Meniu simplu, ingrediente bune, proaspete şi de bună calitate şi foarte important preţuri bune. Serviciul e rapid, doamna de după tejghea foarte amabilă, iar locaţia cu toate că mobilierul şi uneltele sunt destul de vechi e curată. Ce ţi-ai dori mai mult?

M-am delectat de nenumărate ori cu cea mai simplă şi gustoasă mâncare de fast-food: hotdog. La doar trei lei primeşti într-un minut un hotdog proaspăt: corn + crenvuşti + sosuri. Hotdogul ăsta mi se pare atipic, pentru că e prăjit în plită din aia tip presă (ca şi pleşcăviţa) dar ăsta e şi farmecul lui – îi dă o foarte fină tentă de grill.

O altă foarte faină variantă de mâncare la mână e pieptul de pui. Chiflă, piept de pui grătărit rapid pe loc, două-trei legume şi nişte sosuri foarte simple, totul ţinut într-o plită-presă din aia. Arome faine, mâncare simplă şi rapidă.

Acu o săptămână am mâncat ultima dată pe la ei. Se schimbase pâinea – e mult mai apetisantă şi aromată. Probabil au vrut să recupereze astfel din decalajul faţă de domnii din vecini şi bine au făcut. Ceea ce departajează hotdogii de toate celelalte „hotdogării” întâlnite de mine prin oraş e plita tip presă pe care o folosesc.

Mâncarea din beciul de la Java o recomand oricărui înfometat şi în grabă prin centru: curăţenie, gust bun şi preţ OK.

De cum am ajuns, am fost întâmpinată de Cami cu un zambet larg şi am fost plăcut impresionată de terasa de la restaurantul Casa Bunicii unde ajungeam pentru prima dată.

Deşi nu cunoşteam pe nimeni, în mai puţin de jumătate de oră am ajuns să mă simt ca-ntre prieteni, cunoscând o gramadă de oameni faini cu care am petrecut câteva ore plăcute şi pe care sper să-i revad la urmatoarele ediţii ale Atelierelor Culinare.

După ce s-au strâns toţi participanţii, ne-a fost prezentat programul atelierului: la început Ama ne-a povestit despre dulceaţa, marmeladă şi peltea, apoi Cami ne-a învăţat cum ne putem decora borcanele în care vom depozita bunătăţurile dulci, iar la sfârşit de acţiune am mâncat clătite cu dulceaţă pregătită de Ama.

Trecând la partea utilă, mai jos am notat câteva sfaturi pe care le-am învăţat şi eu la atelier.

Dulceaţa

• fructele se lasă cât de cât întregi
• la un 1 kg de fructe se pune aproximativ 500g de zahăr (se poate pune mai mult sau mai puţin, după gust)
• se pune la fiert la foc mic şi nu trebuie adăugată apă
• se ia de pe foc când dulceaţa e legată
• cum ne dam seama dacă dulceaţa e legată? în timp ce fierbe dulceaţa punem la frigider o farfurie, când observam că dulceaţa începe să se înghese (să devină vâscoasă), scoatem cu o linguriţă puţin şi o punem pe farfurie, iar dacă nu lasă zeamă şi o putem tăia înseamnă că e gata şi putem opri focul
• 1 kg de fructe trebuie fiert aproximativ 3 ore, iar cu cât creşte cantitatea creşte şi timpul de fierbere
• dintr-un kilogram de fructe rezultă aproximativ 350-400g de dulceaţă
• nu se pune fierbinte în borcane deoarece amestecul nu va fi omogen: bucăţile de fructe se vor ridica la suprafaţă, iar lichidul va rămâne jos
• se lasă la răcit în recipientul în care a fost fiartă (sau în altul asemănător) şi e bine să fie acoperită cu un prosop umed

Marmelada

• fructele trebuie tăiate pe jumătate, fără să ne facem griji din cauza cojii lor, deoarece şi aceasta se va înmuia prin fierbere
• se face un pic mai complex decât dulceaţa, deoarece după ce a fiert trebuie trecută prin sită sau pasată cu mixerul
• se testează dacă e gata la fel ca dulceaţa
• se poate pune fierbinte în borcane

Pelteaua

• se face de obicei din fructe care conţin pectina (conservant natural) şi anume mere sau portocale
• se pune foarte mult zahar: la un 1l de suc de fructe de pune 1 kg de zahăr
• trebuie avut mare grijă când e gata, deoarece dacă stă prea mult pe foc nu va mai fi bună
• se testează diferit faţă de dulceaţă când e gata: se ia un pahar de apă rece şi se picură un pic de peltea, iar dacă rămân stropi care se pot prinde cu mâna atunci e gata
• se toarnă fierbinte în borcane

Borcanele se pot steriliza în cuptor, iar apoi vor fi învelite în pături pentru a se raci treptat. E foarte important ca borcanul să fie perfect curat, deoarece orice urmă de reziduu va face ca dulceaţa să se zaharisească.

Acestea sunt doar câteva sfaturi, fiind cu siguranţă destule altele – după cum spunea şi Ama: fiecare casă cu regulile ei.

Să vă povestesc acum şi despre atelierul de zâmbete, cel în care Cami ne-a arătat cum putem decora borcanele în fel şi chip. Cu toţii, de la mic la mare, fete şi băieţi ne-am lăsat purtaţi de valul creaţiei şi ne-am decorat borcanul. A fost o provocare perfectă, rezultând borcane unicate, foarte frumos decorate

Dulceaţa care a fiert domol pe foc în timpul atelierului a ajuns la degustat în clătitele, completând o dimineaţă foarte placută. După ce am degustat minunatele clătite, am luat cu toţii dulceaţă la pachet pentru acasă în borcanele personalizate. Nu stiu despre restul colegilor de atelier, dar la mine acasă dulceaţa a rezistat jumătate de oră, deoarece le-a plăcut tuturor nu mai ramas nimic din ea

Acum abia aştept weekend-ul pentru a goli prunul din curte de fructe. Sper doar să reuşesc să fac o dulceaţă măcar pe jumătate de bună ca cea a Amei.

La fel de nerăbdătoare aştept următorul Atelier Culinar! Din câte am înţeles va fi despre cum se face pâinea şi astfel vom avea ocazia să frământăm fiecare propriul aluat modelându-l după cum dorim.

Ca de obicei, am găsit un loc în Cluj. Pe Eroilor, în inima târgului, unde plătești cafeaua cu 5-6 lei vara pe terase și berea tot cam cu atât. Ei, în locul e un fel de restaurant cu autoservire, fix lângă Hotel Meteor. Posibil chiar să aparțină de el.

Când intri te izbește instant sentimentul de melancolie. Cine are mai mult de 24-25 de ani, își amintește cu siguranță de restaurantul din orașul de baștină unde tanti Lenuța lucra șefă de sală, chelnăriță și barman. Da’ era mândră că era șefă de sală, înainte de toate. Așa și aici. O tanti Lenuța, cam la 50 de ani puțin trecuți, cu păr roșcat și tapat, cu șorțuleț mândru la brâu. Puțin apatică, dar după două glume venite de la ai mei însoțitori (doi juni adorabili) i-a crescut și-un zâmbet pe buze. Șeful ei, la masă, singur cu niște hârtii și-o sticlă de ceva alcoolic, deși e abia prânz. Ne-a ignorat, l-am ignorat complet.

Mobilierul localului și atmosfera – clar comuniste. Probabil la fel de tinere ca tanti Lenuța. Dar o curățenie de nota 10. Ceea ce mi-a și plăcut. Poate să fie locul cât de vechi. Dacă e curat, parcă tot frumos e. Plus că, local de nefumători fiind, în aer nu simți decât mirosurile îmbietoare ale mâncărurilor.

Acum, că am ajuns la capitolul mâncare, luați aminte. Locul e cu autoservire, deci clar toți care se simt puțin loviți de o fiță, să stea acasă sau să meargă peste drum. Iei frumos tava și te servești: o supă de pui cu găluște, un orez cu ciuperci, niște chifteluțe de curcan, o salată de varză și-o apă plată. Meniu de fete zic. Mâncarea, ca la mama acasă. Pe lângă faptul că e delicioasă, caldă, proaspătă, aromată, mai e și multă. Da’ așa multă că eu nu am reușit să o dau gata, oricât am încercat. Săru-mâna pentru masă, tanti Lenuța.

Am sărit peste povestea cu prețul mâncării, că eram prea concentrată să povestesc cât de bună e. Ei bine, de plătit plătești înainte să mănânci, când îți iei tava cu preparatele la masă. Pe mine tot ce am descris mai sus m-a costat fix 10.5 lei. Da, în inima Clujului, în loc să beau o cafea și o Cola, am mâncat un prânz delicios. A trebuit doar să-mi trec puțin peste figurile de prințesă pe care le fac de obicei când aleg un local.

Localul pare desprins dintr-o caricatură, fiind parcă încremenit în timp de pe vremea gostaturilor în care puteai servi un prânz pe fugă. Gresia de uzură, faianţa asortată, gura de uşă prin care este trimisă la spălat vesela murdară, bucătăria separată de sala de mese prin lungimea unui hol în care cu greu întorci două tave, vitrinele cu preparate, absolut totul se potriveşte de minune în peisaj.

Ştiam de la amici care lucră sau au lucrat la Siemens (cel preluat de Continental) că acesta este localul de unde îţi cade cel mai bine să mănânci sau să iei mâncare la pachet dacă lucrezi prin zonă.

Aşteptându-ne să ne batem pentru un loc la masă cu o ceată de angajaţi îmbrăcaţi smart-casual, am avut parte de o oarecare surpriză văzând că ţinuta cea mai populară era şort purat la bustul gol, de la mucosul de grădiniţă până la venerabilul tătăiţă.

Până ne-am pus la rând şi ne-am benoclat în meniurile deschise aşezate pe pultul vitrinelor şi-au făcut simţită prezenţa şi muşteriii pe care îi aşteptam: doamne şi domnişoare frumos aranjate, domni cu genţi de laptop în mână – cu toţii cu ochii mai mult pe ceas decât pe meniu.

Fiecare lua câte 2-3-4 porţii la pachet, în caserole atent stivuite în plăsuţe. Am stat şi am observat ce comandă cei de-ai casei, fiind convinşi că nu e loc de un ce ne recomandaţi astăzi adresat domnişoarelor aflate dincolo de sticla vitrinei.

Ciorba de fasole boabe la 2,8 lei părea a fi la mare trecere, însă nu am rezistat tentaţiei de a încerca o ciorbă de burtă la 5,5 lei. La felul doi am hotărât să abuzez de o porţie de cartofi pai de 200g la doar 2 lei şi de o ceafă de porc la 4,8 lei -  parfum! Am mai pus pe tavă şi o salată la 2 lei în care două feliuţe de ceapă încercau să se asorteze cu trei felii de roşie flecită. La ciorbă a considerat că merge un ardei iute proaspăt şi două felii sănătoase de pâine. Totalul a fost de 14,3 lei, de unde trag concluzia că ardeiul a fost 1 leu, iar felia de pâine 0,5 lei. Buuun. Să ne punem pe treabă!

Ciorba a fost apă chioară în care am alergat cu lingura vreo 4 bucăţele de burtă ce nu erau numai neastâmpărate, ci şi extrem de elastice. Mi-au dat lacrimile, dar nu de la vreo aromă subtilă regăsită prin fiertura de burtă, ci de la ardeiul iute pe care nu am reuşit să-l termin nici pe jumătate.

Trecând la felul doi, cartofii prăjiţi de cantină sunt cei mai gustoşi – McDonald’s e minciună! Ceafa, ceva mai grasă decât aş fi găsit prin alte părţi a fost totuşi făcută perfect. M-am luptat eu cu vreo două ronţuri dar nu mă pot plânge – am avut parte pe porţii de ceafă pe care ar fi trebuit să plătesc mult mai mult şi pe care nu le-aş fi dat nici la câini.

Salata a fost cea mai câştigată – nu m-am atins aproape deloc de ea. Probabil a intrat la reciclat, ajungând puţin mai târziu în vreo caserolă – zic şi eu, nu ştiu. Am văzut-o de la bun început că e vai-mama-ei, dar am luat-o pentru decor, să nu cumva să uit unde mănânc în cazul în care îmi pare prea gustoastă ceafa.

La desert am zis pas, deşi există şi o vitrină cu produse de cofetărie. Nu ştiu de ce, dar nu mi-au prea făcut cu ochiul şi nici la pachet nu am văzut să ia cineva.

Cu mâna pe inimă spun că experienţele precum cea de la Dorna trebuie trăite măcar o dată în viaţă. Te căleşte, te face să te gândeşti de două ori pe unde dai banii pe mâncare şi sincer vorbind te şi înveseleşte puţin dacă nu iei lucrurile prea în serios.

Nu m-a îngrijorat atmosfera, serviciile sau mâncarea de la cantina Dorna, însă mă îngrijorează tare gândul că prin multe alte restaurante cu pretenţii este vopsit gardul

Papri este un local care pare să îşi propună a împărtăşi din savoarea bucătăriei ungureşti celor aflaţi în căutarea unui prânz consistent şi totodată diferit de oferta localurilor fast food aflate în foodcourt-ul din mall.

Un lucru este sigur – nu trebuie să cauţi mult pentru a afla de oferta de la Papri, deoarece sunt unul dintre localuile care se promovează. Nu a fost ocazie în care să nu fiu întâmpinat de o domnişoară care împarte taloane Papri la capătul scărilor rulante care urcă spre foodcourt. La fel sunt prezenţi şi pe mai recentul panou al ofertelor prin care localurile din foodcourt încearcă să atragă clienţii încă nehotărâţi.

Dacă până acum spusesem pas ofertei lor de meniu, de data asta propunerea Papri şi intenţiile mele mergeau mână-n mână. Oferta sună cam aşa: orice fel principal + orice garnitură + orice salată + orice suc granitta la 12 lei.

Totuşi, eu ştiam una şi bună – că vreau gulaş Nu a fost vreo problemă, pentru că am reuşit să-l încadrez la capitolul fel principal + garnitură, luând o porţie medie care altfel ar fi costat 10 lei. 400 de grame au însemnat o farfurie cu vârf în care am avut carne din belşug.

Pentru că servesc murături asortate picante, nu s-a cuvenit să iau altceva pentru porţia mea de gulaş. Pe deasupra, pentru cei mai împătimiţi există şi pastă Eros Pista în cazul în care socotiţi că iuţeala gulaşului şi murăturile nu sunt deajuns. Eu unul bineînţeles că nu am rezistat

Servirea  a fost promptă, cele trei fete care preluau comenzile fiind ajutate de un băiat care se mişca bine la casă. În cele aproximativ două minute cât a durat să-mi fac plinul tavei am avut ocazia să observ o abordare foarte amabilă din partea angajaţilor, mereu cu zâmbetul pe buze atunci când se ofereau să servească un client. La fel, nu păreau a se zgârci atunci când porţionau mâncarea, ştiind să facă şi recomandări în funcţie de preferinţele celui care comandă.

Trecând la mâncare, gulaşul a fost foarte consistent, bine aromat, îndeajuns de iute pentru cei care nu preferă extremele şi bine încălzit – urăsc când mi se serveşte mâncare fierbinte şi picantă. Murăturile au fost excelente şi le recomand lângă orice fel de mâncare din foodcourt care are nevoie de puţină aromă.

Una peste alta, mâncare decentă, iar pentru cei care doresc să încerce altceva mâncare gătită bine merită banii.

Cum abia am început să caut gulaşul perfect nu am încă termen de comparaţie pentru Papri, însă aştept sugestiile voastre pentru localuri care îi pot face concurenţă gulaşului din mall. Şi sunt convins că în Timişoara sunt destule de acest gen.

Auzisem păreri destul de proaste legate de operatorii celor de la Poli, astfel încât am încercat să vorbesc cât mai clar cu putinţă pentru a nu lăsa loc de interpretare. Două pizza mari la oferta 1+1 gratuită: o capriciosa + una gratuită, o quatro stagione + una gratuită şi un sos de smântână cu usturoi.

Operatorul întreabă senin dacă vreau două sau patru pizza Încep deja să mă gândesc că o să devină interesantă experienţa Poli. Întreb şi eu la fel de senin cum a înţeles el. Se pierde. Doriţi oferta cu una gratuită nu?

Păi vezi că ştii – două gratuite, patru în total. În cât timp vine? Îmi spune că într-o oră. Îi spun că dacă vrea bacşiş ar fi bine să ajungă în 40 de minute cu indulgenţă. Între timp facem cheta cu bacşiş inclus şi hotărâm că 45 de minute e un timp decent în care să ajungă comanda.

În 39 de minute ajunge, semn că sunt buni banii de buzunar. Surpiză însă: preţurile de pe pliantul scanat nu mai sunt valabile. S-a scumpit puţin pizza – cu 2 lei per bucată pentru cele comandate de noi, însă răspunsul băiatului care livrează este un ridicat din umeri şi o scuză urmată de sugestia de a întreba în viitor cât face. Îmi recunosc vina, pentru că firesc e să ţi se spună cât costă, ce ai comandat şi în cât timp ajunge, fără să fie nevoie să iniţiezi tu interogatoriu. Aşadar greşeala mea, nu aveam de a face cu oameni civilizaţi.

