

Zis si facut. Am luat-o incet, cu masina, apoi dupa câteva sute de metri apare o cladire înalta, de vreo 3-4 etaje. “Asta o fi dispeceratul ?”, ma întreb, dar vad ca drumul merge mai departe. Mai merg înca vreo doua sute de metri, trec de o ghereta, vad un pod metalic si ma îndrept spre el, însa ma opresc brusc: la începutul lui, pe o placuta scrie mare “DOUANE”.
Imi dau seama ca am intrat în vama, o iau printre cele 2-3 masini asezate pentru control, dau un ocol mare, apoi ramân blocat: în fata mea sta postat un granicer, cu mâna stânga întinsa si cu cea dreapta la pistol.
- NU AVETI VOIE AICI ! striga la noi.
- Suntem turisti, am crezut ca putem vizita barajul. Ni s-a dat voie de la punctul de control.
- Actili la control ! Sa nu fasiti nicio miscari ! Incet !
- Stai omule putin, îmi itesc eu capul pe fereastra. Nu suntem infractori ! Suntem dâmboviteni, de pe lânga Târgoviste. Am venit pâna la Ripiceni cu niste treburi si am vrut doar sa vizitam barajul.
Sta tipul putin pe gânduri, se uita la cartea mea de identitate, se uita si la Andrei, aflat pe bancheta din spate. Se codeste, se întoarce spre ghereta, prefacându-se suparat apoi se întoarce iar spre noi:
- Se sa ma fac eu cu voi ? Stiti si-ati facut ?
- Nu ! raspund eu cu naivitate.
Isi mai plimba putin cartea mea de identitate prin mâini, apoi se hotaraste brusc:
- Gata, tuliti-o repede de aisi, pâna nu ma razgândiesc. Ma fac ca nu v-am vazut.

In fine, o pornesc în tromba si nu ma opresc decât la cladirea cea înalta, unde stam câteva minute, privind peisajul si urmarind cursul râului de la înaltimea ametitoare la care ne aflam. Apoi, peste un sfert de ora, Matizul argintiu se contopea cu soseaua argintie, în drum spre Iasi.
As fi vrut sa închei cu ceva frumos, un citat, o chestie vesela, dar nu pot. Imi pare rau.

Relatari exceptionale, emotionale, pline de tristete, gasiti si în sursele pe care le precizez mai jos:

http://www.ziarullumina.ro/articole;1248;0;14053;0;Ripiceni-cel-mai-inghesuit-sat-din-Romania.html
http://eurocom.gm.ro/articol/?artID=7
www.ziaruldeiasi.ro
www.evenimentul.ro – regional al Moldovei
www.stefanesti-botosani.com

Daca ti-a placut articolul, te rog sa apesi pe butonul +1 al lui Google. As aprecia foarte mult acest lucru. Iti multumesc!

Mânastirea Cetatuia Negru-Voda sau Meteora României sau Legenda Cavalerului Trac

2010-05-17T09:07:00.022+03:00

Am trecut de mai multe ori pe sub acel colt de stânca si mereu am vazut chestia aia cocotata acolo, sus. Dar n-am oprit niciodata. Mereu ma întrebam ce naiba o fi: o troita sau o bisericuta ? Apoi coboram ochii si apasam pedala de acceleratie: la poale, trona satul de tigani. “Astia ce mai cauta aici, în vagauna asta ?”, ma întrebam. “Din ce traiesc ? Numai din prelucrarea pietrei si a lemnului ?”
Intr-o sâmbata de sfârsit de februarie, m-am hotarât sa aflu ce este cu acel colt de stânca. Dupa ce m-am documentat, seara l-am sunat pe Florione.
- Dam o fuga la Mica Meteora ?
- Ceeee ? Acum, iarna ? Sunt peste o mie de kilometri pâna acolo !
- Nu, nene, la Meteora României, Cetatuia Negru-Voda. Si cred ca în 2-3 ore putem vizita cele trei “mânastiri” rupestre (Cetatuia Negru-Voda, Namaiesti, Corbii de Piatra).
- Ok, sa mergem, zise Florione. Tot simteam nevoia de o iesire.
Zis si facut. Am plecat pe o vreme de februarie superba, însa nu aveam de unde sa stim ce ploi ne asteapta dupa cotitura, la munte…
Pentru cei care ajung pe la Târgoviste (Bucuresti, Ploiesti), la Cetatuie se ajunge tinând drumul spre Câmpulung (Dragomiresti - Voinesti). Pentru cei care vin de sus (Brasov, Sibiu), coborâti spre Râsnov - Câmpulung. Pentru cei de jos (Craiova, Pitesti) o luati pe lânga Curtea de Arges – Câmpulung.

