Flying Umbrellas

Alma, opt luni

noreply@blogger.com (Vica) — Fri, 23 Apr 2021 20:16:00 +0000

Încă îi spunem bebeluș chiar dacă timpul se rostogolește ca gogoașa din poveste și hop țup s-a mai făcut o lună, iar bucuria noastră mică a mai crescut un pic. Luna asta iar parcă s-a întrecut pe ea și s-a apucat serios pe treabă... eu îi tot zic că nu e grabă, dar ea nici că vrea să mă asculte, e conștiincioasă nevoie mare la capitolul eu-vreau-să-cresc-mare :)

Mda, treaba asta de a crește și de a te transforma din bebeluș într-un copilaș năzdrăvan e una serioasă., bănuiesc că vrea să-i ajungă din urmă pe frații ei mai mari. Așa că luna asta, după ce a tot exersat lunile trecute întorsul pe burtică, de pe spate și invers, statul în funduleț, și-a tot adunat forțele și a dat primele semne de mers de-a bușilea. Deocamdată mișunând așa în jurul ei, legănându-se și schimbându-și locul când de pe burtă în funduleț, când invers. Mă și mir de unde atâta forță și energie într-un pui de om?

Energie pe care o ia din odihnă, căci îi place să doarmă. Mai mult noaptea, de ne-a convins deja că îi place somnul. Doarme ușor, cu doar câteva treziri pentru lăptic. Și dacă ceilalți doi năzdrăvani se cam trezesc cu noaptea-n cap, ea își ia timp și nu se grăbește și e cam ultima care face ochișori dimineața. Luca și Iris o așteaptă cu nerăbdare, când o aud că s-a trezit, dau buzna peste ea, iar ea e toată o veselie. Cred și eu după atâta somn. Cât despre pauzele de odihnă de peste zi... dnul Somn nu pare să fie așa generos cu ele, căci domnița asta mică doarme mai iepurește ziua, de vreo două trei ori câte vreo jumătate de oră, nu mai mult. Nu-mi fac griji și nici nu calculez să le știu exact, instinctul îmi spune că e ok atâta vreme cât ea se dezvoltă și crește armonios.

Energie pe care o ia și din hrană, căci pe lângă lăpticul meu, micuța asta a noastră e o mică gurmandă. O ajută și cei doi dințișori care i-au ieșit, unul după altul la interval de câteva zile. Am cam bănuit eu că asta e motivul pentru care a fost mai necăjită în ultima vreme. Deja are locșorul ei stabil la masă și odată cu asta am umplut cele cinci locuri în jurul ei, iar acestea sunt momentele noastre de conectare ca familie și ținem la ele (sau eu cel puțin încerc să fac din asta o tradiție și obicei).

Încearcă tot mai mult să comunice cu noi sau cu lumea din jurul ei, în felul ei pur de copil. Când o pup pe obrăjori - iar eu nu rezist să nu fac asta de milioane de ori pe zi, deh mamele... - ea îmi întoarce pupătura, cu gurița mare de parcă ar vrea să muște din mine și mă umple toată de salivă. Nasul îi place cel mai mult :). A început să lege câteva sunete sau prime silabe - a-da-da, da, a? - și așteaptă așa curioasă să ne vadă reacția. Fețele pe care nu le cunoaște o cam intrigă la început - deh, bebeluș crescut în pandemie și lockdown-uri, neavând prea multe ocazii să cunoască pe alții. Așa că la început se stingerește un pic, ascunzându-și căpșorul la pieptul nostru, dar mai târziu când mai prinde curaj începe să răspundă cu zâmbete, căci asta știe ea să facă cel mai bine, să râdă și să zâmbească. Uneori flutură așa din mânuță și nu ne-am prins noi inițial de ce, dar apoi a fost momentul aha! și ne-am gândit că ea de fapt încearcă să comunice un pa-pa. Cu copiii, alta stă treaba, chiar dacă nu sunt de-ai casei, are undă verde spre inima lor mult mai deschis, îi place să fie înconjurată de copii de toate vârstele și să o învăluiască cu atenție.

Și mai bănuim noi că e o muzicantă sau muzicomană, căci atunci când aude muzică sau ritmuri de muzică, se bucură tare și începe așa să dea din funduleț și burtică, semn că simte ritmul, păi la câtă muzică a asculat mama cât ea era în burtă cu ea dansând, nu-i de mirare.

Ah, primăvară... în sfârșit e aici! Cu verdele crud, cu firul ierbii, cu magnoliile parfumate, cu cireșii japonezi, cu aerul mai călduț, cu cântecul mierlelor dimineața, cu lumina și zilele mai lungi și mai calde. De cum a sosit am dat buzna afară, în parc, să profităm din plin. Într-una din zile chiar a fost așa de cald încât ne-am pus sandalele și am făcut un picnic în parc de parcă eram în mijlocul verii, ocazie bună pentru Buburuza mică să descopere - guste - iarba și să scormonească pâmântul, o lume nouă și mare pentru ea în curând. Până când iarna s-a răzgândit și a mai venit peste noi câteva zile. Cu fulgi mari și grei ca să-și mai scuture cojoacele. Dar ok, am primit-o și i-am acceptat ifosele.

Și luna asta am umplut un pic timpul cu câteva activități, mai ales că a fost și vacanța de Paște aici, iar copiii au fost acasă, ca să nu zic cocoțați tocmai pe capul nostru :P. Unele mai artistice - după ce un an întreg nu am mai pășit pragul unui muzeu sau a unei expoziții, de cum s-au redeschis am mers să vedem câteva, unde ne-am imersat în lumea colorată și frumoasă, dar și vulnerabilă a lui Van Gogh sau Klimt. E adevărat că nu am văzut operele orginiale, dar a fost o experiență specială pentru adulți și copii să vedem operele acestor artiști în acest format ce combină arta și tehnologia, muzica și vizualuil. La final nu știu cine a fost absorbit - imersat - mai tare, ei sau eu care tot un copil parcă m-am simțit. Unele mai creative - în sfârșit am terminat de tricotat cardiganul pentru Alma, început acum un an când ea era un ghemotoc la mine în burtă (voi scrie povestea lui și aici) și m-am bucurat că îi vine și îl va mai purta câteva luni. Unele de grădinărit - când a venit vremea mai bună am și grădinărit un pic pe balcon, mai mult să curățăm plantele uscate de peste iarnă și să facem loc noilor lăstari de primăvară, iar Buburuza mică a vrut tare să mă ajute, scormonind pământul din unele ghivece.

Alma, șapte luni

noreply@blogger.com (Vica) — Thu, 25 Mar 2021 20:46:00 +0000

Buburuza cea mică și cele șapte lunițe, povestea ei, povestea noastră, dulceața ei, licoarea mea de dor și drag. Cum ne umpli tu nouă ceașca de bine și bucurie în fiecare zi. A mai trecut o lună împreună cu tine, în care tu ai mai crescut un pic, ai mai învățat lucruri noi, iar noi învățăm alte lecții despre noi și despre tine.

Vorbeam într-o zi cu o mămică (tot de bebeluș) și-mi spunea cum simte ea atunci când își ține pruncul în brațe, cum simte bucurie, liniște interioară, dar în același timp și dor, nostalgie, ceva care e de neatins, dar pe care poți să-l atingi chiar atunci în acel moment... Cum se explică asta, în timp ce trăiești ceva deja să-ți fie dor de acel ceva? O țin strâns la piept și deja îmi e dor de asta, o alăptez și deja îmi e dor de mocuța ei care suge liniștită lăpticul, chipul ei seren când doarme și deja îmi e dor de asta, toate gângurelile și gesturile ei.

Iubirea dintre ei trei crește odată cu ei, devine rotundă și caldă ca un soare. Mă topesc pe zi ce trece văzându-i cum se au unul cu celălalt. Dacă până acum semnele erau clare dinspre Luca și Iris să-i arate amândoi cât de mult o iubesc, încetișor le întoarce și ea moneda arătându-le ea iubirea lor. Am susprins-o într-o zi uitându-se la interfon și dând entuziasmată din piciorușe, poate poate sună ei la ușă, după încă o zi de școală. Sau poate poștașul sau cine-o mai fi.

Luna asta a fost una aproape normală, în care ne-am umplut timpul cu lucruri și activități de zi cu zi. Da, cumva încetișor odată cu trecerea primelor luni și a acelui sentiment că pluteam pe un norișor roz, s-a instalat normalitatea. Nu pentru că nu avem parte de bucurie în fiecare zi (acum chiar avem parte de ea la puterea a treia), dar poate că revenim așa ca după o vacanță sau lună de miere la viața cu de toate. Primele luni cu ea nou născut, atenția/energia mea în mod natural și instinctual o aveam aproape numai pentru ea (bineînțeles încercând să nu-i neglijesc pe frații mai mari), să-i ofer ce are nevoie, să o protejez. Acum, de când parcă a trecut jumătatea de an, iar ea descoperă din ce în ce mai mult independeța (prin gusturi, prin comunicare, prin mișcare) involuntar au început să mă preocupe și să văd (iar) altele. De asta am început să simt și pe plan psihic uneori greutate, oboseală, iritabilitate, balaurii cu multe capete cum le mai spunem noi pe aici. Sau poate că sunt hormonii, care au revenit și ei la post de aproape două luni deja.

Când o să crească mare și dacă o să-i placă să poarte pălării, o să-i spun că știu de unde i se trage pasiunea asta, de la colecția de vreo cinsprezece - dacă n-am uitat vreuna printr-un sertar - de bonete și căciulițe de le-am adunat până acum deja... câteva primite în dar, unele făcute de mămica ei pentru ea sau pentru surioara și fratele mai mare, alta purtată de mine bebeluș, găsită de mama-bunica în pod, altele făcute de bunicile unor prietene pentru copiii lor, câteva cusute, brodate și tricotate de câteva prietene și fete talentate și una două găsite pe la târgurile de vechituri... Ce să mai, pălării cu povești, ca-n cele din cele două cărticele - 'Minunata Pălărie a lui Millie' și 'Șepci de Vânzare' - dacă tot suntem în temă.

Normalitatea asta uneori haotică, alteori mai calmă, în care Buburuza noastră mică se adaptează și ea cum poate și încearcă să-și găsească locul. Și dacă e vorba de mișcare, semnele că în curând în câteva luni o să ne ținem după ea prin casă sau ea după noi, sunt din ce în ce mai clare și evidente. La început mai balansat, statul în funduleț a început să fie noua ei distracție și bucuria ei să privească lumea un pic mai mult din poziția verticală. Ne și uimește uneri de cum reușește să se miște ca să-și mențină echilibrul în șezut. Bucuria ei e așa de mare că parcă o simțim și noi. E o bucurie acest copilaș, e toată numai zâmbet și ne-o transmite și nouă prin felul ei pur de bebeluș. Totuși când obosește, hop și revine la statul pe burtică, apoi se dă de-a rstogolul pe spate - altă minunăție învățată - și apoi iar pe burtă, mai se învârte în cerc și când te aștepți să o găsești unde ai lăsat-o - un pic pe păturicea de pe covor - ea e deja întoarsă încercând să ajungă o jucărie sau coada pisicului :)

Îi place așa de mult bălăceala în apă, deși nu am dezvoltat obiceiul (nici la ea) de băița de seară din fiecare seară, acum că își ține mai bine echilibrul am schimbat cădița găleată pe cea clasică, iar uneori spre bucuria copiilor se alătură și ea în cada mare, ca pe vremuri - toți într-o covată.

Luna asta parcă am stat cuminți prin casă și pe lângă casă mai mult. În așteptarea primăverii care parcă parcă bate la ușă, cu un soare mai strălucitor și temperaturi ușor mai călduțe. Și ce să facem noi când stăm mai mult pe lângă casă, ne mai jucăm, care și cum - cei mici cu ale lor joacă de copii, cei mari cu ale lor preocupări, griji și gânduri (ce ne veni că ne-a apucat și gândul că poate ar trebui să ne mutăm într-o altă casă, o altă casă pe care să o facem acasă). Mai facem câte o pizza, mai coacem un desert. Nu mai întindem mese alese ca pe vremuri, căci nici timpul, nici pandemia nu ne permite, dar un pic tot încercăm noi.

Tot însă ne-am pus pe câteva drumeții, unele la pas de călători turiști prin propriul oraș - oh, după atâta vreme de izolare chiar și propriul oraș la câteva străzi mai încolo, piața de sâmbătă, o librărie, o plimbare prin ploaie ți se par ca o gură de aer proaspăt, dar am fost și în unele mai lungi - într-o călătorie iar la Biserica Transparentă pe care o vizitasem și în toamnă, de data asta însă ocazia a fost o întâlnire supriză pentru o dragă prietenă. Dar ce bucurie să ne revedem cu toții, de la mic la mare.

Cărți pe care le iubim - despre anotimpuri

noreply@blogger.com (Vica) — Sun, 14 Mar 2021 14:29:00 +0000

De multă vreme mi-am tot propus să povestesc un pic despre cărțile pe care le citim și îndrăgim, pentru că la fel cum mă inspir și ne inspirăm de la alții și din alte locuri de cărți frumoase și faine, așa mă gândesc să las și eu aici câteva, căci am tot adunat de-a lungul anilor cărți pentru mici și pentru mari. Dacă tot bate primăvara la geam, o să încep cu cele despre anotimpuri.

Sunt unele zile în care avem parte de toate anotimpurile la un loc, cum a fost cea de ieri, cu ploaie, vânt, soare, fulgere și tunete, curcubeu și ninsoare, chiar dacă zilele babei tocmai au trecut. Îmi plac anotimpurile și îmi place să observ schimbarea lor afară în natură, în ritmul lor. De-a lungul timpul am tot adunat pe rafturile de cărți ale copiilor unele care au inspirație din trecerea anotimpurilor sau cu povestea ce se împletește odată cu ele. Totuși aș vrea să sper că nu vor rămâne anotimpurile doar în cărțile pentru copii.

🌿 The Story Orchestra - este o carte specială, povestea unei fetițe care se trezește într-o dimineață și pornește într-o călătorie de-o zi și trece prin toate anotimpurile, însoțită de copăcelul ei de măr pe care l-a crescut dintr-un sâmbure și companionul ei de drum, un cățeluș. Ce-o face specială este muzica lui Vivaldi, care acompaniază fiecare pagină.

🌿 Anotimpurile în cele 4 cărticele frumos ilustrate de Gerda Muller, ale cărei cărți în general spun povești numai uitându-te la desenele simple, cu iz nostalgic al copilăriilor de altă dată. Pe lângă ele am găsit una veche, la fel asemănătoare în imagine, despre cele 12 luni ale anului.

🌿 Așa cum am aflat de Gerda Muller, de când au început copiii grădinița, așa am aflat de minunatele povești și ilustrații de Elsa Beskow, o autoare mult îndrăgită în lumea Waldorf. Copiii Pădurii - povestea unei familii de spiriduși ce trăiesc într-o pădure, în ritmul naturii și al anotimpurilor. Copiii se țin de șotii, așa cum le șade bine copiilor să facă, iar până la primăvara următoare, trecând peste iarnă ce să vezi, mai apare un bebeluș în familia lor.

🌿 Un an în grădina mea - e o carte frumos ilustrată cu povestea unei grădini lună de lună, pentru micii grădinari și pasionații de natură, cu multe detalii și informații frumos organizate pe înțelesul celor mici.

🌿 Desișul de Muri și cele patru cărți-povești - de primăvară, vară, toamnă și iarnă - și familia de șoricei care-și duce veacul acolo, într-o lume veselă și de poveste. Plimbările prin pădure le vezi altfel acum, când îți imaginezi că sub scoarța unui copac este poate o altă lume, asemănătoare cu cea a noastră, a oamenilor.

🌿 Poezii din copilările și Sărbătorile trăiesc Acasă, două cărți în română, care ne mai topesc un pic dorul de casă, o colecție de poezii de autori români mult îndrăgiți și o alta cu poveștile sărbătorile importante din an, care se rostogolesc odată cu anotimpurile.

🌿 Leul și pasărea (în olandeză o avem noi), o poveste despre prietenie și cred eu despre răbdare, pusă și ea frumos în jurul trecerii anotimpurilor.

🌿 Du iz Tak? - e o carte mult îndrăgită la noi în casă, pe atât de ciudățică, pe atât de frumoasă... Este o carte în cuvinte dintr-o limbă inventată, dar pe care copiii o pot interpreta în felul lor, amuzant și nostim, povestea unor gâze și insecte ce dau peste o sămânță încolțită...

🌿 The Complete Book of the Flower Fairies - o carte minunată, cu poezii-poveștii despre toate zânele florilor, împărțite în cele patru sezoane (da, da, chiar și iarna), acompaniate de ilustrația fiecărei dintre ele.

Alma, șase luni

noreply@blogger.com (Vica) — Fri, 26 Feb 2021 21:17:00 +0000

Soarele s-a rostogolit, iarna a venit și hop și țup a mai trecut o lună și s-au făcut șase. Primele șase lunișoare sub soare cu puiuțul ăsta mic de om, pui de suflet...

Cum au trecut, când au trecut, parcă mai ieri amestecam la o ciorbă de perișoare și-mi numărăm contracțiile... Mă uit la ea, mă uit la burta mea - care încă păstrează semnele acestui miracol, linea nigra e tot acolo și aș păstra-o ca pe un suvenir, la fel și văile și colinele pielii, sunt acolo și le-aș păstra și pe ele, de ce să-mi doresc să dispară, nicidecum - și tot nu-mi vine a crede cum a putut corpul meu să creeze un altul, alte câteva, prin ce magie, prin ce minune a naturii? și totuși să fii mamă nu înseamnă numai o legătură cu-n copil printr-un cordon ombilical, înseamnă mult mai mult de-atât, e iubirea pe care o construiești și o înveți împreună apoi, iar gândul acesta îl port pentru 'toate' mamele, și cele de și-au purtat copiii în pântec, și cele de nu... 💛

Poate că a simțit ea că e lună cu număr mai rotunjor - o jumătate de ocol în jurul Soarelui - căci a pus la socoteală și adunat niște fapte mărețe. Mărețe pentru un bebeluș de 6 luni, bineînțeles.

Cred că cea mai delicioasă pentru noi mai ales a fost că micuța noastră a descoperit că are voce. A mai gângurit ea până acum una alta, dar luna asta s-a întrecut pe ea. A început cu un ba-ba-ba... pe care apoi l-am transformat - ni s-a părut nouă - într-un bla-bla-bla, apoi l-a întors pe acesta într-un da-da-da... Iar noi, să ne topim nu alta. Și a tot exersat, făcând mutrițe și răspunzând parcă și mai entuziasmată la reacțiile noastre de bucurie. Copiii o imită, ea le răspunde înapoi, ei iar și tot așa.

Altă aventură nou începută și la fel de dilicioasă, la propriu, este și cea în lumea fructelor, legumelor și gusturilor fel de fel. Am observat că pitica noastră tot devenea din ce în ce mai curioasă să vadă ce tot ducem noi la gură și înapoi nu scoatem - vorba Zmeuricăi - așa că într-o zi, așa în mod natural și relaxat în timp ce era în brațe la tati hap cu o mișcare foarte sigură îi înșfacă bucata de măr din care mânca dumnealui și o duce la gurița ei. Oh, a început să mozolească și din priviri puteai să citești că ne întreba, ahaaa, deci asta ați ascuns voi de mine atâta vreme? :)

Îmi amintesc cu la Luca aventura în lumea gusturilor am început-o fix la 6 luni, cu o bucată de morcov. Eram toată un amestec de emoții și frică. Apoi am adoptat metoda BLW și am căpătat încredere și noi, și el. La Iris a pornit mult mai relaxat, i-am dat să guste dintr-o caisă din grădina de acasă. Acum cu Alma, văzând-o atât de curioasă și dornică să încerce, nu am mai ținut cont de calendar, i-am dat mai devreme cu câteva săptămâni să facă ceel 6 luni recomandate, dar m-am gândit eu că dacă ea oricum s-a ”copt” în burta-mi mai lung decât frățiorii ei. Și a prins-o pofta de la început, primele zile i-am dat câteva bucăți de legume, am combinat cu câteva linguri de supă, apoi însă am cam lăsat-o pe ea să exploreze acest univers. Iar acum putem spune că suntem chiar cinci guri în jurul mesei. Poate că de la faptul că s-a concentrat atât de mult pe cele de mai sus, buburuza mică a luat o pauză de la prea multă mișcare, deh, e greu să te dai de-a rostogolul cu burta plină :) Citisem încă de la Luca că bebelușii când fac ceva nou, sunt abosorbiți de această chestiune și au un regres în altele de le făceau până acum. Așa și Alma, parcă și-a zis ia să-mi adun eu energiile pentru alceva, întorsul pe burtă poate să mai aștepte :) Doar să le prindă așa pe amândouă și să se legene ca-n baby pose de la Yoga, asta este noua ei gimnastică.

Dar dorința ei de a sta ”în picioare” e la fel de puternică. Cred că nu am pomenit până acum de ea, dar mititica de când s-a născut a avut o incredibilă forță în piciorușe, în primele zile pipăindu-i fiecare colțișor de piele m-am și mirat ce mușchi ascunde ea acolo. Dar la cum dădea ea din piciorușe în burtă, nici nu mă mir. Și-a făcut de atunci exercițiul. O altă schimbare este somnul de noapte. Nu știm cum, nu știm ce, dar buburuza noastră a început să se trezească noaptea! Ha-ha-ha, ce glumă bună. Da, da, așa mi-am spus și eu, dar cum deja ne-am obișnuit că Universul ne-a dat un bebeluș ce d-o-a-r-m-e noaptea încă din prima lună spre uimirea (și oh, recunoștința noastră, că altfel ne mai putem trage și noi sufletele) bineînțeles că această deviere de la program ne-a dat peste cap. Doar câteva nopți, apoi probabil corpul meu și-a reamintit că șapte ani la rând, ca o ștafetă, n-am avut o noapte neîntreruptă, așa că am revenit la alăptat noaptea. Însă spre norocul nostru, micuța noastră adoarme ușor și lin după. Co-sleepingul pe care-l facem încă din prima noapte e atât de bun și ni se potrivește atât de bine. Și în sfârșit domnița și-a dat seama, după atâtea luni de zile că pe lângă noi patru în casa noastră mai trăiește o ființă, patrupedă, blănoasă, cu coadă și urechi. Oare ce-o fi boțul ăsta de blană, o fi bun de jucat sau de mâncat? se întreabă Buburuza noastră care atunci când vede pisicul sau trece dumnlealui pe lângă ea, se bucură, râde și dă din piciorușe mai mai să-l apuce de coadă... Oh, bătrânul nostru Koshka, câți copiii a văzut el la viața lui și pe câți i-a lăsat să-l mângâie și să-l smotocească...

Dacă luna trecută am fost pe drumuri într-o călătorie să căutăm iarna adevărată, luna asta am stat cuminți mai pe lângă casă, iar vremea cam friguroasă și foarte schimbătoare - ba toamnă, ba primăvară, ba iarnă iar - ne-a ținut în priză. Nici nu credea Buburuza nici în cel mai cel mai vis al ei că îi va îngheța năsucul de la gerul cumplit al iernii. Bebeluș de vară ce-a făcut cunoștință cu dna Iarnă Adevărată chiar din primele ei luni de viață. Dar totuși n-am putut să stăm noi chiar locului și ca să mai fugim de balamucul și haosul de acasă, ne-am dus cu mic cu mare, cu trenul și cu toată pandemia la capitală să vizităm Muzelul Instrumentelor Muzicale, că și așa nu aveam destule acasă :)

Conopidă cu năut, în sos de lapte de cocos, ghimbir și turmeric

noreply@blogger.com (Vica) — Sun, 31 Jan 2021 11:22:00 +0000

Știți cum e cu rețetele noi pe care le descoperi, îți fac cu ochiul, le faci și-ți plac așa de mult încât le tot repeți ca vinilurile cu muzică preferată? Așa și eu cu această conopidă cu năut sau năut cu conopidă scăldate într-un sos dulceag de lapte de cocos, aromat cu ghimbir și turmeric, de un galben care-ți râde ca soarele de pe cer, o mâncare de încălzit sufletul, ochii și stomacul în zilele astea mai întunecoase și reci de iarnă. Vă invit să vă convingeți!

Am dat peste această rețetă pe la început de iarnă, de fapt mai bine zis nu am dat eu de ea, ci ea de mine, căci mi-a apărut într-o fotografie în feed-ul de Instagram (sursa mea de inspirație culinară și nu numai din ultima vreme), iar eu ființă cu spirit vizual ce sunt mi-am pus-o repede în lista mea de făcut/încercat/inspirat/creat. Rețeta originală folosește varza, tăiată în sferturi, dar cum eu aveam o conopidă m-am gândit că poate fi și așa bună. Inițial o improvizație/adaptare de rețetă s-a transformat în una dintre cele mai bune mâncăruri pe care le-am pus pe lista noastră de ce mai gătim.

Gustul ușor dulceag al conopidei gratinate deja îl cunosc și ne place, de multe ori o pregătesc așa, simplă, tăiată felii groase, unse cu un pic de ulei de măsline, sare și piper și azvârlită în cuptorul încins. Merge bine cu un humus și sos de iaurt cu usturoi (hai că v-am mai dat o rețetă în timp ce povestesc despre alta), dar în combinația asta de năut copt toate alchimizate în sosul de lapte de cocos, ghimbir, usturoi și turmeric este alt mod de a savura această legumă - conopida, care înțeleg că e un love-or-hate-it pentru mulți. Eu sunt în tabără cu love-it și sigur e tabăra cea mai mare. De asta am și îndrăznit să scriu această rețetă și aici.

Cât despre năut... iubesc năutul, sub orice formă, fiert, făcut pastă, copt crocant. Este leguminoasa de care nu mă satur nicioadată, sunt în stare să o pun și în sosul de paste cu smântână și în salatele cu de toate, acelea în care parcă lipsește ceva. Hop, am pus niște năut și parcă toate gusturile și texturile sunt la locul lor. Cel mai mult îl folosesc în humus - despre care o postare-poveste așteaptă de muuultă vreme în lista de ciorne, de asta din cămara noastră nu lipsește niciodată năutul uscat sau la conservă, gata fiert.