Livrarea a ajuns însă la timp şi promisiunea e promisiune, deci 63 de lei pentru o capriciosa, o quatro stagione şi un sos, în loc de 59. Şi 5 lei bacşiş. Speram încă să merite pizza aflată în cele 4 cutii calde.

Odată deschise cele patru cutii ale Pandorei ne-am găsit într-un mic bucluc – care pizza e care? În plus faţă de capriciosa, quatro stagione ar fi trebuit să aibă smântână şi salam de Sibiu, însă ciupercile abundau pe toate cele 4 pizza – poate au luat la super-ofertă de la Metro… Îmi plac enorm ciupercile, însă când plătesc pentru un lucru şi primesc altceva nu îmi cade bine.

Trecând la blat, una din cele patru părea să aibe blatul mai crescut. Dacă celelalte se doreau cu blat crocant, acesta era de-a dreptul tare, fiind salvate doar de stratul decent de mozzarella. Noi nu am cerut nici cu blat crocant, nici cu blat normal (sunt cele două posibilităţi), însă nici nu am fost întrebaţi ce dorim. Un fel de las-o cum o fi.

Una peste alta pizzeria Poli mi s-a părut foarte slabă la capitolul pizza livrată la domiciliu: calitatea lasă mult de dorit, fiind mult sub concurenţă, iar pregătirea operatorilor care preiau comenzilor este inexistentă sau cel puţin asta lasă să se înţeleagă prin atitudinea lor. Nici măcar nu ştiu dacă livrarea rapidă merită vreun punct în plus la capitolul servicii, având bănuiala că nu sunt la fel de prompţi decât dacă le-o ceri. La curăţenie dau un 3 de mijloc pentru a nu influenţa nota finală. Preţul e ok, însă nu pentru ce primeşti.

Totuşi, am auzit şi laude la adresa celor de la pizza Poli din partea unor prieteni care au mâncat la ei în pizzerie. Sunt foarte curios dacă este posibil să fie o atât de mare diferenţă între ceea ce servesc în pizzerie şi ceea ce livrează.

M-ar ajuta şi alte părei pentru a avea o idee cât mai corectă despre pizzeria Poli. A mâncat sau a comandat cineva recent de la ei?

Sâmbăta aceasta ne pregătim pentru încă o ediţie a Atelierelor Culinare, pusă la cale tot de Ama şi Camelia. Curioşi să vedem cum stă treaba cu gospodăritul, ne-am hotărât să începem iniţierea cu partea cea mai dulce: gemurile fără de care iarna ar fi mai lungă, iar deserturile mai puţin apetisante.

Nu am stat mult pe gânduri şi am acceptat invitaţia la “Atelierul de Borcane Dulci“, dornici să aflăm secretele celor mai aromate dulceţuri, dar şi care este diferenţa dintre gem, marmeladă sau peltea.

Lecţia de bucătărit nu este totul, pentru că şi de această dată Ama în Bucătărie vine cu o supriză – provocarea de a decora după bunul plac borcanele cu gem. Utilul, plăcutul şi creativul vor fi cu siguranţă de mare folos celor care doresc să impresioneze oaspeţii cu un gem delicios, într-o prezentare inedită.

Bunătatea de gem preparat în timpul atelierului se va degusta cu clătite, iar pentru cei care deja se învinovăţesc la gândul că vor avea parte de aşa răsfăţ soluţia este simplă – va fi mai plăcut să vă bucuraţi de acestă experienţă alături de cineva drag, chiar şi dacă e vorba despre un prichindel, pentru că şi de această dată cei mici au un loc special în desfăşurarea evenimentului.

Punctul de întâlnire: sâmbătă 28 august, între orele 10 şi 13, la Restaurantul Casa Bunicii (Str. Virgil Oniţiu 3, Timisoara, lângă clădirea Romcapital), iar taxa de participare este de 30 lei, se achită la intrare şi include un borcan de gem/persoană, apă, clătite şi materiale de decor pentru borcane. Pentru cei mici (prichindei între 3 şi 10 ani) trebuie scoateţi doar 15 lei din puşculiţă.

Înscrierile se fac la adresa de mail amainbucatarie@gmail.com – Ama sau la telefon 0723 049 584 – Camelia (cea care vă stă la dispoziţie şi pentru detalii suplimentare).

Ne îndulcim împreună sâmbătă?

PS: Rating-ul reprezintă aşteptările noastre de la eveniment.

Curios cum se prezintă serviciile, mâncarea şi atmosfera din restaurantul din centrul Timişoarei, am hotărât că ar fi momentul pentru o primă aventură în curtea hidosului clovn Ronald.

Deşi am fost tentat să mă aşez pe terasa de afară pentru a mă bucura de o zi plăcută de vară, intrat înauntru pentru a-mi comanda un meniu m-am lăsat convins de aerul condiţionat şi de spaţiul mai generos.

Deşi servirea nu ieşea din ritmul demn unui fast food bine organizat, la toate casele era o coadă de cel puţin 6 clienţi. Îndeajuns timp să mă decid ce pofteşte gura mea. Cu toate acesstea nu mi-a fost uşor să aleg – de obicei luam un meniu mare Big Mac însă de data asta oferta de sezon mi-a făcut cu ochiul: Delicii à la Mediterana.

Greek Wrap – recomandat ca alegerea perfectă pentru zilele călduroase de vară: file de piept de pui, brânză feta cremoasă, salata Eisberg, castraveţi şi roşii proaspete, sos răcoritor de iaurt, toate într-o lipie uşoară. Cel puţin aşa suna în descrierea lor.

Grande Italiano – ideal pentru a astâmpăra pofta de arome mediteraneene. În prezentare de vitrină: pâine de casă cu parmezan, carne de vită, brânză Caesar,  rucola şi roşii proaspete răsfăţate de sosul fin de parmezan.

Grande Italiano mi s-a părut puţin prea umflat în pene, iar dacă descrierea încearcă să mă convingă din răsputeri se prea poate ca preparatul să nu se vândă atât de bine de la sine. Părându-mi mai onest în descriere, am mers pe meniul greek wrap. Greek Wrap-ul e 10 lei luat solo şi 15,5 lei în meniu. Grande Italiano e 12 lei, respectiv 17,5 lei la meniu cu cartofi pai şi suc (Lipton recomandă ei).

A trebuit să aştept vreo 5 minute, timp în care domnişoara care trebuia să-mi aducea wrap-ul mi-a ratat masa de vreo două ori Nimic de comentat însă, deşi am auzit despre experienţe mai puţin plăcute cu angajaţii McDonald’s, mi s-au părut foarte de treabă. Amabili şi zâmbitori, chiar şi când au de a face cu nişte exemplare de clienţi cu totul deosebite.

Trecând la disecţia wrap-ului, de reţinut că e puţin mai mic decât o shaorma mică. Nu te saturi din el, poate doar dacă iei o porţie mare de cartofi prăjiţi (cu meniu). Mărime decentă dacă nu vrei să te ghiftuieşti, un snack să-i spunem.

Dintre ingrediente am remarcat puiul, prăjit în stil McNugget şi mai ales brânza feta care dă savoarea amestecului de ingrediente. Lipia seacă a mers bine cu sosul de iaurt, însă castraveţii şi roşiile proaspete aproape că nu le-am găsit în lipie. Pe lângă brânza feta mă mai aşteptam şi la alte arome mediteraneene, cum ar fi cele date de uleiul de măsline şi de oregano. Nici sosul nu m-ar fi deranjat să semene mai mult cu tradiţionalul tzatziki, însă sunt convins că cer cam mult.

Alegerea de a sta în restaurant s-a dovedit inspirată, având astfel ocazia să observ şi clienţii care mănâncă la McDonald’s. Impresia generală e că majoritatea clienţilor se comportă cam ca la piaţă, strigăte de la rândul de la casă cât să se audă până la masa unde s-a aşezat restul şatrei, tonuri de apel în ritmuri de manele, copii răsfăţaţi care plâng după un Happy Meal, doamne respectabile care se împing pentru a ajunge la casă mai repede – ce să mai o minunăţie.

Un sfat practic în final: dacă luaţi suc, cereţi fără gheaţă – e destul de rece şi primiţi mai mult

Curios fiind, o să mă întorc să îl iau la bani mărunţi şi pe Grande Italiano. Ar mai fi ceva care merită încercat din meniul de la McDonald’s?

Prin stările de comoditate descrise mai sus treceam sâmbătă seara, pe terasa restaurantului Insieme. Eram în Unirii ca să îi ascult pe Bega Blues Band, și am poposit la restaurantul ăsta cu gânduri necurate: să beau o limonadă, dar și să mănânc o pizza, pentru că auzisem că au pizza tare bună. Restaurantul este unul cu specific italian, și le umblă vorba nu numai că au pizza bună, dar că au și alte preparate italiene foarte gustoase (paste, bruschete).

Aspectul, cu nimic mai deosebit de celelalte terase din Piața Unirii, o terasă ca oricare alta. Totuși, dacă arunci un ochi în interior, se dezvăluie un decor cu gust: combinații alb-roșu. Dar să ne întoarcem pe terasă.

Meniul m-a pus în mare dificultate. Nu am mai fost în niciun loc cu atâtea sortimente de pizza: erau peste 100. De la cele obișnuite și populare (Prosciuto, Marguerita, Quatro Stagione, Quatro Fromaggi, Calzone), la pizze simpliste, la tot felul de combinații inedite, la ingrediente deosebite, și la denumiri interesante. Ce mă amuza era că la fiecare pizza figura ca și ingredient uleiul de măsline.

Ca de obicei, am decis să încerc ceva nou, dar picant, așa că am ales Pizza Appetitosa (mozzarela, măsline, ceapă, salam picant, ardei iute, ulei de măsline). Gură Mare era în mare dilemă: vroia pizza Prosciuto e Funghi, și ei aveau separat Pizza Prosciuto și Pizza Funghi. Din fericire chelnerița a spus că îi poate pune ciuperci la Prosciuto. (pentru care a taxat cu 2 lei în plus). Gigel a testat o Marguerita, pentru că ăsta e sistemul lui de a testa o pizzerie, dacă Marguerita e bună, atunci și cealalte pizza sunt bune!

Îi spunem chelneriței ce dorim, dar dânsa nu dorește să știe numele preparatului, ci numărul cu care figura în meniu. E greu cu fetele astea, își încarcă singurul neuron și le obosește mânuță scriind mai multe!

En fin, pizza sosește relativ repede, având în vedere că era sâmbătă seara și terasa era aglomerată. Primul lucru care mi-a atras atenție a fost că pizza nu era tăiată, ceea ce mi-a dat mai mult de furcă, pentru că nu prea folosesc tacâmuri.

Aluatul era în schimb perfect, nici prea subțire, nici prea gros, crocant atât cât trebuie, nici prea uscat, nici prea moale. În schimb aspectul era cu totul altul decât mă așteptăm: bucățelele de salam le număram pe degete (5 – 6) și nu erau deloc picante, ardei iute presărat foarte puțin, în schimb mozzarela și ceapă domnule, ceapă cât cuprinde! Culmea e că era delicioasă: ceapa era tăiată foarte mărunt și nu era iute, era cumva înăbușită. Nu știu dacă vă vine să credeți dar combinația ceapă – măsline – mozzarela chiar a fost foarte gustoasă.

Deși mie mi-a înșelat așteptările Appetitosa, pe Gură Mare l-a mulțumit din plin a lui Prosciuto e Funghi. Am gustat și eu, pizza era mai consistentă decât a mea (că doar nu la toți le place combinația oltenească de ceapă cu aluat), și foarte suculentă. Gigel în schimb a fost sceptic cu privire la Marguerita și nu s-a lăsat impresionat deloc.

Prețul este relativ ok având în vedere că e în buricul Pieței Unirii. Combinațiile mai simple sunt de la 16 Ron în sus (de exemplu Marguerita), dar majoritatea prețurilor sar de 25 Ron, depinzând de ce ingrediente conțin. Appetitosa plină de ceapă a costat 22 Ron, iar Prosciuto cu bonusul de Funghi 24 Ron.

Personal, cred că e un preț ok, având în vedere că e chiar în buricul Pieței Unirii. Ce am mai remarcat însă, și cauza dezamăgirii mele cred că a fost sărăcia unor pizza, dacă mă pot exprima așa. Cred că ne-am obișnuit așa de tare cu stilul american de pizza (cu de toate), încât combinațiile simple ne dezamăgesc. Pot să confirm însă că și combinațiile simple, dar mai ales autentice, sunt la fel de bune, de fapt sunt mai bune decât cele încărcate.

La ce terase din Piața Unirii se mai servește pizza ok? Dar mai ales autentică?

Bistroul e pe-un colţ. Galben strident, cu ușa tăiată în colțul casei. Pe Calea Victoriei, la egală distanță de stadionul UTA, Spitalul Județean și Kaufland, e un loc perfect pentru masa aia de prânz sau seară în cazul în care ești grăbit și înfometat. Eu unu am fost de nenumărate ori pe la ei. De regulă în jumătate de oră ieșeam căptușit de sătul, cu două feluri la curent și eventual chiar un desert.

Din momentul în care intri în local observi că nu există mese goale. Eziți și dai să ieși. N-apuci: „Bună ziua domnu, bine-ați venit, stați așa că vă așez eu în două secunde!” un nene pe la 1,70 și dolofan sare, trage un scaun, te-mpinge amical dar ferm să iei loc. Pe masă găsești o listă pe zile cu două variante de meniu pentru fiecare zi a săptămânii. Nenea te-a așezat, saluți din obligație comesenii complet necunoscuți, ei n-au nici o treabă. Li se pare ceva normal în restaurantul ăsta. Nici ceilalți trei de la masă nu se cunosc între ei.

Abia apuci să dai un ochi de jur împrejur, nenea e rapid la nasul tău: „Felu-ntâi domnu’… avem supică de curcan sau o ciorbiță de fasole delicioasă”. Observi cum își freacă mâinile și te gândești că până și chelnerului i se face poftă când pomenește ce mâncare are. Alegi sfios și flămând. În cazul meu am optat ultima dată pentru acea supă de curcan. Nenea pleacă. „UN CURCAN PENTRU DOMNU!” Până să mă-ntorc să văd cine-a urlat, mă trezesc cu farfuria aburindă sub nas.

Termin deci supa, și numa bine am vreo două minute să respir. „Da, domnu’, nu-i așa că v-a plăcut? (n-așteaptă răspunsul) Avem pentru felul doi mămăliguță cu niște rasol de pasăre și un orez cu tocăniță de pipote…” Aleg rasolul. Pleacă: „UN RASOL”. Paf, sub nas. La desert îmi pot alege din diverse prăjituri cu creme, multe dintre ele parcă făcute în casă.

Totul durează vreo juma de oră și-ai plecat.

Acuma, atmosfera e cum v-am povestit. Foarte animată și pe fugă. E curat, dar servind pe fugă multe persoane la câteva mese nu apucă să curețe temeinic după fiecare, mai rămân uneori firimituri de pâine pe masă, mai o pată proaspătă (pete vechi n-am văzut deloc pe fețele de masă), dar în general curat pentru ritmul de-acolo.

Mâncarea extraordinară și cu specific regional. Nu am văzut niciodată ceva neardelenesc pe meniu. Foarte savuroasă, porții mari de tot, dar puțintel cam grea, mai ales dacă nu ești obișnuit cu mâncarea grea de ardeal.

Serviciul e fain, chiar dacă la-nceput te surprinde viteza și faptul că nenea pare să se răstească la tine, ajungi să apreciezi că are timp să acorde absolut fiecărui client acele secunde de exclusivitate. Mai ales că niciodată nu ai de așteptat după porția ta oricât de mulți ar fi intrat deodată cu tine.

Prețul unui meniu felul unu și doi ultima dată când am trecut pe la ei – 12 lei. O prăjitură (și aia bună și mare) – 3-4 lei.

Recomand oricui bistroul ăsta, e într-adevăr o experiență interesantă de restaurant mic și autentic românesc.

Ajuns în foodcourt-ul de la mall, am mers ţintă la unul dintre puţinele fast food-uri pe care nu îl încercasem încă: Döner Express. Am rezistat totuşi cu greu tentaţiei de a nu lua un meniu de la Grill Bison fiind prea curios să gust din döner-ul cu amestec de carne de vită şi oaie.

Gusturile nu se discută, însă mare majoritate a celor care strâmbă din nas auzind de preparate din carne de oaie au avut ghinionul să mâncânce cândva carne de oaie prost pregătită. Şi având în vedere că mielul e tradiţional la masa de Paşte, cu siguranţă ocazii au fost destule.

Revenind, oferta de produse nu este foarte bogată, însă cum îmi place să privesc partea plină a paharului mi-am spus că oamenii preferă să prepare câteva specialităţi şi să o facă bine. Iniţial am vrut să iau un iskender kebab, însă cum nu mai aveau ingredientele necesare mi-am luat un döner kebab.