Cum vii dinspre Târgoviste, nu vezi nimic deosebit înaintea ta deoarece muntele îti obtureaza privirea si nu-ti dezvaluie ce se afla de cealalta parte a lui. Vezi doar drumul care serpuieste pe dupa el si apoi dispare în ceata. Asa ca imediat ce am vazut indicatorul mâncat de rugina “Mânastirea Cetatuia Negru-Voda – o ora de mers”, am oprit masinile la poalele muntelui, cu gând sa intram pe drumul lateral, din pamânt batatorit, însa un localnic ne-a oprit: “Daca vreti sa ramâneti cu masinile întregi, lasati-le pe drumul principal.” Si bine am facut.

Veseli nevoie mare, am mers cam o suta-doua de metri, cu ochii holbati spre înaltimea ametitoare catre care ne tindeau pasii si brusc ne-am dat seama ca poteca trecea chiar prin mijlocul satului de tigani. De o parte si de alta erau casele, vai de mama lor, din lemn, chirpici sau pamânt batatorit, resturi de materiale, fier vechi, carute, cai, câini etc. Ne-am trezit înconjurati de vreo 10-20 de tigani, în timp ce femeile lor stateau în spate si rânjeau fasolea la noi. Dupa zâmbetul lor, ni s-a parut noua ca ceva e în neregula, însa ne-am dat seama mai târziu, dupa ce ne aflam pe la mijlocul urcusului: poteca spre Cetatuie pornea din partea cealalta a muntelui, unde se afla o parcare amenajata si un mic restaurant. Acolo opreau toate masinile si tot de acolo porneau oamenii catre pisc. Dar pentru noi trebuia musai sa fie si un pic de thriller…

Mergeam încordati printre cele doua rânduri de barbati, ce ne priveau ca hienele care au la îndemâna o prada usoara. Nimeni nu scoatea o vorba, ne dadeam seama ca se va întâmpla ceva, eu deja îmi trecusem cheile masinii printre degetele mâinii drepte, însa daca ar fi aparut ceva cutite sau bâte nu cred ca am fi avut vreo sansa. Mergeam încet, zâmbind ca prostii în stânga si în dreapta, speriati de greseala facuta, însa nu aveam încotro. Stateam grupati si simteam deja în ceafa rasuflarea celor de care trecusem deja.

Salvarea a venit de la nevasta-mea:
- Cautam un ghid (desi n-aveam nevoie de unul…). Vrea cineva sa ne conduca pâna la Cetatuie ?
- Vi-o dau pe fata mea, spuse o tiganca. Este isteata si merge si la scoala.
- Veniti dupa mine, zise si pustoaica, care aparu din spatele maica-sii.
La un semnal, toti s-au rasfirat ca prin farmec, s-au tras în laturi sau si-au vazut în continuare de treburi. Am rasuflat usurati…

Pustoaicei îi turuia gura vrute si nevrute: ca e premianta clasei, ca e singura care cunoaste toate cotloanele Cetatuiei, ca o sa fie super acolo sus, ca e cel mai bun ghid pe care-l poate gasi cineva etc. Toate astea, bineînteles, ca sa obtina mai multi bani. Insa noi nu mai stiam cum sa iesim mai repede din sat.
In fine, am reusit sa lasam în urma satul si apoi a început urcusul. “Urmati-ma !” zicea tigancusa. “Tineti-va dupa mine !” sau “Pe aici !” sau “Atentie, urmeaza o parte foarte grea !” si tot asa.