Ingrediente:

(pentru pregătirea conopidei)

o conopidă nici prea mică, nici prea mare
ulei de măsline
sare, piper proaspăt măcinat

(pentru mâncarea de năut)

2-3 linguri de ulei de măsline
2 cepe, tocate mărunt
3 căței de usturoi, mărunțit
o bucată de ghimbir proaspăt, cam de 3cm, curățat de coajă și dar prin răzătoarea mică
2 lg boabe de muștar
1 Lg turmeric/curcuma
1 lg chimion/cumin măcinat
400 ml lapte de cocos neîndulcit
2 conserve de năut (în jur de 500 gr de năut fiert)
1 cană de apă sau supă de legume (200 ml)
sare și piper proaspăt măcinat, după gust

Note: Lg -lingură; lg - linguriță

Se încinge cuptorul la 200°C.

Conopida se curăță de frunze, cotorul se taie și el un pic. Se taie apoi în două jumătăți și apoi fiecare încă în două - 4 sferturi. Se ung fețele tăiate cu un strop de ulei de măsline, se așează sferturile - cu una din fețe în jos - într-o tavă (eventual cu o hârtie de copt) și se presoară sare și piper măcinat deasupra lor. Se dau la cuptor pentru vreo 15-20 de minute, până marginile se rumenesc nițel și interiorul devine un pic moale, dar nu prea, căci mai urmează alt pas de gătire.

În tot acest timp se pregătește năutul. Într-o cratiță, rezistenă la cuptor (eu am una de fontă cu capac și pe această o folosesc când vreau să gătesc o mâncare ce are nevoie de timp pe plită, dar și în cuptor) se pune uleiul de măsline, ceapa tocată mărunt, usturoiul pisat și ghimbirul ras și se sotează (sau se mermelesc, cum zice Andie) câteva minute la foc moderat până ceapa devine translucidă. Se adaugă apoi condimentele pudră - chimionul și turmericul și boabele de muștar, se amestecă cu o lingură de lemn și se mai țin pe foc vreo câteva minute.

Se adaugă apoi laptele de cocos, năutul stors, apa și se potrivește gustul cu sare și piper. Se lasă pe foc vreo 15 minute până se adună aromele.

Se micșorează temperatura cuptorul la 180°C.

După ce conopida-i gata, se scoate din cuptor și se transferă în vasul cu năut, așezând bucățile/sferturile de conopidă încet, fără a le sfărâma, acoperindu-le cu câte o lingură două din amestecul de sos. Se pune apoi iarăși totul la cuptor pentru încă vreo 20 minute, cu capac, iar în ultimele 5 minute fără capac.

Se servește caldă, cu câteva frunze de coriandru proaspăt, peste niște orez sau doar cu o felie de pâine. Sau e tare bună și sățioasă și așa, simplă.

E așa de bună mâncarea asta încât au ajuns și copiii mei s-o îndrăgească, nu că ar striga țopăind de bucurie ”mama, mama când mai faci mâncarea aia cu năut și conopidă?” ei vreodată, mai și primesc mutrițe din alea ”of, iar mama, ai gătit asta...”, au ce au cu conopida gătită, nu le place, dar odată ce ajungem la înțelegerea ”ok, puteți mâncă doar/măcar o bucățică din ea” și le pun doar năutul cu sos peste niște orez fiert, sunt mult mai încântați, iar mama lor poate răsufla ușurată că oh, hai că au mâncat și azi ceva, mai sănătos.

Alma, cinci luni

noreply@blogger.com (Vica) — Fri, 29 Jan 2021 08:59:00 +0000

Primul ei Crăciun, primii fulgi de zăpadă, prima ei iarnă, primul ei rostogol pe burtică... Buburuza noastră mică a mai adunat câteva noi experiențe în palmaresul ei de bebeluș. A mai fugit o lună, nu știu cum, nu știu când... cumva dacă cineva îl găsește pe dnul Timp să-mi spuneți și mie, să merg să-l rog să nu se mai rostogolească așa de repede, unde atâta grabă, când au trecut deja cinci luni?...

Prin ce minune, prin ce aranjamente ale naturii se face că avem un bebeluș așa blând și delicat? Mai bine nu pun astfel de întrebări retorice, ci doar sunt și suntem recunoscători. Parcă nu-mi amintesc la Luca și Iris să râdă așa de mult și să fie numai zâmbete când eram cu ochii pe ei. E posibil însă mintea mea și amintirile să-mi joace festa, apoi însă nici nu contează, copiii sunt oricum diferiți. Copilașul acesta al nostru mic e toată un zâmbet, zâmbetul acela delicios cu gurița până la urechi, fără de dințișori, care pare că absoarbe orice moment nou din ce i se întâmplă. Zâmbește când se trezește și mai moțăie așa în pat până cineva o observă, o ia în brațe sau se joacă cu ea. Zâmbește și râde când e plimbată pe sus cu ”avionul”, zâmbește când vede ceva nou, dar mai ales când ne vede și recunoaște chipurile oamenilor ei dragi, noi patru familia ei.

Stau și mă gândesc așa, cum e oare pentru un bebeluș care vine așa într-o nouă familie, un nou cămin? Noi cei de o așteptam, eram atât de nerăbdători să o cunoaștem, să-i sorbim chipul din priviri, să-i observăm fiecare trăsătură, cu cine seamănă, cum are ochișorii, ce sunete face... dar pentru ea, la început fiindu-i niște necunoscuți, patru chipuri ciudate care așa din senin se învârt ca niște titirezi în jurul ei, care se întrec unul pe celălalt să-i arate iubirea. Și o iubim nespus de mult, este curcubeul familiei noastre ne place nouă să-i spunem.

Cu o zi înainte să facă 4 luni, chiar sub privirea mea entuziasmată și curioasă să vadă ce se tot chinuie ea să facă acolo cu piciorușele, s-a întors pe burtă. Ei, păi acela a fost doar începutul. De-atunci a încercat în fiecare zi, de fapt cum o pui pe spate, cum ea face și face și se întoarce pe burtică, de parcă ar vrea să-ți spună dar nu poate încă ”hei, nu vedeți că mie îmi place așa mai mult să stau, se vede și lumea din jur un pic mai normal, nu doar văzut de jos, de la orizontală...”. Iar cel mai mult exersează ea asta pe jos în sufragerie, unde de când a început să dea semne de joacă i-am amenajat un mic locșor, pe patura de lână groasă de la bunica și o păturice pe care i-am cusut-o Zmeuricăi pentru grădiniță.

Pentru că a început să apuce din ce în ce mai bine cu mânuțele am început să mai scoatem din cutia de jucării pentru bebeluș unele mai pe gustul ei, căci da, pe orice pune mânuța, următorul lucru e să-l guste, dar nu mă mir și nu ne mirăm, căci știm că cei mici așa învață despre lume, un exercițiu pentru lucrurile cu adevărat cu gust pe care le va descoperi în curând și pe ele.

E mult mai interesată de lumea din jurul ei și încetișor pare că se prinde de unele întâmplări. Mult mai atentă, de parcă ar înregistra ea acolo în căpșorul ei mersul lucrurilor acestei lumi ciudate în care a apărut. Când se joacă copiii îi găsesc și ei un locșor pe lângă ei, ori pe covorul din camera lor și se uită curioasă ce fac ei acolo cu piesele alea colorate sau ascultă povești ”citite” de Zmeurica, ori stă în scăunelul ei aproape de noi când trebăluim pe la bucătărie și o apucă pe mama de fustă. E prezentă peste tot și încercăm să-i arătăm lumea casei noastre așa cum e ea. I-am găsit un accesoriu pentru un scaun și acum stă și ea cu noi la masă uitându-se mirată la noi ce tot punem noi în gură și înapoi nu mai scoatem, zi de zi așa și de câteva ori pe zi... Și din ce în ce mai mult își spune cuvântul, dar nu chiar în cuvinte ci ne ”comunică” prin reacțiile ei, se bucură nespus când ceva o încântă, râde și gângurește, plânge atunci când ceva o supără, observă atent atunci când ceva e nou pentru ea. Și e foarte înțelegătoare, blândă și delicată. Doarme în continuare toată noaptea și ne întrebăm dacă ceva se va schimba sau mai bine să nu ne întrebăm :) Doarme bine și-n Manduca, de fapt cam așa își doarme ea somnurile de peste zi, ori purtată pe afară, pe bicicletă de obicei în drumurile noastre zilnice, ori pe noi uneori când mai prindem un moment de liniște în casă, iar asta îmi e cel mai drag, căci mai fur un pic din bebelușeala ei, dulceața de pui de om.

Primul ei Crăciun, prima ei iarnă... nici nu-mi vine să cred cât de repede a fugit timpul și iaca a venit iar Crăciunul. Anul acesta, cu toată pandemia și măsurile de restricții am fost de Crăciun singuri, singuri dar împreună în familia noastră mică-mare. Poate pentru că nu au mai fost ocaziile de a ne revedea cu prietenii, de a invita sau de a merge în vizită, am petrecut simplu și modest, fără grabă să le facem pe toate, aș spune mai degrabă că am lenevit mai mult decât ne-am pregătit. Am făcut totuși bradul bradul nostru alternativ, imprimat pe pânză și pe care-l agățăm an după an pe perete și nu ne plictisim de el, am făcut turtă dulce cu cei mici - bucuria lor, am avut cozonac făcut și trimis de mama alături de alte bunătățuri, am făcut și sarmale, după ce-a trecut Crăciunul, și o coroniță festivă cu ce plante uscate am adunat prin casă, și câteva ornamente din argilă pe care le-am trimis celor dragi împreună cu câteva urări în scris. Și apoi a sosit și Anul Nou, pe care la fel l-am petrecut simplu, mai nici că se simțea că trece anul, dar până seara ne-am chitit oleacă, am pus câte ceva pe masă și l-am petrecut pe cel vechi. Nu știu ce o să-și amintească Buburuza mică din toate aceste lucruri, dar cert e că a participat și ea cum a putut la toate dintre ele.

A fost un an "special" cum zice Lucacinul, un an care în prima zi doar știam și speram ca bobița din burta mea să fie bine, nu știam că un pic apoi tata și mătușa mea se vor muta pe un norișor, nu știam că ne pândește un virus și o pandemie, nu ne imaginam că vom respira purtând măști la gură și că vom petrece mult timp în casă și nu știam că dorul de toți cei dragi va crește atât de mult fără să-i putem îmbrățișa... dar a fost un an în care am petrecut cele mai frumoase lockdown-uri împreună, în haosul și nebunia-bucuria casei, în care am învățat să acceptăm și să primim ceea ce avem de primit și să ne bucurăm de puținul pe care-l avem, că bucuriile mici sunt cele mai prețioase, e anul în care am fost "nevoiți" să încetinim un pic ritmul vieții și asta a fost chiar benefic, că am avut alături, chiar și-la-și-păstrând distanța oameni dragi cu inimi bune și frumoase... A fost anul în care ne-am simțit sănătoși și recunoscători să aducem pe lume și să mai primim în brațe un copilaș sănătos și blând ca razele soarelui de sfârșit de vară... a fost un an "special" și cu speranță de mai bine, de sănătate și căldură interioară am pășit în Anul cel Nou.

Iar Buburuza noastră mică a încercat anul acesta și zăpada, cea albă, pufoasă și adevărată, căci minunea s-a întâmplat - iarna aceasta chiar a venit cu surle și trâmbițe peste noi, cu zăpadă, cu frig, cu zile cu soare cu dinți. Inițial ne-am lăcomit și cum ne era dor de o mică escapadă, am fugit la câteva sute de kilometri, fără să trecem însă granița că nu-i voie și am sperat că o găsim acolo, fără să știm că ea avea planuri serioase și că urma să vină și aici. După o jumătate de zi de făcut bagaje de parcă urma să plecăm pentru patru luni nu doar câteva zile, bagaje pe care le-am umplut cu toate lânele și hainele de iarnă (găsite pe-acasă, pe la magazinul de vechituri și luate cu împrumut de la prieteni), un drum de câteva ore cam greu pentru bebelușul neobișnuit cu mersul cu mașina, câteva popasuri de alăptare și altul pentru a încerca să vedem dacă zăpada e chiar reală căci nu ne venea a crede ochilor - e adevărat că era și întuneric - că într-o țară așa de mică peisajul chiar se poate schimba dintr-un loc în altul, am ajuns într-un final la destinație, într-un mic sătuc înconjurat de păduri, iar dimineață când ne-am uitat pe geam am văzut iarna, deci aici era ea, nu chiar atât de departe de fapt.

Mulți, cam prea mulți ani trecuseră de când nu am prins o ninsoare de Crăciun și Crăciunul acasă, căci chiar atunci a fost, de Crăciunul pe stil vechi, iar acea ninsoare blândă și ca-n povești, în acel sătuc mic și tăcut mi-a mai mângâiat dorul... A fost o adevărată aventură de iarnă, ne-am dat cu sania, ne-am plimbat prin pădure și am scuturat copacii plini de troiene peste noi, am făcut oameni de zăpadă, am gustat țurțuri, reveneam la căldură și ne încălzeam cu o cană de lapte cu cacao și ceva cald de mâncare, și o luam de la capăt a doua zi. Ce a făcut Bucuruza? A dormit mai tot timpul, asunsă bine în straturile de lână și purtată în Manduca. S-a mai trezit ea de câteva ori și observa ce se întâmplă în jur, ce e cu tot laptele acesta întins peste tot credea ea :) Până în ultima zi, când și-a dat seama că nu e lapte ce vede ea alb în jur, ci o chestie rece și udă, atunci când mama s-a întins după o crenguță cu conuri dintr-un copac și buuuf, a venit toată zăpada adunată peste noi... Deh, de-ale iernii aventuri.

E posibil să ne mustruluiască sistemul că am luat copiii câteva zile de la școală, dar ce să facem, n-am avut încotro, la cât de rar vine iarna cu zăpadă în țărișoara asta, în plus copiii ăștia de iarnă o așteaptă în fiecare an cu atâta dor deși au văzut-o numai de vreo două trei ori în toată viața lor, așa că ce cadou mai frumos poți să-i oferi unui copil decât o experiență?

Întorși acasă, după ce ghioceii din grădina din balcon ne-au lăsat să fim păcăliți oleacă că gata iarna și-a strâns cojoacele și a plecat (nu știu ce a fost în gândul nostru căci era abia început de ianuarie) nu peste mult timp iarna ne-a făcut o vizită și aici, și chiar dacă nu era același peisaj de poveste, tot am profitat - copiii mai ales, că au simțit că-mi luasem porția - și au vrut să zburde pe afară în fiecare zi.

Salată iernatică, ușor călduță, un pic colorată și plăcut aromată

noreply@blogger.com (Vica) — Sun, 17 Jan 2021 11:21:00 +0000

Mi-am amintit de salata asta săptămânile trecute, când am văzut că un dovleac zăcea cam trist în coșul de legume pe balcon și aștepta să-l salveze cineva, să-l bage în casă la căldurică, și unde mai bine se poate încălzi un dovleac dacă nu în cuptor? Împreună cu niște ardei roșu, niște păstăi de fasole și câteva bucăți de brânză sărată. O combinație de gusturi și arome, căci și despre niște arome e vorba aici.

Acum câțiva ani am fost în vizită la o prietenă și am mâncat la ea ceva asemănător, nici nu am mai întrebat rețeta, mi-am notat eu în gând gusturile și ce-am văzut cu ochii și ajunsă acasă am vrut să refac această salată. Nu e ceva bătut în cuie, salăturile cred eu sunt niște feluri de mâncare la care nu prea ai cum să dai greș, îți oferă oricum șansa să repari, dacă crezi că ceva nu a ieșit bine. Mai potrivești cu sarea și piperul, mai adaugi un ingredient două, dacă ți se par că-s prea puține, o mai învăluiești cu un sos. O salată e iertătoare, nu ca un aluat de prăjitură pretențioasă, odată ce ai pus-o în cuptor nu mai ai decât să speri :).

Ingrediente:

un dovleac, nici prea mare, nici prea mic
2-3 ardei grași, roșii sau galbeni
500 gr fasole păstăi
5-6 căței de usturoi, în coajă
brânză feta
1-2 lg garam masala
sare, piper proaspăt măcinat, după gust
ulei de măsline
bulgur sau quinoa, pregătite

Se preîncălzește cuptorul la 180°C.

Dovleacul se spală, se curăță de semințe și se taie felii subțiri sau bucăți de vreo 2-3 cm grosime. Am omis să curăț de coajă, pentru că am folosit un dovleac Hokaido a cărui coajă este comestibilă.

Ardeii se curăță de cotor și se taie bucăți de 1-2 cm grosime.

Într-o tavă întinsă de copt, se întind bucățile de dovleac, ardei și cățeii de usturoi, așa întregi, în coajă. Se stropesc cu niște ulei de măsline, sare și piper după gust, amestecând cu mâna sau cu o lingură de lemn ca legumele să fie unse în mod uniform cu ulei. Se dau la cuptor pentru 15-20 de minute până se rumenesc pe la margini.

În acest timp, se fierbe la aburi fasolea până devine ușor moale. O alternativă a aburilor este fierberea în apă clocotită și foarte sărată câteva minute, așa cum am învățat din cartea Salt Fat Acid Heat a lui Samin Nosrat, o explicație am găsit și aici.

Un pas opțional: eu uneori îl fac, alteori nu. După ce a fiert fasolea, o mai călesc un pic într-o tigaie încinsă, cu un pic de ulei de măsline, simt că în felul acesta a mai prins gust și nu e prea bland, gust fără gust de care copiii fug ca speriați.

După ce dovleacul și ardeii s-au copt, fasolea e și ea gata, le pun pe toate într-un bol încăpător și mai pun o lingură două de ulei, le mai potrivesc cu sare și piper dacă e necesar și adaug aroma-ingredientul minune, garam masala, acest amestec dulceag ușor condimentat, care mi se pare că se potrivește așa de bine cu dovleacul copt și alchimizează toate ingrediente între ele foarte bine.

Opțional mai pun și câteva linguri de bulgur fiert sau quinoa, le amestec pe toate, le las un pic să se lege gusturile și le întind pe un platou, iar deasupra pun niște brânză sărată/feta/telemea sfărâmată.

Până termin ultimul pas, legumele încă nu și-au pierdut din căldura cuptorului, iar asta fac salata ușor călduță și aromată, potrivită pentru zilele ușor friguroase de iarnă.

Alma, patru luni

noreply@blogger.com (Vica) — Tue, 29 Dec 2020 16:32:00 +0000

Și-au zburat ele lunișoarele astea patru, s-au rostogolit ca rotițele unui trăsuri magice pe deasupra noastră, ajutate și de aripile domnului Timp, care nu șade deloc, zburdă și uneori trece prin fața ochilor fără să ne dăm seama. Eh, așa e el, dar îi mulțumim totuși că au fost niște luni bune și blânde, așa ca Buburuza noastră scumpă.

Înainte de a începe povestea acestei luni, doar un pic despre fotografia de mai sus - de fapt rochița pe care o poartă Alma. O rochiță pe care am purtat-o și eu la vârsta ei, o rochiță comoară, o părticică din una mai mare ce a găsit-o mama în podul casei și ne-a trimis-o împreună cu bunătățuri făcute de ea. Despre comoara asta - un sac de rochii și hăinuțe mici și mai mari de când eram eu mică - cred că o să mai aduc vorba eu pe aici, căci e o adevărată comoară pentru sufletul meu, eu tot timpul dornică de povești din trecut...

Cum se face că de la o lună la alta facem cu schimbul la activități, într-una suntem mai ocupați cu cele de pe lângă casă, căci vremea-i cam așa și așa și nu prea ne îndeamnă de ieșit pe afară, iar în alta facem invers. Așa s-a cam întâmplat până acum, iar cu doamna Vreme care nu s-a hotărât dacă vrea să intre în rolul de toamnă cu frunzele-i încă verzi și altele galbene sau primăvară cu unii copaci în floare deja, nici pic de zăpadă cum deja ar putea să-i șadă bine, luna asta a venit rândul statului mai mult prin casă, odată cu începutul sezonului friguros și în așteptarea sărbătorilor de iarnă.

Alma mică luna asta a avut multe în plan și se pare că s-a ținut de ele, și-a zis ea 'gata, hai că le-am dat eu suficient timp ăstora mai mari și foarte mari de mișună pe lângă mine în fiecare zi să se obișnuiască din nou cu bebeluș în casă, ne-am găsit cât de cât ritmul împreună, se pare că mie îmi place de ei și par că se topesc după mine, ia să încep eu să le mai arăt una alta'.

Zis și făcut, așa că pe la începutul acestei a patra lunițe - 23 noiembrie mi-am notat eu, Buburuza noastră a descoperit că dacă atunci când stă pe spate și își încordează un pic piciorușele, le ridică și face o mișcare de semi piruetă, hop se poate întoarce pe-o parte. Eu nici măcar nu eram de față și ca să mă conving - oh, mamele astea, cum vor ele să le știe pe toate - că poate mi s-a părut mi-am zis, poate așa am lăsat-o eu, o întorc iar pe spate, dar ea micuța, voinică și entuziasmată că tocmai a făcut cea mai mare descoperire din viața ei hop și se întoarce iar... Și uite-așa, micuța noastră încet încet își deschide aripile spre explorarea lumii din jurul ei.

A făcut ea exercițiile astea și cu o zi înainte de a face chiar patru luni, cadou pentru mai marele familiei, s-a întors pe burtică încercând să ajungă la o jucărie. Eram chiar lângă ea și o observam, atâta forță și determinare au bebelușii, cum descoperă ei forțele proprii, dorința asta care nu se topește cu una cu alta, dacă nu a reușit prima dată, mai face o pauză, mai își arată nemulțumirea un pic prin niște lacrimi, dar încearcă și a doua oară până reușește. O lecție de învățat pentru noi cei mari. După ce în primele luni era fascinată de lumea din jur prinvind-o așa contemplativ ca prin ”ceață”, lucrurile au început să devină din ce în ce mai clare și să-și fixeze ochișorii pe anumite lucruri mai aproape de ea. Cum ar fi mânuțele. E atât de nostimă și cu-o mocuță amuzantă să o privești cum își privește propria mânuță, încercând să-mi imaginez ce întrebări și gânduri roiesc în căpșorul ei ”ah, ce e chestia asta zburătoare din fața mea și care se mișcă așa aleator și din când în când mă mai și lovește peste năsuc, o fi a mea oare?”. Nu mult după asta însă și-a dat seama că mânuțele sunt numai bune de mozolit.

De fapt luna asta Alma s-a întrecut pe sine la capitolul supt și nu doar lăpticul mamei. Dacă a început să apuce cu mâna, instinctual a început să și ducă la guriță ce apucă, ba mânuța ei, păturicea pe care stă, ba o jucărie (dar fiind încă abia la început cu apucatul, le mai scapă și se cam supără) și spre satisfacția ei cea mare degețelele, câte unul, câte două, cât tot pumnișorul. Le mozolește și umple cu salivă, pfiu de ne-am pus pe îngrijorări (deh, ce să facem noi părinții, de parcă am fi la primul copilaș, dar nu prea ne amintim asta de la Luca sau Iris sau om fi uitat deja...), că poate să-i luăm suzetă (unii spun că poate-i mai bine decât propriul deget), sau poate că-i iese un dinte (dar nu-i cam devreme?), sau poate o deranjează eczema de după ureche sau altceva (dar cum, că e un copilaș așa de blând?). Instinctul de mamă însă primează și îmi spune să nu mă îngrijorez, e ceva normal la un bebeluș, poate doar o etapă.

Zâmbetele, râsetele și chiuitul sunt din ce în ce mai dese și ele, cum se trezește e toată un zâmbet, râde în hohote și o amuză lucruri din jurul ei. Citisem demult undeva că bebelușii sunt atrași mai mult de fețele copiilor decât de cele ale adulților. Și asta observăm și noi, e topită după frățiorul și surioara ei, iar iubirea pe care o primește în schimb de la ei e nemărginită. Mă bucur și sunt atât de recunoscătoare că sunt într-un echilbru, chiar dacă diferența de vârstă de destul de măricică, legătură dintre ei e lină și frumoasă. Cel puțin până acum așa a fost și am încredere și sper că așa va fi și de-acum încolo.

Tot luna asta s-a făcut și un an de când am aflat că în burta mea se mai coace un firicel de viață. Le-am mai povestit încă o dată copiilor despre povestea ei de început, o las și aici, deși mai este ea aici în acest cufăr de amintiri...

Vestea bebelușului copiii au primit-o în seara de Crăciun, erau obosiți, aproape adormiți după o zi de jucat cu prietenii veniți în vizită, după dimineața în care Moșul i-a bucurat cu cateva daruri, seara ne-a găsit pe canapea și le-am spus așa încetișor că mai e un dar pentru ei, se coace la mine în burtă... au făcut ochii mari și au zâmbit a fericire când au auzit și bineînțeles ne-au întrebat ce va fi, surioară sau frățior. Era prea devreme să știm noi, dar i-am întrebat eu atunci ce cred ei și amândoi mi-au spus că e o fetiță, așa cum de altfel simțisem și eu. Vestea ei însă o purtam noi părinții deja de două săptămâni, acum fix un an. După ce o tuse nu mă lasă în pace de ceva vreme, mă trezesc brusc într-o noapte că nu pot să respir din cauza unei dureri în piept. Credeam că-i inima. Panica asta m-a pus pe picioare, durerea nu dispărea și am zis că mai bine să mă vadă un doctor, așa că am luat un taxi, căci pe bicicletă nu aveam curaj să urc de la durere și m-am prezentat la un cabinet medical de noapte, de unde însă am fost trimisă la urgență. Durerea era și mai puternică, o simțeam deja și-n brațul stâng, gândul meu era că fac un atac de cord... dar măcar bine că eram la spital, m-am gândit eu, dacă e să cad, mă culeg ei de pe jos cumva. Medicul de gardă și asistentele mi-au făcut tot felul de analize, inima părea ok, durerea încă foarte puternică și atunci au recomandat o radiografie pulmonară, poate de acolo venea durerea. Pe hol spre radiologie asistenta însă mă întreabă dacă sunt însărcinată, căci în acest caz nu e recomandată radiografia. I-am zis nu știu și ne-am întors să refacă analiza de sânge. Timpul se scurgea încet, așa-i dacă ești treaz în mijloc de noapte. Aștept încă vreo oră. Vine doctorul și cu un zâmbet pe buze îmi spune că are niște "vești" pentru mine... Am știut... Paracetamolul primit direct în venă își făcuse efectul deja, durerea se pare că venea de la un ligament afectat de la tușit. Iar eu am pornit pe jos încet în răcoarea nopții spre casă. Mă dusesem la spital crezând că am inima bolnavă și mă întorceam de acolo cu încă una mică ce creștea încetișor sub a mea... 💛

Cu zilele din ce în ce mai scurte, am început și noi atât cât ne-a permis timpul și energia să umplem un pic zilele cu câteva activități de sezon, inspirați și de ritmul serbărilor de la școala copiilor și un pic să ne pregătim de cele de iarnă. Am făcut o plimbare cu felinarele de Sint-Marteen prin parc, am schimbat decorul de toamnă la geamul din fața mesei unde ne întâlnim tucinci ca să punem țara la cale în unul mai festiv cu o ghirlandă de lumini și mai multe lumânări, ca să fie mai vizibil și să-l observe Moșii de iarnă când trecu cu sania lor prin fața lui. Și dacă veni vorba de Moși, primul, Moș Nicolae zis și Sinterklaas aici a fost chiar darnic cu noi, noi știm că el vine din Spania - ”Zie ginds komt de stoomboot, uit Spanje weer aan. Hij brengt ons Sint Nicolaas, ik zie hem al staan...” - dar se pare că înainte de a porni la drum a trecut prin mai multe țări calde, altfel nu ne explicăm de unde atâtea fructe de care nu am auzit vreodată am găsit noi în ghete, noroc cu enciclopedia ilustrată pentru copii, ne-a salvat și de data asta.