Diferenţa între cele două preparate este semnificativă. Iskender-ul se prepară din fâşii de carne lungi şi subţiri, proţăpite pe rotisorul vertical, iar carnea folosită are un conţinut mai mic de grăsime. Tradiţional se serveşte cu sos de roşii, unt topit şi iaurt. Döner-ul se poate prepara din carne mai grasă şi uneori (în cazul restaurantelor fără pretenţii sau a fast food-urilor) bucăţile de carne sunt înlocuite de carne tocată.

Fetele de la Döner Express ar fi putut încerca să-mi vândă un döner deghizat în iskender, însă mă bucur că nu au facut-o.

Alături de carne şi cartofi am mai cerut în lipie castraveciori muraţi din belşug şi puţină varză. A durat vreo 5 minute până ce carnea s-a perpelit bine pe rotisor şi încă vreun minut până ce ingredientele au fost tacticos prinse în lipia răsucită într-o formă subţire şi lunguiaţă.

Gustul döner-ului a fost bunicel, însă oricât aş fi vrut să simt savoarea cărnii de oaie, amestecul de vită îmi amintea că ceea ce mănânc este doar un fel de compromis gastronomic. Şi vorbind de compromisuri, mă bucur că nu mi-au pus ketchup în döner, cum mai încearcă unii specialişti crezând că “îmbunătăţesc” preparatele.

A fost interesant să încerc Döner Express şi pentru că mi-am făcut poftă de iskander, mi-am propus să mă mai întorc pentru încă o încercare. Are cineva chef să mă însoţească?

De cum am ajuns am fost întâmpinați cu o surpriză menită să ne deconecteze complet și să ne amuze copios  Atelierul de zâmbete: fiecare trebuia să deseneze un portret al persoanei de lângă  și să specifice 3 motive pentru care ar trebui să zâmbească în fiecare zi. Incursiunea copilărească a prins cât se poate de bine, pentru că după ce ne-am războit (Gură Mare și cu mine) și ne-am desenat cele mai hidoase portrete posibile (reacție a unui copil când le-a văzut: Uite, seamănă cu o maimuță!), am remarcat că oamenii chiar zâmbeau și gheața se spărsese într-o atmosferă cât se poate de prietenoasă.

Între timp, pe masa demonstrativă din față au început să apară tot felul de bunătăți: biscuiți, fructe, dulceață, cremă de brânză cu diferite arome. Curând a apărut și Ama, care ne-a explicat detaliat cum se prepară prăjitura cheesecake, dându-ne și sfaturi utile despre  ce fel de ingrediente să alegem. Pentru a exemplifica simplitatea rețetei, o să descriem etapele pe scurt:

• se pisează  niscaiva biscuiți, biscuiți cât mai simpli și cât mai puțin dulci (Ama i-a pisat la un robot de bucătărie, dar mai simplu ne-a recomandat să îi punem într-o pungă și să îi lovim cu sucitorul)
• peste ei se toarnă unt topit și se amestecă (nu trebuie să fie ca o pastă)
• pregătim o cremă de brânză cu aromele preferate. Amestecăm brânza cu zahăr, și putem adăuga după preferință cacao, caise. Ama a recomandat brânza Ricotta de la Lactitalia (pentru consistența ei fină), atenționându-ne să nu folosim brânza dulce românească. În Timișoara brânza Ricotta se găsește în magazinele Novatim, Auchan, respectiv Metro.
• pregătim fructe: noi am folosit nectarine și vișine din compot, dar se pot folosi cu succes și alte fructe

Asamblare: într-un vas, punem un strat de biscuiți pe care îi presăm puțin cu o lingură, urmează fructe, crema (putem pune câte două arome), un ornament de ciocolată, câteva ore la frigider, și voila – un desert delicios și ușor de vară. Atât de simplu.

După etapa demonstrativă, fiecare a avut ocazia să își prepare propriul cheesecake și să experimenteze cu diferitele arome puse la dispoziție. Am asistat la cele mai haioase/ frumos decorate/ delicios colorate cheesecake-uri. Iar după, partea cea mai plăcută – savurarea prăjiturii, care ne-a îndulcit, încântat, răcorit și ne-a convins să o mai încercăm și singuri acasă.

Sfat despre combinații: aroma cu adevărat deosebită l-a avut cheesecake-ul în varianta biscuiți – strat de vișine din compot – crema din brânză și cacao – ornament deasupra. Iubitorilor de ciocolată sigur o să le placă. Dar să nu credeți că cel în variantă simplă e mai prejos.

Și asta nu e tot! Ca să ne răcorim și mai bine, am avut la dispoziție cuburi de gheață jucăușe, care conțineau diferite fructe: boabe de struguri, lâmâie, lime, sfeclă roșie, care ne-au colorat/ aromat băuturile într-un mod cât se poate de plăcut. Frigăruile de fructe (da, ați citit bine) au fost încă un preparat care ne-a încântat: bucățele de pepene tăiate cu forme de prăjituri, înfipte împreună cu boabe de struguri pe bețe de frigărui.

La final, am fost provocați la o sesiune de origami, unde am învățat să împăturim șervețele cât se poate de interesant.

Pentru noi, Atelierul a fost o ocazie perfectă pentru a evada puțin din cotidian, dar și de a asista la un eveniment foarte bine organizat până în cele mai mici detalii. Iar detaliile au fost cele care au făcut diferența.

În orice caz, recomandăm atelierele culinare tuturor: te deconectezi, te relaxezi, cunoști lume nouă și prietenoasă, înveți lucruri noi și cine știe, poate descoperi o nouă pasiune. Iar Ama și Camelia sunt niște gazde tare faine.

De ce: Dacă am tot vorbit de prăjiturile de la Taverna Acropole am decis să le gust şi mâncărica. Ca urmare, cu primul drum la FoodCourt am oprit la acest fast-food cu specific grecesc. Cel puţin aşa se prezintă ei, pentru că, pe lângă culorile alb-albastre nu am găsit nimic să fie specific grecesc. Puteau la fel de bine să fie şi fan-clubul Universităţii Craiova, filiala Timişoara.

Cadrul: Cum păşeşti de pe banda rulantă, în dreapta, izolată de restul fast-food-urilor. E singurul fast-food din FoodCourt ce are amenajat un spaţiu închis special creat pentru fumatori.

Scena 1: Chiar dacă au cea mai mare suprafaţă alocată, lucru care ar trebui să-i ajute şi 5 angajaţi la servire/debarasare, se mişcă extrem de greu. Ori nu au fost instruiţi după angajare, ori faptul că nu prea au clienţi şi fetele se plictisesc şi ruginesc la casă se vede.

Scena 2: Zilnic sau săptămânal, nu am înţeles exact, au ceva meniuri speciale. Eu şi Gigel am încercat meniul nr. 1 – ciorbă de fasole verde, şniţel de porc şi cartofi cu sos de mărar. 9.99 lei e un preţ foarte foarte bun şi mâncarea a fost decentă spre gustoasă. Ba chiar sunt singurii care servesc felul 2 într-o farfurie care nu e din plastic. Păcat că tava pe care îţi cari mâncarea e gândită pentru veselă mică de plastic.

În schimb prăjiturile, care sunt foarte bune, compensează preţul scăzut al meniului.  6.90 lei pentru o budincă şi 6 lei pentru 3 mini bucăţele de baclava nu e chiar puţin. Din punctul meu de vedere atracţia Tavernei Acropole o reprezintă prăjiturile. Dacă ar mai reduce puţin din preţ sigur ar fi coadă mai mare la casa de marcat.

Closure: Ca şi concluzie, Taverna Acropole mai are mult de lucrat la partea de sevire şi prezentare. Mâncarea şi preţurile sunt decente (excepţie dulcegăriile) şi cu toate că au ditamai spaţiul de care se pot folosi nu şimţi că fast-food-ul lor te invită să te aşezi la rând. Poate că le-ar prinde bine să tragă o privire şi să fure meserie de la 3F (Fantastic Fast Food).

Am mâncat în urmă cu vreo două luni la cantina Alcatel, deservită de restaurantul Texas. Cel mai mult am regretat că nu am la îndemână un aparat foto pentru a trage în poză minunăţie de peisaj: o sală de mese plină-ochi şi mese încărcate cu mormane de mâncare pe jumătate neterminate, în farfurii şi tăvi stivuite cu indiferenţă. Am văzut şi lături care erau amestecate mai cu gust.

Atunci nimerisem la oră de vârf şi am mâncat pe fugă, undeva pe un colţişor de masă. De data aceasta am revenit hotărât să relatez cum se cuvine despre local, bucurându-mă şi de compania a 4 prieteni, obişnuiţi de-ai locului.

Deşi era ora 1, o ploaie torenţială a fost destul motiv să ţină lumea departe de cantină, locul fiind aproape pustiu.

Meniul: aperitiv – salată bulgărească / mici cu muştar, felul 1 – supă italiană, felul 2 – cartofi pai cu şniţel parizian, desert – ceva budincă la care am zis pas. Total: 17.2 lei În timp ce citeam denumirile preparatelor din meniu mai că m-a pleznit râsul: prânzul globetrotter-ilor îmi spun în gând.

Supa italiană a fost oribilă. Combinaţia de zeamă de zarzavat, melcişori paste şi feliuţe de cabanos prăjit mi-a pus la stomacul la grea încercare.

În contrast absolut, şniţelul parizian din piept de pui a fost genial. Pe lângă garnitura de cartofi pai, salata de varză a fost binevenită şi nu prea, având în vedere că m-am ambiţionat să iau şi o salată bulgărească.

Salata bulgărească a fost foarte vestejită: roşii flecite, castraveţi palizi, cubuleţe de parizer maronii pe margini şi o linguriţă de smântână aruncată pentru gust. Urât.

Cum nu mă dau în vânt după dulciuri, mititeii mioritici făcuţi în tigaie mi-au ţinut loc de desert. Seci şi puţin arşi nu m-au impresionat cu nimic, iar muştarul pe care eu pun mare preţ a fost de cea mai joasă speţă – dulce cu cocoloaşe.

Nu am mai văzut risipă şi am înclinat să cred că are de a face cu numărul mic de meseni, fetele care debarasează mesele “vânând” cu rapiditate tăvile goale.

Adevăratul motiv are de a face cu bonurile de masă ale Alcatelului. Cum un meniu costă 15 lei, iar un bon de masă Alcatel valorează puţin sub 9 lei, diferenţa de 6 lei era acoperită de companie. De când se impozitează bonurile de masă, compania a schimbat foaia, iar acum la cantină nu se mai dă papa pe bon, deci trebuie să plăteşti cash, iar la sfârşit de lună ţi se returnează la leafă diferenţa de 6 lei/meniu. În consecinţă, scoţând bani din buzunar oamenii îşi pun pe tavă cât pot mânca, uneori ieşind mai câştigaţi dacă nu iau un meniu întreg.

Dacă vă aflaţi prin zonă şi sunteţi flămânzi merită osteneala şi s-ar putea să nimeriţi vreun fel de mâncare chiar gustos. Totuşi, eu am mâncat doar de două ori la ei, deci orice alte păreri sunt binevenite.

Da, e un restaurant cu specific italian deci. Din discuții cu chelnerița am aflat că bucătarul e importat direct din Italia. La fel și toate ingredientele folosite. Deși ultima fază, cea cu ingredientele importate, nu prea încântă pe un patriot economic ca mine, cu bucătarul importat am fost foarte de acord. M-am decis așadar în ziua respectivă că voi încerca să savurez o pizza, încurajat de expresia sinceră a angajaților de-acolo de câte ori recomandau câte un fel de mâncare.

Am luat o Pizza Prosciuto-Funghi, având toate elementele importante pentru o pizza bună. Ce-am primit a fost o bucățică de savoare autentică: aluat crocant, cu blatul gros de vreo 6-7 milimetri, cu jumătatea de sus îmbibată în suc de roșii, aromă de oregano și brânzică de mozzarellă. Peste venea șunca aia, de-i dă numele de prosciuto, aranjată pe blat frumos și vălurit, iar și mai deasupra bucățele de ciuperci perfect rumenite în cuptor.

Mâncarea a fost deci foarte bună. Și rapidă. Am primit-o în vreo 5 minute de la comandă, proaspătă și aburindă. Asta și o cafea superbă de la Lavazza au făcut o vizită de prânz să merite fiecare minuțel. Servirea avea ca bonus pentru clientul de mine zâmbete atât din partea chelneriței, cât și din partea colegilor – inclusiv bucătarul.

Ca și preț, totul a fost în limite foarte rezonabile: 17 lei pentru o pizza extraordinară de juma de kil.

P.S.: Nu se dă ketchup (cel puţin nu din oficiu) – un semn de respect pentru pizza, din punctul meu de vedere.

P.P.S.: În multele mele vizite în scop de cafea am remarcat o mulțime de clienți fideli mâncând pe-acolo, asta-mi dă un plus de încredere că recomandarea mea călduroasă nu e degeaba

P.P.P.S.: (doamne, câte p.p.-uri…) domnu’ @tbdr ne informează că:

„@foodcrewro la fix review – “Pizzeria Al Piano va fi inchisa in perioada 09 – 25 august 2010.” ”

Uitasem să vă povestesc de treaba asta, e vorba de perioadă de concedii, dacă îl veți încerca, încercați-l după ce se-ntoarce lumea la lucru, deci după 25

Situat în apropiere de complexul studențesc, mai exact la Barbu Iscovescu Nr. 2, restaurantul te întâmpină din exterior cu un aspect mai degrabă rustic decât medieval. Terasă cu flori, roți, mese normale. Deși ispitiți să rămânem pe terasă, am decis să intrăm pentru că terasa era prea îngrămădită lângă o parcare. Înăuntru impresia de rustic e și mai puternică: mult lemn, mese mari, podea de lemn scârțâitoare. Nu pot să zic că era în totalitate un decor țărănesc pentru că tapetul de lemn, scuturile, torțele și candelabrele erau totuși în stil medieval. În rest aerisit, luminos, spațios. Chiar foarte spațios – în față ne-a întâmpinat barul, în dreapta un salon mare, iar în stângă încă un salon.

Servirea care se vrea regească

Luăm loc la o masă lângă geam, în salonul din stânga. Un chelner amabil ne aduce meniul și ne întreabă dacă vrem ceva de la bar între timp: Apă plată cu lămâie. Între timp mă amuz puțin de aerul de băiețel îmbrăcat  în fetiță pe care i-l dă ținuta: purta pantalon negru, de costum, dar în partea de sus avea un fel de cămașă cu guleraș, cam zdrențuită ce-i drept, care îi “știrbea” puțin autoritatea. Chelnerițele  aveau un aer de hangiță ștrengăreață cu fuste lungi, învolburate.

În timp ce descifram fontul gotic din meniul de dimensiuni uriașe, pe hârtie gălbuie, și încercam să ma hotărăsc ce să comand, am simțit cu mi se leagă o bavețică albă și curată la gât. Între timp au aterizat pe masă apele, servite în carafe mari, de lut, tacâmurile, și în fața noastră platouri lunguiețe de lemn care serveau pe post de farfurii. Am fost puțin dezamăgită de apariția tacâmurilor – eu chiar vroiam să mănânc cu mâinile, făcea parte din experiență.

Meniul – ca o glumă la curtea regelui Arthur

Meniul era foarte variat și cuprinzător, pe lângă clasicele gustări, salate, porc-vită, desert, am mai întâlnit și ceva specificități de-ale locului. De exemplu, supele se numeau zemuri, și puiul era încadrat în categoria orătănii. Ne-am mai amuzat și pe seama altor denumiri: Puicuța proastă, Tropăitoare Pârăitoare, Măcănitoare umflată, Tolba lui Robin Hood, Na și Ție, Cel ce guițăie, etc etc, și am admirat și ceva “clasice”: Ciorba Tâlharilor, Grația lui Sir Vincent, Misterele Mesei Rotunde.

Ne-am oprit în final la secțiunea platouri, care le-a câștigat renumele. Deși nu eram neapărat în dispoziția de a consuma carne (din cauze unor deranjamente la stomac, dar despre asta mai târziu), am zis totuși să încercăm Platoul pentru două persoane. Se anunța un adevărat festin: 1/2 pui grill, coaste de porc rumenite, jambon, frigărui, garnituri, fructe, acrituri. Gură Mare nu s-a putut abține și a comandat totuși și o supă de pui.

Untură și ceapă din partea casei

După ce am comandat, chelnerul a venit cu un platou de lemn cu două tipuri de untură, albă și cu boia, și cu feliuțe de ceapă roșie în mijloc. Pe masă și-a mai făcut apariția un coșuleț de pâine prăjită, caldă, acoperită cu un șervet. Din partea casei.

Untură pe pâine nu mai mâncasem din copilărie (pentru că sunt reticentă în general față de grăsime), dar în combinație cu pâinea caldă  – pâine de vatră, și cu ceapa, a fost foarte gustoasă, lucru care m-a făcut să mănânc cam  4 – 5 feliuțe. Despre consecințele acestui act nesăbuit mai încolo.