Daca credeti ca urcusul este usor, va înselati. Nu degeaba sunt puse 5-6 “statii”. Vorba vine, sunt câteva poienite micute, cu 2-3 banci, pe care cei care si-au pierdut suflul pot sa si-l traga oleaca. Pe lânga bancute, câteva icoane cu sfinti din pustie atârna pe copacii din jur, cu diverse îndemnuri crestine.

Pe la jumatatea drumului, Dumnezeu n-are ce face si-i da drumul la ploaie. Da ce credeati, ca e usor ? Pe net citisem ca unora cararea li s-a parut a fi o pasnica Golgota. Nefiind pregatiti (se stie ce capricios este muntele), ploaia ne ia prin surprindere. Unii încep s-o ia la fuga spre vârf (numai sa fugi nu poti pe munte…), altii îsi spun “fie ce-o fi” si-si continua urcusul, uzi leoarca. Grupul nostru de 9 persoane s-a rasfirat atât de mult încât unii au ajuns deja la cetatuie, în timp ce altii sunt la vreo 200-300 metri de vârf si gâfâie din rasputeri. Am uitat sa mentionez un lucru: din zece în zece metri te întâmpina… tiganii, femei sau copii (cel mai adesea) care îti cer, invariabil, acelasi lucru: “Imi dati si mie un leu ?”. Pe lânga oboseala urcusului mai apare si acest stres al cersetorilor (care sunt multi, foarte multi), mai-mai sa-ti stea în cale si sa nu te lase sa treci mai departe (la Namaiesti a fost groaznic: se tineau dupa tine, cale de 100-200 metri pâna la masina, cu un glas mieros, ca mai apoi, vazând ca nu le dai nimic, sa te înjure).

De sus, masinile noastre aratau ca trei boabe de grâu pe soseaua argintie. Aproape de finalul drumului, cu vreo 100 m înainte de a ajunge la schit se vede o cruce, ce pare sa se prabuseasca dintr-o clipa în alta. Se spune despre ea ca a fost pusa de Negru Voda. La baza stâncii se afla o piatra masiva, careia i se spune "masa lui Mihai Viteazul" (de ce, nu stiu).

Mânastirea Cetatuia este situata la 22 de kilometri sud-est de orasul Câmpulung, pe soseaua nationala Câmpulung-Târgoviste-Bucuresti, pe frumoasa vale a Dâmbovitei, între satele Cetateni si Cotenesti. De la soseaua principala pâna la mânastire, drum parcurs pe jos, se fac aproximativ 30-40 minute. Venind dinspre Câmpulung si pornind de la parcarea amenajata (si nu din partea cealalta, unde am facut noi greseala sa parcam), cei care pasesc printre stâncile argintii care ascund nenumarate taine (tot aici s-au filmat si multe scene din filmele cu haiduci) si ajung în preajma sfântului locas, sunt surprinsi de asemanarea izbitoare cu Schitul Meteora din Grecia, motiv pentru care scriitorul Mihai Radulescu l-a numit "Meteora României", fiind profund impresionat de acest rai de pamânt românesc.

Mânastirea, foarte veche de altfel, este construita în vârful unei creste stâncoase, la o altitudine de 881 de metri, pe malul stâng al râului Dâmbovita. Conform tradiţiei, ctitorul vechiului schit ar fi legendarul voievod Negru Vodă. Biserica mănăstirii se află într-o peşteră naturală, compusa din doua încaperi, unde se gaseste şi un mic izvor. Are 12 metri lungime, 4 metri lăţime şi înălţimea până la boltă de 3,20 metri. Sfântul locaş este compartimentat în altar, naos şi pronaos, iar afară are un pridvor de lemn.