Printre toate cele de ne țin ocupați zi de zi, școala, activitățile, timpul petrecut împreună, gătitul, mesele, poveștile, zburdatul, lupta cu balaurii mici și mari, mângâierile și alinările, treburile casnice și cele de țin de sănătate, am mai făcut cât de cât loc unor acitivități creative, am făcut împreună cu cei mici câteva ornamente din argilă, să le oferim în dar de Crăciun. În altă zi niște biscuiți de i-am mâncat pe toți într-o jumate de zi la cât de buni erau. Am mai făcut un săpun, două, ca să nu uit de pasiunea asta a mea (și de nevoie, căci ni se cam termină resursele de săpun la baie). Și m-am mobilizat și am mai pus andrelele la treabă tricotându-i Buburuzei o căciuliță, căci ne-a prins iarna cu căciulița de lână de o poartă de când a venit vremea rece dar deja îi este ca mică. Poate așa îmi mai fac curaj să-i termin și cardiganul început și reînceput de prin primăvara anului trecut. Dar toate la timpul lor...

Biscuiti de iarnă, buni și vara, și toamna, și tot anu'nprejur

noreply@blogger.com (Vica) — Wed, 23 Dec 2020 10:07:00 +0000

Vai și vai, de când stau fotografiile astea ascunse aici în cufărul de ciorne ce așteaptă cuminți să fie puse în mai multă lumină? De mai bine de trei ani, dacă nu mă înșel. Se făcea că era în preajma Crăciunului și ce se face/coace în preajma Crăciunului? Cozonac și biscuiți! Exact, cum altfel? Și dacă tot e aproape Ajunul iar, ia să le las eu aici într-o poveste rețetele acestor bunătățuri dulci și aromate a iarnă, poate mai sunt de folos și inspirație cuiva. Le-am făcut eu atunci, dar la cum trece timpul de repede parcă le-aș fi făcut chiar ieri...

Rețetele le-am găsit în celei două cărți de deserturi pe care tocmai le adăugasem în biblioteca bucătăriei la vremea respectivă, Alternative Baker de Alanna Taylor-Tobin, o carte cu felurite deserturi folosind făinuri alternative fără gluten și Sweet, de Yotam Ottolenghi și Helen Goh, o carte din seria ottolenghieză cu imagini atât de frumoase încât dacă ai început să o răsfoiești nu o mai poți lăsa din mâini, ca mai toate cărțile lui.

* * *

TURTĂ DULCE CU GHIMBIR CONFIAT - rețetă din cartea Alternative Baker, moi în interior, crocante la suprafață și aromate cu condimente de iarnă și cu-n gust ușor iute de te pișcă nițel de limbă de la ghimbirul aromat.

Ingrediente pentru 30-36 biscuiți

170 gr unt moale
130 gr zahăr brun granulat
60 ml melasă
1 ou
155 gr făină albă de orez
125 gr făină de mesquite
25 gr amidon de porumb
3/4 lg bicarbonat de sodiu
1 lg pudră de ghimbir
1/2 lg scorțișoară măcinată
1/2 lg sare fină
70 gr ghimbir confiat
zahăr brun granulat pentru ornat

Într-un bol mai încăpător (sau în recipientul unui robot de bucătărie fixat cu paleta de aluat) se freacă untul și zahărul cu ajutorul unei linguri de lemn vreo câteva minute bune până devine aerat și pufos. Se adaugă apoi melasa, oul, amestecând bine după fiecare. Folosind o sită se încorporează ingredientele uscate - făina de orez și cea de mesquite, amidonul de porumb, bicarbonatul, condimentele și sarea. Se amestecă bine până aluatul devine omogen și bine încorporat. La final se încorporează ghimbirul confiat mărunțit.

Aluatul, într-un vas acoperit, se pune la rece pentru câteva ore sau chiar peste noapte, ca să aibă timp toate condimentele să-și facă alchimia.

Când e timpul de copt, se preîncălzește cuptorul al 160°C. Iar din aluat se fac biluțe de vreo 2-3cm diametru care apoi se tăvălesc prin zahărul brun cristalizat. Se așează pe o tavă acoperită cu hârtie de copt la distanță de 5-7 cm între ele. Se coc rând pe rând în jur de 10-14 minute, până când marginile sunt ușor aurii, iar interiorul moale și cu aspect crăpat.

Gevulde Speculaas - felii de prăjitură SPECULOOS UMPLUtă CU pastă DE MIGDALE - o rețetă din cartea Sweet, ah o bunătate de prăjitură nu alta, aluatul de biscuite speculoos în exterior și interiorul moale de marțipan, divin... Biscuitele speculoos e specific acestor zone, crocant și aromat cu-n amestec de condimente de iarnă, mult îndrăgit mai ales în preajma lui Sinterklaas/Sfântul Nicolae.

Amestecul de condimente speculoos, deși prin aceste locuri el se găsește de-a gata:

1 Lg scorțișoară
1 lg anason
3/4 lg piper alb
3/4 lg ghimbir
1/2 lg coriandru
1 lg cardamon
1/4 lg nucșoară
1/4 lg cuișoare

Se amestecă toate condimentele măcinate într-un bol și se pot păstra într-un borcan pentru utilizări viitoare.

Ingrediente pentru 10-12 felii de prăjitură:

Aluatul:

100 gr unt moale, plus 15 gr unt topit pentru uns
100 gr zahăr brun
1-2 Lg lapte
1/2 lg bicarbonat de sodiu
180 gr făină
1/3 lg sare
4 lg condimente Speculoos de mai sus

Pasta de migdale:

200 gr migdale crude decojite sau pudră de migdale
150 gr zahăr
1 ou
coaja rasă de la o lămâie + 2 lg suc de lămâie
60 gr coajă confiată de citrice

Ornat:

1 ou
30 gr migdale crude decojite, întregi

Prepararea aluatului: Într-un bol încăpător sau în recipientul unui robot de bucătărie se amestecă untul moale apoi se încorporează zahărul și laptele până amestecul devine aerat și pufos. Se amestecă făina, bicarbonatul, condimentele și sarea într-un alt bol, apoi se adaugă acest amestesc în cel de mai sus și se amestecă în continuare până se leagă aluatul, adăugând încă o lingură de lapte dacă este nevoie. Se acoperă aluatul și se păstrează în frigider până e gata de folosit.

Prepararea pastei de migdale: migdalele se mărunțesc într-un mixer de bucătărie sau se poate folosi direct pudra de migdale. Se adaugă zahărul, oul și sucul de lămâie. La final se încorporează coaja de lămâie și coajaconfiată de citrice. Pasta e normal să iasă lipicioasă și mai moale decât aluatul, dar totuși destul de consistentă.

Se preîncălzește cuptorul la 170°C.

Aluatul pudrat cu făină se întinde într-un dreptunghi de 20x35cm mărime și 0.5cm grosime, foaia de aluat apoi se transferă direct pe tava de copt acoperită cu hârtie de copt. Se unge cu untul topit pe toată suprafața lui. Se întinde apoi pasta de migdale pe mijlocul foii, pe latura cea mai lungă, într-o fâșie de vreo 6 cm lățime. Se unge și pasta cu untul topit, apoi se împăturesc cele două margini de aluat una peste alta și se întoarce prăjitura cu parte plată în sus. Se sigilează cu degetele ușor capetele. La final se unge întreaga suprafață a prăjiturii cu oul bătut și se aranjează/ornează cu migdalele întregi după pofta și inspirația inimi, eu am ales să fac un spic, ca-n imaginile din carte.

Se coace vreo 30 de minute până începe aluatul să se rumenească nițel și migdalele aurii. Se răcește apoi complet și se taie în felii de vreo 2.5-3 cm grosime, astfel încât să iasă 10-12 bucăți.

FURSECURI CU FELURITE NUCI, LĂMÂIE VERDE/LIME ȘI CEAI VERDE/MATCHA - a doua rețetă din cartea Alternative Baker, am mai folosit eu pudra de ceai verde și-n altă rețetă de biscuiți și ador aroma ei în aluat, iar de culoare nici nu mai zic.

Ingrediente (o cantitate cam pentru 25 - 30 de bucăți)

1/2 c zahăr brun
coaja rasă de la 3 lămâi verzi
1 c pudră de migdale
1/2 c făină de ovăz
1/4 c făină de tapioca
1 Lg pudră de ceai verde/matcha
1/2 lg sare fină
1 c fistic crud (eu nu am avut și am făcut o combinație de caju și semințe de dovleac) mărunțit, dar nu foarte fin
110 gr unt, rece și tăiat în cubulețe
opțional: zahăr pudră

Cuptorul se preîncălzește la 175°C, o tavă de copt întinsă se acoperă cu hârtie de copt.

Într-un bol sau recipientul unui robot de bucătărie se amestecă zahărul cu coaja de lime, până zahărul se înmoaie. Se adaugă apoi pudra de migdale, făina de ovăz, cea de tapioca, pudra de ceai verde, sarea și nucile mărunțite și se mixează bine, să nu rămână cocoloașe de făină. Se adaugă la final untul rece, tăiat cubulețe și se înglobează în amestecul uscat până se obține un aluat omogen și legat.

Se formează biluțe de aluat de vreo 2.5 cm care apoi se rostogolesc prin zahărul pudră (opțional). Se pun bilele sau bulgării de zăpadă și matcha pe tava acoperită cu hârtie de copt, lăsând niște spațiu între ele (se vor aplatiza puțin la copt). Se coc apoi vreo 15-20 de minute până capătă un aspect pufos, ușor rumene și nițel crăpate pe alocuri. Vor fi moi abia scoase din cuptor, dar crocante atunci când se vor răci complet.

Cât despre turta dulce din aceste imagini... memoria se pare că m-a lăsat baltă și am tot încercat să scotocesc și să o fac pe detectiva să-mi dau seama ce rețetă am folosit eu atunci, dar mă las păgubașă... Am scris doar așa pe ciornă - turtă dulce ”adevărată” - probabil ca să nu uit. Ce-am vrut să zic cu acel adevărat, nu mai știu, dar cu siguranță puteți găsit multe rețete de turtă dulce adevărate și altele mai puțin adevărate, partea faină sigur va fi atunci când vor căpăta felurite forme. Am și eu în arhiva dulce a blogului câteva să vă inspire, aici și aici.

Mai am eu câteva povești cu biscuiți de povestit, sunt de fapt despre întâlnirile cu aromă de biscuiți pe care am început să le țin anual împreună cu câteva prietene începute acum doi ani, dar anul acesta din cauza restricțiilor nu ne-am mai întâlnit. O să le public și pe ele când mai găsesc nițel timp și fac rost de toate rețetele.

Sărbători în tihnă și liniștă să aveți și să avem cu toții, Crăciunul de anul acesta ne va ține la distanță unii de alții, dar poate dacă suntem cuminți anul acesta, la anul îl vom sărbători împreună, adunați unii pe la alții, în jurul bradului împodobit și a mesei pline de bunătățuri...

Alma, trei luni

noreply@blogger.com (Vica) — Fri, 27 Nov 2020 16:20:00 +0000

Trei lunișoare dulci ca un soare, așa au trecut cele trei luni cu micuța noastră Alma, mângâiați și de razele unui soare mai darnic decât în cealaltă lună. O lună care a pus peceta că zilele având un bebeluș nou născut au cam trecut, bebeluș mai e, dar nou născut deja nu prea.

După o lună în care am cam stat cuminți locului pe lângă casă, luna asta ne-a cam pus pe drumuri, încurajați și de o vreme frumoasă de toamnă, cu soare mai darnic și mai ademenitor, în plus și două săptămâni de vacanță prelungită am făcut plimbări pe ici-colo pe afară, și pentru o gură de aer proastpăt, dar și pentru a mai potoli monstruleții și balaurii care năvăleau peste noi stând prea mult în casă. Așa că micuța noastră a făcut primele ei plimbări cu trenul până la pădurea din nord Kalmhoutse Heide, unde obișnuim să mergem cam în fiecare sfârșit de octombrie sau să revedem după vreo 9 ani biserica transparentă - Reading between the lines - din Hasselt, cu busul rapid să vedem niște giganți din lemn într-un parc nu departe de aici sau o călătorie rapidă de seară cu tramvaiul-metrou să vedem un copac sequoia dintr-o grădină de copaci bătrâni de aici din oraș.

Într-o lună se pare că am încercat toate mijloacele de transport, mai sunt câteva dar o să vină și vremea lor. Totuși bicicleta rămâne tot cea pe care o utilizăm zi de zi, cu buburuza strâns culcușită în wrap, căci îi este cel mai bine acolo, la căldurică. În vară, înainte să se nască Alma ne gândeam să investim într-un bakfiets, adică bicicletă cu ataș, dar nici până acum nu ne-am mobilizat. ”Profităm” că e încă micuță și poate fi purtată ușor, dar poate în curând va fi nevoie să ne extindem, căci e adevărat că mă cam ia cu frică când urc pe bicicletă și ea e încă trează în wrap, se mișcă și mai trebuie să mai iau încă un copil pe scaunul din spate.

Privitul așa contemplativ la lumea din jur sau la un perete se pare că nu mai e așa interesant, căci în schimb a început să ne urmărească din ce în ce mai bine cu privirea, semn că ne distinge fețele. Și după ce ne vede stă așa un pic să-și dea seama cine-ce-unde-când și apoi ne topește cu-n zâmbet dulce de bebeluș.

Uneori, mai ales când e ridicată în sus începe să și râdă în chicoteli și câteva hohote spre tot amuzamentul nostru. Începe să fie și absorbită de discuțiile dintre noi, dar mai ales când îi vorbesc și povestesc copiii, căci amândoi Luca și Iris o țin la povești și povestioare. Dar pentru că a devenit mai atentă la sunetele din jur, reacționează printr-un tresărit la cele mai puternice, iar când mami a strănutat într-o zi cu ea în brațe, ce credeți, s-a speriat până la lacrimi de-a fost nevoie de multă alinare ca să o liniștesc.

Statul be burtică e porția de exerciții fizice pentru micuța buburuză, iar asta nu pare să o deranjeze, ba ma mult stă din ce în ce mai bine cu căpșorul ridicat. Am observat asta încă din primele săptămâni, că are mușchii spatelui bine dezvoltați și-și poate ține căpșorul drept când o ținem și în brațe. Îi place și somnicul pe burtă și deși o perioadă am fost mai curajoși și am lăsat-o să doarmă așa, căci din experiența cu Luca și Iris dormitul pe burtă a fost preferat (dormeau mai liniștit, nu mai erau treziți de tresăririle proprii, în plus poziția asta de dormit pe burtă ni se părea mai naturală...), totuși am revenit în a o lăsa pe Alma să doarmă pe spate, căci buburuza noastră mică are un somn lung de noapte.

Am tot ținut noi pentru noi acest lucru, dar adevărul e că doarme noaptea și nu se mai trezește. Când în trecut auzeam astfel de remarci - bebelușul meu a dormit toată noaptea - pur și simplu le ignoram, nu, nu se poate să fie adevărat, știința ne zice că bebelușii nu au capacitatea de a dormi ore în șir fără a se trezi, au nevoie în primul rând de hrană în primele luni, știți voi, stomăcele mici, hrană mai deasă... Ei, după 7 ani de nopți întrerupte cu primii doi copii (Luca abia de curând a început să doarmă fără să se mai trezească, înainte ora 2 noaptea era ora lui fixă de trezire între somnuri, iar Iris și acum se trezește noaptea, pentru apă, pentru un pipi, pentru a schimba paturile... trecerea la patul ei e încă în toi se pare) ne-am gândit că Universul s-a gândit să ne dea un bebeluș care doarme noaptea. Am zis să nu mă gândesc și să pun prea multe întrebări de ce, cum așa? ci doar să acceptăm și să fim recunoscători :)

Baia e altă activitate îndrăgită de ea. Și nu doar spălatul în sine, ci și locul. Cum intrăm în ea, cum e toată numai un zâmbet, oare ea știe că s-a născut acolo și asta să fie motivul fericirii ei? Deși nu suntem adepții băii seară de seară, cred că logistic nici nu prea putem, totuși când îi facem e tare bucuroasă. Mai ales că e cu public, ne adunăm toți în jurul cădiței-găleată și ne uităm la ea ca la spectacol. Copiii sunt foarte dornici să ajute, să se implice, care să toarne șamponul, care să o spele pe căpșor, care să o clătească, ce să mai adevărat tratament de spa la tine acasă. Din când în când îi mai facem și baie în grup, nu cu toții că nu avem cada chiar atât de încăpătoare, dar dacă intră un copil, musai că vrea și celălalt.

Luna asta cu siguranță a fost a fost a plimbărilor pe afară, prin natură, în căutarea toamnei, a culorilor și comorilor ei, așa că ne-am umplut timpul, când nu am mai avut cu ce să ni-l umplem cu niscai activități de sezon, cu dovleci scobiți cu noaptea-n cap de copii și cu niște draperii de frunze la geam, de toamnă așa...

Curcubeul Magic - un carusel pentru Alma

noreply@blogger.com (Vica) — Tue, 24 Nov 2020 10:23:00 +0000

Ei, cum să nu-i fac și ei unul? Cum să nu-i fac și micuței noastre Alma - așa cum am făcut și pentru frățiorul și surioara ei - un carusel la care să se uite acum când a început să fie mai atentă și curioasă la lumea din jurul ei? Un carusel colorat și magic ca un curcubeu, așa cum a venit ea în viața noastră, ca un curcubeu blând și mult așteptat.

Există acum în vremurile noastre o sumedenie de jucării și lucruri pentru copii, gata făcute, gata asamblate, numai să le cumperi și să le oferi copilului. Dar oare au ei nevoie de atâtea? Părerile sunt probabil împărțite, însă eu merg pe ideea că nu au nevoie de așa de multe. Pot fi câteva, de bună calitate, cu poveste și le sunt mai mult decât suficiente. Și nu vorbesc din perspectiva unui părinte egoist, ci a unui părinte care s-a convins că așa este. Și nici nu spun că rafturile noastre sunt goale și nu ne împiedicăm prin casă de jucării împrăștiate, dar am încercat în timp să nu-i sufocăm cu ele. Le luăm doar atunci când își doresc cu adevărat una anume, dar analizăm împreună calitatea lor sau căutăm alternative mai potrivite. Cât au fost mici la aniversările lor am încercat să-i rugăm pe invitați/prieteni să facă o donație în schimbul unei jucării cumpărate, acum cât au mai crescut și spun ce își doresc, alegem să le luăm noi acea jucărie/joc/obiect, iar pe invitați la fel îi rugăm să contribuie la o cauză nobilă sau dacă e ceva mai costisitor (o trotinetă sau o placă balansoar) pot să contribuie și ei în loc de cadou.

Recunosc că-mi plac materialele naturale și atunci alegem jucării de lemn sau să conțină cât mai puțin plastic. Dar nici nu ne împotrivim atunci când își doresc foarte mult un set de lego sau playmobil. Și de multe ori, îi las să aducă în casă jucării găsite la târgurile de vechituri sau magazinele cu lucruri la mâna a doua, multe din ele foarte frumoase, cu iz nostalgic, dar și unele nu chiar potrivite gustului meu, dar mult dorite de ei, pentru care mai las de la mine, căci sunt refolosite, e cât de cât ok, iar pe acestea din urmă de multe ori le întoarcem după o vreme tot acolo. Cred că ar trebui să fac o poveste aici pe blog despre ce jucării/jocuri le plac copiilor, cu care se joacă în continuare de când erau mici și pe care nu prea le-au îndrăgit.

Povestea de acum este despre un carusel pentru Alma, o tradiție pe care am început-o la Luca, făcându-i lui atunci când era bebeluș și el un carusel din forme geometrice din hârtie și apoi unul pentru Iris, cu niște păsări decupate tot din hârtie. Le avem încă pe amândouă (ce-i drept al lui Luca e în cutia lui cu amintiri, căci dumnealui când s-a prins că poate să le și ajungă cu mâna le-a cam mototolit), dar am vrut ca și Alma să aibă unul al ei...

Ideea unui curcubeu pentru Alma a venit de la niște biluțe de lână pe care le-am găsit eu mai demult, înainte ca buburuza să-și facă loc la mine în burtică, la magazinul de creație și le-am pus în cufărul creativ pentru un proiect viitor, le-oi găsi eu utilitate la ceva mi-am zis, cine știe... Și iată le-am găsit, căci mi-am amintit că tot mai demult văzusem în vizită la o mămică de la școală, un carusel asemănător și care mi-a plăcut foarte mult.

Am avut nevoie doar de bilele colorate de lână (care pot fi făcute și manual din lână, există multe tutoriale despre asta, noi cum le aveam deja, le-am folosit pe acestea, dar în trecut ne-am jucat și cu fetruirea lânei, o activitate foarte faină), niște ață colorată și una mai groasă pentru agățat, o creangă găsită în pădure și câteva ace și un strop de lipici. Dacă pentru Luca și Iris le-am făcut eu singură caruselele, ei acum caruselul pentru Alma l-am făcut împreună cu ei. Ei s-au ocupat să aleagă bilele și să le pună pe firul de ață, eu să leg șiragurile pe bucata de lemn, să prind firul de agățat și să fixez nodurile cu un pic de lipici. În doi pași și două mișcări ei au fost gata și buni de întors la joacă și năzbâtii, mai mult mi-a luat mie să fac aceste fotografii rugându-i un pic să stea locului - ”mama, iar faci poze?!?” - moment în care s-au pus și pe mai multe șotii, eu nițel m-am cam supărat și apoi a trebuit toți împreună să ne îmblânzim balaurii, colorați și ei ca acest carusel pentru Alma :)

Îmi place mult cum a ieșit, simplu și frumos, atât cate are nevoie un bebeluș de câteva luni. Și îi place mult și Almei am observat, căci atunci când i l-am pus în față, ea stând un pic în balansoar, l-a privit cu multă atenție și curiozitate. L-am prins atunci temporar de lustră, dar de atunci tot acolo stă, iar Alma îl caută cu privirea, când îl atingem un pic cu mâna sau se rotește el singur de la mișcarea aerului, micuța noastră e fascinată, dă din piciorușe, uneori se uită mirată la el, alteori cu bucurie, și de câteva ori mai și adoarme așa... Probabil mai încolo, când vom asambla și pătuțul Almei pentru somnicul de zi, căci pe cel de noapte îl petrece cu noi în pat, îl voi agăța acolo în dormitor. Până atunci însă ne bucurăm că e încă mică, buburuza noastră, și fascinată de un simplu carusel care se rotește lin sub privirea ei când mirată, când plină de bucurie.

Bucuria asta de a face ceva de mână, de a crea, din materiale naturale, poate uneori cu ce ai prin casă, este pentru mine specială. Chiar dacă nu se întâmplă așa de des, nu fac asta în mod constant, sunt recunoscătoare că mă mai vizitează muzele și găsesc un pic de timp să dedic unor mici proiecte, iar faptul că fac asta pentru copii, acum și împreună cu ei, este de neprețuit. Poate o să adun într-o poveste aici pe blog toate caruselele pe care le-am tot făcut în ultimii ani, căci pe lângă cele trei făcute pentru copiii mei am mai făcut și altele, pentru alți copii. Sunt niște idei simple, ușor de făcut, poate ajung să fie inspirație și pentru alți părinți în căutare de ele.

Alma, două luni

noreply@blogger.com (Vica) — Wed, 28 Oct 2020 11:52:00 +0000

Încă o lună s-a rostogolit sub Soare și din viața micuței noastre buburuze. Luna în care ne-a zâmbit prima dată, în care a început să gângurească delicios de dulce, iar noi ne topim pe lângă ea ca înghețatele din cornet în mijloc de vară...

Dacă prima luniță a fost mai plină și rotundă și pe care am petrecut-o mult pe afară, luna asta am ne-am umplut timpul mai mult prin și pe lângă casă, căci primele semne de toamnă au și început să apară pe afară, diminețile sunt mai reci, după amiezile mai ploioase, zilele nițel mai scurte, iar straturile subțiri de haine începem să le înlocuim cu unele mai groase sau să mai punem unul două de lână peste...

Buburuza noastră mică nu s-a abătut de la programul ei de somn și lăptic, acestea fiind în continuare principalele ei activități de zi cu zi. Oh, ce lux, oh ce lux să fii așa bebeluș... Totuși încetișor s-a prins ea că în jurul ei se roiește de zor, ba mami care o alăptează, ba tati care îi schimbă scutecul și o plimbă seara până o fură somnul, ba frățiorul și surioara care țopăie și fac nițel balamucel pe lângă ea, ba pisicul care își plimbă coada pe la năsucul ei și tot pândește momentul să-i fure locul din balansoar sau cărucior... Așa că a început să fie mai atentă și să ne urmărească nițel cu privirea până oboseala își spune cuvântul. E fascinată de priveliștea de pe geam sau de geamul în sine (fiind un contrast pe care ochișorii ei îl observă acum cel mai bine), nu ne-am prins de care, cert e că poate să se uite așa lung și contemplativ, spre amuzamentul nostru.