La platou am avut nevoie de ajutor

În timp ce mai ronțăiam încă la pâine, văd un chelner venind cărând pe umeri platou imens, colorat îmbietor, și cum l-am văzut venind mă rugam din suflet să nu fie pentru noi, pentru că în niciun caz nu puteam face față la atâta mâncare. În felul lui de a merge  îmi aducea aminte de servitorii care cărau animalele spre a fi sacrificate. Teama mi s-a adeverit pentru că  platoul era pentru noi.

În fața mea era o aglomerare de carne, cartofi, legume, fructe, arăta ca prada proaspăt vânată și gătită. Ca să nu aveți dubii – Cârtița este adepta mâncărurilor ușoare, și a dulciurilor, în niciun caz al mâncării grase și al cărnurilor în exces. Iar porția mai mult decât imensă mă cam intimida ce-i drept.

Dar să purcedem în descrierea platoului: într-o parte fructele tăiate frumos – grapefruit, portocală, măr, pe un strat de cartofi prăjiți și cartofi la cuptor, o halcă imensă de pui (pe meniu scrie 1/2 dar era întreg), un jambon și niște costițe foarte grase, într-o parte varză călită cu cârnăciori și cu o frigăruie deasupra, și un aranjament de legume (salată de varză, roșii, castraveți murați).

Am început cu răbdare cu puiul, și încet încet le-am gustat pe toate: frigăruia m-a uns pe suflet, carnea de pui era foarte bine rumenită, salata și varza gustoase tare, doar carnea de porc mi s-a părut cam grasă. Am mâncat noi încet și pe îndelete, dar după scurt timp ne ghiftuiserăm nevoie mare, mâncare rămăsese suficientă, așa că l-am chemat pe Gigel să ne dea o mână de ajutor.

Bineînțeles puteam să rugăm chelnerul să ne pună la pachet, dar nu vroiam. Așa că ne-am mai dezintoxicat cu niște fructe până a venit Gigel, și în timp ce și el s-a înfruptat pe îndelete, simțeam cum se îngreauna “situația ” la stomac. Culmea e că mâncare tot a mai rămas, ca să vă dați seama de dimensiunile platoului.

Clientela

Nu am precizat nimic de persoanele din local, pentru că la momentul apariției noastre era cam gol: 2 clienți pe terasă, niște femei de la bucătărie la o masă. După ceva timp a apărut însă o familie care s-a așezat chiar la masa de lângă. După cât de tare vorbeau am înțeles că dama își serba ziua de naștere și că mai așteptau pe cineva. Între timp a mai sosit o familie cu un copil de 7- 8 ani, căruia se pare că îi era cam rău. Tot timpul cât am mâncat a trebuit să îi auzim cum debitează despre vomitatu’ copilului: “Gata, ai vomitat?” “Îți mai vine să vomiți”, “Săracu’ nici nu știe să își bage degetele pe gât”. Bine domne’, înțeleg că îi e rău copilului, dar la masa de lângă lumea mai mănâncă, nu trebuie să audă tot ce vorbiți.

Oricum mesele sunt foarte apropiate, deci e cam imposibil să nu auzi ce se vorbește la masa de lângă, dar mai dacă e plină de snobi care țipă ca la oi. Localul nu avea nicio vină, bineînțeles, dar nu e exclus să întâlniți niscaiva snobi pe acolo, că e răspândit în rândul lor.

Nota de plată

Festinul ne-a costat în jur de 150 RON, cu tot cu băuturi. Platoul a fost 100 Ron, și supa de pui ( care a fost o supă obișnuită) 12 RON.

Prețurile nu sunt deloc mici, nici la celelalte preparate, însă porțiile sunt foarte mari, iar platourile sunt în orice caz pentru mai multe persoane decât se specifică în meniu.

Fără să exagerez, platoul pentru 2 persoane ajunge lejer pentru 3-4 persoane înfometate.

Efecte secundare

Ei bine, efectele unturii mâncate cu poftă, combinate cu un stomac deranjat și cu mâncarea greoaie – carne, cartofi, ceapă, varză, au generat o indigestie de toată frumusețea, astfel Cârtița, în timp se scrie aceste rânduri încă se mai zbate între o crampă și o senzație de greață.

Sfatul meu este ca persoanele obișnuite cu o alimentație ușoară să nu exagereze cu platourile, și sa se axeze mai mult pe produsele vegetariene, pește, pui. Iar pentru cei obișnuiți cu orice fel de mâncare, le recomand să meargă acolo cu burta goală și la o oră nu foarte înaintată, pentru că mâncarea e de natură mai greoaie. Și NU exagerați cu untura cu ceapă!

De un lucru ne-am convins cu siguranță: Camelot e locul potrivit pentru o masă mai cu fast, mai deosebită, genul de loc destinat mai mult întâlnirilor în grup mai mare, într-o ambianță plăcută , cu o servire ok. Să vă pregătiți însă stomacul pentru a face față festinului și buzunarele pentru o notă de plată ridicată.

Pentru pofticioşii care nu sunt în temă cu iniţiativa Atelierelor Culinare trebuie spus că sunt o ocazie foarte bună de a pune în practică două dintre cele mai faine hobby-uri care există : gătitul şi mâncatul

Această ediţie a atelierelor oferă cel puţin două motive de a participa. Primul se numeşte cheesecake – o prăjitură uşoară, de vară, cu brânză şi fructe, care din câte am înţeles este uşor de făcut şi care din câte îmi imaginez este şi mai uşor de mâncat! Cel de-al doilea motiv este unul cum nu se poate mai potrivit, deoarece în timpul atelierului participanţii se vor putea răcori cu băuturi a căror vedetă va fi gheaţa – în forme şi combinaţii inedite.

Dacă nu era de ajuns, mai sunt şi două motive-bonus. Primul vine din partea organizatorilor şi se numeşte “Atelierul de Zâmbete” – surpriză fiind nu am reuşit să scoatem prea multe detalii de la organizatori, însă numele vorbeşte de la sine. Cel de-al doilea bonus al serii vine din partea noastră, deoarece FoodCrew vine să spioneze, să testeze (grea muncă!) şi apoi să scrie despre cele întâmplate. Sperând că o să ne facem complici dintre gurmanzii pe care îi vom întâlni acolo, ne-ar bucura mult să vă regăsiţi în număr cât mai mare printre aceştia

Acum că v-am făcut poftă, iată şi punctul de întâlnire: vineri 13 august, începând cu ora 20, pe terasa hotelului Ana (Calea Martirilor 100, Timişoara, în zona Giroc). Taxa de participare este de 30 lei şi se achită la intrare, iar dacă aveţi prichindei pofticioşi pentru ei trebuie să scoateţi doar 10 lei din puşculiţă.

Înscrierile se fac la adresa de mail ama2675@gmail.com – Ama sau la telefon 0723 049 584 – Camelia (cea care vă stă la dispoziţie şi pentru detalii suplimentare).

Aşadar, sus mânuţa cine vine la prăjiturit vineri!

PS1: Rating-ul reprezintă aşteptările noastre de la eveniment.
PS2: Mulţumim Cameliei pentru invitaţie!

Situat pe Daliei nr. 4, într-o casă proaspăt renovată, restaurantul te întâmpină cu un aspect comercial încă de la intrare. Aspectul acela tipic de pub în care microbiștii vin și se uită la meciuri, și se manifestă cu urlete sugestive. Pub-ul în care vii la o bere cu un grup mare de prieteni. Mese încăpătoare cu bănci de lemn, umbrele mari Carlsberg, lămpi pe margine. Decent, nimic de zis. De fapt și sigla, situată cu mândrie la intrare ne zice Pub & Food, Drink & Fun, și Best Place in Town, ca să ne lămurească pe deplin unde ne aflăm.

Venisem în Complex cu intenția de a mânca o salată ușoară undeva pe o terasă, iar Oxford părea o alternativă la localurile de duzină. Terasa dinspre stradă era complet goală, însă ocolind casa, am pătruns într-o terasă interioară, mult mai mare, unde era de fapt toată clientela. Întâmplarea face că am nimerit exact într-o seară când era meci, așa că toată lumea era cu privirile ațintite într-o plasmă imensă. Ne așezăm la o masă mai retrasă. Decorul același – mesele mari erau comode, curate, lămpile îi dădeau un aspect ok, doar niște pomuleți de plastic stricau toată armonia.

Între timp îi urmăream pe chelneri cum se plimbau țanțoși de la o masă la alta, așteptând să poposeasca unul și pe la noi cu un meniu. Toți erau la asorteu: cămașă albă, pantaloni în carouri și bretele – că doar eram la Oxford! Dupa aproximativ 10 minute, apare și un chelner politicos cu un meniu.

Meniul mi-a lăsat o impresie plăcută: preparatele erau numeroase, unele dintre ele chiar deosebite ( de exemplu Salată de pui roquefort, Salată cu ciuperci gratinate), cu explicații detaliate despre ingrediente, cu alte cuvinte aveam de unde alege. Era un meniu ca la carte, începând cu aperitive, ciorbe, felul principal, salate, deserturi. Am ales o Salată grecească , iar comesenii au comandat Salată proaspătă mixtă. Fiind însetați am ales o apă plată.

Salatele s-au lăsat însă așteptate, mai bine de 20 de minute. Însă când le-am văzut, nu mi-a mai păsat. Sugestia de prezentare făcea salata să arate foarte delicios: pe un strat de salată verde combinată cu salată creață, erau tăiate foarte îngrijit roșii, castraveți, ardei, ceapă, măsline negre și verzi, o bucată generoasă de brânză feta deasupra. Salata mixtă arăta și mai delicios: avea în plus ouă, sos de brânză albastră, crutoane. Porția era foarte mare, servită pe o farfurie încăpătoare, numai bună pentru o cină ușoară la o oră înaintată. Iar gustul – echilibru perfect între condimente, nu a trebuit să mai adaug nimic.

Nota de plată s-a făcut și ea așteptată, iar prețul echilibrat condimentat. Salata a fost nici mai mult nici mai puțin de 14 Lei, dar erau și alte salate mai pretențioase pe meniu care săreau de 20 Lei. Astfel, 3 persoane care au consumat 3 salate și băuturi de genul apă și un fresh, au fost ușurate de aproximativ 70 Lei. Cam mult pentru o mică gustare de vineri seara, nu-i așa?

Prețul, raportat la calitatea mâncării, la aspect și la mărimea porției nu a fost neapărat mare, însă snobismul și-a spus cuvântul în cazul băuturilor ( 4, 6 Lei apă plată 330 ml, în complex?).

În orice caz, dacă sunteți în complex și vreți o mâncăre aspectuoasă și gustoasă, servită frumos și decent, puteți trece cu încredere pe la Oxford, chiar dacă veți plăti mai mult. Eu cel puțin vreau să le încerc micul dejun, pentru că arată tare bine.

Ce alte localuri decente mai știți prin complex?

După mai multe gustări şi recenzii publicate de gaşca FoodCrew m-am gândit să pregătesc o serie de articole, scurte, în care să compar preţul, calitatea şi cantitatea dintre 2 sau mai multe fast-food-uri din FoodCourt, Iulius Mall Timişoara.

Azi o să comparăm Grill Bison cu 3F (Fantastic Fast Food) şi la desert avem Taverna Acropole.

Meniul:

Grill Bison: Ceafă de porc, cartofi ţărăneşti şi salată de varză + apă plată – meniul 1. Piept de pui, ciuperci, orez şi curry + limonadă – meniul 2.

3F: Ciorbă de legume, piept de pui cu ardei, orez cu morcovi, salată de castraveţi cu ridichi şi brânză şi sos remulade + apă plată – meniul 3.

Preţ: 15.50 lei meniul 1, 12 lei meniul 2 şi 16.40 lei meniul 3.

Calitate: Mâncarea e gustoasă la cei 2 concurenţi şi diferenţă mare de calitate nu exista.

Cantitate: Pozele o să vorbească de la sine. În poza 1 şi 4 avem cele 2 meniuri de la Grill Bison şi în poza 2 este meniul de la 3F.

Câştigător: 3F.

Câţi dintre voi aţi mâncat la Taverna Acropole, fast-food-ul cu specific grecesc? Ştiu, e cam pustiu în zona lor şi mâncarea pare că stă expusă de câteva zile. Ei bine, prăjiturile sunt foarte bune şi destul de scumpe – 6.90 lei. Chiar şi asa, cred că e cea mai bună alegere din FoodCourt pentru a mânca o prăjitură.

Mă contrazice cineva?

Am văzut că era lume multă înăuntru încă din afara restaurantului, totuși am intrat  pentru că la o privire rapidă am zărit pe  o tăbliță Meniul zilei: Ciorbă de văcuță, Cartori țărănești cu Pulpe la tavă, Desert/Cafea, Apă/Vin/Bere – 16 Lei. Am știut instant că e o afacere bună și nu am stat pe gânduri.

Înăuntru m-a întâmpinat genul de aspect specific bistro-ului. Tapet maro, mese de culoare mahon, de lemn, în față barul, cu scaune elegante. Ambianță plăcută, caldă. Spațiul nu era foarte mare, iar mese nu erau foarte multe, și toate ocupate. Încă studiam atmosfera și mă întrebam unde o să iau loc, când un chelner trece în grabă și spune: “Se elibereaza imediat o masă”, și într-adevăr chiar lângă noi, în nici un minut se ridică doi tipi și pleacă.

Pentru că eram în grabă, dar și pentru că meniul zilei suna foarte bine, nu m-am mai deranjat să comand altceva, cu toate astea am pus mâna pe meniu pentru o răsfoială superficială – am constatat rapid că în fiecare zi au meniul zilei, și că au un meniu bogat. Prețurile erau ca pentru Piața Unirii. Între timp ne-am răcorit de la canicula de afară, pentru că în restaurant era aer condiționat.

Cât ai zice “meniul zilei”, chelnerul – un băiat chelios cu o figură cam agresivă ne întreabă dacă preferăm apă, bere sau vin. Alegem apă, și instant ni se aduc două pahare cu apă cam caldă, dar având cuburi de gheață. Semăna puțin cu apă de la ghiuvetă, dar era ok. Între timp observam și clientela , în mare parte oameni care își luau pauza de prânz de la serviciu, și care majoritatea gustau meniul zilei.

N-am apucat să mai observ nimic, chelnerul a și venit cu chifle de pâine cu susan, tacâmuri, și imediat și cu ciorbița. Pâinea era puțin cam … întărită, dar la modul decent, ciorbiță caldă, proaspătă, legume multe, carne fragedă. Porția era suficientă  – un bol nici prea mare, nici prea mic.

Nici n-am apucat să mă șterg la gură și să mai arunc o privire în jur ca să găsesc un motiv de critică, că ni s-au luat deja farfuriile goale din față, am fost întrebați dacă mai dorim pâine și ne-am și trezit cu felul doi pe masă. Pe o farfurie mare, erau 2 pulpițe de pui, la tavă, foarte gustoase, și cartofi țărănești, rumeniți, puși cu dărnicie. Doar într-un colț erau niște castraveciori murați care erau cam sfrijiți, dar în rest buni la gust.

La final am avut de ales: desert sau cafea. Nici nu a apucat să ne spună ce e la desert, că am și zis “desert”, și am văzut un ștrudel cu mere în față, care l-am și păpat imediat. Era proaspăt, și pudrat tăcticos cu zahăr.

Astfel, în exact 3o de minute am reușit să mâncăm un prânz complet, decent, cu tot cu desert, și am și plătit.

Părerea mea e că e o afacere foarte bună, pentru orice zonă, mai ales pentru Piața Unirii, și rapiditatea și eficiența chelnerilor îi mai dau un plus. Numai să aveți noroc să prindeți loc la o masă. Am observat însă că puteți comanda meniul și să reveniți cam în 10 minute să îl luați la pachet.

Prânz rapid și ieftin, cât ai zice Stradivarius. Ce alte oferte care sparg gura târgului mai știți prin Unirii?

Amicul meu preferă meniurile de la 3F, însă eu am pornit spre Kartoffel cu gândul de a lua două limonade: 5 lei/pahar, părându-mi-se că au cea mai bună limonadă din mall.

Aşteptând şi holbându-mă nu am putut să nu observ oferta lor: Ostropel cu piure de cartofi la 6.9 lei. Foarte tare! îmi spun, fiind mare fan ostropel. Stau puţin pe gânduri după experienţa salatei de la Kartoffel, însă cedez, iau o porţie şi pornesc triumfător spre masă.

Îmi astâmpăr setea cu o gură sănătoasă de limonadă şi mă armez cu furculiţa, cuţitul nefiindu-mi neapărat de folos – poate doar pentru a amesteca limonada.

Iau prima îmbucătură: minunat sosul şi foarte bine pătrunsă carnea de pui! Aromată, suculentă, fragedă – nu puteam cere mai mult. Dar stau o clipă şi îmi dau seama că ceva nu e în tocmai în regulă: piureul.

Nu mănânc des piure de cartofi, însă atunci când îl prefer garnitură am pretenţia să nu mi se servească fulgi de cartofi. Mă uit peste umăr – da, de la Kartoffel am luat. Mai iau o gură, însă cele câteva bucăţi de cartof aruncate la oha prin piure nu m-au prea convins că cei de la Kartoffel nu l-au mânărit. Am terminat porţia mulţumită ostropelului care a salvat ziua.