In traditia locului se spune ca pe culmea abrupta de piatra ce se înalta între râul Dâmbovita si pârâul Cetatuia a existat un sanctuar dacic (sec.V, înainte de Hristos), apoi o cetate de rezistenta a dacilor, de pe vremea ocupatiei romane, cetate pe care istoricii o considera ca fiind "cea mai importanta cetate geto-dacica, cunoscuta pâna acum, la sud de Carpati". De la aceasta cetate si-au luat numele atât muntele cât si satele dimprejur. De sus, printre picaturile de ploaie, valea se desfasoara în toata splendoarea ei. Imi închipuiam cum o mâna de ostasi, buni arcasi, ar fi aparat-o fara probleme, cu sageti, trunchiuri de copaci sau bolovani.

Valea stâncoasa a pârâului Cetatuia este bogata în pesteri, unele naturale, altele scobite cu dalta, de mâna sihastrilor. Aici s-au nevoit numerosi calugari sihastri, mai ales în secolele XIV-XVIII, care au avut aceeasi faima si înaltime duhovniceasca ca si cei din Muntii Buzaului. Unul dintre acesti sihastri a fost descoperit în ultimele decenii, într-o pestera suspendata pe panta muntelui. In fundul pesterii s-au gasit osemintele cuviosului, galbene, placut mirositoare, nemiscate de mâna omului, asezate într-o scobitura de piatra în forma de sicriu, iar deasupra pe perete scria în piatra "Ioanichie Schimonah 1638". Sunt singurele moaste întregi ale unui cuvios român din secolul al XVII-lea, pastrate pâna în zilele noastre. Moastele sunt puse într-o racla si pot fi vazute de toata lumea.

Asa cum am spus si în alta postare, acolo unde se afla pesteri invariabil apare si … Zalmoxe. Traditia locala spune ca Zamolxe însusi vizita periodic aceste meleaguri, unde îsi gasisera salas, în pesterile nenumarate din stânca muntelui, monahii daci pe care - câteva secole mai târziu - Strabon îi numea "cei ce umbla prin nori". Aceasta traditie monastica a fost continuata, de sihastrii crestini, care si-au facut simtita prezenta aici dupa aproape o mie de ani de la disparitia discipolilor lui Zamolxe.

Biserica s-a construit concomitent cu cetatea Câmpulungului Muscel - prima capitala a Tarii Romanesti - în secolul al XIII-lea. In acest locas, si-au gasit refugiul la linistea zidurilor si laolalta în rugaciune cu sihastrii, Nicolae Alexandru Voievod, Ioan Radu Negru Voievod, Vladislav Vlaicu, Vlad Tepes, Mihai Viteazul - dupa batalia de la Calugareni, Matei Basarab la 1634, Constantin Serban Voda la 1658 - dupa ce turcii au ars Târgovistea, Constantin Brâncoveanu la 1690, din a carui porunca s-a pictat cel de al doilea strat în biserica din stânca; stolnicul Constantin Cantacuzino, la 1775; primul rege al Romaniei Carol I, care a vizitat în câteva rânduri biserica si ruinele vechii cetati.

Pe marginea prapastioasa a peretelui estic al Cetatuii se afla asa-zisa "chilie a lui Negru Voda". Aici se spune ca îsi depozita Negru Voda tezaurul în timpul navalirii tatarilor. Ulterior, aici au locuit pustnici care au cioplit icoane în peretii de piatra. Pe malul drept al Dâmbovitei, pe versantul opus Cetatuii, se afla un grup de stânci golase, care sparg parca peisajul - "Coltii Doamnei". Legenda spune ca de aici s-ar fi aruncat Doamna Marghita, sotia lui Negru-Voda. La întoarcerea domnitorului dintr-o batalie cu tatarii, caii albi ai acestuia erau murdari de sânge, iar sotia sa, stiind ca el are numai cai albi, a crezut ca tatarii au câstigat lupta si, decât sa cada în mâinile lor, a ales moartea, aruncându-se de pe stânci. Insa cele mai pretioase urme ale istoriei la Cetatuia sunt urmele pasilor lui Negru Voda si ale membrilor familiei voievodului, impregnate în stânca din vârful muntelui, lânga troita actuala. Legenda spune ca stânca s-a topit datorita evlaviei voievodului si familiei sale.