Și dacă tot venit vorba că a devenit mai conștientă de noi, s-a prins că poate să zâmbească și ea și să încerce să lege niște sunete. S-a gândit ea că dacă tot o copleșim cu atâta iubire, zâmbete și povestit de zor, ia să încerce și ea. Dacă în prima lună zâmbea așa fără să-și dea seama, iar cum o prindeam noi că face asta îi răspundeam înzecit până sărăcuța se uita mirată la noi (ce-i cu ciudații ăștia, patru fețe întoarse spre mine cu zâmbetele până la urechi, cine sunt și ce vor de la mine?), acum ne-am prins noi că de fapt a început să ne răspundă la zâmbet deja conștient. Iar apoi gângurelile... ah, dulceață delicoasă, iar noi ne topim ca niște înghețate vara pe cornet. Am zis cu toții că prima literă spusă de Alma este G :)

Zilele, odată cu începerea școlii, au devenit mai ordonate, dimineața fuga fuga să ne trezim, să ne pregătim de o nouă zi care și cum, Alma însă ori vrea să nu ne deranjeze și își continuă somnul, ori își zice ea să mai stea liniștită până trece vijelia :) Ne-am convins și luna asta că-i plac diminețile... să le doarmă. Ne facem apoi de lucru noi două pe acasă cât restul familei sunt fie la școală, fie la serviciu și așa se rostogolește ziua până când îi luăm pe copii de la școală și ne regăsim cu toții spre seară acasă. E o dulceață timpul petrecut cu ea așa mică, recunosc. Dulceața acestui al patrulea trimestru din care încerc să absorb fiecare strop cât de mult pot. De asta mi-am propus să nu mă încarc cu prea multe, să fac doar cât e nevoie și cât pot, să nu mă dau peste cap cu felurite activități. O să fie timp și pentru ele...

Ieșirile noastre pe afară au fost mai mult pe lângă casă luna asta, ba la o plimbare prin pădure să căutăm toamna, dar și castanele căzute pe jos, alta pe un soare călduț de final de septembrie în grădina botanică, o după amiază de sâmbătă la o plimbare pe biciclete, o ieșire să bem ceva cald pe terasa de afară a unei cafenele sau o întâlnire de joacă cu prietenii mici în parc. Cred că trecerea de la tricou la geacă ne-a cam speriat și am cam stat prin casă, până ne obișnuim că e ok să ieșim și când e mai frig, cum o să facem toată toamnă-iarna de-acum înainte... Am făcut și niscai lucruri mai serioase, cum ar fi o vizită la primărie pentru primele acte ale domniței sau un drum până la capitală pentru un vot important sau o vizită la doctor pentru un vaccin. Și dacă tot veni vorba de doctor, micuța a făcut cunoștință și cu un virusaur mic (nu acela de a dat peste cap întreaga lume anul acesta) -care a necăjit-o niște zile și nopți înfundându-i năsucul, probabil adus de copii de la școală.

Luna trecută am ales niște cărticele să o reprezinte, luna asta am fost mai mult dibaci cu mâinile. Dacă tot am stat mai mult prin casă ne-am umplut timpul cu niscai activități mai creative, ba niște biscuiți făcuți împreună când ni s-a făcut poftă de ceva dulce și când mi-a spus Lucacinul că ai lui colegi de școală primesc biscuiți în loc de fruct drept gustare - pfiu, ce fel de părinți suntem de chinuim copiii cu fructe? :) - ba niște colăcei cu ricotta, bucurie mare când e vorba de făină. Și un carusel pentru Alma, dar despre el într-o altă poveste.

Prăjitură cu cacao, banane și tahini... ah, da și câteva smochine

noreply@blogger.com (Vica) — Fri, 23 Oct 2020 10:32:00 +0000

Unii îi spun brownie sau negresă, alții banana-bread, adevărul e undeva la mijloc, cert e că e atât de bună prăjitura asta că nici nu mai contează ce nume are, căci până apuci să-i găsești denumirea potrivită s-a și terminat din farfurie, chiar și ultimele firimituri. Atât e de bună, până la ultima firimitură!

Dacă dați pe aici probabil știți deja că rețetele pe care le pun eu în cufărul gustativ de pe blog au mai toate câte o poveste, c-așa-mi place mie să împletesc niște povești și celor mai banale rețete. De obicei cele mai cu poveste sunt cele pe care le repet des, pe care le tot adaptez/improvizez în funcție de poftă, inspirație și sezon, sunt cele care mă salvează din anumite situații... Spre deosebire de altele pe care am ajuns să le împărtășesc pe blog după ceva timp (chiar și câțiva ani) după ce le-am descoperit, prăjitura asta e nouă în repertoriul bucătăriei noastre, dar am făcut-o deja de nenumărate ori încât cred că e musai să o trec și pe ea în colecție.

Povestea ei începe cu niște banane. Cele mai răscoapte banane. Cu cât mai răscoapte, cu atât mai bine. Poate că și la voi ca și la noi odată ce bananele (pe care noi le ținem la temperatura camerei de obicei) încep să capete pistrui sau să se înnegrească nu prea mai prezintă mare interes pentru a fi consumate, că sunt prea moi, că sunt prea dulci, etc. Numai cel mai mare al familiei le poate mânca și așa. Mai făceam cu ele un banana-bread sau un smoothie, până am descoperit prăjitura asta. Și recunosc că de atunci, fac ce fac și aranjez să las intenționat câteva banane să se treacă și le păzesc bine să nu se atingă nimeni de ele, tocmai ca să le folosesc eu mai târziu la copt, deși nu e ușor să le țin departe de gura lupilor pofticioși :)

Trebuie să recunosc că nu e o rețetă inventată de mine, că nu am ajuns la așa performanță, nici nu intenționez, am altele care-mi umplu timpul și gândurile. Dar în ziua cu pricina când am văzut bananele răscoapte pe raft am căutat rapid pe internet, gugăl să trăiască, fix așa ”banana cacao tahini cake” și am dat peste rețeta asta, iar apoi am făcut-o cu niscai adaptări despre care o să scriu mai jos.

Ingrediente:

2 banane foarte coapte
1/4 c (60 ml) ulei vegetal (eu am folosit de măsline)
1/4 c (50 gr) tahini/pastă de susan
1 ou
1/4 c (50 gr) zahăr brun
1 lg esență de vanilie
1/2 c (60 gr) făină *
3 Lg (25 gr) cacao
1/4 lg sare
1/2 lg bicarbonat de sodiu
1/2 c (70 gr) stafide

Note: Lg - lingură, lg - linguriță, c - cană/cup

Opțional: nuci, curmale, ciocolată pentru interior; smochine crude pentru exterior

Câteva adaptări:

- * despre făină: rețeta originală spune despre făină de orez, așa am folosit și eu, apoi însă am tot folosit diverse făinuri fără gluten - castane, năut, cocos, teff - pe care le am de ceva vreme și am zis să le consum, dar e potrivită bineînțeles și făina normală, integrală, de grâu;

- în loc de forma de chec, am ales să o coc într-o tavă întinsă de copt (astfel încât aluatul turnat să fie cam de 2cm grosime; eu folosesc de obicei una de 35x22cm, însă în aceste fotografii, pentru că am făcut cantitate dublă am folosit două tăvi), iar prăjitura în loc de felii, să o tai bucăți;

- am redus un pic cantitatea de zahăr și am omis ciocolata pe care am înlocuit-o cu stafide, dar foarte bine cred că ar merge și niște curmale tăiate bucăți sau prune uscate sau nuci/alune.

Se preîncălzește cuptorul la 160°C. O tavă întinsă se îmbracă cu hârtie de copt sau se unge cu un pic de grăsime și se pudrează cu făină.

Într-un bol mai încăpător se sfarâmă bananele apoi se adaugă peste ele uleiul, pasta de susan/tahini, oul, zahărul și esența de vanilie și se amestecă bine compoziția.

Într-un alt vas se amestecă făina, pudra de cacao, bicarbonatul de sodiu și sarea, apoi acest amestec se încorporează puțin câte puțin în compoziția lichidă de mai sus, până se îmbină totul într-un aluat destul de lichid. Ei, aici eu am mai venit cu o adaptare și am folosit nițel mixerul vertical ca să omogenizez bine de tot aluatul, să sparg eventualele cocoloașe de făină și cacao (deh, dacă nu mi-am făcut bunul obicei să cern făinurile înainte) și bucățile de banană. Dar acest trial and error la mine a funcționat și așa că l-am pus ca pas de urmat în această rețetă.

Din rețeta originală eu am înlocuit ciocolata bucăți cu stafide, iar rezultatul a ieșit tare bun. Și cred că la fel de bun ar ieșit și cu niște nuci, prune uscate sau curmale. O să mai încerc. Orice ar fi acesta e pasul pentru a le adăuga în aluat.

Se toarnă apoi aluatul în tava pregătită pentru cuptor. Opțional eu am pus de data asta deasupra felii de smochine crude, că tot e sezonul lor, iar de efect - nah, că mie îmi place un desert să fie bun la gust, dar și să arate bine - pe ici colo niște boabe expandate de quinoa.

Se pune apoi la cuptor pentru vreo 35 de minute (am redus timpul din rețeta originală pentru că fiind mai subțire și întinsă prăjitura, se coace mai rapid).

Și voila, coaptă-i prăjitura.

Alma, o lună

noreply@blogger.com (Vica) — Tue, 29 Sep 2020 10:19:00 +0000

Prima lună cu buburuza noastră mică, o lună cu gust și miros de lapte cu miere... O lună de sfârșit de vară și început de toamnă, o lună care s-a rostogolit repejor, dar pe care am umplut-o cu amintiri dragi, prima noastră lună în cinci...

Îmi aduc aminte cu cât entuziasm pornisem acest proiect - povești lună de lună - cu Luca, era primul nostru copilaș, primul bebeluș, prima noastră experiență de părinți, primii noștri pași, primele noastre reușite și primele poticneli. Când a venit pe lume Iris, chiar dacă timpul se compactase parcă așa dintr-o dată, nu am putut să nu țin și pentru ea acest jurnal de prim anișor, chiar dacă unele lucruri s-au repetat, pe unele le știam deja, pe altele însă nu, căci fiecare copil vine și cu o poveste nouă. Mă uit însă acum în urmă, le răsfoiesc, povestindu-le și lor și arătându-le aceste fotografii, și inima mea zâmbește că am reușit să găsesc picătura aia de timp și inspirație și să aștern pe foaie niște gânduri. E cufărul nostru de amintiri, chiar dacă unele se aseamănă între ele, unele au un iz nostalgic așa, abia peste ceva timp devin cu adevărat valoroase. Asta o să încerc să fac și pentru Alma.

Inițial mi-am zis că nu citesc poveștile de la Luca și Iris ca nu cumva să mă influențeze și să mă amețească în gânduri, dar un pic m-am uitat, că m-a luat dorul amintirilor și cu ei ghemotoace de om. Și-mi dau seama că multe se repetă și la Alma. Numai că atunci mi se părea totul nou și unic, iar acum mi se pare firesc și natural să o văd cum crește, cum se schimbă de la zi la alta, cum își conturează încetișor personalitatea și cum se integrează armonios în constelația familiei noastre...

Lapte și somn, lapte, somn, lapte, lapte... Cu asta și-a cam umplut timpul Alma noastră mică în prima ei lună. Nici nu știu ce-a fost mai mult, lăptic sau somnic. Știu sigur că unul a urmat după celălalt și invers. A prins gustul laptelui încă din primele minute de viață. O țineam pe mine, încă în cadă unde am născut-o, și admirând-o așa, cu moașele alături am pus-o la sân și l-a luat din prima. Chiar ne gândeam cum este natura asta așa de minunată, încât un prunc abia născut are acest instinct de a suge la sânul mamei. Prima noapte a fost numai despre asta, căci de cum a luat sânul în guriță nu l-a mai lăsat, atât de pofticioasă a fost sau poate înfometată. Doar că pofta asta a ei a venit cu o experiență nouă dar nu tocmai plăcută pentru mine - răni la sâni. M-am și mirat, cum după ce am alăptat doi copii până acum și vreme îndelungată, corpul meu chiar acum și-a găsit să reacționeze așa. A fost dureros și greu. Am bănuit că a pornit chiar din acea primă seară când eu poate obosită după naștere am pus-o la sân în cea mai comodă poziție mie, dar poate nu și cea mai potrivită pentru o atașare corectă. Moașele însă m-au ajutat să trec cu bine peste asta, chiar dacă a durat mai bine de 3-4 săptămâni, la un moment dat chiar am dat-o și în glande niscai blocate (care au venit și ele cu durere și o stare sensibilă în corp). În plus am folosit o combinație de tratament: comprese MaM, alveole de argint pentru mameleon și masaj la duș cât mai cald posibil și da... cât mai mult alăptat. Încă o dovadă că toate experiențele sunt diferite și mai ales copiii, fiecare cu ritmul și felul lui de a se adapta în această lume.

Cu toate aceste neplăceri domnița nu a dus lipsă de lăptic, iar asta s-a văzut de fiecare dată la cântar. Moașele rămâneau de fiecare dată mirate, prima dată când nu părea că a scăzut deloc în greutate după naștere, căci în mod normal bebelușii pățesc asta (la Alma au fost doar 10 grame, și alea cel mai probabil de la clama cu care a fost prins buricul, a glumit una dintre moașe), apoi curba greutății tot se ridica exponențial până a ajuns să nu mai încapă în grafic :) S- fi născut buburuza noastră vara, dar știe că după vară vine toamna și apoi iarna și mai bine să ne pregătim de ele cum se cuvine, cu un strat pufos de grăsimuță de bebeluș...

Somnicul dulce l-a luat și pe el în porții generoase... La început piele pe piele pe noi, în brațe, în wrap, ghemuită pe perna de alăptat, în coș sau între noi în pat. Pare că și-a făcut un ritm chiar din primele zile legat de somnul de noapte. În a doua sau a treia noapte a dormit-o de-antregul, iar eu, din instinct nu am mai trezit-o pentru lăptic așa cum ne-a fost recomandat să nu lăsăm mai mult de 3 ore să treacă între mese. Dar pentru că a luat bine în greutate și că era liniștită am decis să o las să doarmă. În plus ne-a făcut bine și nouă, un somn prelungit. În rest se trezește pentru un lăptic, două și apoi iar la somn. Dormind cu noi, eu o simt destul de ușor când începe să dea semne, nu plânge dar chițăie așa... o alăptez, apoi i-o predau lui Ionuț pentru un - burp, mă scuzați - un schimbat de scutec, dacă e cazul și o plimbare în brațe pentru a readormi. Ne amintim cât de dificil ni se părea tot procesul la Luca. Deh, nu știam atunci prea multe, iar multe le făceam prea complicat (pus-ul copilului în propriul pătuț de exemplu, pe care acum nici măcar nu l-am montat încă...).

Plânge mult? ne întreabă cineva. Plânge cât simte ea. Când încearcă să ne comunice ceva sau să ne indice că ceva nu-i convine. Poate ne simte că suntem și noi mai calmi, mai echilibrați și naturali în grija, iubirea și atenția pe care i-o acordăm și ne ”răspunde” în aceeași măsură. Nu știm, vom mai vedea, dar până acum pare că-i un bebeluș liniștit deocamdată, am zis eu că-i blândețea întruchipată, ca o rază de soare delicată de sfârșit de august...

Primele două săptămâni cu ea s-au potrivit cu ultimele două săptămâni de vacanță de vară, cu noi toți acasă, o potrivire chiar bună pentru noi de a ne găsi un ritm, de a petrece acest timp prețios de început împreună. Copiii o copleșesc de la început cu iubirea lor pură, vor să o pupe și să o atingă, să o țină în brațele lor mici, să-i cânte și să participe în orice înseamnă preocupări pentru bebeluș. Uneori trebuie să-i mai potolesc, nu glumesc :) Am încercat să nu le stricăm nici lor ritmul, să le oferim și să le satisfacem nevoile pe care le au, de a se juca și de a se vedea cu prietenii, de a petrece timp apropiat cu mami sau tati. Nu ne iese tot timpul, bineînțeles că mai apar limitări, supărări, dar sunt recunoscătoare că dau și dovadă de multă înțelegere, înțelegere că au o surioară mai mică care pentru că e așa de mică are nevoie mai mult de atenția noastră, a părinților. Apoi a venit și școala, acel 1 septembrie mult așteptat, după perioada asta ciudată de semi-izolare, nerăbdarea și bucuria de a revedea colegii și prietenii. O potrivire și asta pentru noi, după bonding-ul de început... Iar odată cu începutul școlii ne-am reîntors la un program mai fix și mai organizat al zilelor. Pe unde mai haotic - cine duce pe cine la grădiniță și școală, cine ia pe cine și când - dar și mai agale pe alocuri - dacă a fost o zi faină, am făcut o plimbare prin parc sau o după amiază de bălăceală la piscina în aer liber de peste râu. Recunosc că activitățile ni se par mai simple acum, iar Alma face parte din ele în mod firesc și natural, cel mai adesea încă ascunsă în wrap.

Când mă gândesc (prin comparație) la primele luni cu Luca și Iris, luni de iarnă, cu vreme rece afară pe care le-am petrecut în casă cel mai mult, aceste prime săptămâni cu Alma au fost total opusul. Vremea a fost atât de frumoasă și caldă și am profitat din plin, la început cu plimbări scurte (mai mult din cauza stării mele, în care încă mă resimțeam după naștere) pe străzile din jurul casei, apoi în parc, apoi unele mai lungi, apoi am reînceput să merg cu bicicleta (fără ea ne simțim pierduți aici) că este mai comod și rapid să ajung de colo colo. Purtatul ei în wrap acum cât e micuță cât un ghemotoc, iar afară e cald, recunosc că-i mult mai plăcut decât straturile de haine groase iarna... Am făcut chiar și excursie cu mașina până la niște prieteni mai peste câteva dealuri mai încolo, iar asta a fost cu niscai aventură și emoții. Mai întâi mașina, căci nu suntem posesorii uneia și trebuie să închiriem, dar am aflat acum că nu toate mașinile se potrivesc cu câte trei scaune de copii în spate deși aparent ele toate par încăpătoare, iar apoi drumul în sine. La dus a fost simplu, micuța a dormit, ceilalți doi maimuțoi au făcut niscai balamuc, dar totuși i-am rugat să fie moderați. La întoarcere însă, căci știam că seara e ea un pic mai sensibilă (toți stimulii adunați de peste zi), lucrurile nu au mai fost așa de line și blânde. Ea a început să plângă, Iris și ea avea ceva dureri la ureche și a început și ea să plângă, iar Luca între ele două, copleșit de starea lor, a început și el. Ei, cum sună un plânset pe trei voci? Am reușit noi să ajungem acasă, cu-n popas pe ici colo, cu o mângâiere și un deget dat drept suzetă... Oh, câte provocări și trăiri noi ne așteaptă... dar și noi pe ele.

M-am tot gândit ce tematică să aleg acestor povești lună de lună pentru Alma, așa cum la Luca am mâncat ceva dulce în fiecare lună sau la Iris câte o poveste cu și despre flori. Inițial mă gândeam să facem o selecție de cărți pentru copii de ne plac nouă, apoi poate să povestesc despre vreo activitate faină sau creativă de o facem împreună, sau un joc sau jucărie cu care se joacă cei mici sau un loc fain pe care l-am vizitat... Iar pentru că nu am putut alege ceva anume o să fie din toate câte un pic.

Într-una din zile Iris m-a rugat să-i mai citesc din carticelele cu Chirri & Chirra, de Kaya Doi... I-am făcut cadou de ziua ei câteva, iar pentru că ne plac foarte mult și nu mă feresc să spun la plural căci îmi plac și mie, și povestea dar și ilustrațiile, mai adăugăm din când în când câte una în colecție, căci sunt mai multe în serie. Două surori Chirri și Chirra urcă pe bicicletele lor și pornesc în descoperirea lumilor secrete ascunse ba sub pâmânt, ba în niște ierburi înalte, pe străzile labirintice dintr-un orășel sau prin zăpada unei zile de iarnă. Sunt atât de frumoase, o conectare magică între lumea naturii și lumea fanteziei, cu aluzionare frumoasă spre gesturi umane, generoase și blânde.

Săculeti parfumati în dar de la noi și Alma

noreply@blogger.com (Vica) — Sun, 27 Sep 2020 09:07:00 +0000

Că-mi plac plantele uscate nu mai încape îndoială deja. Că-mi place să ofer în dar lucruri făcute de mână și asta e adevărat. Uneori am multă inspirație, disponibilitate și timp și lucrez la ceva mai măricel, alteori aleg să fac ceva micuț pentru că atât îmi permit muzele, dar sunt la fel de încântată de ce am reușit să fac. Așa și acum, cu acești săculeți parfumați pe care i-am oferit în dar de când s-a născut micuța noastră Alma. Sunt buni de ascuns printre hainele în dulap sau de scos plantele din ei și făcut o cană de ceai, căci i-am umplut cu un amestec de mușețel, flori de tei, lavandă, gălbenele, frunze de mentă și verbena, boboci de trandafir și steluțe de anason - o mireasmă și gust de sfârșit de vară, perioada anului aleasă de micuța noastră pentru a veni pe lume.

Chiar dacă timpul pare că se compactează și mai mult acum că suntem mai mulți, mâinile îmi sunt ocupate să țin în brațe, la sân, să mângâi și îmbrățișez și toate celelalte treburi, totuși încerc să-mi fac timp și pentru ceva creativ, măcar un pic, căci eu dacă nu creez ceva parcă nu sunt eu. Face parte din mine și cred că așa va fi tot timpul. Este picătura aceea care-mi umple mie ceașca de bine. Și asta încerc să le inspir și copiilor mei, dar și pe alții. De asta unele dintre poveștile creative pe care le mai fac, le pun și aici în cufăr, poate cineva cândva le consideră sursă frumoasă de inspirație.

Un obicei început la nașterea lui Luca, apoi repetat după ce s-a născut Iris, am îmbrățișat această tradiție de a oferi un mic dar celor de ne trec pragul casei pentru a ne cunoaște bebelușul. Bineînțeles am făcut asta și acum la nașterea Almei, iar faptul că a devenit o tradiție se așează așa frumos în sufletul meu, să fac ceva asemănător pentru fiecare copil în parte.

Am încercat să scotocesc după o idee încă dinainte de a se naște, dar nu-mi venea nimic în minte. Dacă m-aș fi organizat din timp, aș fi făcut niște săpunuri. De fapt niște săpunuri am făcut eu, dar pentru câteva ”comenzi” speciale și nu-mi trecuse atunci prin minte să fac și în plus. Mă rog, energia mea din ultimele luni de sarcină și așa limitată se canaliza ea pe buburuza dinăuntrul meu și am lăsat să curgă și să se aranjeze ele lucrurile în felul și ritmul lor. Mai întâi îmi doream să vină cu bine micuța noastră pe lume și apoi sigur o să vină inspirația și ea la timpul potrivit, căci eu am încredere în muzele mele, știu ele să mă viziteze atunci când am nevoie de ele.

Așa a și fost, după ce m-am văzut cu micuța în brațe, într-o zi s-au legat toate: săculeți de pânză, plante uscate și minunat parfumate ca sfârșitul verii, câteva ștampile și un strop de vopsea. În mod ideal și cum îmi stă în fire, aș fi cusut eu singură săculeții, aș fi culesc singură plantele, dar în timp am învățat să mai economisesc timp și să folosesc unele lucruri de-a gata. Așa că într-o zi am pus-o pe Alma ghemotoc în wrap și am fost să cotrobăim rafturile câtorva magazine pentru cele necesare. Pentru ștampile am refolosit unele pe care le aveam deja, la fel și vopseaua. Am ștampilat săculeții într-o zi în timpul somnului de bebeluș, în alta am pictat și scris câteva etichete, iar în alta împreună cu Luca și Iris am combinat plantele, am umplut săculeții cu ele și i-am prins c-o panglică de gherghef... Un mic gest de oferit în dar, iar pentru noi o activitate faină și creativă de făcut împreună.

Gata, las mai jos mai multe imagini și fug la masa creativă, căci Iris mă roagă de dimineață să pictăm un curcubeu împreună și mi-e dor sincer și mai mult știu că o să-mi fie dor de aceste momente cu ei împreună, când trag de tine să te joci cu ei, să faci ceva creativ, să le citești, să faci ceva pur și blând.

A avea grijă de cineva poate fi de-atâtea feluri... o îmbrățișare, o cină caldă adusă la pachet sau pregătită pe loc, un buchet de flori, o vizită scurtă, o invitație la un brunch, o plimbare prin parc, câteva ore de joacă cu copiii mai mari, un prânz luat împreună, o revedere la o cană de ceai și alta de cafea, o scrisoare găsită în cutia poștală, un pachet surpriză adus de poștaș, un mesaj virtual cu ce mai faci, cum mai sunteți și mă gândesc la tine, un telefon de la cineva drag, un gând și un cuvânt primit de departe, un pic de timp dăruit cuiva... sunt atâtea feluri de a ne arată și oferi grija pentru cineva. * It takes a village to raise a child * Sunt și suntem recunoscători pentru grija pe care am primit-o și o primim în ultimele săptămâni și mi-ar plăcea să fi trimis câte un săculeț parfumat tuturor celor de fac parte din 'satul' meu, dar trimit un gând de mulțumire celor de ne-au fost și sunt alături, căci gândurile de bine nu cunosc limite...

Alma Josephine - o poveste cu o mică buburuză

noreply@blogger.com (Vica) — Sat, 12 Sep 2020 20:05:00 +0000

Albastrul valurilor mării, galbenul razelor călduțe de soare și bejul auriu al lanurilor întinse de grâne coapte... așa-mi amintesc eu despre sfârșitul verilor din ultimii ani, pe care le-am tot petrecut hai hui prin alte locuri. Anul acesta nu le-am văzut pe toate cele de mai sus, căci am stat cuminți acasă în așteptare și am primit în schimb miros și moliciune de bebeluș. Nici nu știu cum s-a rostogolit timpul deja, dar acum trei săptămâni și un pic, într-o zi de august blând pe seară a sosit micuța noastră buburuză Alma. "Și de-acum o să fim cu trei, iar împreună cu cinci, cât să ne numărăm pe degetele de la o mânuță" cum zic Lucacinul și Zmeurica, ce o copleșesc cu pupături și iubire pură din primele ei minute de viață...

Oh, cât de mult s-a lăsat așteptată ea, domnița asta mică... Copiii au fost cei mai nerăbdători cred, căci încă de prin martie tot dând câte o pagină nouă de calendar ne întrebau de fiecare dată dacă e luna august. Luna august în care se naște Bubu. Recunosc că emoția și nerăbdarea o simțeam și eu intens în mine, dar am zis să am răbdare, atâta cât o fi vrând și ea să se mai culcușească în căușul de sub inima mea. Răbdare amestecată cu nostalgie... căci așteptarea asta e cu gust dulce-acrișor, un amestec de bucurie și speranță ca totul să fie bine și un gram de nostalgie privindu-mi burta în fiecare zie în acele ultime săptămâni, locul acesta magic în care cresc copiii din doar câteva celule la început până când devin pui de om pregătiți pentru a veni pe lume. Nostalgia ultimelor zile cu ea cuibărită sub inima mea și probabil ultimele în care corpul meu a trecut prin cea mai frumoasă și minunată transformare.