Rămân totuşi cu dubiul şi cu rugămintea să vă mai daţi şi domniile voastre cu părerea: umblă sau nu Kartoffel cu cartofu’ vopsit când vine vorba de piure?

După ce am savurat puțin bunătățile  prin diverse locații cu tente de chinese, însă un stil mai european, de fast – food, am fost curioasă să experimentez într-un restaurant chinezesc autentic. Astfel, mergând pe strada Simion Bărnuțiu, am știut instant, când am ajuns la numărul 22, că am nimerit la locul potrivit – Marele Restaurant Chinezesc.

Autentic, fastuos, presărat cu kitschos

Restaurantul te întâmpină încă de la intrare cu fastul specific decorului chinezesc. De fapt cuvântul fast e cel care descrie restaurantul “din cap până-n picioare”. Fațada – o poartă imensă, cu doi sfincși de o parte și de alta, tencuială roșie, iar la o privire în partea de sus – desene complicate, simboluri, culori, lampioanele rosii, acoperiș specific.

În interior, o grădină răcoroasă cu boltă de vița de vie deasupra capului, iar în rest  o atmosferă foarte încărcată, cu o fântână în mijlocul curții, chestii atârnând de sus, statui aurite. Fiind vară, luăm loc la o masă în grădină. De jur împrejur se întindea restaurantul, în formă de L. Dar să pătrundem și în restaurant. Salonul din stânga, dedicat nefumătorilor, pe timp de vară e deschis – geamurile sunt îndepărtate, si are un aspect de verandă. Salonul din dreapta, care e mereu închis (în sensul în care nu are geamuri detașabile) e dedicat fumătorilor și e mai mereu plin. În interior același roșu dominant, acvarii cu pești colorați, mese cu 2 nivele, decorațiuni atârnătoare. În plus, daca treci din  salonul fumătorilor în celălalt, vei avea ocazia să treci pe lângă bucătar, unde sfârâieli de tigaie și mirosuri necunoscute îți vor încânta simțurile.

Dar să revenim la grădină, unde s-a consumat masa noastră. Ne așezăm la o masă centrală, lângă fântâna mai sus pomenită, în care o grămadă de broaște țestoate, de toate mărimile stăteau nemișcate, dându-mi impresia că nu sunt reale, dar ca să aflu mai târziu că sunt cât se poate de vii. La o privire mai atentă, am constatat niște căpșuni de plastic atârnând din bolta de viță, și m-a pufnit puțin râsul. Din spate un budha aurit ne veghea șederea, iar ceva lebădă aurită mă privea din dreapta. În surdină, muzică ambientală, la mese câțiva clienți.

Personal chinezesc și românesc laolaltă

Nici nu ne-am așezat bine la masă, că o chelneriță țâșnește în mână cu două farfurii și cu 2 tipuri de sos – unul dulce, unul picant, și ne spune într-o română destul de clară, însă mecanic, robotic – “Buna ziua”. Între timp apare un alt chelner care ne aduce meniurile și revine peste puțin timp să ne ia comanda. Chelnerul era român, și era îmbrăcat la pantalon și cămașă, că doar așa e frumos, iar chelnerițele, deși erau și câteva românce, toate purtau pantalon negru, și cămașă roz gen chimono.

Meniul era așa de bogat că mi-a luat ceva timp să mă pot hotărî. Erau așa de multe și vroiam să le încerc pe toate: de la aperitive, la supe, la garnituri (în special orez, tăieței, spaghete), la preparate de pui, pește, porc, vită, rață, până la legume și deserturi. Ce mi-a atras atenția într-un mod neplăcut a fost faptul că unele preparate erau specificate doar cu numele, care culmea, era chinezesc, fără a preciza ce anume conțin, iar eu, nefiind un connaisseur neapărat, nu știam ce să cred, dacă aveau un ingredient pe care nu-l agreez? Bineînțeles că înțeleg cu ce e Supa de pește, dar Supa Beijing cu ce e? Sau se presupune să fiu dinainte un gurmand al bucătăriei  chinezești?

Din fericire, chelnerul a fost suficient de amabil să ne lămurească, așa că am început cu un ceai verde, și vrând neapărat o supă, am ales Supă de pui Zha Cai, Spaghete prăjite cu creveți și ciuperci, și tocmai când mă consultam cu Gură Mare (doar cu cine altcineva, știți doar că Gură Mare e mare fan chinese) ce să aleg între Aripioare de Pui Si Chuan și Pui cu bambus și ciuperci, chelnerul mi-a sugerat foarte drăguț, că pot gusta jumătate din amândouă – zis și făcut. Gură Mare s-a procopsit cu Supă Whan Toun, Orez Cantonez, și Platou încins mixt.

Mâncarea – amalgam de arome și ghiftuială pe cinste

Nici n-am apucat bine să gust ceaiul verde (servit frumos într-un ceainic darnic), că a și sosit supa. Apropo, înainte de asta am apucat să constat că vesela era personalizată. M-a lovit un miros ciudat. Recunosc că încă nu sunt obișnuită pe deplin cu mirodeniile chinezești, și nici cu toate ingredientele lor. Dupa ce am explorat puțin conținutul supei (pui, curechi, tăieței de orez, bambus, ceapă verde), mi-am dat seama că e chiar delicioasă. Whan Toun, era și mai și, cu dumplings.

Încă mă aflam în beția de mirosuri și savuram ultimele linguri din supă, când o chelneriță vine așa de repede și de robotic cu felurile următoare, încât a trebuit să ne înghesuim în ultimul hal ca să facem loc la toate farfuriile. Nu am remarcat pe moment, pentru că eram prea fascinată să explorez mâncarea, dar a fost un aspect care m-a deranjat, să-mi pună așa toate farfuriile în cap. Lucru care nici nu mi-a dat răgaz să respir puțin după supă și să mă avânt cu prea mult patos în felurile următoare, așa aburinde, sfârăitoare, dătătoare de mirosuri interesante.

Nu știam ce să gust mai întâi, așa că mi-am umplut farfuria cu de toate. Spaghetele erau delicioase, așa zemoase, calde – puiul cu bambus plutea într-un sos super savuros, aripioarele erau crocante (astea pot zice că nu mi-au ajuns la așteptări, pentru că scria pe meniu că sunt picante, dar nu erau chiar deloc). În schimb orezul cantonez (cu mazăre și șuncă) nu mi-a prea plăcut. Era foarte bun, nimic de zis, doar că șunca din ele, parcă îi strica tot gustul. Platoul încins arată fabulos – și mai ales în momentul servirii, când sfârâie. Era o combinație de carne de pui, porc, vită și rață, împreuna cu tot felul de legume. Carnea era moale, gustoasă, dar din prima am avut o reticență în a-l gusta, pentru că nu agreez deloc carnea de porc, nici de rață. Cu toate astea, am savurat puțin  și din el, și Gură Mare l-a lăudat nevoie mare.

Deși am mâncat plini de entuziasm, cu poftă și timp îndelungat (am crezut noi)  ne-am și ghiftuit foarte repede, și nu am reușit să terminăm tot. Cert este că porțiile erau FOARTE mari. Am rugat-o pe o chelneriță să ne pună restul la pachet, iar dânsa s-a executat rapid. La desert am zis pas, pe motiv că efectiv nu mai puteam respira de la atâta mâncare. Dar nici desertul nu era deloc mai prejos – miez de nuci glazurate, înghețată prăjită, fructe chinezești.

Nota de plată – și ea bogată în arome

Până aici toate bune și frumoase – meniu variat, servire promptă, rapidă, mâncare delicioasă și porții foarte mari. Dar la capitolul preț restaurantul compensează: o supă costă între 10 – 14 Lei, garniturile între 12 – 18 Lei, preparatele de pui, porc, vită între 17 – 22 Lei, iar peștele și rața fiind peste 30 Lei. Cert este că ne-a ușurat de puțin peste 100 Lei, cu tot cu băuturile, dar a fost o masă pe cinste!

Părerea mea este că o garnitură și un preparat se pot împărți pentru 2 persoane care mănâncă echilibrat și cărora nu le place să se ghiftuiască, asta dacă ați consumat și supă înainte, și mai vreți să lăsați loc și pentru desert. Acum pentru mâncăcioșii notorii, le recomand să încerce cât mai multe sortimente, să comande de exemplu 2 garnituri, câte jumătate din fiecare, mai ales că restaurantul o permite.

Livrări și meniuri speciale

Dacă nu ajungeți până la Marele Restaurant Chinezesc, ajunge el la voi, pentru că fac livrări la domiciuliu. Livrarea e 5 Lei, și ambalajul 0,5, dar pare-se că fac o reducere de 15 % pentru livrări.

Și mai au și niște meniuri speciale, meniuri prestabilite, cu prețuri între 25 -35 Lei, care par convenabile.

Pss…iar pe meniul din restaurant am văzut ceva All you can eat ( 28 Lei), și chiar vroiam să întrebăm care sunt condițiile, dar ne-a luat-o înainte cineva de la masa vecină: pe timp de vară cică nu prea au clienți și nu mai e valabilă oferta, pare-se că peste 2 luni o vor lansa din nou.

În orice caz dacă vă place mâncarea bună (și cui nu-i place?), și sunteți dispuși să vă ușurați buzunarele de o sumă puțin mai mare decât media, nu ezitați să încercați preparatele de la Marele Restaurant Chinezesc, pentru că odată ce o veți face, o să vreți să o faceți din nou. Atât doar – mâncați încet, fără grabă, și luați-vă timpul necesar să savurați aromele așa cum trebuie. Să știți de pe acum că nu vor fi niște arome obișnuite.

Chiar de la intrare mi s-a părut puțin cam prea pompos. Pentru centura unui oraș mic brand-uit de o închisoare, era ciudat să vezi o pensiune/hotel mare cu coloane romane, foișoare și o terasă cu pereți pictați cu fresce romane. Mai ales că în ureche te îmbia o delicată muzică de genu DJ Project.

Înfometat fiind, am refuzat să mai mișc mașina din parcare. M-am așezat așadar pe terasă și mi-am comandat niște paste. Nu știam ce comandasem însă, pastele aveau nume din alea complicate în italiană. Chelnerul m-a anunțat durata așteptării: 15 minute. Eu unu eram împăcat cu sfertul ăsta de oră, mai ales pentru că îmi dădea și mie niște răgaz să abuzez de conexiunea la internet.

După 10 minute (nu 15, nu 20) m-am trezit sub nas cu o porție sănătoasă de paste cu sos de roșii și kaizer. Excelent: portie suficientă, arome faine – puțin picant de la niște chilli și piper, puțin dulce de la pulpa de roșii, cu bucățele de kaizer afumat. Cel mai încântat am fost însă de bolul separat cu parmezan ras. Parmezan autentic, nu cașcaval afumat și uscat.

Ca și preț, o porție bună de paste – 13 lei, o cafea și o apă plată 6 lei, total 19 lei. Acceptabil – nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Ca și concluzie, localul merită pentru mâncare, servire și preț, dar nu l-aș recomanda pentru atmosfera puțin cam prea chicioasă.

Cred că mirosul de pâine caldă a fost cel care m-a îmbiat cel mai tare, curățenia cu care se lucra (fetele care preparau sandwich-ul purtau mănuși) m-a făcut să am încredere în produsele lor, și aspectul plăcut, ușor rustic m-a convins să iau loc la o  masă.

Cu experiența asta în gând am revenit în mai multe rânduri la de Lucas, însă cu fiecare revenire am fost din ce în ce mai dezamăgită. Mirosul de pâine caldă și cuptoarele au generat o căldură și un miros insuportabil, clientela crescuse, așa că trebuia să stai la coadă cam 15 minute ca să poți face comanda, și uneori chiar și 30 de minute să ți se prepare sandwich-ul, și, colac peste pupăză, fetele alea drăguțe nu mai dădeau așa multă atenție la aranjarea ingredientelor.

Cu ochiul critic de Cârtiță Pofticioasă, dar și îmbufnată că nu poate primi sandwich-ul mult rânvnit, urmăream cea mai proastă organizare pe care mi-a fost dat să o văd: o tanti se ocupa de pâinea din cuptor, iar o singură fată, lua un anumit număr de comenzi, și abia după ce încasa banii, prepara comenzile  în grabă. Observam, în același timp, cum decorul din jur se deforma sub influența foamei: pe jos erau căzute bucățele de mâncare pe care nimeni nu avea timp să le ridice (halal curățenie!), în aer plutea o agitație dată de clienții nerăbdători să-și primească sandwich-ul, și pe deasupra, mi-am dat seama că decorul tipic de fast-food (cu meniul spânzurat de perete) parcă nu se pupă cu mesele rustice. Iar când mi s-a servit un pahar de iaurt efectiv “clocit” de la căldură, imaginea aceea de duminică liniștită cu sandwich și iaurt proaspăt s-a șters complet din minte.

Cu toate astea, am mai revenit și cu alte ocazii acolo, și am mai observat ceva îmbunătățiri: personalul se înmulțise, se mișcau mai repede. În numeroasele reveniri am încercat o bună parte din meniu: sandwich cu ceafa afumată, cu mușchi țigănesc, dar nici unul nu m-a impresionat așa de mult ca Super Sandwich-ul Paprika Nădlac, pentru că Madam Cârtița este mare amatoare de picanterii.

Aseară am revenit acolo cu o foame nebună și cu dorința de a-mi iuți toate papilele gustative. Venisem înarmată să suport căldura, mirosul de mâncare, și cu răbdare de a sta la coadă. Dar surpriză – de data asta aveau aer condiționat, și lume nu era prea multă. Nici bucățele de mâncare pe jos, nici fete care se mișcau cu încetinitorul.

Mi-am primit Super Sandwich-ul Paprika, arătos precum cu plasă doldora plină cu bunătăți, cu ingredientele plasate proporționat. În super – pâinica proaspătă și gustoasă, despicată pe jumătate, unsă cu un sos de smântână cu boia, pe un platou de frunze de salată, erau bucățele de salam picant Nădlac și roșii. Nu îmi amintesc să mai fi fost și altceva, dar un lucru îmi amintesc cu siguranță – că era așa de bun încât m-am mânjit cu sosul respectiv până la urechi, și atât de iute încât mi-au dat mucii la nas.

Cu bunătatea asta de sandwich m-au recâștigat, așa că îi iert pentru ocaziile anterioare, pe motiv că am nimerit la ore de vârf (în jur de ora 21:00 – 22:00, când în Piața Unirii e forfotă mare) și “că se întâmplă și la case mai mari!”.

Programul lor e de Luni până Vineri între 8:00 – 24:00, iar Sâmbăta și Duminica de la 10:00 la 24:00. Comenzi preiau doar în perimetrul 0, după cum poate că știați.

Fiind în buricul buricului, prețul e mai mare, un sandwich mini e cam 5 – 7 RON, iar unul super, ajunge undeva între 8 -10 RON. Cum s-ar zice, mai scump, dar calitatea și cantitatea își spun cuvântul.

Mai știți alte locuri în Unirii unde se poate servi un sandwich proaspăt? O rețetă picantă poate?

Sunt sătul de pui în preparatele orientale cam la fel de mult cât de lipsa de talent a celor care le prepară. Am înţeles pe de altă parte că publicul cunoscător format din gurmanzi educaţi ştie una şi bună: shaorma de pui cel mai sănătos sortiment de fast food Bineînţeles, asta nu înseamnă că mă şi împac cu gândul. Sunt în căutare de altceva, şi uitându-mă peste meniul tapetat pe peretele mall-ului, câteva nume mi-au stârnit interesul.

Avantajul pe care îl oferă prezentarea de fast food este că te poţi holba la produsele aşezate adesea în vitrină. Din punctul ăsta de vedere tarabele de gen mi se par mult mai oneste decât orice restaurant cu pretenţii de pe la noi. Şi deci mă holbez câteva minute bune.

Abordarea dă roade şi una din fetele de după tejghea se oferă să-mi prezinte oferta. Şi când spun prezentare mă refer la ingrediente, procedeu de preparare, sugestii de servire. Frumos.

Întreb de preparate din carne de miel. Ridică din umeri: nu se vând bine şi de aia nu prea face nimeni în Timişoara. Mda, păi atunci să fie carne de vită. Aşa am ales kebabul oriental cu garnitura de orez preparat cu 7 condimente (baharat mshakale) 13.99, vinete orientale 9.99, hummus picant cu rondele de măsline verzi 7.99 şi lipie 2 lei. De băut, un suc din petale de trandafir 4.99 lei, culmea – produs în Liban Total: 38.96

Genial sosul în care se scăldau cei 3 bulgări de carne de vită, preparaţi din carne tocată condimentată. În plus, pentru că am cerut ceva sos picant am primit şi o pastă de ardei iute preparată “in house” din câte am înţeles.

Cele 7 condimente au dat garniturii un gust cu totul aparte, fiind nevoie însă din plin de sosul de vinete orientale pentru a însufleţi textura fadă care mă face să ocolesc de obicei orezul. Totuşi, nu se cade să alegi cartofi pai dacă vrei să încerci un prânz oriental

Hummus-ul a completat perfect meniul pe care mi l-am încropit, dându-mi totodată o plăcere deosebită de fiecare dată când am întins cu lipia în pasta picantă de năut, stropită din belşug cu ulei de măsline.