Aici nu exista nicio sursa de apa, în afara de doua bazine de piatra în care se colecteaza apa de ploaie. Unul din bazine se spune ca ar avea o vechime de 4000 de ani. In Sfântul Altar exista un mic izvor, considerat facator de minuni, el picurând numai într-o scurta perioada a anului, cuprinsa între Izvorul Tamaduirii (16 aprilie) si Adormirea Maicii Domnului (15 august).

În spatele bisericii se află o grotă numită “Chilia Moşului”. Lângă aceasta, la capătul cimitirului, stă de veghe silueta dăltuită în stâncă a “Cavalerului Trac”. Celebrul şi misteriosul “Cavaler Trac” avea în antichitate un cult răspândit din Carpaţi pâna la Marea Mediterană, doar în România găsindu-se peste 200 de imagini de epocă ale acestuia. In toate zonele locuite de geto-daci, exista un mit inspirat de credintele geto-dacilor în nemurire si în izbânda binelui asupra raului. In iconografia româneasca s-a pastrat de-a lungul timpului sub chipul Sfântului Gheorghe. Cultul Cavalerului Trac (sau Cavalerul Danubian) este atestat prin imaginile de epoca gasite în Oltenia, Dobrogea, Transilvania, dar si în alte locuri unde au poposit populatiile geto-dacice. Pe mormintele funerare din Dobrogea apare reprezentat sub forma unui erou calare, însotit de un altar si de „pomul vietii” (pom pe care se încolaceste un sarpe), calaretul având o lance în mâna.

Mica mânastire era ticsita de mireni (nimerisem chiar la slujba de duminica). Cât este locul de îngust, te loveai la tot pasul de ceilalti si trebuia sa stai minute bune la rând, pentru a intra în biserica rupestra sau pentru a intra în cladirea cea noua, unde se aflau la vedere osemintele frumos mirositoare ale pustinicului Ioanichie. Niciun tigan nu se afla în incinta mânastirii, doar un tinerel mai ciudat, îmbracat în haine jerpelite de subofiter de politie, bloca intrarea în grota, cu mâna întinsa (initial am crezut ca intrarea este pazita sau ca trebuie sa achitam o taxa de intrare…).
Icoana facatoare de minuni nu avea nicio bancnota de un leu în jurul ei, spre deosebire de cea de la Biserica Rupestra de la Namaiesti, care era plina de bancnote, de parca Maica Domnului avea nevoie de bani ca sa îndeplineasca dorintele mirenilor…

Am coborât tot atât de anevoios pe cât urcasem. Ploaia mocirlise pamântul si puteai aluneca destul de lesne. Din zece în zece metri se iveau brusc mâinile micute, negricioase, de copil: „Imi dati si mie un leu ?” Oricât de mult maruntis ai fi avut la tine n-ai fi putut sa-i multumesti pe toti.
Pe la jumatatea drumului se ivi, jos în vale, parcarea ticsita de masini însa pâna la ea trebuia sa treci printre câtiva bolovani uriasi, pravaliti în albia râului. Bolovanii pareau nefiresti acolo, de parca ar fi picat din cer. Aveau niste figuri ciudate iar unii erau înalti de 10-15 metri. Chiar ma mândream în sinea mea ca avem si noi o mica sau o minuscula Meteora (am fost la Meteora în 2008), imaginea idilica fiind stricata însa de prezenta cersetorilor insistenti.

Daca ajungeti în zona, încercati sa acoperiti triunghiul rupestru monastic (cu laturi de aprox. 20 km fiecare), alcatuit din trei mânastiri:
1. Mânastirea Cetatuia Negru Voda (comuna Cetateni, jud. Arges, pe soseaua Târgoviste-Câmpulung)
2. Mânastirea Namaiesti (are o icoana facatoare de minuni; se presupune a fi una din cele 12 icoane pictate de Apostolul Luca), la 10 km de Câmpulung Muscel, sat Namaiesti-comuna Valea Mare-Pravat.
3. Mânastirea Corbii de Piatra (comuna Corbi, pe soseaua Câmpulung-Domnesti)
Ploaia si timpul rece ne-au permis sa le vizitam numai pe primele doua. De la Namaiesti la Corbii de Piatra mai erau cam 20-25 de km, asa ca am renuntat. Poate alta data si poate pe o vreme mai frumoasa. Pe curând !