Așa că lunile de dinainte au trecut lin... Luni de vară. O vară un pic mai ciudată, având în vedere toată starea asta cu corona-pandemia, dar și pentru că e prima vară din ultimii șapte ani pe care o petrecem aici. Nu ne-am făcut planuri pentru nimic, doar să stăm cuminți pe lângă casă. Totuși ne-am făcut curaj (eu mai ales, la cele 35 de săptămâni) și am fost un pic cu cortul lângă mare la vecinii olandezi, iar experiența asta a fost ca o gură de aer proaspăt, și la propriu și la figurat. După atâtea luni de stat mai mult prin casă, simțeam sufocarea asta intens și cum de vreo opt ani încoace statul la cort a devenit un obicei de vară în familia noastră, ne-a prins tare bine și acum.

Săptămânile s-au mai scurs una câte una și așa am ajuns la cele 40 de săptămâni fără două zile. O zi de miercuri dimineață, o zi magică pe care o vom trece în calendarul inimii printre celelalte. Nu aș fi crezut că Buburuza noastră va vrea să stea așa de mult acolo, înăuntrul meu, dar natura are planurile ei, fiecare sarcină e diferită. Pe la 35 de săptămâni speram să mai aibă răbdare și să mai stea, nu ca frățiorul ei care s-a născut mai devreme. Am răsuflat ușurată după ce am trecut cu bine de acest termen și ea părea că mai stă. Când am ajuns pe la 38 de săptămâni însă, eram convinsă că de pe o zi pe alta va veni pe lume, la fel cum s-a întâmplat și cu surioara ei. Dar nu... domnița nu părea că are de gând să ne facă nicio surpriză. De fapt surpriza a fost să stea așa de mult... iar eu la un moment dat - după ce în fiecare seară din aceste ultime săptămâni credeam că gata, vine în acea noapte - am zis că nu mă mai bazez pe nicio așteptare.

La fel cum mă așteptam să fie un travaliu și mai scurt decât la surioara ei mai mare. Buburuza se pare că mi-a și ne-a oferit întreg pachetul, o sarcină la termen, un travaliu intens și încă o naștere magică acasă (de data asta planuită din timp) înconjurată de noi, familia ei mică și cele două moașe.

De fapt întreaga zi a fost una magică. Am început să simt primele contracții dimineață, erau la interval mare, neregulate și ușoare. Însă ceva, instictul îmi spunea că cineva se pregătea să vină pe lume. Sau era doar speranța că asta era ziua, căci recunosc că în ultimele acel zile din cauza valului de oboseală și lipsă de energie, dureri pe aici colo, cam vorbeam cu ea și o întrebam când vine.

Aveam o vizită acasă programată de la moașă chiar în acea zi și când a ajuns nu a fost prea ”convins” de intensitatea contracțiilor și nici că vede ceva semn intern să se întâmple în acea zi. Confuzie mare, iar în capul meu nu se legau lucrurile ”păi cum, nu așa se spune că de la o sarcină la alta lucrurile sunt mai rapide?”. Contracțiile păreau la fel. Mi-am zis totuși să go with the flow. Așa că ne-am văzut de treburi mai departe în acea zi, printre care să și gătim ceva, dacă tot aveam frigiderul plin cu legume și ingrediente cumpărate cu o zi înainte. Mai tocam o legumă pentru o supă de perișoare, mai număram contracțiile, care păreau încă suportabile, copiii mai se jucau, mai făceau un desen de bun-venit pentru surioara lor, deși lucruri și activități obișnuite, cred că fiecare simțeam că așteptarea n-o să mai fie lungă. Și da, pe la 3-4 după amiază au început contracțiile mai intense, la interval mai mic și regulat. Am sunat-o iar pe moașă și a venit. Aveam dilatație de 6 cm deja. Am terminat supa, râdea moașa de mine că am dilatație de 8 cm și eu mai și gătesc. Deh, grija pentru copiii mai mari... Dar la un moment dat m-am retras în baie, unde ea mi-a pregătit cada, căci gândul să încerc să nasc în cadă, în apă l-am avut încă de la Luca. Acum cel puțin mi-am zis ca măcar travaliul să-l petrec acolo... Și da, am născut în cadă. Iris a intrat și ea pentru o mică bălăceală, până când eu am vrut să fiu singură în apă, de la durere și nevoia de a fi singură și nederanjată de nimeni. Între timp a venit și a doua moașă, ”moșul” care a născut-o pe Iris și care acum a fost mai mult moașa-asistent, care a fost așa drăguț că se ocupa și de copii, ne-a mai făcut și câteva fotografii, mai venea și la mine, unde erau Ionuț și cealaltă moașă, cea principală.

Pentru că pierdusem noțiunea timpului, mi se pare că de data asta a fost mai lung, mai intens și dureros travaliul și contracțiile sau poate că am uitat eu după atâția ani. Chiar dacă la un moment dat am crezut că mă lasă puterile, învăluită de contracții dureroase și puternice, tot ce spuneam era că nu mai pot, dar am adunat totuși energia, ea pe dinăuntru, eu pe dinafară și încurajate în mod blând de copii și Ionuț care mă ținea strâns de mână, luat și el de emoții și cele două moașe, am adus-o pe lume împreună - pe micuța noastră Alma, suflețelul familiei. Am mai stat așa acolo, în cadă, eu cu ea pe pieptul meu, și ceilalți în jurul nostru, adulmecând aceasta minune ce tocmai se întâmplase. Am așteptat în mod natural să nasc și placenta. Luca a fost și cel curajos de i-a tăiat cordonul ombilical. Mă uitam la ea, un boț mic de om, admirându-i fiecare părticică de corp, cât de minunat i-a creat natura fiecare trăsătură. Era moale și delicată, călduță și blândă, iar cu ochișorii ei mici a început să absoarbă din prima ei experiență privind lumea din jurul ei. Iar lumea din jurul ei eram noi. A fost așa minunat să fie și copiii prezenți, au văzut inițial cum a ieșit căpșorul surioarei lor și mă uitam la fețele lor nu erau deloc speriați, li se părea firesc cumva și normal ce văd, să mă vadă și pe mine în durere... I-am și pregătit un pic înainte. Sunt recunoscătoare că sunt niște copii înțelegători, care au trecut așa frumos prin tot acest proces și experiență. Cât despre moașe, aceste ființe blânde (la cum vorbește așa frumos despre ele Michel Odent) pe care le simțim când sunt aici ca parte din familie, sunt extrem de recunoscătoare că am ajuns să le cunoaștem, să avem o relație de atâția ani (de când eram încă însărcinată cu Luca), să avem încredere noi în ele și ele în noi și să ne fie aproape în aceste momente magice prin care am trecut.

Inima mi-e plină de recunoștință 💛

Deja se făcuse seară, o ploicică de vară bătea în geam, iar de după el pe stradă se vedea cum orașul zumzăia ca și cum nimic nu se schimbase. Așa e, doar la noi în casă se schimbase ceva. Și totuși totul părea atât de normal, moașele mă ajutaseră să mă spăl, să ies din cadă și să mă mut în pat (ah, ce senzație să fii acasă la tine, în patul tău, în așternuturile tale...), cu micuța Alma la sân. Copiii mai zburdau a joacă, dar erau și cu ochii pe surioara lor. Ne-am amintit de supă, supa asta care o să devină cu poveste și pentru că ne place să împărțim din bunătățuri cu alții, și pentru că tot erau acolo cu noi cele două moașe oferindu-ne cel mai frumos și blând suport, Ionuț a pus oala pe masă și i-a poftit să guste dintr-o supă tradițional românească. Bineînțeles cu smântână, verdeață și porții în plus! Copiii apoi, epuizați și ei după o așa zi plină și lungă au adormit unul câte unul care și pe unde au apucat, nu înainte ca Luca să ceară să o țină pe Alma și el pe pieptul lui. Moașele s-au restras și ele apoi, după ce s-au asigurat că eram cu toții bine. Și apoi a urmat prima noapte, prima dimineață, o zi, două și toate celelalte de au urmat cu noi găsindu-ne noul ritm.

În timpul sarcinii din când în când mai eram întrebată dacă avem un nume pentru ea, nu am scăpat de asta nici de data asta. Știu, e o curiozitate amestecată cu bucurie... Adevărul e că numele îl știam de mai multă vreme. Odată ce mi-a venit în gând, nu l-am mai putut schimba. Dar totuși am rezistat și am păstrat secretul până când s-a născut. Iar până atunci i-am tot spus Buburuza, Bubu, bebelușul, bebe... cum îi mai spunem și acum de altfel, căci poate sună ciudat, dar primele zile după ce s-a născut pronunțându-i numele real mi se părea atât de straniu... Nu mai spun că la început încurcat des și-i spuneam Iris, deh, probabil e ceva normal pentru o mămică de două fete :) Nu mai știu ce a fost mai întâi, să-i dăm și ei un nume din 4 litere, ca și fratelui și surorii ei sau că mi-am dorit să conțină doar consoanele L și M în el, acestea fiind inițialele numelor părinților mei și m-am gândit că este un gest frumos și sublim (noi nedând numele bunicilor, dar și cumva aducând în amintire pe tatăl meu, bunicul ei, care s-a stins cu o jumătate de an înainte de a se naște ea...). Opțiunile erau mai multe, mai sunt nume care conțin doar cele două consoane, dar când mi-am amintit de Alma, noi cunoscând o singură Alma până atunci, am știut că acesta va fi. Cu Josephine povestea e mai scurtă. Mergeam pe stradă într-o zi, știu chiar și locul pe unde pășeam și mi-a venit ca o sclipire și am rostit în gând combinația și s-a lipit instant de inima mea. O fi fost pentru că ascultasem zilele acelea ceva mai mult Chris Rea, poate fi... :) Am avut niscai dezbateri aici în familie, tăticul nu mai vroia un al doilea nume, însă cum și copiilor le-a plăcut și având în felul acesta majoritate, așa a rămas, Alma Josephine și sper să-l poarte cu bucurie.

Cum suntem noi în această nouă constelație? Ne întreabă mulți. Și le spunem că suntem bine și recunoscători că totul a fost bine în sarcină, la naștere, că ea e bine, că eu mă recuperez blând și lin, că suntem sănătoși mai ales în aceste vremuri mai tulburi. Ne adaptăm și ne găsim un nou ritm, încercând ca fiecare să-și primească părticica lui de înțelegere, grijă și atenție. Și suntem recunoscători de grija și gândurile pe care le primim de la ceilalți. Acceptăm că și vijeliile și furtunile sunt normale, că ne mai supărăm, mai apar frustrări și griji, de la neînțelegeri, opinii diferite, lipsă de timp și mai multe de făcut, dar e și multă iubire și bucurie, iar eu când mă uit la aceste trei minuni mă topesc toată și îmi accept emoțiile și stările și bune, și rele și îmi spun că sunt o mamă bună, chiar dacă nu perfectă, dar sunt mămica lor și le mulțumesc că m-au ales să le fiu mamă și ne-au ales să le fim părinți.

Câteva idei cu flori și plante uscate - în vază, în ramă, pe tort, pe săpun...

noreply@blogger.com (Vica) — Tue, 11 Aug 2020 19:29:00 +0000

De când mă știu îmi place să usuc flori, plante, frunze, bucăți de natură, nu m-am săturat niciodată să fac asta... când am fost ultima dată acasă am găsit în pod o carte de povești pe care o citeam când eram mică, era plină de frunze puse între paginile ei... Cum găsesc vreo frunză cu formă interesantă, o pun în vreo carte. Bineînțeles că pe unele nici nu mai știu pe unde le-am ”ascuns”, dar la fel am supriza plăcută când răsfoind ceva, dau peste petale sau plante presate ce și-au păstrat culoarea și forma intactă. Adun crengi căzute de pe jos, buchețele de flori și plante sălbatice pe care le atârn pe ici-colo prin casă. Cei mici au ajuns să-mi copieze ”pasiunea” asta și de multe ori ne întoarcem de afară cu ceva din natură. Mi se pare la fel de magică și frumoasă lumea plantelor uscate ca cea a celor vii...

Zilele astea a venit un val de căldură peste noi de nu mai știm unde să ne ascundem de ea. Cum e și vacanță, suntem și în așteptarea Buburuzei și pe de-asupra orașul e iar într-un fel de lockdown, diminețile mai fugim pentru un pic de răcoare în parc, iar după-amiezile cam stăm ascunși în casă... Așa că făcându-mi niște timp să cotrobăiesc și să mai fac niscai ordine în șifonier (nesting-mood on!) am dat peste niște rame de sticlă pe care le luasem acum un an-doi pentru câteva proiecte creative cu flori și plante presate. Nici nu am realizat cât de repede a fugit timpul de atunci și eu nu am găsit fărâma aia de timp și liniște să le fac. Ei, se pare că acum le-a venit momentul. Și dacă tot le-am făcut am zis să scotocesc prin arhiva de fotografii după alte moduri și idei în care am folosit și tot folosesc plantele și florile uscate sau presate.

Îmi amintesc de primele colaje cu flori presate - felicitări făcute de mână pentru Ziua Mamei pe care lipeam petale de lalele uscate sau altele cu frunze de toamnă. Dar am avut norocul ca și la școală să folosim în mod creativ natura uscată - colaje, aplicații. Cred că de acolo mi se trage și pasiunea asta...

Poate înainte însă aș povesti scurt cum usuc și presez plantele. Pe cele pe care le atârn, coronițe sau buchețele aproape nu le fac nimic special. Le las așa să se usuce natural. Dacă însă vreau să fac ceva cu flori presate - să le pun în ramă sau pe săpun - cum nu am încă o presă de flori, metoda clasică mi-e cea mai la îndemână: între câteva foi de hârtie pe care apoi le pun sub greutatea unor cărți, cele mai mari și grele de le adun prin casă. Când suntem pe drum, le pun direct între paginile unor cărți.

O ramă cu plante uscate dintr-o călătorie - o amintire despre niște locuri frumoase ce ți-au rămas în suflet și de care, după ce le-ai vizitat chiar abia pentru prima dată, a început să ți se fac dor destul de des. Așa am pățit eu cu Portugalia, pe care am vizitat-o anul trecut prin primăvară. A fost cred una dintre cele mai faine călătorii, iar țara asta cu locurile ei minunate a lăsat ceva special în sufletul meu. Ideea cu strânsul florilor și plantelor de acolo mi-a venit într-o zi când Iris mi-a dat o floare de Zorele/Morning Glory culeasă de pe jos, apoi încă o frunză. Am spus mai sus că mi-au copiat copiii pasiunea, și de când sunt mici culeg sau strâng de pe jos și apoi îmi aduc bucăți de natură. Atunci am început să adun și eu câteva flori, plante, frunze. Le-am pus printre paginile celor câtorva cărți pe care le aveam cu noi, apoi ajunși acasă le-am folosit pentru a face acest colaj pus într-o ramă de sticlă. Pentru a fixa florile mai bine între cele două geamuri de sticlă, am pus câte o picătură mică pe spatele plantei. Mi se pare la fel de valoros ca un album de fotografii, căci îmi amintesc cam de fiecare plăntuță culeasă, momentul și locul unde am găsit-o.

Flori de hârtie și plante uscate - chiar dacă am luat o pauză mai lungă de la pasiunea asta a florilor de hârtie, am făcut în trecut câteva pe care le-am combinat cu plante uscate și mi s-a părut că se armonizează foarte frumos împreună.

Buchete sau legături de plante uscate agățate ici-colo prin casă - fie că am cules niște plante aromatice sau sălbatice sau câteva flori care s-au uscat frumos după ce le-au căzut petalele, de cele mai multe ori aleg să nu le arunc, ci să le mai păstrez așa. Cred că abia primăvara asta cu ocazia unei curățenii mai amănunțite prin casă mi-am făcut curaj și am aruncat la coșul de compost mai toate legăturile de flori și plante de prin casă. Am zis atunci că în locul lor vor apărea altele, să nu-mi fie greu să let it go...

Flori uscate ca decor pentru prăjituri sau torturi - și nu cred că e nevoie să adaug prea multe aici, căci modurile de a te juca cu ornatul prăjiturilor sunt nenumărate. Pentru mine florile și plantele sunt cele mai la îndemână. Dacă acestea sunt comestibile, e și mai bine. Mai jos e minunatul tort pe care l-am făcut când împlinise Iris 6 luni. Apoi un tort cu miere și nuci - medovik - pe care l-am făcut mamei cu ocazia aniversării ei de 70 de ani, un pic ca să-i readuc zâmbetul pe buze după plecarea lui tata... Și apoi încă un tort pentru Iris la cei 2 anișori. Iar povestea acestui tort continuă la următoarea idee...

O coroniță de flori presate de pe un tort aniversar - de ziua Zmeuricăi la 2 anișori am făcut un simplu și foarte bun tort de morcovi - da, da, chiar acesta - pe care l-am ornat cu câteva flori pe care le luasem din piață ca să mai înveselească un pic masa și casa în mijloc de ianuarie. Totuși fiind flori și plante care nu erau comestibile, înainte de a tăia tortul, le-am strâns și m-am gândit să le păstrez. Cred că ideea de a reproduce forma coroniței de pe tort într-o ramă de sticlă mi-a venit chiar atunci. Le-am șters de cremă și le-am presat chiar între paginile acestei cărți despre zânele florilor, cadoul nostru pentru fetița noastră floare. Am cumpărat și o ramă, dar abia zilele trecute am reușit să și asamblez coronița în ramă. I-am povestit Zmeuricăi despre ea și s-a bucurat nespus.

O floarea-soarelui de început de școală pusă într-o ramă - anul trecut la începutul lui septembrie am avut mari și multe emoții, mai multe decât micul școlar Luca ce a început clasa 1. În lumea Waldorf, fiecare copil din prima clasă are drept îndrumător un elev din clasa a 6-a, un meeter sau peeter cum sunt numiți ei aici, sub a cărui aripă trec mai ușor cei mici din primul an. Iar de 1 septembrie în cadrul unei festivități modeste, cei mici primesc câte o floarea soarelui de la cei mai mari - ”The giving and receiving of flowers, give grace and beauty to a child’s growth and acknowledge that every child is valuable, worthy to be acknowledged - seen and received!”. Am ținut-o în vază câteva zile și când am văzut că începe a se ofili un pic, am tăiat floarea, am uscat-o și apoi am înrămat-o, căci mi s-a părut de o valoarea mult prea mare ca să o arunc. Am făcut la fel și cu floarea primită de verișoara lui, un dar simbolic de ziua ei, ca să-i reamintească de începutul școlii belgiene.

Coronițe de Sint-Jan purtate cu drag și puse la uscat - Sint-Jan (sărbătoarea Sânzienelor cum e știută ea aici) e poate cea mai mult-așteptată și dragă nouă de când am intrat în lumea asta minunată Waldorf... Purtarea coronițelor din flori e una dintre tradițiile acestei sărbători, pe lângă dans, cântec și jocul în jurul focului. În fiecare an pregătesc aceste coronițe din plante pe care le găsesc la îndemână prin parc sau câmpurile din împrejurimi. Anul acesta din cauza restricțiilor serbările au cam fost anulate, noroc însă că Lucacinul a avut parte de ea, chiar dacă noi părinții nu am putut participa. Așa că am mai făcut două coronițe, cu niște mușețel și lavandă din grădina comunitară și niște flori de tei din pădure. Iar după ce le-au purtat în acea zi, le-au adus acasă și le-am agățat și pe ele lângă cele care deja formează o colecție. O colecție de amintiri dragi.

Magneți cu flori presate - câteva plante din grădina din balcon, un boț de pastă modelatoare, câțiva magneți... transformate toate în darurile de anul acesta pentru educatoare și învățătoare, înainte de vacanța cea mare.

Săpun cu flori și plante - chiar dacă e ultimul în listă, e poate cel mai recent și des mod în care am folosit florile și plantele presate în ultima vreme. Plante și ingrediente naturale folosesc de mult timp în săpun, de când am început săpunăritul. Chiar și în mod decorativ, uneori presor câteva peste calupul turnat. Dar astă iarnă, pregătindu-mă pentru cele câteva târguri la care am participat, pe lângă săpunurile tăiate din calup, am încercat să fac câteva turnate în forme mici, pe care le-am decorat cu plante și flori presate. Chiar dacă majoritatea plantelor s-au oxidat în urma procesului de saponificare, totuși și-au păstrat din farmec. Recent am mai făcut câteva runde de astfel de săpun, la cererea unor prietene și chiar dacă m-am poticnit oleacă la câteva, următoarele au ieșit cred unele dintre cele mai frumoase săpunuri pe care le-am făcut vreodată.

De multe ori mă inspiră să văd alte idei și proiecte cu flori și plante presate, mai jos las câteva pe care le admir și le urmăresc cu drag:

Modern Pressed Flower / www.modernpressedflower.com, instagram/modernpressedflower
Deb Myers / instagram/thepressedposy
Biscuiți cu flori presate - instagram.com/carriagehousecookies
Lor en Fleur - ghirlande, rame, căni, broșe cu flori presate / instagram.com/lor.en.fleur
FlorAtitud - Bijuterii cu flori turnate în rășină / instagram.com/floratitud
Olga Prinku - creatoarea #flowersontulle, broderii cu flori uscate / instagram.com/olgaprinku
Colaje de flori și plante uscate, o joacă de copil creată de Floriana / instagram.com/p/CAcV-goH6dw/

Tartă rustică - cu piersici sau căpșuni și alte fructe

noreply@blogger.com (Vica) — Sun, 02 Aug 2020 05:48:00 +0000

Cu piersici sau căpșuni sau alte fructe... hai că v-am cam confuzat, deși dacă mai așteptam mult, puteam să scriu și cu smochine coapte-n vin și miere sau mere, struguri sau pere grilate și însiropate în scorțișoară sau chiar niște dulceață de citrice mai de iarnă așa, nu mai zic de fructele de vară - zmeure, mure, caise, afine, rubarbă confiată, cireșe sau vișine sau un amestec de fructe tropicale. Căci asta e o altă tartă atât de simplă și pe care poți pune ce fructe ai la îndemână.

Pare cumva asemănătoare - în rețetă și din fotografii - cu cea de am postat-o mai de curând. Dar pentru că e diferită și poate chiar și mai simplă nu pot să nu pun și povestea ei aici în cufărul de rețete. Am descoperit-o în cartea Sweeter off the Vine, de Yossy Arefi, o carte despre care am mai pomenit eu aici în câteva rețete și care îmi e atât de dragă, plină numai cu rețete cu fructe sezoniere, căci mie îmi place fructele în desert, recunosc, mai ales cele în deserturi coapte.

Recent am făcut-o cu căpșuni proaspete împreună cu câteva prietene - a fost tarta noastră de reîntâlnire după perioada de corona-lockdown impus, iar zilele trecute am făcut-o pentru noi acasă - căci iarăși suntem într-un fel de al doilea corona-lockdown (uf, credeam că scăpasem!) - cu piersici coapte. Oh, o minunăție! De aici și amestecul acesta de fotografii :)

Aluatul:

340 gr făină
1 lg sare
255 gr unt foarte rece, tăiat cubulețe
1 Lg oțet de mere
8 Lg apă rece (ținută la congelator un pic înainte)
1 ou

Se amestecă făina cu sarea într-un bol încăpător. Oțetul se amestecă cu apa.

Lucrând cât se poate de repede, manual sau cu un robot de bucătărie, se amestecă făina cu untul până când acesta este sfărâmat suficient, devinde nisipos sau chiar de preferat bucăți mai măricele, cât mazărea. Se mai poate pune la frigider dacă se topește prea repede.

Se stropește apoi cu vreo 6 Lg din apa cu oțet și se mixează cu o lingură de lemn până când se combină toate într-un aluat. Se adună într-un bulgăre, se aplatizează un pic și se pune la frigider pentru vreo 2 ore.

După ce s-a răcit sau chiar a stat peste noapte în frigider și e bun de folosit, se întinde într-o foaie ovală de vreo 5mm grosime, se înțeapă de ici pe colo cu o furculiță și se unge cu un ou bătut pe toată suprafața. Apoi se coacă la cuptorul preîncălzit la 200°C vreo 25-30 de minute până capătă o culoare arămie.

Crema:

225 gr mascarpone
2 Lg de zahăr
vanilie (esență sau o semințele de la o jumătate de păstaie sau 1-2 lg de zahăr vanilat)
dulceață/gem de fructe (opțional)

Cât timp crusta de aluat se răcește, se pregătește crema amestecând cu un tel brânza mascarpone cu zahărul și vanilia într-un bol. Se întinde apoi pe foaia de aluat, lăsând un pic marginile acestuia dezgolite.

Opțional se stropește un pic pe ici colo cu dulceață sau gem de fructe (în combinație cu fructele alese pentru a orna tarta).

Fructele:

piersici, căpșuni sau alte fructe...

Eu am folosit căpșuni proaspete, pe care le-am spălat, curățat codițele și tăiat în felii pe care le-am aranjat în rânduri peste cremă. Sau felii de piersici (coapte cu un pic de zahăr la cuptor până se rumenesc nițel). Peste fructe se mai poate presura încă 1 Lg de zahăr și/sau nuci un pic coapte în tigaie și ele, peste piersici eu am pus fulgi de migdale.

Și gata, se taie în felii și la savurat cu ea. Nu-i așa că e simplu ca bună ziua? Zi bună de duminică vă urez și eu și vă mai las câteva fotografii mai jos, așa pentru inspirație!

Buburuza

noreply@blogger.com (Vica) — Tue, 07 Jul 2020 13:42:00 +0000

Creștem o grădină în balcon, mai facem din când în când câte un desert la cuptor și printre toate celelalte care ne umplu ziua în ultima vreme... mai coacem o buburuză mică în balonul cel magic în care au mai crescut până s-au copt bobul de mac și zmeurica. Nu mai e mult și o așteptăm cu mare drag, emoții și bucurie să ni se alăture în brațe și în familia noastră nu așa mică deja :) Pe zi ce trece tot ne mai dă un semn - mie în special prin mișcările și dansul pe care le face - că pare și ea nerăbdătoare să ne cunoască, să-și cunoască frățiorul și surioara mai mari.