Am înţeles de la Gigel că kebabul oriental poate da de furcă celor cu stomac sensibil, tocmai de aceea am aşteptat o zi să văd dacă voi avea parte de ceva simptome. Totul bine, deci pot spune că mi-a priit mâncarea.

Falafel King oferă altceva în materie de fast food. Mâncarea are gust, însă costă cam cât două prânzuri obişnuite, ceea ce mă face să scad din nota finală. Un minus ar fi faptul că preţul garniturii este inclus în preţul felului de bază: risipă dacă mai doreşti să încerci un fel de bază şi neavantajos dacă îl iei fără.

La curăţenie am scuzut, că deh, e food court-ul de la Iulius Mall. După tejghea nu am văzut nimic ne la locul lui.

Gusturile nu se discută, însă sunt curios dacă are cineva şi vreo cârcoteală legată de Falafel King

Având în vedere tendinţele de upper-class pe care le-am observat la o scurtă privire pe ponton (semne cu “No manele”, “Accesul cu câini doar în poşetă”, etc, etc), te aştepţi cumva să regăseşti tendinţele şi vis-a-vis de ponton, la pensiune. În schimb pensiunea te întâmpină cu un aspect monoton şi obişnuit – mese lungi cu bănci de lemn şi umbrele deasupra, chelneri care se plimbau grăbiţi din restaurant pe terasa de afară şi înapoi, oameni bronzaţi, moleşiţi de soare.

Ne aşezăm şi noi la o masă şi aşteptăm să ni se aducă un meniu. Nu am putut să nu remarc faptul că era un singur chelner (cu greu l-am recunoscut, neavând o ţinută specifică), care se plimba disperat de la o masă la alta, şi încă o chelneriţă care îşi făcea apariţia sporadic, plictisită, cu câte o pizza în mână. Cam prost organizaţi în privinţa asta.

Cum chelnerul nu îşi făcea apariția, am zărit noi nişte meniuri la o masă vecină şi ne-am servit singuri. Meniul sărăcacios nevoie mare, în sensul în care nu aveam foarte multe opţiuni, iar preţurile cam  piperate. Venisem cu o poftă nebună de a mânca o ciorbă/supă de pui, şi ei aveau pe meniu decât ciorbă de burtă, de fasole, şi de văcuţă. Cum nu îmi place nici ciorba de burtă, iar cu ideea de fasole nu simpatizam prea tare la momentul respectiv, am ales ciorba de văcuţă, şi paste Penne arabiata – picante, cu ardei iute, şi sos de roşii.

Într-un final apare şi chelnerul tot asudat, agitat. Facem comanda – comesenii noştri erau toţi fani ciorbă de burtă şi spaghete carbonara, iar când unul dintre ei a comandat păstrăv prăjit, chelnerul a ţinut să ne dea dovadă de puţină ignoranţă: “La grătar? Adică ştiţi că e prăjit în ulei, nu pe grătar!”. “Like duh!”

En fin, aşteptăm băuturile, toţi însetaţi,  în schimb ajung ciorbele înaintea băuturilor. Porţiile erau servite în boluri, suficient de mari, dar sincer, prefer varianta în care mă servesc singură cu polonicul (mi se pare mai curat, mai frumos). Am trecut peste fixul asta, şi am mâncat ciorba extrem de seacă, având parcă mereu impresia că nu e proaspătă şi că nu e suficient de caldă. La gust în schimb era acceptabilă, puţin acrişoară.

Soseşte şi felul doi, şi între timp şi băuturile. Pastele nu erau grozave, picante într-adevar, dar tot cam seci. Chelnerul vrea cu tot dinadinsul să se dea în stambă pentru a doua oara. Unul dintre noi ceruse apă cu lămâie, şi cum i se adusese o sticla de apă, fără lămâie, îi aminteşte încă o dată de lămâie. Dupa ceva timp, soseşte cu jumate  de lămâie învelită în staniol, în loc să vină cu un pahar cu feliuţe de lămâie, cum se procedează cam peste tot.

Cerem şi nota de plată, eu hotărâtă să nu mai mâncam acolo – ciorba fusese 8 lei, pastele 10 lei. Însă nu ştiu cum se face că a doua zi, din comoditate am aterizat tot acolo. De data asta era şi mai aglomerat şi a trebuit să ne aşezăm la masa cea mai din capăt (eram mai mulţi de data asta şi nu prea aveam loc), mare şi plină de praf, de abia îmi ajungeau coatele la masă, din spate ne bătea soarele în cap, iar în faţă niste puradei se bălănganeau pe un leagăn.

Surpriză – acelaşi chelner vine să ne ia comanda, de data asta mai prompt. Cum ciorbă de văcuţă mâncasem cu o zi înainte, am decis să sar peste ciorbă şi sa mănânc ceva uşor la felul doi. Mi s-a făcut poftă de piept de pui la grătar, şi deşi simpatizam cu ideea de cartofi prăjiţi, am zis să las excesele de junk food pentru când mă întorc la oraş, şi să iau o salată. Bineînţeles că a trebuit să se mire chelnerul pentru decizia mea culinară  – “Atât, doar cu salată?”

Comesenii se bucurau de data asta de ciorba de văcuţă şi chiar o lăudau (eu îmi spuneam în gând că sigur sunt înfometaţi tare de le place aşa mult), eu aştepta grătărelul. Mi-a sărit tot apetitul când mi l-a adus, şi să vă spun și de ce: sunt una din acele persoane pentru care aspectul şi prezentarea contează atunci când mănânc. Iar grătărelul meu plutea singuratic şi sărăcacios pe o farfurie imensă, cu o frunzuliţă de ţelină şi o feliuţă de morcov într-un colţisor drept singurul ornament, care parcă îmi râdea în nas.

Chelnerul a ţinut din nou să îşi exprime părerea când m-a servit: “Piept de pui, cu… ha ha… nimic”, dându-mi ocazia să completez sarcastic “cu o salată”. A sosit şi salata, care arăta acceptabil. Grătărelul în schimb foarte sec. Am mâncat cu noduri în gât grătarul care nu merita deloc cei 14 lei, şi salata cam fără gust (5 lei), şi am zis în sinea mea că a treia oară nu o să mai revin la Casa Baraj.

Cireaşa de pe tort am lăsat-o pentru final: pe nota de plată am găsit ardei iute – 0.5 RON, smântână 1.5  RON, şi pâine (era speficicat chiar 4 felii – ce ţigănie, adică eu poate chiar mănânc mai mult de 4 felii) – 2 RON parcă. Bravos!

Site nu au cei de la Casa Baraj (ruşine, la ce aere îşi dau), în schimb câteva poze de la pontonul lor celebru găsiţi aici.

Dacă aţi fost la Văliug, imposibil să nu fi trecut măcar o dată pe la Casa Baraj. Cum a fost experienţa? Sau poate preferaţi un alt restaurant în zonă? Oricum, având în vedere că se apropie weekend-ul, iar Văliugul e o destinaţie la îndemână pentru timişoreni, vă recomand să fiţi vigilenţi când treceţi pragul Casei Baraj, iar dacă vă încumetaţi să o faceţi, m-aş bucura să aud şi alte păreri.

Locația cu pricina se găsește undeva aproape de piața Traian, mai exact între Fabrica de Bere și Piața Traian, pe linia de tramvai, undeva între 2 aprozare de cartier. Fiind vineri seara, mă așteptam să găsesc ceva mușterii, dar supriză – locul era cam părasit.

Prima impresia pot să zic că a fost chiar foarte placută: curățenie, aerisit, făra decorațiuni kitch, mobilier în nuanțe calde de maro, scaune de lemn, mese micuțe – asortate din punct de vedere cromatic, pereți albi, simpli – cu arcade de cărămida, barul de o parte, o plasmă imensa de partea cealaltă, și o atmosferă intimă. Făcând abstracție de plasmă, nu mă puteam decide dacă aduce puțin a bistro francez, sau, uitandu-mă la arcade, a restaurant rustic.

La o masă, cu ochii pironiți în plasmă, o chelneriță și un barman aranjau niște tacâmuri, într-o rutină molcomă. Lânga ei, o tanti cu un laptop în față și cu multe hârtii și dosare mai schimba ceva vorbe cu ei , având aerul că e cumva șefa lor.

Ne-au întampinat de parcă i-am trezit dintr-un vis care se repeta la infinit. Ne-am așezat frumos la o masă și după un timp nici prea scurt, nici prea lung, chelnerița – o fată chiar drăguță și politicoasă ne-a adus meniul.

Ne-am hotărât rapid – Gură Mare a lăudat-o pe Mama Leone (la pizza mă refer), iar eu am zis să încerc ceva extra picant, pizza Vulcano. Meniul era îmbietor tare, pe lângă pizza și niste salate pe care mi-am propus să le încerc odata și odata,  mi s-au mai oprit ochii și pe desert – un tiramisu suna bine, dar era seară și am zis sa nu fac excese – că doar deh, silueta!

Prețurile erau decente: o pizza era in jur de 16, 50 (atât au costat cele optate de noi), iar gramajul pe măsură~ 650g. Mi-am aruncat ochii și pe celelalte prețuri – deloc pretențioase.

Pizza a venit destul de repede -  10- 15 minute poate să fi trecut, pe fund de lemn, aburindă și îmbietor mirositoare. Sosuri nu am luat, pentru că nu era nevoie – pizza era foarte suculentă, aluatul nici prea gros, nici prea subțire, puțin crocant pe margini, ingredientele erau proaspete.

Dupa o felie mâncată tacticos cu tacâmurile am simtit că iau puțin foc – adevărul era că pizza era  rosie ca racul (după cum erau și buzele mele de altfel), avea cam așa: mozzarela, salam, șuncă, roșii, ardei iute, sos tabasco; așa că am zis să mă delectez puțin cu Mama Leone, căreia, sincer nu cred că i-am simțit gustul adevarat, că îmi ardeau buzele, dar oricum a fost bună ( dânsa avea parcă și ciuperci, cârnăciori, și ou). Dupa încă două felii de Vulcano deja terminasem și apa și nu mai rezistam – mi-a depașit până și limitele mele în ceea ce privește picantul, așa ca am rugat-o pe fata drăguță să o pună la pachet.

Între timp am cerut  nota, și ne-am ridicat să părăsim localul. Atunci mi-am dat seama că era totuși ceva ce nu îmi plăcea la local: mesele erau prea apropiate, iar muzica – nu prea îmi amintesc ce era, fiind dată destul de încet, se auzea tot ce vorbeai la masă. Nu pot să zic că m-a deranjat neapărat, mai ales că eram singurii mușterii, dar așa, dacă ar fi să îi găsim un nod în papura, cam asta ar fi.

Ah, încă ceva: am văzut că faceau și livrări la domiciliu, dar parcă era o comanda minimă 35 de lei în oraș, și 45 la periferie. Oricum m-a amuzat sloganul lor de pe pliantul pentru livrări: “Nu mai sta pe gânduri, sună/comandă la noi!” – mi s-a parut puțin primitiv ce-i drept.

I-am căutat și pe net, site nu aveau, în schimb am găsit niște poze aici.

Restul… e la fața locului.

Atmosfera e plăcută și răcoroasă. Muzica destul de diversificată – de la muzică electronică de genu tuți-tuți, până la vechiul și autohtonul Compact. Cam totul e curat pe-acolo, ca în orice loc ce se respectă.

Servirea mi s-a părut foarte promptă. Chelnerul era deosebit de amabil, ba chiar m-a surprins plăcut când m-a întrebat cum mi se pare mâncarea, spre finalul ciorbei – gest frumos, aș spune eu, și sugerează un real interes. Am așteptat vreo 2 minute după ciorbă, cam cât mi-am verificat mailul, și încă 3 minute pentru paprikas.

Să trecem dar la mâncare. Foarte gustoasă, arome fain asortate, porții mari.

Ciorba de burtă mi s-a părut consistentă, smântâna numa’ bugătă de la bun început. Pluteau prin ea niște delicioase bucățele de ardei iute. Totuși era prea sărată. Am ținut să menționez detaliul ăsta chelnerului, care a dat fuga în bucătărie unde tocmai mi se gătea păpricașul pentru a-i spune bucătarului că nu tare vreau eu sare.

Păpricașul de pui cu găluște a ajuns pe urmă sub nasul meu într-o formă de zile mari. Ciorba fusese bună, dar păpricașul îți dădea fiori de la arome. Ornarea şi prezentarea în farfurie erau în sine apetisante. Textura perfectă pentru găluște, care erau și foarte fain pătrunse de sosul de ardei. Se simţeau foarte echilibrat atât gustul de pui, cât şi gustul găluştelor şi al ardeiului.
Pe lângă păpricaşul acela dumneueiesc, mi-am luat și o salată de varză – zemoasă și aromată, era perfectă pentru canicula de-afară. Am fost surprins însă să găsesc mărar în varză, însă e o combinație foarte reușită.

Ei, la preț erau pe măsură. Destul de piperat: 8 lei ciorba, 12 lei păpricașul, 4 lei salata. Totuși, la cât erau de mari porțiile nu mă pot mira de preţuri.

Înăuntru e cald, bine, miroase a prăjituri cu scorțișoară și vanilie, e lumină și atmosferă de ”acasă”. Mobilierul de lemn, pereții albi și fețele de masă în carouri alb cu roșu, ca în orice bucătărie de gospodină cochetă se potrivesc foarte bine cu zumzetul nemțesc care te întâmpină de la intrare.

Totul se desfășoară în reluare. Până să vină cineva să-ți ia comanda, ai timp berechet să fumezi o țigară, două sau să discuți cam ce-ai mai făcut de vreo două luni încoace. Nu-i neapărat un lucru rău, decât dacă ți-e foarte foame sau te grăbești. Nu era cazul meu, că tot ce căutam era niște căldură și ceva bun, într-o companie plăcută. În fine, la un moment dat a apărut și-un nene chelner, semiromân-semineamț care ne-a recomandat să nu comandăm 3 porții de clătite imperiale că sunt mult prea mari pentru 3 oameni. I-am ascultat sfatul și am luat doar două. Apoi am mai așteptat vreo 15-20 de minute să apară clătitele.

Am mai văzut eu clătite la viața mea, că sunt mare fan. Dar așa ca astea din Viena nu am mai mâncat niciodată. Sunt coapte și prăjite cumva, nu mi-am dat prea bine seama. Oricum, au gust de vanilie și scorțișoară. Nu-s dulci tare și-s pline de stafide. Mi-a plăcut că nu aveau brânză dulce în ele, că nu-mi place decât cea sărată. Am primit și gem bun cu care să le mâncăm, gem care era foarte aromat și foarte dulce. Cred că de afine sau ceva de genul, nu mai rețin bine.

Porțiile sunt imense. Se știe că nemții mănâncă mult, dar parcă nici chiar așa, mai ales că se presupune că mănânci clătitele astea ca desert după o masă copioasă. Noi, trei oameni, abia am fost în stare să mâncăm două porții. Ba, mai mult, prietena care a recomandat localul a luat și la pachet că rămăsese aproape o jumătate de porție nemâncată.

Prețurile sunt foarte bune, aș putea spune chiar că e un local ieftin, dacă e să fac un calcul de cât primești la cât plătești. Plus că atmosfera de ”acasă” nu se compară cu nimic în lume. Am mâncat, deci, bine și ne-am povestit o grămadă de lucruri. Mi-a plăcut și cred că voi mai trece pe la Viena când ajung la Cluj.

Ies cu familia să luam masa la restaurant aproape de două ori pe săptămână. Avem 4 restaurante pe care le frecventam mereu şi, recunosc, sunt reticentă să intru în restaurantele pe care nu le cunosc prin propria mea experienţă sau a prietenilor. După gustul nostru, pastele cu fructe de mare sunt cele mai reuşite la Trattoria Roma, salatele libaneze şi hummusul sunt cele mai bune la Four Seasons, ceva rafinat găsesc la Ginger, un muşchi de vită de excepţie se poate mânca la Mica Elveţie.

Lipsa de energie de a găti ceva în acest week-end şi pofta de ceva nou, ne face să căutam (desigur pe internet) un loc nou de a lua cina. Reclamele şi fotografiile multor restaurante sunt atrăgătoare, dar recenziile clienţilor mi se par mai potrivite ca şi criteriu de a opta pentru un restaurant sau altul. Am fi încercat Escargot Bistro (sună apetisant ce am citit în articolul dvs) dar fetiţa mea a strâmbat din nas… Căutam ceva proaspăt şi intim, iar verdele de la Mystic Tree m-a determinat să pun mâna pe telefon şi să facem o rezervare. O doamnă draguţă ne explică cu multă răbdare cum să ajungem cel mai repede, ne asigură că vom găsi loc de parcare şi iată-ne ajunşi aici.