Nota: surse folosite www.Crestinortodox.ro; revista Formula-As, 1999 fotoreportaj de Emanuel Tânjala.

Ati auzit cumva de MERA ?

2010-05-11T23:36:00.023+03:00

Nici eu n-am auzit…
Spre rusinea Ministerului Turismului, singura ctitorie a familiei Cantemir nu exista în circuitele turistice ale Romaniei. Asa ca m-am pus pe cautat si am început documentarea.
Având la dispozitie patru zile libere, am hotarât sa dau o fuga pâna la Iasi, cu gând sa ajungem si la Ripiceni (în apropierea barajului de la Stânca-Costesti). Ca de obicei, cautam obiective de vizitat mai "deosebite" de-a lungul traseului si uite asa m-am culturalizat eu mai bine, aflând ca exista si o ctitorie a familiei Cantemir, unica de altfel. De la Focsani trebuia s-o tin stânga, apoi sa trec prin Odobesti si apoi sa ajung la Mera. Simplu, nu ? La dus, am ratat obiectivul deoarece tineam partea dreapta spre Tecuci. Si atât de bine am tinut-o încât am "reusit" sa vad Mausoleul de la Marasesti de doua ori…(am uitat de indicatorul spre Tecuci). Când ne-am întors de la Iasi (bineînteles ca am vazut pentru a treia oara Mausoleul :)), mi-am propus sa n-o mai ratez si imediat ce am vazut indicatorul spre Odobesti am luat-o la dreapta iar de aici a început chinul gasirii mânastirii...

Neexistând niciun indicator spre Mera, înca de la iesirea din Focsani am început sa întreb: "Stiti unde se afla Mera ?" Eu tineam minte ca erau vreo 8-10 km pâna acolo (de fapt, sunt… 25 km) iar raspunsurile au început sa curga: "Nu stiu, maica !", "Pai, o luati la dreapta si dupa 2 km o sa apara. "(bineînteles ca nu a aparut…), "A, pai e ceva de mers !", "Cam 5 km !", "Cam 10 km !", "Cam 12 km". "Care, maica, biserica aia care a ars de curând, sau ailalta ?". "Ailalta", raspund eu. "Apoi, mergeti înainte, cale de 6-7 km, gasiti o troita si urcati dealul din dreapta troitei."

Dupa aprox. 15 km apare singurul indicator al Ministerului Turismului (acela de culoare maro, întâlnit la bisericile-cetate din Transilvania): "Spre Mânastirea Mera, obiectiv turistic aflat sub tutela UNESCO." Drumul este extrem de prost, cu gropi foarte mari pe alocuri, cu alternarea portiunilor asfaltate si drum batatorit. Matizul facea fata cu greu acestor gropi, nevasta-mea amintindu-si deseori de toate pisicile din lume, balacarindu-ma ca de la cei 10 km am trecut la 20 km si apoi, în final la 25 km. Precizez ca nu exista indicatoare spre comuna Mera si nici borne kilometrice care sa te ghideze într-acolo. Peisajul este tern, plictisitor, nu te atrage nimic la el.
Dupa exact 25 de km, întrebând mereu în drum diverse persoane cât mai este pâna la Mera, am trecut de troita indicata de o batrânica si am uitat sa urc dealul din dreapta ei (este drum asfaltat), asa ca am mai avansat câteva sute de metri. Noroc ca am oprit si am întrebat un carutas care ne-a spus sa ne întoarcem si s-o luam pe acel deal.
Ne-am întors, am luat-o pe deal si dupa 100-200 metri au aparut zidurile fortificate ale mânastirii. Insa, dezamagire mare…

Faptul ca se afla sub tutela UNESCO nu înseamna ca locasul sfânt arata super (cum arata Biertan, de exemplu). Au fost refacute doar poarta principala, biserica si un turn de colt (din cele patru existente). Din câte am înteles, mânastirea arata jalnic în trecut. Acum zidurile sunt înaltate complet, putându-se vedea, dupa un contur de culoare alba, cum aratau înainte. O parte din beciurile Casei Domnesti s-au prabusit, altele fiind sustinute de pari grosi de stejar sa nu se prabuseasca. Biserica mânastirii este micuta, clasica, un amestec de arhitectura traditionala moldoveneasca, interferata cu elemente de constructie munteneasca, asta datorita situarii sale la granita celor doua tari surori, chiar lânga râul Milcov (stiti voi, acela cu Unirea).