O bucurie, o nebunie, o magie, o întâmplare, o minune? Oh, din toate câte un pic e povestea ei. Mulți ne întreabă dacă a fost o întâmplare sau o dorință să mai concepem un bebeluș și adevărul este că a fost o întâmplare amestecată cu ceva dorință de a mai avea un copil, deși huh, să fii părinte și să crești o familie nu e nici pe departe floare la ureche, dar e ceva minunat ce ajunge să acopere toate vijeliile care vin peste noi, uneori pe nepusă masă. E o provocare care scoate din noi lucruri pe care nu le știam, de la iubire nemărginită și necondiționată la frustrări și stări emoționale grele pe care nu ni le imaginam că le avem în noi.

Mi-e foarte dragă această serie de fotografii pe care am început-o din întâmplare acum 8 ani, când eram însărcinată cu bobul de mac Luca. Era o zi de septembrie, îmi aduc aminte, nu cunoșteam prea mult locurile, probabil era prima dată când ne plimbam prin acel parc, în recunoaștere și am zis hai să ne facem singuri o ședință foto, cu un trepied și aparatul pe post de fotograf și noi pe post de modele. Apoi am pus povestea și fotografiile aici în cufărul de amintiri.

Au mai trecut trei ani și... în căsuța în care a crescut Luca a apărut iar un firicel de viață, zmeurica Iris. Dintr-o nostalgie, dar cumva și pentru că îmi plac seriile de fotografii cu tematică am zis hai să repetăm ședința foto. Mai aveam în șifonier aceleași haine, ne-am ales tot o zi de început de toamnă (întâmplarea face că am fost însărcinată în aceeași perioadă a anului cu amândoi, un deja-vu deloc plănuit însă...) și în plus un băiețel cu bucle aurii lângă noi. Bineînțeles că nu a mai fost așa simplu ca prima dată, cu un copilaș dornic de zburdat, numai la pozat să nu stea, dar am reușit noi. Am pus și poveste ei tot aici în cufăr.

Acum vreo 2 luni mi-am programat prima ședință la moașă cu Buburuza, iar întâmplarea face că grupul de moașe - ce-mi urmăresc sarcina acum și care mi-au fost alături și-n celelate și mai ales la nașterea de acasă a lui Iris (și despre care aș putea să scriu atât de multe lucruri dragi și frumoase, dar poate într-o altă postare) - și-au mutat sediul fix în parcul în care acum 8 ani și apoi acum 5 ani am făcut noi aceste fotografii. Cum s-au aliniat ele stelele așa? Bineînțeles că am scotocit în șifonier după hainele păstrate de atunci (care încă ne încap, pe mine mai ales, având în vedere că acum sarcina e mai avansată și în altă perioadă a anului), am luat aparatul foto, am pus trepiedul în coșul de bicicletă și am pornit la drum. Ne-am văzut mai întâi cu moașa, unde am stat vreo 2 ore să povestim, căci a trecut niscai timp de când ne-am văzut ultima dată. Apoi am mers la locul deja binecunoscut din parc, în speranța că-l găsim intact. Era acolo încă, un pic dărăpănat ce-i drept, dar deh și peste noi au trecut anii, nu ne plângem... Le-am arătat fotografiile copiilor, am făcut câteva duble și le-am ales apoi pe cel în care să fim toți nemișcați, căci nu vă spun, dar a fost și mai provocator de data asta, unul alerga în stânga, altul în dreapta, unul vroia să alerge pe pajiște, altul se supărase că ceva nu-i convenea, numai buburuza stătea cuminte în căușul ei din burta-mi :)

Am aflat de vestea ei la mijloc de decembrie, o sperietură la început care s-a dovedit apoi a fi o veste minunată. Mă chinuia o tuse deja de mai multe săptămâni, așa de tare încât într-o seară m-am trezit brusc cu o durere puternică în partea stângă a pieptului. Nu puteam aproape respira. Inima! mi-am zis. E ceva în neregulă. Copiii deja dormeam, am sunat la un număr de doctor de gardă (fiind weekend, în plus și aproape de miezul nopții) medicul de familie nu este disponibil. La telefon mi-au zis mai bine să iau un taxi și să vin acolo. M-am dus, cu ocazia asta am făcut și prima călătorie cu taxiul de când locuim aici. Medicul de gardă m-a consultat, dar nu-și putea da seama dacă e inima sau ceva legat de tusea mea, poate plămânii. Și cu o scrisoare de prioritate m-a trimis la urgență. M-a întrebat dacă să cheme un taxi (nefiind chiar de ambulanță cazul meu, deși durerea în piept era atât de puternică, încât gândul îmi era numai la un atac de cord, dar știu ei medicii să facă diferența între panică și cazurile urgente) și am zis nu, nu mai aștept după taxi, mă duc pe jos, căci spitalul era după colț, vroiam mai repede să ajung undeva care să mă vindece și să-mi spună că e totul ok. Pășeam încet, mai încolo niște tineri veseli se îndreptau probabil spre o petrecere, deh, era sâmbătă seară totuși... La un moment dat simt că durerea se difuzează și în brațul stâng, mi-am zis gata, asta e, fac atac de cord, așa știam eu că-s unele dintre simptome. Numai să ajung totuși în fața urgenței, să pic acolo îmi zic, fac ei ceva cu mine apoi. Am ajuns totuși, cu scrisoarea în mână m-au luat rapid și au început să-mi facă diverse investigații, la inimă, analize de sânge, m-au legat la o perfuzei cu un paracetamol, care pare că nu-și mai făcea efectul. Din cauza durerii, cred că am avut un episod de panică și șoc și am început să și plâng necontrolat. Nu-și puteau nici ei dădea seama ce e, inima părea ok, mai așteptam analizele. Simțeam că timpul se scurge cu picătura... Și pe listă urma o radiografie a plămânilor. Pe culoarul spre laborator asistenta mă întreabă totuși dacă sunt însărcinată. I-am spus că... nu știu, căci în gândul meu puteam fi sau nu. S-a uitat un pic mirată la mine, dar a zis, ok, hai să ne întoarcem să mai facem o analiză să ne asigurăm. M-am întors în cabina mea unde iar a trebuit să aștept... de data asta, încă o veste. A mai durat cred o oră. Deja ceasul pe perete dădea spre ora trei dimineață. Mai trimiteam un mesaj acasă, să spun ce și cum. La un moment dat intră doctorul de gardă care m-a urmărit de la început, închide ușa glisantă după el și... ușor stânjenit și cu un zâmbet pe buze îmi spune că are o veste pentru mine. Știam deja, fără să-mi spună mai multe detalii. Am zâmbit și eu, iar un amestec de gânduri și emoții m-au năvălit. Mi-a spus totuși că durerea de o aveam era cel mai probabil un mușchi care fost tensionat de la prea multă tuse (mai trecusem prin asta acum mai mulți ani, dar nu chiar în dreptul inimii). Analgezicul își făcuse și el efect, așa încât am plecat pe jos acasă. Era un aer răcăros de mijloc de decembrie, o noapte liniștită, respiram adânc și mă gândeam că m-am dus la spital crezând că am inima bolnavă, dar mă întorceam de acolo cu ea ok și cu încă una ce începea să bată magic sub a mea.

Ajunsă acasă i-am spus lui Ionuț că nu am putut face radiografia... un pic adormit s-a uitat la mine confuz și apoi i-am citit zâmbetul surprins pe față. Urma să mai avem un copil.

Copiilor nu le-am spus, era încă proaspăt și pentru noi, dar a doua zi dimineața, la micul dejun, Luca inventase nu știu ce joc de calcule matematice mă întreabă: ”mami, imaginează-ți dacă acum ai primi un bebeluș în burtă, câți ani ar avea? 0?” iar cu câteva zile înainte văzându-mă că îmi masam burta, deranjată din cauza unei balonări mi-au zis amândoi că poate am un bebe în burtă... Oh, cum simt copiii magia asta? Îmi amintesc la fel ne aluzionase Luca despre Iris înainte să aflăm noi că o port în burtă.

Le-am spus totuși în seara de Crăciun, când înainte de somn, după ce dimineață Moșul le lăsase sub brad câteva cadouri și după ce petrecusem oaspeții care au fost peste zi la masa de sărbătoare, ne-am așezat pe canapea sub o pătură cu ei ghemuiți lângă noi, le-am zis că mai avem o veste-cadou pentru ei, un bebeluș ce e mic mic în burta mea. Îmi amintesc bucuria de pe fețișoarele lor și întrebarea dacă știu ce este, fetiță sau băițel. Le-am spus că era încă devreme să știm, dar eram curioasă ce credeau ei că este și amândoi mi-au zis că-i o fetiță. Ceea ce s-a și adeverit după primele luni. O surioară mică pentru ei. Printre darurile de la Moș, Zmeurica primise și o păpușică-bebeluș de lână, luată de la un târg cu câteva săptămâni înainte, și înainte de aflarea veștii, dar probabil simțeam și eu ceva... pe care ea însă mai de curând a zis că o lasă pentru surioara ei mai mică. Și la fel de darnică și generoasă a fost și cu lăpticul, pe care l-a primit nevondiționat de la mine până un pic înainte să facă 4 anișori, când într-o dimineață astă iarnă mi-a spus că e mare deja și nu mai are gust de bi și vrea să lase bi-ul pentru bebe. După cei 7 ani de alăptat continuu, mai întâi pe Luca, apoi în tandem o perioadă pe amândoi, și după doar pe Iris, am putut și eu să simt că a venit momentul și cumva natural atât pentru ei, cât și pentru mine. Ne-am desprins de acest capitol într-un mod blând, așa cum mi-am dorit. Iar această pauză - căci sper să-i pot oferi și Buburuzei partea ei de lapte dulce ca mierea (cum mi-au tot spus ei că li s-a părut) - e binevenită pentru mine și corpul meu.

Mă copleșesc de atunci cu pupături pe burtă, cu întrebări despre cum apar bebelușii, cum cresc acolo în burtă, ce mănâncă, cum și dacă respiră, cum se nasc, cât mai durează până se naște și bubu cea mică, i-au făcut desene și picturi, le spun celor din jur că vor mai avea o surioară... Acum că se mișcă vor să o simtă și ei. Mă bucur că iau totul natural și normal. Născocesc apoi povești cum că atunci când Luca era acolo avea o bucătărie unde făcea clătite și a lăsat-o acolo după ce s-a născut, iar apoi a preluat-o și Iris, iar acum face și mănâncă clătite cu dulceață și Buburuza.

Începutul a fost mai greu însă, primele luni de iarnă au fost pentru mine o perioadă de hibernare la propriu. Nu ieșeam din casă cu zilele, noroc cu cei mici la școală și programul prelungit din unele zile. Mi-a fost mai rău ca niciodată, cu lipsă de energie și stare de rău, vomitat de dimineață până seara. Zăceam toată ziua pe canapea și doar așteptam să treacă timpul, să treacă aceste prime luni. Mă ajutam de gândul că am o inimioară sub inima mea și că pentru ea încerc să rămân pozitivă și optimistă că totul va fi bine. Singura energie pe care am putut să o adun a fost pentru aniversările copiilor, amândoi copii de iarnă și nu puteam să nu le oferim bucuria asta pe care o așteptau de atâta vreme, cu liste de prieteni cu care să petreacă împreună de ziua lor, scrise pe hârtie cu luni înainte..

Teama și grijile legate de sarcină însă nu m-au ocolit... Acum trei ani în aceeași căsuță s-a mai înfiripat un firicel de viață, însă care după 11 săptămâni s-a oprit și s-a mutat pe un norișor sus pe cer cum le-am povestit copiilor. I-am spus atunci Afinel. Când mai vedem un norișor mic pe cer plutind așa încet știm că e Afinel, care mai vine să ne dea un semn să nu-l uităm. Gândurile că dacă ceva nu va fi bine acum cu Buburuza au fost mai tot timpul alături de cele de speranță. Cred că e ceva normal după o astfel de pierdere, dar încet încet am prins mai multă încredere că totul va fi bine sau cel puțin să accept că unele lucruri în viață sunt așa cum sunt și că trebuie să primim și pe cele care uneori ne aduc durere.

O altă lecție de acceptare a venit apoi și de acasă, în februarie când tatăl meu s-a stins și s-a mutat și el pe un nor alb, alături de alte suflete dragi ce ne-au părăsit. A fost o lună grea, tristă emoțional cel mai mult, pe am petrecut-o acasă, lângă mama, ca să-i fim alături după această pierdere pe care ea probabil a simțit-o și o simte mult mai intens decât noi copiii. A fost o perioadă de reconectare între noi, de acceptare a etapelor vieții, că suntem atât de sensibili și atârnăm cu toții de un fir, firul acesta de viață care ni se dă odată ce ne dezvoltăm din niște celule în burta mamei și până într-un moment când, pentru unii mai târziu, pentru unii mai devreme, acest fir se rupe și ne desprindem de tot și de toate...

Sunt recunoscătoare că am reușit să-i spun tatei, acolo lângă patul de spital luându-i mâna într-a mea, cu câteva zile înainte să se stingă, că va mai aveam o nepoțică. A zâmbit și mi-a spus să fie sănătoasă. Așa sperăm și noi să fie. Buburuza asta mică e ca un curcubeu, pe care o așteptăm cu emoții, speranță și bucurie să vină sănătoasă în familia noastră. Nu mai e mult până la mijloc de august, până la sfârșitul verii, când soarele va fi călduț și mirosul de ierburi și flori de câmp va umple aerul de afară... iar în brațele noastre miros blând și pur de prunc nou-născut.

Lunile de apoi mi-au readus energia și vlaga. Chiar dacă a venit lockdown-ul peste noi, cu izolarea și statul în casă mai mult, faptul că afară apăreau primele semne de primăvară, începând cu cireșii în floare, apoi verdele crud al copacilor, m-a trezist din hibernare, stările de rău au mai pălit, am început să mai prind poftă de mâncare și de gătit. Am fost recunoscători că am putut să ne bucurăm un pic în plimbările scurte pe afară, deși și lunile petrecute împreună, fără grabă de a merge undeva, ne-au făcut bine (deși pe alocuri recunosc că au fost multe provocări și vijelii de toate culorile). Acum pe final, mă mai chinuie ceva dureri de spate și pe ici-colo altele, am momente în care energia coboară brusc și mă ia oboseala, dar încerc să le iau ca pe niște lucruri normale și trecătoare, să-mi apreciez corpul pentru magia pe care o face, să mă mai bucur de această perioadă în care o ființă mică crește sub inima mea și dansează în mișcări de fluturi și licurici.

E interesantă experiența fiecărei sarcini, începând cu primul copil, apoi dacă mai sunt, cu următorii. La început sunt temerile, grijile date de necunoscut, căci nu ai mai trecut prin asta, e prima dată când porți în pântec un prunc, e normal să fie totul mai mult în alb și negru. Și speri că totul va fi bine. Apoi, când mai apare o inimoară, odată cu ea și gândurile de cum te vei putea împărți pentru doi când tot ce știi până atunci e să iubești necondiționat ființa cea pe care ai conceput-o prima și până acum a fost mijlocul universului pentru tine. Dar la fel, speri că totul va fi bine. Acum, cu încă un pui de om în așteptare, grijile de necunoscut și cele legate de cum o să împarți iubirea la mai mulți au cam pălit, ai mai prins curaj și încredere, cei mici au mai crescut, simți că ești un grup unit și conectat, ca o echipă, în care fiecare are părticica lui de implicare. Cum mi-au zis copiii într-o zi ”tati v-a shimba scutecele, tu îi vei da lăptic, iar noi ne vom juca cu ea”. Sigur vor fi alte provocări, griji, temeri și vijelii - sunt normale și sănătoase - dar știi că apoi va apărea iar curcubeul și speri că totul va fi bine. A mai rămas un pic...

Tartă cu ciocolată, cremă de frișcă și căpșuni sau alte fructe

noreply@blogger.com (Vica) — Sat, 27 Jun 2020 16:09:00 +0000

Hai spuneți-mi că nu s-au terminat căpșunile încă... Nu de alta, dar tocmai vroiam să las povestea acestei tarte și aici pe blog, și când spun poveste nu glumesc, căci are o poveste și ea, ca multe alte feluri de bunătățuri pe care le-am pus în cufărul cu rețete. Dar să nu uit, dacă s-au terminat cumva căpșunile pe tarabele piețelor, rafturile magazinelor, prin grădini sau în ghiveci, nu vă dezamăgiți, căci ele pot fi ușor înlocuite cu alte fructe în această tartă, așa cum o să vedeți într-o altă fotografie mai jos...

Mai întâi povestea... a fost odată ca niciodată... o felie de tartă. Exact, căci această poveste a început mai întâi cu o felie, pe care mi-am pus-o în farfurie la un bufet - cu feluri de mâncare care mai de care mai bune, făcute acasă de părinți - organizat de ziua ușilor deschise la grădinița copiilor acum mulți ani, când încă niciunul dintre ei (de fapt Zmeurica nici măcar nu era încă născută) nu începuse școala acolo. Îmi amintesc foarte clar cum am zis că vreau o felie din această tartă în timp ce aruncam ochii în jurul meu și mă minunam cât de magic este acest loc, un colțișor din lumea Waldorf. Mi-am luat felia și am coborât în grădină, unde părinți, dar și mulți vizitatori ce trecuseră pragul școlii în acea zi stăteau la mesele fain și simplu aranjate la umbra celor câtorva copaci și împleteau povești pe fundal de muzică cântate live de grupul de părinți artiști, în timp ce copii de toate vârstele zumzăiau de ici colo. A fost de poveste atmosfera și așa am simțit-o în fiecare an de-atunci încolo această zi specială, de altfel ca toate serbările de-a lungul anului.

Când am gustat și din tartă, mmm... a umplut paharul acestei stări euforice pe care o trăiam. Un blat crocant de tartă, altul dulce-amărui de ciocolată, peste ele bucăți de căpșuni proaspete și frunze de mentă învăluite într-o cremă ușoară și pufoasă de frișcă. Atât de simplu și atât de bun.

Mi-a rămas gândul mult timp la acea felie de tartă... încât la ceva vreme după ce începuse Lucacinul și el școala, la o întâlnire în parc cu câteva mame am întrebat dacă pot oare să fac rost de o rețetă a unei tarte pe care o mâncasem la petrecerea din vară. Ele curioase m-au întrebat despre ce tartă era vorba. Le-am spus cu lux de amănunte și întâmplarea face - deh, cum se aliniează stele uneori - că printre acele mămici era și cea care făcuse tarta pentru bufetul școlii. Oh, cât de mult m-am mai bucurat, și ea la rându-i aflând cât de mult a fost desertul ei apreciat... a doua zi îmi aduse rețeta printată pe hârtie și așa o țin și acum, în carnetul meu de rețete.

De ce a durat atât de mult să o scriu și aici? Eh, asta-i altă poveste, să nu mai intru în detalii și scuze. Cert e că acum câțiva ani, vreo trei parcă, în vizită la o prietenă am făcut tarta, am zis gata, musai fac și câteva fotografii, apoi le-am pus și într-o ciornă aici pe blog doar că tarta mea așteaptă încă de atunci să fie publicată. Acum mă uit ce mici erau mânuțele lui Luca, tot timpul dornic să se implice și el în ale bucătăritului. De Iris nici nu mai zic, era ascunsă sigur în wrap la piept, de micuță ce era. Și iar mai trece un an, luna iunie, luna căpșunilor și iar nu apuc și apoi mă gândesc pfiu, am ratat și anul acesta să public tarta la vremea ei căci nu pot să o public în noiembrie, când e sezonul aromelor de iarnă, de mere coapte și scorțișoară, nu-i așa? Asta-i sigur o tartă mai mult de vară, dar poate fi adaptată, căpșunile pot fi ușor înlocuite cu alte fructe proaspete și răcoroase. Ca-n imaginea de mai jos de exemplu:

Ingrediente:

* aluatul de tartă:

250 gr făină
150 gr unt rece
1 ou
30 gr pudră de migdale
50 gr zahăr brun
1/2 lg sare

* crema:

1 păstaie de vanilie
200 gr smântână dulce
200 gr smântână
1 Lg zahăt
coaja rasă de la o lămâie

* 250 gr ciocolată (neagră sau albă)
* 250 gr căpșuni sau alte fructe
* frunze de mentă, flori comestibile potrivite pentru deserturi

Note: Lg - lingură, lg - linguriță, c - cană/cup

Într-un robot de bucătărie sau un bol mai mare, se amestecă rapid toate ingredientele pentru aluat, începând cu cele uscate și apoi adăugând untul și oul până se obține un aluat nisipos. Dacă devine prea moale, se pune un pic în frigider. Se întinte apoi într-o foaie sau dacă și-a păstrat consistența sfărâmicioasă (ceea e și mai bine) se toarnă într-o formă de tartă (unsă cu un pic de unt) și se tapetează uniform pe întreaga suprafață și margini. Se înțeapă din loc în loc cu o furculiță

Între timp cuptorul se preîncălzește la 190°C.

Se coace apoi, cu o greutate deasupra, cam 15 minute și apoi se lasă să se răcească complet.

Cât timp se răcește tarta, se pregătesc crema, ciocolata și fructele.

Se rade păstaie de vanilie, într-un bol mai încăpător se freacă pasta de vanilie cu zahărul (o lingură) și un pic de smântână dulce până se omogenizează bine semințele de vanilie. Lămâia spălată bine și uscată se rade de coajă, e important să nu ajungă suc sau apă în compoziție. Se încorporează și ea împreună cu smântâna dulce și smântâna normală. Cu un tel electric se mixează bine apoi întreaga cremă până se întărește suficient încât să nu se taie... eu am pățit-o, așa că e bine de ținut un ochi pe ea. Se pune la frigider/congelator până se pregătesc restul pașilor.

Între timp într-un vas se topește ciocolata la bain-marie până capătă consistență lichidă și uniformă. Se toarnă apoi peste crusta de tartă răcită și se întinde în mod uniform cu o spatulă și se lasă încă un pic la răcit ca să se întărească.

Căpșunile sau alte fructe se spală, se curăță de coajă dacă e nevoie și se taie bucăți mici. La fel și frunzele de mentă sau florile comestibile. Ah, să vă spun că la noi în grădina din balcon crește o mentă cu gust de căpșuni, am găsit odată un pui la un târg de plante... ce bine se potrivește la această tartă!

Apoi când sunt gata toate, se toarnă crema peste crusta de aluat învelită în ciocolată, se azvârl apoi bucățile de fructe și frunzele de mentă. Dacă credeți că mai e nevoie și de un pic de zahăr presurat deasupra, puneți și pe acesta, deși combinația e bine echilibrată, vă spun eu. Și gata, tăiați o felie și savurați din gustul verii în farfurie. În solitudine sau împreună cu câțiva prieteni din bulă, cum se poartă în această perioadă.

V-am convins, nu-i așa? Hai sigur acum o să mai faceți tot posibilul să găsiți niște căpșuni undeva, căci urmează încă o rețetă cu ele, un pic asemănătoare, dar și mai simplă și oh, la fel de bună în felul ei.

Chec cu iaurt - cel mai simplu, cel mai bun

noreply@blogger.com (Vica) — Tue, 23 Jun 2020 12:02:00 +0000

Aveți și voi rețete salvatoare nu? Eu am câteva, fie ele dulci sau sărate... Nu sunt felurile acelea care trebuie pregătite din timp, minuțios, în pași bine ordonați, ci sunt acelea simple care te scot dintr-o situație la nevoie într-un timp rapid. Atunci când îți dai seama că nu ai pregătit nimic pentru masa de prânz sau cină sau când poate vine cineva în vizită și ești tipul de gazdă căreia îi place să aibă ”câte ceva” pe masă sau prietenii te invită la un picnic spontan în parc sau ai poftă de ceva dulce la cana de ceai sau cafea sau pur și simplu ai chef să faci ceva ușor, rapid și bun. Ei, chec-ul acesta e unul dintre acele feluri care se fac ușor, rapid și ies nemaipomenit de bune. În plus este și foarte versatil.

L-am descoperit acum mai mulți ani când am fost în vizită cu copiii la o prietenă și în timp ce se jucau cei mici ea îmi spune, ia să fac rapid un chec, e atât de simplu îmi spune, și poți să implici și copiii. I-am lăsat pe copii să se joace, dar eu am fost ochi și urechi și într-adevăr a ieșit foarte bun. I-am cerut rețeta, este cea de aici, dar cum l-am făcut de atâtea ori, încât l-am scris și-n carnetul de rețete (ah, da, am unul pentru acces rapid, îmi plac rețetele scrise pe hârtie, la fel ca și cele din cărți...) și am zis că musai să-i fac loc și aici pe blog, finally. Nici nu știu de câte ori nu m-a salvat și dacă la început îl făceam după rețeta originală, în timp am început să-l adaptez, să-l fac și de iarnă, și de vară, și simplu, și bază pentru tort. Cred că fac o listă mai jos, dar... mai întâi rețeta.

Ingrediente:

2 ouă
1 c / 250 ml iaurt
3/4c / 160 gr zahăr
1/3 c / 80 ml ulei
2 c / 250 gr făină
1+1/2 lg praf de copt
1/2 lg bicarbonat de sodiu
un pic de sare

Note: Lg - lingură, lg - linguriță, c - cană/cup

Cuptorul se preîncălzește la 180°C și se pregătește o formă de copt/chec, fie unsă cu un pic de unt și presurată cu făină, fie îmbrăcată în hârtie de copt.

Într-un bol - să zicem A - se amestecă ingredientele lichide: ouăle, iaurtul, zahărul și uleiul. În altul - să zicem B - cele uscate: făina, praful de copt, bicarbonatul și sarea. Apoi A + B, de fapt B se încorporează în A, adică amestecul uscat în cel lichid până se omogenizează compoziția, dar fără a se exagera cu mixatul.

Se toarnă compoziția în forma pregătită, se pune la cuptor și se coace vreo 30-35 de minute sau până când testul scobitoarei iese bine, adică o scobitoare mai lungă înfiptă în chec iese curată și nelipicioasă.

Și voila, gata!

Hai că nu a fost greu deloc. Dacă vă spun că e ca o joacă de copii această rețetă și nu glumesc. Zilele trecute Lucacinul a zis că vrea să facă și el un tort... i-am zis hai să pornești mai întâi cu un chec, unul simplu și i-am spus rețeta. Și a făcut-o cap coadă singur, cu niscai ajutor de la noi (de ex, pusul în cuptor, scos...) și nici nu a mai avut răbdare să aștepte să se răcească, că a și împărțit-o cu cei câțiva prietenii ce veniseră la joacă.