O casă frumuşică (deşi obloanele te fac să crezi că e nelocuită) cu un copac în faţă, de unde se pare că s-au inspirat în alegerea numelui. Suntem poftiţi la mansardă după ce admirăm tablourile de la parter – interesante şi într-adevăr, puţin mistice… culori de mov şi verde, oameni şi trunchiuri de copaci. Mansarda este o cu totul altă poveste decât parterul (zona de nefumători). Multe ferestre (în timpul zilei ni se spune că vezi şi crengile copacului din faţă şi astfel te simţi cocoţat într-o căsuţă construită în copac), lemn şi o atmosferă caldă. Simplu şi placut.

Destul de multă lume şi ne-am gândit să ne înarmăm cu răbdare în aşteptarea chelnerului şi a mâncărurilor. Însă ne-am bucurat de toată atenţia şi promptitudinea. Ni s-a explicat că preparatele se gătesc pe loc şi că vom fi serviţi într-un timp rezonabil şi chelnerul ne-a urat o seară agreabilă şi poftă mare. Dar ce să comandăm? Sunau bine multe dintre mâncăruri, dar ce să alegi printre atâtea necunoscute? Ne-a ajutat tot chelnerul. Aşa că am ales să mâncăm specialităţile Mystic (aşa sunt şi trecute în meniu).

Mai întâi bauturile: îmi doream un cocktail sofisticat pe care să-l gust în timp, nici prea tare alcoolizat, nici cu gheaţă pisată să am senzaţia că beau gheţar topit. Şi a venit un Cosmopolitan (14 ron) cu aromă delicată de zmeură (sau coacăze??) nu mi-am dat foarte bine seama cu cireaşa confiată care a fost într-adevăr cireaşa de pe tort. Şi dulce, şi acrişor, nu am simţit gustul aspu de vodcă – un mix perfect. E cum scrie în meniul lor (recunosc, e o plăcere să-l citeşti).

Soţul meu a luat un Mystic Tree Inspiration (ceva cu whisky, lichior de portocale şi apă tonică) – interesant gustul; puţin cam tare pentru gustul meu. Iar restul limonade. Chelnerul întreabă: doriţi limonadă simplă sau cu arome? Ne-am crispat: arome de care? Ne spune că au limonadă cu sirop de zmeură, cu soc şi încă câteva. Şi că sunt cât se poate de naturale, siropurile fiind achiziţionate de la Plafar. Fetiţa mea a luat limonada cu soc şi gustând-o mi-am zis că beau cunoscuta socată făcută vara (lăsată la fermentat pe terasă, din flori proaspete de soc). Foarte bună!

Mâncărurile: Am început cu Supa cremă de usturoi şi crutoane, deşi am strâmbat din nas la gândul izului de usturoi de după. Am mai mâncat ceva de genul acesta în Austria, la schi (iarna merge usturoiul), foarte bună şi aceea, foarte bună şi aceasta.  O supă consistentă şi cremoasă, cu un uşor iz de usturoi, iar după, am mâncat pătrunjelul (decorul supei) şi am scăpat şi de mirosul neplăcut.

Au venit apoi şi Rulada de pui în crustă de cartof , crocantă în exterior şi suculentă în interior; ciupercile şi caisa cu care era umplută rulada potenţau perfect gustul crustei de cartof şi a pieptului de pui, pe care de regulă îl consider destul de fad. Co-meseana mea nu a putut-o dovedi, prea săţioasă şi prea îndestulătoare după supa de dinainte.

Muşchiul de vită – acoperit cu o pastă de brânză şi lângă o placinţică din cartof crocantă de care a profitat mai mult fetiţa mea – vita românească, dar ni se spune că este marinată şi maturată aşa cum trebuie, astfel că devine aproape la fel de fragedă ca o vită à la Argentina.

Creveţii şi scoicile cu un sos de legume la cuptor şi garnitura de orez – absolut delicioase, o porţie nici prea mare, nici prea mică, atât cât să nu cadă greu la ficat, cu care Mystic Tree m-au cucerit. Sunt sigură că fructele de mare erau proaspete şi nu congelate – prea erau cărnoase şi suculente, aşa cum numai pe malul Mediteranei am mai mâncat. Fetiţa mea (mare devoratoare de cartofi şi care profita de faptul că la restaurant poate comanda ce îşi doreşte pentru că din bun simţ faţă de meseni nu o voi apostrofa) a comandat Cartofi la cuptor gratinaţi cu brânzeturi.  Am gustat şi eu din porţia ei – aveau suficiente brânzeturi şi nu erau deloc fazi şi înecăcioşi (aşa consider eu cartofii), fiind îmbunătăţiţi din plin cu smântână. Totul a durat 40 de minute – servit şi mâncat; am cronometrat!

Şi pentru că muzica şi atmosfera ne îmbia la relaxare, am cerut şi o sticlă de vin. Nu au un meniu vast de vinuri, astfel încât am ales cu uşurinţă un Carmenere. Ne-a fost servit în decantor. E o plăcere să vezi cum curge licoarea rubinie în această sticlă cu gât lung. Un vin corect la un preţ corect (45 ron). Chelnerul ne-a îmbiat şi cu desert, dar nu mai încăpea. Doar fetiţa mea, care nu zice “nu” dulciurilor era doritoare. A primit o porţie sănătoasă de tartă cu mere şi cremă de zahăr ars. Un pandişpan însiropat şi mere moi şi caramelizate care se topeau în gură.

A fost bine la Mystic Tree. Preparate simple, dar cu gusturi fine şi foarte gustoase. Un chelner atent, zâmbitor şi foarte disponibil. Preţurile sunt medii: supele 7-8 lei, cea mai scumpă fiind supa de creveţi 12,5 lei – o voi încerca data viitoare pentru că m-au cucerit cu fructele de mare. Preparatele principale între 24 lei – pui şi 35 lei – vită. Total nota pentru 4 persoane a fost aproape 200 lei.

Ar fi nişte  minusuri: toaletele se află la parter şi cred că pentru cei care consumă multe lichide nu e prea confortabilă scara. Ambianţa de la parter este destul de anostă, iar scaunele nu sunt cele mai confortabile.

Pe noi însă ne-au caştigat. Şi îmi pare rău că sunt atât de reticentă la locuri noi. Nu poţi cunoaşte decât explorând: cu bune, cu rele, cu “fripte”, cu “nefripte”.  Mă bucur că am găsit un loc unde oamenii fac cu placere ceea ce fac, unde oamenii se bucură cu sinceritate că le-ai călcat pragul şi de unde pleci cu gustul plăcut al relaxării şi al sentimentului de bine.

Dacă ai şi tu o experienţă culinară despre care vrei să povesteşti, nu ezita şi scrie pe Food Crew!

Numele nu mi-a sugerat nu ştiu ce pretenţii. Dar momentul în care am intrat acolo, a fost de-a dreptul spectaculos. Nu e ca şi când intri într-un oarecare local drăguţ dintr-un oarecare oraş. E o altă lume. Un perete întreg cu vinuri, atmosferă de linişte şi dichis, chelneri aranjaţi şi zâmbitori, mese frumos decorate cu plante naturale. E un loc unde ai toate şansele să vezi la mesele vecine toate naţiile care vizitează Clujul. Dacă nu stai chiar la intrare, poţi să vezi în bucătărie cum se prepară reţetele şi, pe pereţi, sunt afișate, pe niște tăbliţe, cele mai mari restaurante europene şi cei mai mari bucătari din lume.

Nici n-am apucat să ne aşezăm bine la masă, că de undeva a apărut un meniu. Dacă aş fi fost singură, aş fi stat cel puţin 15 minute să mă hotărăsc ce anume vreau să gust. Au doar bunătăţuri, care mai de care. Dar, cum avea cine să-mi recomande ceva, că prietenul meu e un obișnuit al casei, am ales Tiramisu şi suc de portocale. Gândindu-mă că o să dureze ceva până vine comanda, ne-am comandat şi cafea, să ne mai povestim între timp, că locul te îmbie la poveşti lungi.

Cam după ce am stins prima ţigară, deja venea comanda noastră. Tiramisu se serveşte, la ei, într-un recipient special, cam cum sunt cele franţuzeşti pentru deserturi. Cu un capac ermetic, din sticlă, pe o farfurie albă şi cu linguriţe cu coadă lungă. Un deliciu culinar.  Mai mult, reţeta e una de origine franţuzească, dar asemănătoare cu cea originală italiană. Mi s-a povestit că e învăţată de bucătar de la un Chef angajat special de patronul localului pentru a transmite mai departe reţete franţuzeşti. Am savurat, deci, minunatul amestec de pişcoturi şi cremă Mascarpone, preparat cu Baileys şi cafea de cea mai bună calitate.

Spre deosebire de reţeta italiană, e mai dulce. Defapt e foarte dulce. Deci sugestia de a comanda şi suc de portocale a fost binevenită şi lăudată pe deplin. Nici sucul nu e orice. Se face din portocale alese cu grijă, fără zahăr sau aditivi şi e foarte proaspăt.

După aşa un răsfăţ, ne-am terminat cafeaua – timp în care masa noastră a fost debarasată de urmele festinului, din nou, fără să simţim prezența chelnerului mai mult decât era nevoie – şi am plecat fiecare spre treburile lui. Preţurile nu sunt chiar studenţeşti, dar nici mari. Merită fiecare ban şi chiar şi un ciubuc generos. O să vă convingeţi singuri odată ajunşi acolo!

Dar să trecem la lucruri mai serioase, cu greutate la stomac, adică la mâncarea chinezească (după cum apare şi pe site) a celor de la Wu Xing. Ca să fiu sigur de o recenzie corectă am comandat chiar de două ori la un interval de vreo 3 săptămâni, adică fix înainte de Paşte şi săptămâna trecută. Ambele la ore de vârf, în timpul săptămânii, la birou în Piaţa Victoriei (deci aglomerat). Şi ca să las orice urmă de subiectivism la uşă am întrebat şi colegii cam cum li se pare.

Şi-am aflat. Că mâncarea e bună şi vine repede. Lucruri de altfel dorite de orice corporatist înfometat între două şedinţe şi cinci rapoarte sau prezentări. Ar mai fi de adăugat că preţurile nu sunt chiar mici, dar nici nu pot spune că e scump pentru Bucureşti. Hai să zicem că e  scumpişor, ca să aibă de unde reduce preţurile după ce văd acest articol

Nu ştiu dacă acest “mit” încă mai există, dar o bună bucată de timp n-am comandat de la ei ştiind că au porţii mici şi preţuri mari. Lucru perfect adevărat acum vreo 2-3 ani când ştiu că am rămas flămând după ceva porţie de pui cu alune şi mi-am zis că nu mai comand de la ei. În plus porţia era rece şi ajunsese după vreo 2 ore, trecuseră şedinţele, rapoartele, luasem şmotrul specific jobului, deci eram cam nervos.

Acum însă am fost plăcut surprins de mai multe lucruri. Mâncarea fost chiar fierbinte, porţia a fost… suficientă (nu pot să zic mare pentru că n-aş mai avea ce să zic despre Cătălin), a venit repede şi chiar mi-a plăcut. Mi-am comandat spaghete prăjite cu pui, au fost delicioase, dar le mai trebuia puţin sos de soia (pe care am uitat să-l comand).

Mi-a plăcut şi pachetul de instrumente (beţe, sare, piper, scobitoare, şerveţel), adică tot ce ai nevoie pentru un prânz pe fugă . Şi mi-a mai plăcut ambalajul, sau mai exact ce scrie pe el, citez: Minunile ce se petrec într-un vas de gătit sunt imposibil de povestit. O simplă reţetă nu reuşeşte niciodată să spună totul, pentru că fiecare fel de mâncare este o lume în miniatură, cu legile şi armoniile ei. La fel, nu poate fi povestit gustul mâncării. Nu rămâne decăt să-l descoperiţi!

Ei bine şi eu vă invit să descoperiţi “noul” Wu Xing. E clar că lucrurile merg spre bine, site-ul este schimbat, livrarea se face mai repede decât promit, porţiile sunt rezonabile şi preţurile acceptabile. Le-am dat un 4 pentru că ştiu sigur că pot mai mult de atât şi probabil vor lua 5 la următorul articol

Odată ajunşi la faţa locului (Str. Toamnei, nr. 101) am intrat în curtea unei case cu magnolii şi caişi infloriţi printre care vedeai câteva mese. Părea tentantă terasa, dar cunoscându-ne ca şi nişte oameni cărora le place zăboveala într-un restaurant, am ales interiorul.

Meniul, ca în orice bistro respectabil era scris frumos cu cretă pe o tăbliţă neagră. Ileana, domnişoara simpatică care a avut atât de mare grijă de noi toată seara ne-a explicat meniul, iar alegerile au fost făcute după câteva minute de dezbateri: Prazu’, Racu’, Melcu’, Raţa şi Fondue-ul. Detaliate ar suna aşa: Supă cremă de praz, Salată de raci, Escargots Bourguignonne, Confit de canard şi Fondue Lorraine. Seara a fost închisă cu un Nougat Glacé.

Le voi lua la bani mărunţi pe fiecare, cu menţiunea că e posibil să găsiţi apelative similare :).

Supa cremă de praz a fost absolut delicioasă: consintentă, dreasă bine cu smântână şi asezonată cu ceva mirodenii speciale. Yummmiii.

Salata de raci a venit puţin caldutză şi cu un dressing merveilleux. Racii erau mici dar mulţi şi buni, iar în combinaţie cu ciupercile şi roşiile cherry erau nemaipomeniţi.

Melcu’ sau mai degrabă melcii ne-au fost serviţi in separeuri, ca să fim siguri că nu se vor călca în picioare în încercarea de a fugi dinaintea gurilor curioase de gustul lor. Asta nu a sunat prea bine, aşa că am s-o reformulez .

Melcii au fost foarte gustoşi, pregătiţi cu un sos cu usturoi verde nemaipomenit. Experienţa a fost completă, ţinând cont că am folosit şi nişte ustensile speciale . Binenţeles că farfuria, specială şi ea, a fost golită şi de melci şi de sos în doi timpi şi trei mişcări. Excelent!

Raţa, fiartă timp de 20 de ore la o temperatură constantă de 70 grade Celsius a fost o super raţă, fragedă şi savuroasă. Varza care o însoţea a fost şi ea bună, dar raţa a întrecut-o în gust.

Fondue-ul Lorraine i-a dat gata pe băieţi, dar şi pe mine. Pe mine mai puţin pentru că la momentul lui eram deja răpusă de vestita raţa. Dar fabulos şi el, fondue-ul.

Nougat Glacé-ul a fost ca niciun altul încercat până acum. Magnifique e cuvântul ce l-ar descrie cel mai bine. Încercaţi-l cu încredere!

Ştiţi despre ce nu am vorbit? Despre ce am băut. Şi anume, o limonadă specială, cu lămâie, portocale, miere şi mentă. Un gust desfătător de-a dreptul. Excelentă combinaţia.

Acum, că am terminat cu salivatul după aceste bucate alese, am să vă descriu puţin locul cu pricina, Escargot Bistro în cazul în care aţi uitat . O casă frumos reamenajată, cu mese de diverse forme şi dimensiuni, cu scaune foarte comode, chiar şi pentru mămici cu burtici şi cu muzică aleasă pe sprânceană şi play-ată la un volum de bun simţ. Baia m-a impresionat prin curăţenie. Când am intrat în ea, mi-a atras atenţia o chiuvetă înaltă sub forma unui scaun de bar, alb cu negru şi bateria care semănă foarte tare cu un radio, doar cu două posturi: apă rece şi apă caldă de data asta. Mă întreb de unde această idee .

Există totuşi un mic amănunt care e puţin pe minus; faptul că locul este de fumători. Dar acum că vine vara, asta se poate rezolva cu o masă pe terasă.

Pe mine m-au convins că este un loc minunat, bun de încercat şi la prânz şi seara, şi în weekend şi în cursul săptămânii, mai puţin lunea. Vă invit şi pe voi să-i treceţi pragul când veţi avea ocazia. Eu o să le dau 5 cârnăciori, că-i merită!!!

Ok, ok… o să scriu câteva rânduri.

Miercuri am trecut pe la restaurantul Pinguin (nu le merge site-ul). Ştiam de noul restaurant cu specific libanez de la Infidel Gastro şi vroiam să văd cum e.

Îl găsiţi în centrul Timişoarei, aproape de Alba Iulia pe strada Libertăţii nr. 4 şi cel mai probabil o să vedeţi prima dată fast food-ul Pinguin de pe colţ. Lângă, la demisol este restaurantul.

Locaul nu mi-a plăcut în mod special dar nici rău nu este. Am vrut să fac ceva poze şi am cerut voie fetei care m-a servit. Iniţial mi-a spus că e ok, pe urmă a mers să ceară voie la patron, pe urmă a spus să mai aştept până îi dă un răspuns şi poze nu am mai avut când să fac. I-ar fi ajutat ţinând cont că site-ul trecut pe pliant nu le merge. În fine, m-am limitat la a fotografia mâncarea din strachină.

Am încercat un meniul zilei pentru că eram grăbit şi ştiu că peste tot meniul zilei e cea mai rapidă soluţie. Preţul a fost standard pentru Timişoara, 12 lei. Ieftin.