Un boier, Moţoc, din Odobesti, ajutat de episcopul Ioan al Romanului a încercat sa ridice pe acest platou din stânga Milcovului un schit cu biserica din lemn si câteva chilii pentru calugari. Dupa moartea boierului, jupâneasa Ursa Moţoc i-a cedat lui Constantin Voda Cantemir dreptul de ctitorie “sa o istoveasca, sa o faca maria sa monastire mare ce se zice monastire domneasca”.
Constantin Cantemir ridica prima biserica din lemn în anul 1688, în partea de nord a actualei mânastiri. Fiul sau, Antioh Cantemir (1695-1700; 1705-1707), decide sa ridice o adevarata mânastire, zidind actuala biserica din piatra, clopotnita monumentala, zidul de incinta prevazut cu turnuri de aparare, chilii si o impresionanta Casa Domneasca, pe trei nivele, cu beciuri si pivnite, ale caror ruine se vad si astazi, facând din acest asezamânt monahal una dintre cele mai puternice cetati mânastiresti din tara. Mânastirea a fost construita cu scopul de a fi necropola domneasca a dinastiei Cantemirestilor (dupa modelul voievozilor moldoveni), însa aici a fost doar reînhumat Constantin Cantemir, de catre Antioh, care i-a adus osemintele de la biserica Trei Ierarhi din Iasi. Trupul sau nu a avut ragaz de odihna în acest locas, deoarece în anul 1716, în urma razboiului ruso-turco-austriac, mânastirea a fost ocupata de austrieci, mormântul a fost batjocorit, iar osemintele domnitorului aruncate în apa Milcovului.

In partea de Nord a mânastirii se afla un puternic izvor de apa dulce care a fost amenajat, mai târziu, cu un bazin subteran, din piatra si caramida si chiar un tunel care, conform legendelor, ar iesi la apa Milcovului, iar un alt tunel ar merge pâna în padurile apropiate, spre Magura Odobestilor, lânga "drumul nemtilor". Sursa de apa i-a permis de fiecare data sa reziste asediilor.
Mânastirea a avut momente de prosperitate dar si momente de decadere. Devine punct de sprijin fortificat pentru armata habsburgica, în anul 1717, de aici pornind atacuri sistematice în tot sudul Moldovei. In toamna aceluiasi an, avangarda lui Mihai Racovita a zdrobit rezistenta organizata în jurul mânastirii, si a aruncat în aer turnul de poarta. Dupa dezastrul provocat de austrieci, turcii i-au poruncit domnitorului Mihai Racovita sa-i darâme zidurile cu tunurile.
Intre anii 1717 si 1739, se reconstruiesc partial, apoi general, portiuni ale mânastirii – staretul Mitrofan Callerghi refacând sistemul de fortificare, pe care îl înzestreaza cu doua guri de tragere.
Nici tatarii nu au ocolit-o, jefuind-o, nu o data, de odoare si podoabe.
In timp, Mera a ajuns un asezamânt bogat, cu mari proprietati în Odobesti si Focsani.