Ziceam mai sus că e o rețetă versatilă, nici nu știu sigur dacă acesta-i termenul corect când vreau să spun că rețeta checului e una de bază, dar ea poate fi adaptată după multe gusturi și inspirație de moment:

aromat doar cu vanilie, migdale sau rom sau coajă rasă de lămâie sau apă de trandafir, acestea cel mai bine fiind de încorporat în amestecul de ingrediente lichide
condimentat cu arome de toamnă-iarnă, scorțișoară, cuișoare, cardamon, nucșoară... acestea fiind uscate, ce mai bine de adăugat în amestecul de făină
ca bază pentru o prăjitură întoarsă, cu fructe de vară sau mere, pere (fructele dedesubt, coca deasupra)
cu fructe în cocă: afine, bucăți de banană, zmeură, căpșuni, mere, merișoare
nuci, stafide, alte fructe confiate, fulgi de nucă de cocos
bucăți de ciocolată, albă sau neagră, după gust
în caz de nevoie absolută, poate fi turnat într-o tavă rotundă și copt drept blat de tort, simplu, așa cum e, tăiat în două sau doar așa, și învăluit cu niște cremă simplă de frișcă și mascarpone, îndulcită un pic cu niște zahăr sau miere

Mai jos e o variantă de chec, ce a ieșit așa mai arămiu de la zahărul de cocos, un pic mai brun decât cel pe care-l folosesc în mod normal, am mai aruncat în aluat înainte de a-l turna în tavă și un pumn de zmeure congeltate și sfărâmate în bobițe mici, iar copiii au primit în farfurie lângă felia de chec și câte 2 căpșune și 2 zmeure, culese chiar de ei, primele din grădina noastră din balcon.

Grădina din balcon - primele semne de primăvară

noreply@blogger.com (Vica) — Fri, 19 Jun 2020 16:11:00 +0000

După cum zis în prima parte a acestui jurnal de grădină din balcon, următoarea parte e să povestesc despre primele semne de primăvară din grădină. Așa că am dat pe repede înainte și am ajuns în luna lui aprilie a acestui an, când deja era clar, primăvara nu avea cum să dea înapoi, era aici să stea cu noi, iar odată cu ea și tot verdele ăsta crud și fain, care pentru mine cel puțin, înseamnă mult, e optimist și care te trezește din starea aia de hibernare în care te-au ținut captive lunile de iarnă. Hai să vă arăt ce și cum!

Cum a dat un pic căldura, cum au început și plantele din grădina noastră să se trezească la viață. Aproape în fiecare ghiveci a început să înmurgurească sau să răsară câte ceva. Cei doi brazi pitici salvați de pe stradă au dat muguri noi, lângă ei în lada de lemn plantele aromatice - tarhonul, salvia, cimbrul, oregano și alte câteva - au înverzit și ele. De când am făcut această ladă de ierburi acum câțiva ani și am pus multe acolo la un loc, am observat că plantele din ea o duc mult mai bine decât atunci când erau în ghivece separate. E adevărat că tarhonul a făcut rădăcini și a împânzit cu ele fundul lăzii, totuși nu este așa de ”invaziv” ca menta, pe care o cresc separat în ghivece.

Am scris și-n postarea precedentă despre cum procedez eu cu menta la îneput de primăvară, dar o să detaliez aici. Dacă e deja crescută și are tulpini, menta se poate propaga tăind din lăstari care odată puși într-un borcan cu apă vor da rădăcini, deci mai multe plante. Eu însă de câțiva ani, după ce trece iarna, dar treaba asta poate fi făcută și din toamnă, scot o întreagă plantă dintr-un ghiveci (unde rădăcinile au umplut și s-au rotit săracele în cerc de-a lungul anului trecut și nu mai au nici loc, nici prea multă putere să crească așa sufocându-se) și tai bucăți din ele, acolo unde pare să dea lăstari noi. Cam 5-10 cm așa, cât să încapă în ghivece noi în care le preplantez. În felul acesta am mai multe plante, neînghesuite și care dau o roadă mai bogată de frunze, numai bune pentru limonadele din lunile de vară ce vin. Odată însă ce planta începe să dea semne de înflorire (din care se fac apoi fructe și/sau semințe), adică semn că a ajuns la maturitate pe sezonul acesta, încerc să le tai vârfurile. La fel procedez și cu alte plante, dacă vreau să mai dea ceva roade. De exemplu cu plantele cu flori - trandafir, mușcate, clematis - sau cele cu fructe - zmeur, mazăre - imediat după înflorire le tai florile scuturate sau ciorchinele. Într-un fel știu că păcălesc natura, dar simt că parcă trec prea repede unele plante în grădina din balcon.

În altă ladă de lemn, ridichile plantate abia acum o săptămână-două deja au ieșit. Ridichile cresc foarte repede, dacă le priesc condițiile. Cred că anul acesta am exagerat și am semănat ridichi într-o ladă mică cât pentru o grădină întreagă. Dar măcar vor face frunze pe care apoi le voi transforma în cel mai bun pesto, luați rețeta de aici.

Și căpșunelor anul acesta le-am oferit mai mult spațiu și.... atenție. Acum câțiva ani am cumpărat un pui care câțiva ani a crescut în același ghiveci. Doar că s-a înmulțit, a făcut alți pui și săraca plantă deja suferea de prea multă înghesuială. Așa că odată cu pregătirile am replantat-o în mai multe ghivece, i-am pus pământ nou, iar acum se vede că i-a priit schimbarea, căci par să o ducă bine.

Povestea trandafirului cățătător e un pic mai complicată. Acum un an, dacă nu doi, după o discuție cu mama - o iubitoare de trandafiri și flori în general, care mi-a spus că poate în grădina noastră din balcon i-ar merge mai bine unui trandafir care să înflorească vreme mai îndelungată. Cel pe care-l aveam, de un roz blând făcea flori dar într-adevăr le pierdea foarte repede, se scuturau în câteva zile și gata. Așa că am decis să fac o schimbare. Pe cel din balcon l-am replantat în grădina de sub un copac de pe stradă, poate poate o să-i fie mai bine acolo, căci în balcon deja cam suferea. Am avut ceva emoții, căci neavând cunoștințe în tăierea trandafirilor, i-am tăiat tulpinile prea de jos, așa că i-a luat ceva timp să dea tije noi, dar într-un final a prins curaj și a făcut unele. Iar pentru grădina din balcon, în special pentru celălalt perete am cumpărat altul. Doar că ceva nu a fost ok nici cu acesta. Părea că totul îi merge bine, i-am pus pământ nou, îngrășământ, dar tot nu părea că o duce bine. De crescut nu prea creștea, când au apărut niște frunze l-au atacat afidele și un mucegai... de boboci de flori nici nu mai zic. M-am gândit eu, soarta îmi dă peste nas, dacă nu m-am mulțumit cu trandafirul pe care-l aveam și am vrut altul... Așa că l-am lăsat în pace. Dar în primăvara asta am văzut că parcă parcă și-a revenit, a prins curaj și a mai crescut oleacă. Și chiar i-au dat și câțiva boboci. Așa că urmează să văd și cel culoare este, căci am și uitat ce am ales atunci în magazin.

Clematis-ul vișiniu a prins și el vlagă, câțiva lăstari noi au răsărit din rădăcină, altele au apărut de pe o tulpină pe care am lăsat-o mai lungă anul acesta și au început să se cațăre pe suportul de metal. Și odată cu primii lăstari au apărut și câțiva boboci, care în doar câteva săptămâni s-au transformat și-n primele flori. Cum am pomenit și mai sus, imediat după ce acestea s-au scuturat, le-am tăiat, iar apoi am văzut că au început să apară mai mulți boboci la alte încrăngături de pe tulpini. L-am mai ajutat și cu niscai îngrășământ.

Cum am văzut că trandafirul pare mai leneș să se cațăre, am zis că parcă aș mai pune și alt cățărător pe acel perete. Așa că am mai cumpărat un clematic, unul cu florile mici, rozalii și foarte parfumate și l-am plantat într-un ghiveci. Iar lângă el, în alt ghiveci mare iasomia stelară, galbenă și cu parfum de vanilie, pe care am cumpărat-o cu doar câteva zile înainte să se închidă toate magazinele, inclusiv cele de grădinărit, când am avut inspirația să mergem împreună cu o prietenă (pe care am cam molipsit-o cu microbul grădinăritului mi-a zis) la unul să luăm câteva plante. Printre ele un zmeur roșu și un afin.

Zmeurul l-am pus în ghiveciul unde aveam celălalt zmeur, galben ce anii trecuți ne-a dat și roade, dar anul acesta părea că e obosit. Mda, nu prea am avut grijă de nevoile plantelor din grădină în ultimii ani, am zis că merg ele de la sine. Dar fără de un pic de ajutor - aka pământ mai fertil și un pic de nutrienți - plantele din ghiveci încep să sufere. Am lăsat și câțiva pui din zmeurul galben, care însă anul acesta nu pare să aibă putere să facă și fructe. Dar măcar să avem câteva din cele roșii.

Afinul e și el nou în grădina noastră din balcon și sperăm că se va simți bine aici și ne va răsplăti cu câteva fructe în vara asta, căci atunci când l-am cumpărat părea să aibă chiar niște ciorchine cu flori, dar și mulți lăstari cu frunze. Rămâne să vedem ce va fi mai mare, foliajul sau recolta de fructe. Din ce am citit însă ca să-i meargă bine și să facă fructe, are nevoie de un sol/pământ mai acidic. Iar asta cel mai simplu se obține cu un pământ special făcut așa, sau un îngrășământ sau mulch/scoarță de pin amestecată în pământul din ghiveci și pus strat deasupra lui.

În rest celelalte plante au prins și ele viață și un pic de verde. Primăvara a sosit în grădina din balcon!

Odată cu primăvara din grădina din balcon, mai e una care ține pasul cu ritmul de afară, cea de pe pervazul geamului din casă, unde cresc și răsar plăntuțele din semințele pe care le-am pus cu câteva săptămâni înainte. Pentru că anul acesta nu am mai cumpărat semințe noi, ci am zis că hai să le încercăm pe cele pe care le aveam deja din alți ani, am fost curioasă să vedem dacă am fost norocoși sau nu.

Cred că primele și primele au fost cele de mazăre mov. Apoi încet au început să apară altele. Din cele 6 semințe de roșii, au ieșit doar 5... la început, apoi abia peste câteva săptămâni una mai leneșă și-a făcut și ea apariția. Castrevetele doar unul, din cele 6 semințe. Câteva fire de sfeclă roșie pentru frunze, altce câteva de andive, parcă un fir de spanac, măcrișul - astea fiind salăturile. Din ierburile aromatice, voioase au ieșit mărarul, coriandrul, salvia mov, niște busuioc lămâios. Și un fir de conduraș/nasturtium și două de limba mielului, la ambele florile sunt comestibile. Mazărea decorativă nu a vrut nici anul acesta să răsară... Pe toate le-am ținut așa pe pervaz câteva săptămâni până au prins putere și au mai crescut, iar temperaturile de afară au fost suficient de ridicate (mai ales cele de noapte, adică a dispărut pericolul de îngheț) astfel încât să suporte transplatarea.

Apoi într-o zi ceva mai călduroasă am făcut mutarea. Pentru roșii și mazăre am pregătit niște ghivece din plastic mai mari, ca niște găleți (pe care eu le consider temporare, pentru plante de un sezon). La început sunt mici, dar știam că vor crește mari, așa că am pus într-un ghiveci 3 fire de roșii cu ceva spațiu între ele (celelalte 3 le-am dat unor prietene), iar în celălalt am fost lacomă și am înghesuit toate cele 5 fire de mazăre, fie ce-o fi, se vor înțelege ele... Iar restul răsadurilor, salăturile și ierburile, le-am făcut loc în 2 jardiniere mai spațioase.

Și gata, plantele sunt reunite, și-au găsit locul fiecare în bucățica ei de pământ, acum tot ce trebuie să facem e să le udăm și să avem răbdare. Anul acesta având în vedere că ne-am petrecut primele luni de primăvară în casă, izolați din cauza pandemiei de coronavirus, mi-am dat seama că am acordat mai multă atenție acestui colțișor, de care suntem foarte recunoscători în special acum, să poți ieși dimineața în primele raze de soare și ciripit de păsări să mai vezi ce a mai apărut în grădină. Acest timp lin de a observa natura. Natura minunată, fie ea și doar într-un ghiveci.

Las mai jos câteva cuvinte ce-mi plac foarte mult și cu asta închei partea asta poveștii, dar urmează și și altele...

'If you go to a place on anything but your own feet you are taken there too fast, and miss a thousand delicate joys that were waiting for you by the wayside.'

~ Elizabeth von Arnim

Grădina din balcon - pregătiri pentru un nou sezon

noreply@blogger.com (Vica) — Mon, 15 Jun 2020 09:53:00 +0000

Am tot scris despre grădinărit aici pe blog. Am și adunat câteva povești în categoria plante și grădină. Îmi plac plantele, recunosc, îmi place verdele naturii și apoi trecerea și transformarea lui peste celelalte anotimpuri. Impulsul acesta de grădinar nu știu când a apărut exact sau poate că a fost acolo tot timpul, căci m-am născut și am crescut la țară, iar grădina nu era neapărat loc de relaxare, ci mai mult loc de muncă care mai apoi te răsplătește cu fructe, legume și flori pe parcursul verii, iar unele dintre ele fiind sursă de hrană până la primăvara următoare. Nu pot zice însă că m-a pasionat vreodată sau că aș vrea să fac asta la un nivel mai avansat, de asta nici nu mă declar grădinăreasă sau ceva expert în grădinărit. Oh, nici pe departe! Poveștile de aici sunt doar rezultatul unui pur amatorism, trial-and-error, multe improvizații, ceva cunoștințe mai științifice pe ici colo și poate cel mai mult faptul că de câțiva ani încoace, de când locuim într-un apartament cu un balcon/terasă destul de largă, după ce trece iarna lungă, întunecoasă și gri, dorința mea când se face vremea mai caldă, e că atunci când lăsăm ușa terasei deschisă să avem o pată de culoare și natură acolo. Așa că prin februarie-martie mă fură iar microbul grădinăritului, să cresc câteva răsaduri, să mai bibilesc la plantele care sunt deja în câteva ghivece, să schimb pământul din altele, eh, treburi de grădină din balcon, cum îi zicem noi de ceva vreme. Au trecut mai mulți ani de când n-am mai pomenit despre ea aici, așa că poate e o ocazie bună să mai povestesc ce mai facem noi în grădină - poate mai inspir și pe alții pasionați așa ca mine, dar pentru că eu tot timpul mă lungesc la vorbe, am zis să împart povestea în mai multe părți, așa că cea de acum este despre pregătirile pentru un nou sezon, ah, ce profi sună!

Într-o grădină normală, aceste pregătiri ar însemna mai mult cele legate de sol, care din ce știu se pregătește încă din toamnă. Într-o grădină în balcon însă tot acest pământ stă în ghivece, așa că treaba e mult mai simplă. Oricum vreau să specific de la început, că nu sunt în materie sau dau sfaturi de grădinărit cu așa se face și așa nu, cum e mai bine și cum nu e, căci nu am suficiente cunoștințe de specialitate. Ce vreau să împărtășesc se trage doar din propria experiență și câte ceva despre setup-ul nostru.

Un pic despre balcon:

Terasa noastră balcon e nici prea mare, nici prea mică, aș zice eu potrivită. Cred că are vreo 2 x 4 mp, așa că în timp am tot făcut loc feluritelor plante. Unele sunt multi anuale și au rezistat, cu altele mă joc de la an la an și dispar la final de sezon. Avem noroc că jumătate de balcon e descoperit, deci asta înseamnă că plantele primesc și apă în mod natural atunci când plouă. Dar și soare din plin în prima jumătate a zilei atunci când e o zi senină (nu prea dese pe aceste meleaguri). În timp am aranjat ghivecele în tot felul de combinații și le mut destul de des, când mi se pare mie că un loc e mai potrivit decât altul, ori din cauza condițiilor - apă și lumină, ori pur și simplu estetic, că mi se pare că unuia îi șade mai bine într-un loc sau altul. Pe unele, cele multi-anuale și mai mari nu le-am mai mutat de la locul lor. Balustrada mi se pare cam goală așa, așa că mi s-a părut potrivit să aranjez câteva plante pe marginea ei. Și în felul acesta mai toate ghivecele și-au găsit loc în timp pe marginea exterioară a terasei, lăsând liberă pe cea interioară. Pe părțile laterale, având pereții de cărămidă am plantat încă de acum câțiva ani câteva plante cățărătoare și le-am făcut - cu ajutorul unor șuruburi cu cârlig și niște fir metalic - câte un suport vertical de a se cățăra, se pot vedea aici în câteva imagini (ah, ce diferit era atunci de cum e acum, vă spun eu, o grădină e o continuă schimbare).

Un pic despre ghivece/vase pentru plante:

Pfiu, în timp cred că am făcut o întreagă colecție de ghivece și vase pentru plante. Dacă la început plantam cam în orice îmi pica în mână, îndeosebi vase din plastic sau ce mai găseam la magazinul de vechituri, în timp am început să le schimb din ce în ce mai multe cu unele din ceramică/teracotă, care au și devenit preferatele mele. Cred că plantele o duc mai bine în ele, și pentru că sunt naturale, au pereții mai groși, chiar și așa solul respiră prin ei, dar asta înseamnă că și apa se evaporă mai rapid.

Mai toate ghivecele din grădina din balcon au găuri la bază, asta face ca apa să nu se acumuleze în surplus la rădăcini și implicit să le afecteze. Tot un lucru pe care l-am descoperit în timp este că le e bine să aibă și câte o farfurioară dedesubt, în care se mai reține apa și din care planta apoi o absoarbe. În plus mai protejează și suprafața pe care stau ghivecele (la noi aceasta fiind din lemn am observat că a avut de suferit). Totuși dacă vasul nu are găuri, se pot folosi niște pietricele speciale sau bucăți de vase sparte ce se pun la bază și apoi desupra lor pământul, tot pentru a proteja rădăcinile de surplusul de apă.

Pe lângă aceste vase - din ceramică și unele din plastic (am câteva mai mari în care cresc plantele cățărătoare încă de la început, mi s-au părut și mai ușoare decât unele mari din ceramică/teracota/piatră, în plus și prețul lor fiind mai mic având în vedere dimensiunea lor) - acum câțiva ani am cumpărat niște lăzi dreptunghiulare și nu foarte înalte din lemn în care cresc mai multe plante aromatice, ridichile și/sau salate, plante ce nu au nevoie de prea mult spațiu să-și crească rădăcinile. Le-am făcut o căptușeală pe interior refolosind plasticul de la câțiva saci de pământ pe care-i cumpărasem și am avut grijă să-i găuresc partea de la bază. Cred că există și soluții mai ecologiste de căptușeală, dar la vremea respectivă asta am avut la îndemână și nu l-am mai schimbat.

Abia anul acesta am folosit câteva ghivece mici din metal, pe care le primisem de la cineva acum mai mulți ani. Am replantat niște rădăcini de mentă ca să le dau mai mult spațiu de creștere.

Un pic despre pâmânt, îngrășământ și apă:

Cel mai des am folosit un pământ/compost universal. La început de primăvară îl cam schimb în toate ghivecele, să vedeți atunci tărăboi. Din cele mari însă golesc poate un sfert, maixim jumătate și înlocuiesc cu unul prospăt. Unele plante au nevoie de diferite tipuri de sol, dar eu nu prea am ținut cont ce-i drept. Cred că doar într-un an am folosit un pământ special pentru lada de salături și ierburi.

Mai vin în ajutor cu un pic de îngrășământ, căci da, pământul din ghivece își pierde rapid din nutrienți. Folosesc câteva, unul pentru trandafir și celelalte plante cățărătoare cu flori, altul pentru zarzavaturi, fructe și plantele aromatice, unul special pentru căpșuni.

Anul acesta, pentru prima dată am folosit mulch din scoarță de pin, care pentru unele plante - de ex: afinul, ce are nevoie de un sol mai acid, e bun și drept îngrășământ. L-am pus câte un strat de vreo câțiva cm la suprafața pământului din ghiveci. Acesta mai are rolul de a păstra umiditatea pământului și de a nu permite apa să se evapore așa de repede. Pământul din ghivece se usucă mult mai repede decât cel dintr-o grădină normală, mai ales dacă balconul e foarte însorit și sunt zile călduroase. Și în timp devine ca un burete, prin care apa trece și se scurge instant din ghiveci, nu mai reușeste să o rețină. Așa că am zis că trebuie să intervin cumva și am observat că e mai bine. Am pus mai în toate ghivecele câte un strat. În plus mai are și rol estetic și nu lasă buruienile să crească, nu că în ghivece asta ar fi vreo problemă.

Și nu în ultimul rând despre apă... căci fără de ea plantele nu ar putea exista, ah nici noi. În general, cel mai adesea folosesc apă de la robinet, e cea mai la îndemână. Dar cum ziceam mai sus despre aranjamentul plantelor în balcon și pentru că avem noroc că terasa e jumătate descoperită, plantele profită și de apa de la mama natură atunci când e vremea ploioasa. Cum nu-mi place să irosesc apa, atunci când mai spălăm vreo salată sau legume la bucătărie, sau apa în care am fiert niște broccoli sau fasole verde, o dau plantelor. La fel cum fac și cu apa rămasă după ce copii se bălăcesc într-o zi însorită în piscina mică căreia îi facem loc și ei în balcon sau după duș scurt sau baie în cădița din baie, dacă nu are săpun sau șampon în ea. Țin totuși să specific că cel mai bine udatul plantelor se face ori dimineața devreme, ori pe seară, când temperaturile nu sunt așa de înalte și soarele nu așa de puternic, astfel încât să nu se evapore apa prea repede și nici ca planta să nu sufere un șoc de la diferența de temperatură.

Un pic despre ce fel de plante cresc în grădina din balcon:

La început erau puține, apoi una câte una au umplut balconul. V-am zis că-mi place mult verdele naturii, nu? Asta e și motivul principal pentru care în timp am făcut o întreagă colecție de plante. Pe unele le-am cumpărat pui și acum s-au făcut mari, pe altele le-am primit și replantat în câteva ghivece, unele le-am găsit pe stradă sau în mormanul de gunoi (cei doi brazi pitici care erau aruncați printre sacii de gunoi după ce trecuseră sărbătorile iernii într-un an), altele crescute din semințe sau bulbi. Nu o să mai pun fotografii și descrieri cu fiecare dintre ele, căci în postările anterioare și cele viitoare în care sper să mai povestesc, acestea apar din plin, dar o să le fac un inventar aici în câteva liste cu ce avem anul acesta în grădina din balcon:

Plante cățărătoare multi-anuale:

Clematis: unul cu flori mov cam cât palma și altul cu flori mici, rozalii, parfumate.
Caprifoi/Lonicera, cu florile lui parfumate ca mierea
Trandafir cățărător
Iasomie stelară/Trachelospermum jasm. Star of Toscane

Copăcei pitici:

Arțar japonez cu frunze mici și roșii/Acer Palmatum
Hibiscus
Brazi pitici

Plante cu fructe:

Căpșuni
Zmeur (roșu și galben)
Afin

Plante/ierburi aromatice:

Mentă
Roiniță/Melissa
Rozmarin
Lavandă
Salvie
Cimbru
Tarhon
Mărar
Pătrunjel
Coriandru
Oregano
Busuioc

Salături și alte plante comestibile crescute din răsaduri:

Roșii cherry
Castravete
Mazăre
Sfeclă roșie pentru frunze
Andive pentru frunze
Ridichi
Nasturtium
Limba mielului/Borage
Conduraș/Nasturtium

Alte plante/flori decorative:

Mușcate
Panseluțe
Ghiocei și viorele din bulbi aduși de acasă
Crizantemă
Iarbă decorativă
Căldărușele/Aquilegia
și alte câteva la care nu le mai știu numele :)

Oh, ce listă lungă, parcă nici eu nu mă așteptam să adun atâtea. Sună ca și cum am avea o ditamai grădina. Dar e micuță ea, din toate de mai sus avem cam câte o plantă, hai două, maxim trei :) În general o duc bine, dar unele nu chiar, de-a lungul anilor mai suferă unele dintre ele din diferite cauze, ia să le enumăr și pe ele, ca să nu se creadă că e totul roz și perfect când e vorba de grădinărit.

Un pic despre ce probleme și problemuțe apar în grădină:

Pământul din ghiveci își pierde repede din nutrienți și hidratare, iar asta înseamnă că trebuie înlocuit mult mai des, îmbogățit cu îngrășământ și avut grijă la udarea lui în mod constant.

Afidele sau păduchii plantelor sunt printre cei mai des întâlniți dăunători. Sunt niște gângănii minuscule, verzi sau negre, care apar în special pe lăstarii noi, frunze sau bobocii de flori și sug seva din ele, slăbind planta care apoi devine mai susceptibilă la alte boli. Mai și produc un lichid lipicios, care e atractiv pentru furnici și cumva se face o simbioză între ele, se întrețin unele pe altele. Se mai și înmulțesc într-un ritm uimitor de rapid și dacă nu ai grijă să le verifici în mod constant, pot face o invazie adevărată și multe daune plantelor. Există diverse remedii, unele mai chimice, altele mai naturiste. Eu am folosit o combinație: în general fiind o grădină mică există mai mult control, așa că atunci când văd că au apărut, fac o soluție de apă cu săpun și cu o periuță veche de dinți sau chiar cu mâna fac niște spălături să le elimin. Am găsit și un spray ”mai ok” pe care-l folosesc la plantele care nu sunt comestibile, dar am observat că cel mai bine funcționează asta cu eliminarea lor manual și din timp. Odată ce se înmulțesc și se răspândesc pe mai multe plante, e mai greu să le controlezi. Și buburuzele sunt bune luptătoare cu ele. Mai aducem câteva din parc și le punem pe plante.

În general nu am observat să aibă prea multe boli plantele din balcon, dar câteva tot mi-au dat bătăi de cap, în special mucegaiul de pe frunze, îngălbenirea și petele negre de pe ele. Le-am observat în special la plantele cu flori cățărătoare, trandafir și caprifoi, dar și căldărușele. Încerc să elimin din frunzele și lăstarii bolnavi, dar tot nu am reușit să le vindec complet. Am citit că uneori boala se trage de la starea pământului din ghiveci și dacă planta primește suficienți nutrienți, astfel încât se poate lupta mai bine cu boala.

Ei, și poate de necrezut, dar mai avem de-a face cu unele probleme mai majore: păsările ce mai ciugulesc fără niciun deranj din bunătățurile din grădină. Nu s-au mulțumit că le-am pus o nucă de cocos umplută cu hrană pentru ele din care vin și mai ciugulesc uneori, dar sboară ele pe sus și văd acest petec de verdeață și își zic ele, ia să facem un popas acolo să vedem poate ne iese de un prânz mai copios. Nu mai zic că într-un an am avut și șoricei, vai de capul nostru. Nu vă zic cum e să tot aștepți cele 3 căpșune să se coacă în ghiveci și să te trezești într-o dimineață că nu mai e nici una. Mai ne fac și în ciudă, lăsând așa câteva urme. De șoricei parcă ne-am izbăvit, iar la păsări le-am venit de hac cu o improvizație de sperietoare: o folie de aluminiu agățată de un băț, produce și zgomot la vânt și mai și strălucește, ceea ce zburătoarelor nu le place.

Un pic despre semințe și răsaduri:

Cum ziceam mai sus, câteva dintre plantele pe care le avem în grădina din balcon sunt crescute din semințe și răsaduri. Mi se pare ceva special și chiar dacă am trecut pe propria piele de câteva ori prin procesul acesta minunat de a crește ceva dintr-o "sămânță", de a le da naștere și de-ai vedea în fiecare zi cum cresc acești pui de om pe care i-am conceput, totuși mă fascinează în continuare de la an la an cum dintr-o sămânță mică mică pusă în pământ crește o plantă. Am crescut cu asta de mică, vâzând pe părinții mei cum începeau răsadurile sau semănau direct în pământ unele semințe. În plus e o activitate și ”joacă” faină pentru cei mici.

Treaba asta se începe de prin februarie, dar anul acesta am fost mai înceți și ne-am apucat de ea pe la sfârșitul lui martie abia. Am folosit semințe pe care le aveam deja din alți ani. Am făcut o selecție, ne-am gândit ce am putea încerca să creștem anul acesta și am sădit câteva semințe. Lucacinul și Zmeurica m-au ajutat să și facem o listă ilustrată să știm ce am pus și când. Drept răsadnițe am folosit câteva carcase de ouă, pentru plantele care fac răsaduri mici - salate, mazăre, iar pentru roșii și castraveți și ierburi aromatice am folosit câteva vase mici de turbă. Le-am umplut cu pâmânt, am pus semințele (eventual umezite un pic înainte), care individual, care mai dese, le-am mai pus un strat de 1cm de pământ deasupra, le-am pulverizat cu apă și le-am făcut loc pe pervazul geamului însorit. Și ne-am pus pe așteptat.

Un pic despre podeaua de lemn din balcon:

Nu e musai să povestesc despre ea aici, căci nu este relevant ce podea ai în balcon ca să poți crește niște plante în ghiveci. Doar că și asta ne-a dat ceva bătăi de cap și am zis că poate ajută pe cineva experiența noastră.

E o podea din lemn de bangkirai, foarte des utilizat pe aici pentru a ”îmbrăca” balcoanele sau terasele. Când ne-am mutat în acest apartament, podeaua balconului era nouă, culoarea faină, doar că în timp suprafața acesteia s-a deteriorat. De la ploaie, soare, praf, grădină, etc... Nu i-am făcut nimic în toți acești ani, doar curățat și spălat oleacă. Anul acesta, dacă tot am aflat că urma să stăm mai mult în casă din cauza restricțiilor legate de coronavirus, ne-am zis că poate e un moment bun să-i redăm din strălucirea pierdută :) Așa că ne-am apuc de treabă, de la mic la mare. Mai marele familiei s-a ocupat să curețe ce se adunase atâta timp sub ele, printre care și piese de lego, jucării demult pierdute și acum regăsite și multă murdărie. Zmuerica și Lucacinul au vrut musai să frece lemnul, orice implică apa e semn de bălăceală pentru ei. Iar eu m-am ocupat de revopsit cu un lac special pentru bangkirai și în câteva zile am avut podeaua ca nouă. Altă viață! Numai bine de a începe un nou sezon în grădina din balcon.

Ei, cam atât pentru prima parte a acestui jurnal de grădinar amator cu grădină în balcon. În cele câteva postări ce urmează o să arăt evoluția plăntuțelor, ce ne-a ieșit din semințe și ce nu, ce lăstari au mai apărut în grădină, adică primele semne de primăvară... apoi primele recolte și alte peripeții și poate poate ajung cu jurnalul la zi.

Tartă cu migdale, ricotta, ulei de măsline și câteva pere

noreply@blogger.com (Vica) — Thu, 14 May 2020 05:12:00 +0000

Pfiu, nici nu știu cum să încep. Salut? Ce mai faceți? Când mă uit și văd că am mai dat pe aici abia acum un an, cu scrisul mă refer, că de citit și răsfoit mai intru eu din când în când (am înțeles că și unii dintre voi mai dați pe aici și mă bucur să aud asta) parcă devine așa un monolog acest blog. Dar eu tot am zis să scriu rețeta acestei tarte cu pere, cu un aluat consistent dat de combinația faină dintre făina de migdale, uleiul de măsline și brânza ricotta, și perele caramelizate din crustă. Așa, ca să fie și ea aici printre celelalte, just in case. Mai are ea și alte ingrediente, vă zic de ele mai jos.

Îmi vine să încep cu povestitul a ce mai facem, căci s-au adunat multe într-un an, și bune și mai puțin bune, și vesele, și triste, și frumoase, și urâțele... de toate culorile și de tot soiul. Dar nu o să mai încep, căci simt că acest loc și-a cam pierdut din statutul lui de jurnal (nu că ar fi fost unul constant vreodată), am altul unde mai scriu una alta de zi cu zi. Poate doar aș spune că suntem binișor, și ce mari, și cei mici, cam ca înainte, recunoscători că o ducem cât de cât ok și cu sănătatea, căci asta e cel mai important, mai ales acum în vremurile astea ciudate cu acest virusaur ce a năvălit în lume. Așa că o să las colțul ăsta pentru povești ce au nevoie de mai mult spațiu să le scot în lume - scrise mai pe îndelete, în cuvinte și cu fotografii așa cum îmi place mie - chiar dacă sunt mai rare și pe alese, atunci când muzele mă mai vizitează cu inspirație, timp și chef.

Nu că ar avea mai multă valoare pentru mine, că doar nu am făcut o singură tartă sau altă rețetă, proiect creativ sau ceva de-ale noastre într-un an de zile, doar că le am pe o listă imaginară de câțiva ani, așa că mai bine le scot pe cele adunate acolo, decât să caut unele noi și poate în timp (pfiu, nu prea mai vreau să abuzez de acest poate, că tot am dat-o cu promisiuni în trecut de care nu m-am ținut) o să ajung la cele de zi cu zi :). Poate... sau cum mi-a zis zilele trecute Andie ”cred că o să ne reapucăm de bloguri la pensie...”

Să trec totuși la subiect și predicat până nu mă pierd iar în vorbe aiurea, aceasta e o tartă care s-a mai perindat pe aici, cel puțin o dată în fotografiile de anul trecut din călătoria noastră la un festival de zmeie. O făcusem și o luasem să o avem drept merinde de drum la noi. De făcut însă am făcut-o mai des. Am descoperit rețeta atunci, căutând combinația asta - migdale, ricotta și ulei de măsline și am tot repetat-o. Găsisem o rețetă pe care apoi am adaptat-o un pic, căci nu mă pot abține să nu improvizionez și eu ceva. Și a ieșit tare bună, cred eu pentru că i-am pus și niște pere feliate deasupra și în cuptor s-a întâmplat magia. Fructele s-au topit și caramelizat în aluatul consistent. Nu e un desert ușor, pufos, mai degrabă e sățios, cu o textură fermă și densă, puteam cred foarte bine să-i spun și chec. Mai potrivit poate pentru lunile de iarnă, dar bun și-n zilele mai răcoroase din anotimpul cald.

Ingrediente:

1 1/2 c făină
3/4 c făină/pudră de migdale
1 lg praf de copt
1/3 lg bicarbonat de sodiu
3/4 lg sare
1 1/2 c ricotta
2/3 c ulei de măsline
1/2 c zahăr
coaja rasă de la o lămâie
1 lg esență de vanilie (opțional)
1/4 lg esență de migdale (opțional)
2 ouă
3-4 pere coapte

Note: Lg - lingură, lg - linguriță, c - cană/cup

Trebuie să fac însă o paranteză aici legat de pere...

E bine să fie cât mai coapte, dar nu răscoapte. Eu am pățit-o căci am lăsat pentru câteva zile acum vreo săptămână niște pere să se mai coacă și am rugat întreaga familie să nu se atingă de ele nicicum, căci aveam în gând să refac această rețetă odată și odată. Doar că, din diverse motive hai să nu le mai înșir aici, bineînțeles că acele câteva zile s-au transformat în mai multe și perele mele s-au răscopt de tot. S-a creat o mică revoluție aici în casă căci eu tot țineam ca nimeni să nu se atingă de ele, iar opoziția mă acuza, nevăzând că nu e niciun semn că mă apuc de prăjitura mult promisă și că le irosesc și le vor arunca la gunoiul de compost. Pfiu de când cu perioada asta prin care trecem și toate restricțiile și mersul mai rar la cumpărături, am devenit mai conștienți legat de cum folosim alimentele și nu se acceptă, domnle, idei din astea visătoare ca ale mele că lasă că poate fac o tartă din ele când oi găsi momentul. Nu, trebuie să știm clar și sigur ce și cum folosim. Dar am avut câștig de cauză, căci mie nu-mi place să risipesc mâncarea, așa că le-am transformat într-un sirop-piure de pere. Am curățat perele și am lăsat doar pulpa, care era foarte moale, și am pus-o la foc mic într-un vas cu 1-2 linguri de apă și un pic de zahăr brun. Am pus apoi și câteva flori de soc, căci tocmai venisem din parc cu ele și am lăsat așa compoziția asta să fiarbă vreo 20 de minute. La final am trecut-o printr-o sită și... mmm.... a ieșit un fel de dulceață de pere și soc, ceea ce se vede în imagini în aceste fotografii. Iar pentru tartă am folosit alte pere, pe care nu am apucat să le mai las să se mai coacă nițel, dar vouă vă recomand, dacă sunt verzi și tari, mai lăsați-le câteva zile să se coacă, dar doar câteva... :)

Am început prin a pregăti aluatul, mai exact separat cele două compoziții, cea lichidă și cea de făină. Într-un bol încăpător am pus brânza ricotta, uleiul de măsline, zahărul, ouăle și aromele - coaja de lămâie, vanilia, esența de migdale (acestea două din urmă fiind opționale) și am amestecat bine până s-au încorporat unele în altele.

În alt bol am amestecat făina, pudra de migdale, praful de copt, bicarbonatul de sodiu și sarea.

Între timp, cât mă ocup de pere, am pornit cuptorul la 180°C și am pregătit o formă de copt. Pentru povestea asta am ales una rotundă, cu baza detașabilă, dar am folosit în trecut și o formă dreptunghiulară de chec, pe care am îmbrăcat-o, în special baza, cu hârtie de copt și uns cu un pic de unt.

Perele le-am spălat, curățat, tăiat în jumătate, scos cotorul și apoi feliat subțire și lăsându-le așa în jumătăți, ca-n imaginea de mai sus. Eu am folosit 3 pere, căci erau destul de măricele, deci 6 jumătăți feliate.

Când am avut cele necesare gata, adică perele curățate și feliate, cuptorul încălzit și forma pregătită, am unit cele două compoziții de aluat (cel uscat în cel lichid) și l-am încorporat bine. Nu iese un aluat prea lichid, deci nu se toarnă așa ca smântâna în tavă, dar cu o lingură și o spatulă se rezolvă. Se întinde uniform la baza tăvii, peste care se pun apoi jumătățile feliate de pere, un pic înfundându-le în aluat, eu am ales să le pun într-o floare, dar imaginația e infinită, pot fi aranjate oricum. Am mai presurat niște zahăr deasupra și bun a fost de pus la cuptor. Vreo 30-40 de minute, așa. Cât se coace pe interior (cu o scobitoare mai lungă se verifică să nu iasă lipicioasă), se rumenește un pic deasupra, iar perele sunt vizibil înmuiate și caramelizate. Spre finalul coptului eu am pus o folie de aluminiu deasupra ca să nu le ia focul prea mult.

Și voilà, după ce s-a copt și am scos-o din cuptor, am turnat peste pere câteva linguri din dulceața de pere și soc de care v-am povestit mai sus și de la căldură aceasta s-a topit și absorbit mai bine în prăjitură. Dar asta e opțional, bineînțeles, doar dacă pățiți ce am pățit eu inițial cu perele sau dacă aveți o dulceață de pere la îndemână.

Cât timp am lăsat-o să se răcească, m-am jucat și un pic de-a fotograful, ah, cred că îmi era dor de partea asta la fel de mult cât îmi e să mai scriu pe aici. Trebuie să recunosc, fotografia e parte din mine, n-am scăpare :) Iar apoi au năvălit restul familionului în casă, veniți de afară de la un pic de zburdat și asta ne-a fost cina în acea seară, câte o felie de tartă încă un pic călduță, o lingură de iaurt lângă și dulceață de pere și soc.

Acum mă gândesc că perele pot fi înlocuite cu mere, poate doar schimbând aroma de migdale cu niște scorțișoară după gust în aluat și un pic pudrate merele puse deasupra cu ea. Sau cu un pic mai multă lămâie și coajă de portocale în alaut și niște felii de citrice caramelizate on top. Oh, câte posibilități!

Vă las acum, pe data viitoare, sper eu nu prea îndepărtată!

Amintiri de Paște

noreply@blogger.com (Vica) — Mon, 29 Apr 2019 12:30:00 +0000

Anul acesta sărbătorim Paștele acasă aici, pe tărâmul belgian, unde spiritul sărbătorii a trecut deja de o săptămână când a fost Paștele catolic. Deși locuim de ceva ani aici, recunosc că nu știm prea multe despre cum se sărbătorește această sărbătoare de către localnici sau ce tradiții au. În afară de avalanșa de ouă și oușoare de ciocolată care umplu rafturile magazinelor - deh, că doar e țara ciocolatei! - cam de prin februarie, crengile de salcie care sunt foarte căutate în această perioadă în piață, acel paasraap de care se bucură copiii alergând să caute ouăle ascunse prin iarbă și mesele luate în familie nu prea știm alte lucruri. Noroc cu Lucacinul și grădinița lui unde mai aflăm sau participăm la vreo sărbătoare nouă pentru noi. Prin contrast, amintirile mele legate de Paștele sărbătorit acasă, în Moldova de peste Prut, sunt foarte pline și diverse... Zilele acestea scotocind prin fotografiile pe care le-am făcut de-a lungul anilor când am mai mers acasă de Paște, mi-am dat seama că sunt câteva lucruri și activități care se repetă de la an la an în această perioadă, iar acestea în timp s-au armonizat într-un fel de ritual și tradiție de familie, ale casei.

Mă pregătisem să public această poveste încă de anul trecut, de altfel cuvintele de mai sus acum un an le-am scris, dar dacă le recitesc acum mi se par la fel de potrivite. Și anul acesta suntem aici acasă, din păcate nu reușim să ajungem în fiecare an cu ocazia tuturor sărbătorilor acasă acolo, mă bucur însă că în amintirile mele și un pic și ale copiilor noștri s-au adunat câteva dragi. Pentru mine să o văd pe mama cum se pregătește cu emoție pentru bunătățurile pe care le va coace sau le va găti, pe tata cum se îngrijește ca grădina să fie pregătită pentru un nou sezon, pentru copii să-și vadă bunicii ținând la tradiții cu care au crescut sau pe care le-au îmbrățișat și ei și să le transmită mai departe nouă.

Săptămâna de dinaintea Paștelui e una plină, treburile din casă se întrepătrund cu cele din jurul ei, uneori în grabă, alteori în armonie, ceva specific cred vieții de la țară. În timp s-au mai schimbat și ele, unele s-au simplificat, altele s-au adaptat, părinții nu mai au energia anilor de mai demult, nu le mai este ușor să le facă pe toate, dar spritul sărbătorilor a rămas cam același. Îmi amintesc că atunci când eram mică, ba eram în grădină, ba eram în casă în aceste săptămâni. Un curent continuu de activități care ne umpleau ziua.

În funcție de perioada de primăvară în care se nimerea sărbătoarea Paștelui, ba mergeam la vie să o legăm după ce a curățat-o tata, ba puneam cartofi în grădină, ba fasole, ba porum, ba ieșeau puii de sub cloșcă... și cred că mai erau ani în care ori era prea devreme, ori vremea nu se pupa cu planurile părinților și eram ”scutiți” de treburile grădinărești, bucuria noastră. Dar de curățenia din casă, de prin curte, spălatul perdelelor, scuturatul covoarelor și vopsitul copacilor cu var nu era scăpare.

Atunci mi se păreau o corvoadă toate aceste activități. Acum privind în urmă mi se pare totul așa nostim și plăcut, cu miez, chiar cu-n farmec aparte. Farmecul copilăriei pe care-l simțim și ne dăm seama abia când devenim adulți?...

Primele discuții pe care le prindeam din zbor cu săptămâni bune înainte de Paște cred că erau legate de ouă. Și nu cele de înroșit, ci cele pe care trebuia să le strângem și să le adunăm pentru pască, pentru că mama când face pască face de fapt multe păști. Și când zic multe, chiar multe, cât să ajungă pentru cei ai casei, apoi să ajungă ca să dea musafirilor, apoi să ajungă ca să dea copiilor și nepoților, apoi să ajungă și ca să dea de pomană de Paștele Blajinilor și să mai rămână un pic că cine știe cine apare nepoftit.

Ne spune adesea că nu știa să gătească nimic înainte să-l cunoască pe tata și să pornească o familie împreună. Apoi a învățat și a tot învățat să facă bunătățuri care mai de care. Știu sigur că plăcinte mai bune ca cele pe care le face mama nu există. În universul familiei noastre, căci fiecare familie e cu universul ei de gusturi și amintiri culinare. Așa și cu pasca, nu mai face nimeni pască așa bună cum o face mama. Pasca, așa cum o știm noi sau poate comună ca denumire în Moldova de peste Prut, este de fapt cozonacul, dar de Paște cozonacul ia formă de pască. Aș spune că poate-i același aluat, dar de fapt nu-i chiar așa. Cozonacul e învârtită, iar pasca-i pască. Despre pasca cu brânză nițel mai încolo.

Și începe mama magia dis-de-dimineață... își stabilește cam de la începutul săptămânii în ce zi v-a coace pasca, poate joi sau poate vineri. Se adună multă emoție acolo în suflet, chiar dacă face asta de mulți ani. Și te-ai gândi de ce atâta emoție și grijă, dacă ai mai făcut deja asta anul trecut sau acum doi ani. Mai ales că rețetele anilor de dinainte le notează într-un carnet. Dar tot timpul e ceva de schimbat, ba să mai pună niște gălbenușuri sau să scoată din ouă, ba să mai adauge lapte sau untură sau să schimbe botcala și să mai pună un pic de drojdie. Cred că am ochit dintr-un an una în care era notat 99 de ouă, o parte ouă întregi, o parte gălbenușuri, dar fără de ele pasca nu ar mai fi așa de galbenă, ca un soare. Pare mult, dar mama face multe păști... și așa fac multe alte gospodine de la sat sau nu numai. Pentru că pasca e ceva pe care o împarți cu cei dragi.

Urmează apoi plămădeala, dospitul, frământatul, pusul în forme, apoi iar dospit, apoi coptul, alte emoții, alte griji. Dacă învârtita e coaptă în forme lungi, pentru pască se scotocesc toate dulapurile și rafturile pentru cratițe, cești de metal sau alte forme rotunde, care mai mici, care mai mari și se umple masa cu ele. Pasca e rotundă și crește uneori cu o pălărie, ca o ciupercă :). Nu se găsea pe vremuri hârtie de copt și era o adevărată încercare a minții să faci în așa fel încât pasca să nu se lipească de fundul cratiței. Îmi amintesc că se mai întâmpla și asta, dar mama găsește cum să dreeagă situația.

După ce aluatul a crescut frumos ca un soare în vasul în care a dospit, mama îl răstoarnă cu grijă pe masă și-l împarte în părți proporționale formelor și apoi făcând din ele niște bile pufoase le pune în ele. Iar acolo timpul mai zăbovește nițel ca aluatul să mai dospească o dată. Atât cât să fie numai bun de pus în cuptor. Iar cuptorul să fie și el potrivit de încălzit. O sincronizare de care depindea totul.

Până acum câțiva ani, magia coptului se întâmpla în cuptorul cu lemne. Lemne pe care tata le-a pregătit poate în acea dimineață sau poate de cu seară. Iar emoțiile legate de această ultimă parte, coptul păștilor, aproape că le simțeam și eu și ceilalți, nu doar mama. O trăire în care emoția, grija, bucuria, suspansul sau retrăitul cum se spune pe acolo se combinau toate și tot ce puteai să faci e să speri că va fi totul bine. Că focul, apoi jăratecul ce-au încins cuptorul își vor face și ele partea de magie, în timp ce noi așteptam cu nerăbdare în fața gurarului, poate poate prindem cu coada ochiului ce se întâmplă înăuntru. Dacă eram ”norocoși” de o zi mai friguroasă, ne cocoțam și pe lejancă la cald și poate chiar și adormeam acolo așteptând să se coacă pasca, căci peste zi aproape se lăsase seara, nu și pentru mama, care mai avea încă multe de făcut...

Iar dimineața ne trezeam cu această imagine... și cu un miros de bun în toată casa - o masă plină cu păști și păscuțe rumene și pufoase. Eu tot timpul o căutam pe cea mai mică. Acum cei mai mici ai familiei au parte de cele mai mici păscuțe pe care bunica le pregăteșe pentru fiecare chiar și așa, la distanță...

Asta credeam eu că era cea mai grea parte a acelei săptămâni - să se coacă bine pasca, deși mama și cu tata sigur aveau altele pe cap și în gânduri. Cuptorul însă nu se odihnea deloc în aceste zile. Tăvi cu feluriți prăjiței și alte copturi intrau la copt una după alta. Prăjiței făcuți cu mașina (o mașinărie-unealtă manuală în bucătărie care poate fi folosită pentru multe - de la tocat carnea, mărunțit legumele la forme de prăjiței), prăjiței dați prin pudră, cu dulceață de trandafir, cu nuci și cacao, cu cireșe albe ascunse într-o crustă crocantă... Știai că mama e specialistă într-un fel, la o mătușă abia așteptai să mergi să mănânci din ceilalți, la cealaltă mătușă musai îi găseai pe alții. Aveam harta prăjițeilor din sat bine stabilită în minte, adevărate comori nu alta.

Pentru toate aceste bunătățuri dulci trebuia însă să avem răbdare să le gustăm abia în ziua de Paște, așa că mama le ascunde sub prosoape curate și frumos bordate pe masă în casa cea mare - camera dedicată în special sărbătorilor.

Pasca cu brânză e altceva ce ține cuptorul încins, dar care poate nu-i dă mamei așa multe emoții și griji. Se face din aluat de pâine, întins în foi rotunde și având pe margine niște colăcei împletiți din același aluat. Apoi interiorul colacului se umple cu un amestec de brânză de vaci, ouă sau gălbenușuri și sare, căci așa cum o știu eu de acasă, pasca cu brânză e sărată, nu e dulce. Și o mâncăm în dimineața de Paște neapărat cu un ou roșu pe care-l ciocnim de Hristos a înviat!

Ouăle roșii sau în alte culori de curcubeu sau colorate în mod natural o prindeau pe mama abia în seara de sâmbătă, după ce toate celelalte bunătățuri au fost făcute, iar clopotele bisericilor din sat anunțau începerea slujbei din Noapte Învierii. E adevărat că mergeam mai rar la biserică, deh trecutul unei țări ex-sovietice și-a pus amprente adânci și unele mai triste, o confuzie pe care mulți încă o resimt și acum.

Totuși îmi aduc aminte că atunci când am mai crescut, ne adunam verișorii, care mai mari, care mai mici și împreună cu o mătușă mergeam cu toții la Înviere. Nici nu ștu cum de rezistam până aproape de zorii zilei, mai mult din curaj sau pentru că simțeam energia aceea minunată ce se aduna acolo în liniștea nopții între toți cei prezenți. Ne întorceam și aduceam lumina și acasă, într-o lumânare, cu grijă să nu se stingă, dar și bunătățurile puse de mama în corzincă pentru a fi sfințite.

Ziua de Paște de obicei ne găsește în jurul mesei îmbelșugate, dimineața doar în familie, apoi de la prânz spre seară cu alte rude sau musafiri invitați. O ocazie de revedere și de povești înșiruite cu o felie de pască, un ou și un pahar de vin pentru cei mari și unul de compot pentru cei mici. Iar a doua zi o luam de la capăt, de obicei în casa altcuiva dintre rude. Și poate chiar a treia zi, dar deja odihna din prima și a doua zi de Paște își spunea cuvântul, chiar dacă pe ghiozdanele noastre încă scria vacanță. Ne întorceam iar la treburi, care și cum...

Până duminica următoare, când în Moldova de peste Prut e Paștele Blajinilor, o sărbătoare în care sunt pomeniți cei de nu mai sunt printre noi. Dacă de Paște oamenii se adună pe la casele lor, de Paștele Blajinilor familiile și rudele se adună în cimitire, iarăși cu coșurile pline de bunătăți, rămase de la sărbătoarea de dinainte sau refăcute în mod special pentru cea de acum pentru a fi oferite de pomană. Pe seară însă cu toții ne regăsim iarăși într-o casă, acasă sau la rude, în jurul mesei pe care au mai apărut ca printr-o minune iarăși bucate alese.

Tot citesc și aud în ultima vreme că mulți ne întrebăm și căutăm răspunsuri la întrebări legate de ce mai reprezintă unele sărbători pentru fiecare dintre noi, de unde vin și unde ne aduc, ce răscolesc în noi și ce liniștesc, mai ales în timpurile acestea în care totul e într-o continuă schimbare și mișcare, în care ritualurile și tradițiile cu greu își mai găsesc locul printre graba și agitația de zi cu zi. Cred totuși că ele ne adună împreună și poate asta e tot ce contează și ce trebuie să ducem mai departe, chiar dacă în timp le adaptăm, le mai schimbăm, le găsim noi semnificații, le simplificăm, dar nu le uităm.

(câteva dintre fotografiile de mai sus le-am scotocit și găsit și prin arhiva fratelui meu Molo, colecționar și el de amintiri)