Daca vreti si o povestire legata de ea, uitati una: în timpul domniei lui Mihai Racovita, un grup de catane austriece s-a pus pe jaf si pustiire. Ajunsi la Mera au pradat mânastirea de odoarele si podoabele sfinte ce le-a avut, au pângarit altarul si au ucis mai multi parinti. Fiind încercuiti de ostirea otomana, austriecii s-au baricadat în încinta mânastirii. Dupa un sângeros asediu, turcii, ajutati si de armata moldoveana, au patruns în mânastire. Se spune ca în furia lor au trecut prin iatagan pe toti cei care i-au întâlnit, între acestia fiind si numerosi monahi. Mai mult, au dat foc bisericii, chiliilor, distrugând si o parte a zidului fortificat. Urgie si pustiire se abatuse peste mândra zidire a familiei Cantemir. Într-o scrisoare de prin 1718 domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir se plângea tarului Rusiei ca “mânastirea noastra a fost stricata si oasele parintelui nostru scoase si pângarite”.

Sub fanarioti, a fost închinata Mânastirii grecesti Vatoped. La începutul secolului al XIX-lea asezamantul ajunsese sa domine toata Valea Milcovului, având sate întregi de clacasi (Sindrilari si Andreiasu). Dupa secularizarea averilor mânastiresti, calugarii pleaca si devine bierica parohiala, ceea ce este si astazi, desi functioneaza într-un ansamblu mânastiresc, de curând organizat.

Astazi, pe peretele vestic se afla o fresca originala care îi înfatiseaza pe ctitorii mânastirii. S-au mai pastrat catapeteasma din lemn de nuc, veche de trei secole (care risca sa cada peste credinciosi…) si câteva din icoanele împaratesti.
Biserica este înconjurata de un zid de caramida si bolovani de râu, înalt de 3-4 metri, cu guri de tragere si urme ale caii (drumului) de straja la ziduri.
In mânastire se intra pe sub turnul clopotnitei, printr-o poarta masiva din lemn, initial cu ghinturi din metal. Inaltimea portii este sub media staturii unui adult, aceasta obligându-l pe cel care intra sa se aplece, accesul în grup devenind aproape imposibil (masura strategica, de aparare a intrarii). Accesul în turn se face pe o scara din lemn în forma de ax de spirala.

Incinta mânastirii este tipica pentru un ansamblu feudal fortificat, având o forma regulata, rectangulara si este strajuita la doua colturi de turnuri în forma hexagonala, cu doua nivele si având pe fatada vestica doua rânduri de guri de tragere. In coltul de nord-vest al zidului de incinta se afla un turn cu sectiune patrata iar altul-cu sectiune rotunda se afla în coltul de sud-vest al zidului.
Odaile staretiei sau Casa Domneasca se afla amplasate în partea dreapta a intrarii, în incinta. Sapaturile efectuate pentru investigatiile preliminare restaurarii, au relevat si fundatiile corpului de chilii.
Biserica "Sf. Imparati", de rit ortodox, este pozitionata în centrul incintei. Constructia este impresionanta prin arhitectura si volumetrie. Accesul în biserica se face pe trepte joase din piatra ce dau în pridvorul initial deschis cu arcade sprijinite pe stâlpi de forma octogonala. Deasupra usii este amplasata pisania (în doua limbi), cu caractere chirilice si grecesti. Deasupra pisaniei se afla o firida dreptunghiulara care reprezinta "Buna Vestire" pe un fundal cu caracter arhitectural. Infundata pâna la cutremurul din 1977, pictura descoperita în firida demonstreaza ca acesta a fost hramul initial al bisericii Cantemirestilor.
În ziduri si turnuri se observa gurile de tragere pentru tunuri si flinte. Un drum de straje din lemn înconjura odinioara prin interior întreaga incinta, asigurând si accesul la nivelul superior al turnurilor.

Cum se ajunge la mânastire: Comuna Mera, judetul Vrancea pe drumul judetean Odobesti-Andreiasu, aprox.25 km (iesire de pe drumul european, imediat dupa iesirea din Focsani, la stânga – daca va duceti la Iasi; pâna la intrarea în Focsani, la dreapta – daca veniti de la Iasi).

Nota: în documentarea mea, am consultat diverse surse de pe net (www.crestinortodox.ro, Marius I. Buzatelu, ziarul România Libera – Valentin Musca 2008, Emil Lupu - ABRAL ARTPRODUCT S.R.L., Cronica cercetărilor arheologice din România), precum si cele doua foi lipite, format A4, aflate la intrarea în mânastire.