Am mâncat o ciorbă de legume care a fost bună. Am primit-o extrem de fierbinte şi a trebuit să aştept 5 minute pănâ am putut să mă ating de ea. La ciorbă am primit şi o chiflă dolofană şi pufoasă cu sunan. O bilă albă pentru ei.

Le felul doi am primit mâncare de fasole cu carne, foarte foarte picantă, şi ceva orez. Orezul a fost sec şi mai mult a stricat. Era mai ok dacă aduceau ceva murături în locul orezului.

Iar la desert am primit o baclava. Nu ştiu dacă era făcută în casă sau era cumpărată. Avea gustul obişnuit, deci era bunicică.

Din punctul meu de vedere Pinguin nu poate fi numit restaurant. Nu am găsit nimic special care să-l difetenţieze de restaurantele din complexul studenţesc. Mă refer la Pret, Retro, Roy, sau Ready’s. Sunt neglijenţi când vine vorba de micile detalii: găuri în faţa de masă, pahare pătate, urme de grasime pe farfuriile de decor/suport.

Totuşi o să mă întorc în aprilie ca să le încerc mâncarea tradiţională. Meniul zilei a fost 100% românesc (doar fasolea a fost picantă) şi nu m-a impresionat. Sper ca specialităţile libaneze să ma dea pe spate, mai ales că-mi place carnea de miel.

La final am doar o singură concluzie: HTC-ul meu face poze mai bune decât mă aşteptam.

De afară avea aerul unui fast-food cu tortillas, chestii. Am intrat şi ne-a întâmpinat un tip zâmbareţ şi, pentru ca era aşa amabil, l-am întrebat ce se poate mânca şi dacă au spaţiu şi jos (cunoşteam “topografia”, pentru că e pe locul fostei pizzerii Maria). Ne-a arătat două meniuri, cel de fast-food şi cel de restaurant (jos). După ce ne-am uitat pe primul şi n-am înţeles nimic, ne-am zis că vrem să mâncăm ca lumea şi să ne uităm mai cu migală pe meniu, aşa că am coborât la restaurant.

Destul de fancy încăperea, ospătăriţe cu sorţuri lungi roşii şi pălării de toreador, muzică spaniolă în surdină, mult roşu şi poze cu ceva corride pe pereţii de cărămidă. Ne aşezăm la masă, aşteptăm. La masa vecină, o profă de-a mea. Mă întreabă ce fac şi îi spun că am venit să experimentez. « Aaa, e oribil, îmi zice. Nu mâncarea, da’ aşa… o să vezi. »

Îmi zic, bine, ce-o fi o fi. Văd că nu vine nimeni, iau de pe o masa de serviciu un meniu şi îl împart cu amicu’. Profa de colo « Aşa Alexandra, aici tre sa te serveşti singur». Primele chestii erau gustările. Toate acelaşi preţ, 16 lei. Paginile următoare cuprindeau feluri din care puteai să-ţi alcătuieşti un meniu. Adică puteai să îţi combini supa, felul II, salată şi desert pentru 50 de RON.

Evident că am hotărât să rămânem la “gustare”, care se încadra (oarecum) în buzunarul nostru. Aşadar m-am uitat pe meniu sa vedem ce mă atrage, dar pentru că niciun fel nu mi-era cunoscut şi pentru că toate erau la acelaşi preţ şi numerotate, am “dat cu banu”, la sugestia amicului. Am zis 13 şi 21 şi am nimerit aşa: Revuelto de salmon y setas (adicatelea somon, ciuperci, ou şi ulei de măsline) şi Pincho moruno (o chestie dubioasă care nici acum nu ştim dacă a fost transmisă ca atare la bucătărie, că tot aveam impresia ca ne-a adus altceva). În teorie, pincho ăsta era “Bruschete de moruno”: carne de porc, usturoi – care nu părea să fie acolo, ardei iute, vin, oregano.

Mie personal, mi-a plăcut chestia cu somon, un fel de omletă cu ciuperci şi carne de peşte. Porţia nu a fost foarte mare, ci chiar gustare, dar destulă cât să mă sature. Amigo a primit o frigăruie sumară din carne gumoasă de porc, nu rea la gust, dar cert e că nu l-a săturat, aşa că ne-am luat un kebab de după colţ şi am rezolvat problema.

După ce ne-am îndestulat stomacele am pus amândoi pariu că în 3 luni se deschide altceva în locul brand new-ului restaurant.

Şi au avut, de vită. Hmm… vită în lipie? Interesant pentru că ştiam că se poate prepara şi cu carne de vită, adesea în amestec cu carne de miel pentru a fi mai puţin uscată. Nu speram să găsesc însă aşa ceva prin Timişoara, unde shaorma se face numai cu pui

Surpriza a venit atunci când mi s-a prezentat carnea de vită între două folii de plastic, numai bună de pus într-o chiflă, deşi patronul a încercat să mă convingă că nu e pentru hamburger. Am uitat să spun, am fost servit de patron

Mi s-a spus că durează vreo 5 minute, însă a durat vreo 10-15 după ceasul meu. Nu a contat pentru că eram curios să gust din bovină şi odată aşezat la masă nu mai aveam chef să mă mişc. În schimb, m-am uitat cu atenţie la felul în care îmi era preparată carnea, adică întoarsă din când în când în ulei pe o plită de hamburger. În tot timpul ăsta în bucătăria din spatele pultului două ucenice tocau ceapă, varză şi alte leguminoase.

Locul e aranjat ok dacă nu te deranjează pereţii de rigips, uşile din pal şi faptul că nu ai prea mult loc să te învârţi. Pe mine m-a deranjat în schimb fumul şi mirosul de shaorma, în cele din urmă patronul făcându-şi milă să dea drumul la aerul condiţionat.

Să trec şi la shaorma mea de vită. Carnea a arătat destul de nasol, cam ca o pleaşcă de hamburger mărunţită ce era. Gust nu prea, sau cel puţin nu de la carne, în schimb destul de la salata de varză şi de la castraveţii muraţi cu ură. Sosul de maioneză cu usturoi a fost în schimb excelent. Shaorma a fost strâns rulată, lunguiaţă şi deci uşor de apucat şi de consumat fără să fie nevoie să-mi disloc maxilarul la fiecare muşcătură.

Atmosfera este destul de îmbâcsită pentru un local care se vrea pe centru, iar de bine pot spune despre amabilitatea celor de acolo. Ah, şi m-a amuzat muzica arăbească pusă de pe Vaio

Poate mai trec să încerc şi preparatele cu carne de miel, dacă vor apărea curând în meniu. Oamenii par să aibă intenţii bune dar nu se pricep încă.

Cina minunată s-a întâmplat la Hotel Timişoara, despre care pot să povestesc numai de bine. Sala în care am cinat a fost aranjată ca de banchet. Nici dacă mişcam eu din bagheta magică n-ar fi ieşit aşa frumos. Totul dichisit, mese aranjate cu gust, dar nu împopoţonate, fără culori stridente, numai alb şi negru.  Mi-a plăcut că nu am fost supusă procesului de afumare în masă, cum se întâmplă de obicei la activităţi de gen. Foarte occidental din partea lor, unde s-a servit masa nu s-a fumat deloc. Şi nici a mâncare nu mirosea, că era destul de departe şi bucătăria. Mi-a plăcut, în schimb, mirosul de Coco Chanel al vecinei de masă. Cred că vreau şi eu.

Servirea a fost impecabilă, ca feţele de masă. Nici nu apucam bine să-mi dau seama că vreau o apă plată cu lămâie, că, din senin, apărea un chelner cu tăviţa. Foarte frumos din partea lor că şi zâmbeau încontinuu. Am auzit chiar şi expresii rare prin breasla lor, de tipul ”vă rog” şi ”mulţumesc”.

După aproximativ o jumătate de oră în care ne-au cântat artiştii locali, au venit aperitivele. Bruschette fierbinţi, din pită ţărănească, cu mozzarella, bacon şi ciuperci proaspete. Simple şi bune. Acum, am fost eu o zână, dar parcă tot îmi venea să-mi ling degetele. Am zis să mă abţin totuşi până mai înspre desert.

A urmat încă o tură de cântece. De data asta, Florin Chilian. Ne place tuturor muzica lui, mai ales când cântă el aşa, din suflet, pentru toate fetele, domnişoarele şi zânele dintr-o sală de banchet. Ne-a cântat aşa frumos că ni s-a făcut iar foame. Fix la momentul potrivit. Că dinspre bucătărie apăreau deja platourile cu coaste băiţuite, cu sos cajun şi cu cartofi copţi cu rozmarin. Mi-a povestit mie cineva că e bătaie mare de cap cu coastele astea. Se lasă la băiţuit două zile şi abia după asta se gătesc. Nu ştiu dacă acesta e marele lor secret, dar eu n-am mai mâncat niciodata ceva atat de bun. Cartofii erau făcuţi după reţeta mamei, că şi ea e tot din Ardeal. Tradiţional, aşa, şi tocmai potriviţi cu sosul cajun.

A urmat o pauză de siestă, în care cei mai cu dare de mână au participat la o licitaţie. O sută de oameni s-au străduit să strângă cât mai mulţi bani pentru un om care chiar avea nevoie de ei. Se pare că le-a priit mâncarea, că au fost tare darnici toţi. Ca răsplată, au primit din partea maestrului bucătar trufe cremoase şi ciocolătoase. Ca o zână adevărată, iniţial m-am ferit de ciocolată. Dar, până la urmă tentaţia a fost atat de mare, încât am cedat. Mi-am lins degetele de gustoase ce au fost şi tare rău mi-a părut când s-au terminat.

La ora douăşpe, trecute fix, zânele s-au suit în caleaşcă şi au plecat de la banchet. Am auzit că mesenii s-au lungit târziu în noapte. Eu am rămas cu gândul la bucatele lui Adi Hădean din care aş gusta oricând. Deja parcă mi se face iar poftă, pe măsură ce povestesc. Dar mă opresc aici, cu hotărârea de-ai atribui cinci cârnăciori serii şi tot atâţia mâncării.

În timp ce aşteptam în faţa domului, mă zăreşte un amic şi văzându-mă singurel şi nefiind nici el prea grăbit, începem să povestim. Inevitabil, îl întreb ce părere are de sandwich-urile lui Lucas. “Am mâncat unul cu şuncă ţărănească la ei, dar nu mi-a căzut bine când dintr-o muşcătură am luat toată bucata de jambon şi am rămas după cu o chiflă unsă din care îmi atârna salata.”

M-am pus în gardă şi mi-am spus că merg pe ceva mai sigur: un sandwich paprika. Domnişoara a luat un sandwich cu salam de sibiu. Amândouă au arătat foarte bine, ingredientele proaspete facându-mă să mă gândesc la primul local despre care am scris – Subway din Budapesta. Deci se poate şi la noi.

Foarte interesant este că la Lucas pâinea se face “în casă”, de cele mai multe ori fiind chiar caldă. Nu a fost cazul şi acum, însă nu asta m-a deranjat, ci faptul că mi s-a părut ca nu are niciun Dumnezeu, nefiind nici sărată, nici dulce, nici nimic – gust de carton. Sper să fi greşit reţeta doar de data asta.

Pentru 8 lei sandwich-ul mi s-a părut o afacere bună în buricul târgului. Aşa că astăzi mi-am amintit că pe meniul de pe masă (foarte bine făcut de altfel) era trecut website-ul localului şi am sunat, curios care e treaba cu numărul de telefon – singura informaţie utilă pe care am gasit-o.

- Bună ziua! Lucas Super Sancwich!
- Bună ziua! Faceţi şi livrări la domiciliu?
- Livrăm doar în perimetrul 0.
- !?! Ok, ce înseamnă perimetrul 0?
- Piaţa Libertăţii, Victoriei, Unirii.
- Bine, deci în Traian nu livraţi?
- Nu. Cu plăcere. La revedere!
- O_o

Acum, eu nu înţeleg de ce s-a încheiat atât de abrupt conversaţia, însă nu cred că avea ceva pe foc domnişoara cu care am vorbit la telefon. Ieri cele 5 doamne de după pult păreau destul de relaxate şi nicidecum ocupate. Ba chiar povesteau despre vremea faină de afară şi se bucurau de 1 martie. Azi se poate să fi fost o zi neobişnuit de ocupată

Oricum, eu aştept şi un meniu pe site-ul lui Lucas, nu de alta, dar nu mai îmi amintesc dacă sandwich-ul paprika avea şi roşii, sau era doar pasta de brânză, smântână, salată verde, sos de paprika picant şi salam picant.

Şi mai am o ultimă remarcă: cele 4 mese a câte 4 scaune strică tot feng shui-ul localului, bine aranjat în rest. În locul lor, câteva separeuri cu bancuţe sau mese mai mici şi mai aspectuase (gen McDonald’s, KFC, Subway) ar arăta mult mai bine, că doar se vrea fast food de Unirii, nu gospodărie de cartier.

Următorul sandwich de Unirii pe care îl voi încerca va fi la Stradivarius. Cine vrea să mă însoţească?

Plimbându-mă prin oraş pe stomacul gol, am primit din partea unei prietene o propunere indecentă: o gustare picantă, servită din picioare. Bineînţeles, nu mi-a spus exact despre ce este vorba, ştiind că “picant” este un cuvânt cheie care nu mă lasă indiferent

happynoodles

Foto credits

Am luat metroul până la Schwedenplatz, pentru ca deasupra staţiei să găsim chioşcul Happy Noodles. Foarte îngrijit şi bine iluminat, nu prea aveam cum să îl ratăm – poate şi datorită “firmei” scrise cu litere de-o şchioapă şi a meniurilor ilustrate. Înăuntru, un grup de puştani chinezi care nu conteneau să se tachineze şi să facă glume unul pe seama celuilalt, punând la încercare răbdarea bătrânelului sprinten care părea să aibă în grijă localul.

Zarva făcută nu părea să deranjeze pe nimeni: servirea a fost incredibil de rapidă, iar buna dispoziţie părea să vină la pachet. Nu ştiu dacă ceea ce am văzut a fost un simplu “show”, dar pot spune sincer că mi-a lăsat impresia că oamenii chiar fac ceva ce le place.

Am luat o porţie de piept de pui cu tăiţei şi legume şi una de piept de pui cu orez. Câte 3.5o euro fiecare. Cea cu tăiţei a primit o porţie (ne)sănătoasă de sos de chilli, iar pe cea cu orez am dres-o cu sos de soia. Pentru a încerca din ambele porţii am stabilit o regulă simplă: după două îmbucături schimbăm cutiile de carton. Şi a funcţionat de minune, deoarece orezul ar fi fost puţin cam sec fără ajutorul tăiţeilor cu legume şi al sosului de chilli, iar tăiţeii cu legume ar fi fost cam nesăraţi fără sosul de soia

Nu cred că ne-a luat mai mult de 5 minute să terminăm totul şi nu ne-a deranjat nici frigul de afară, nici faptul că am stat în picioare în timpul mesei. Curios, i-am urmărit în tot acest timp pe cei din chioşc – nu a existat niciun moment în care să nu glumească sau să nu zâmbească. Happy Noodles pe bune!

Piaţa este foarte primitoare, fiindu-mi destul doar să mă plimb printre tarabele cu bunătăţuri şi să gust ba câte un chilli umplut cu feta, ba câte un sushi roll pentru a-mi astâmpăra pofta. Pentru că îmi era totuşi destul de foame şi pentru că iarna nu-i ca vara nici măcar în Viena, însoţit de o prietenă am început să căutăm un loc călduţ unde să servim ceva.

Ajunşi în dreptul restaurantului Mr. Lee Asia Food, ne-am trezit întâmpinaţi de cel responsabil de local – un chinez la vreo 45 de ani îmbrăcat în costum negru, strâns la gât, care ne-a şi întins un meniu pentru ca mai apoi să se retragă înapoi înauntru, aşteptând o mişcare din partea noastră.

Metoda de agăţat clienţi mi s-a părut pe cât se poate de eficientă, însă nu pe atât de subtilă. Pentru a-i returna meniul trebuia să deschidem noi uşa şi să intrăm înauntru, devenind “victime” sigure pentru amabilitatea şi insistenţa aproape enervantă a gazdei noastre. Noroc că ne hotărâserăm deja pentru două supe: una de fructe de mare şi una de vită cu curry.

Intraţi în micuţul chioşc transformat în restaurant am fost întâmpinaţi şi conduşi la masă într-o mişcare destul de ceremonioasă pentru împrejurările în care ne aflam. Am văzut mai apoi că acelaşi chelner care ne-a luat în primire se asigura ca micuţele mese să fie în permananeţă curate şi debarasate.

Mi-a plăcut să văd că supele au fost preparate chiar în faţa noastră, ingredientele fiind mai întâi călite în wok-uri diferite pentru fiecare dintre cele două reţete. Aşadar, prima impresie a fost una foarte bună: porţii decente în boluri de ceramică frumos decorate şi având alături linguri chinezeşti pentru a servi supele.

Mirosul supei mele de fructe de mare m-a dat pe spate, gustul a fost cu atât mai bun. Somon şi un biban de mare cu carnea albă, puţin grasă, aroma puternică dată de sosul de peşte, scoici şi creveţi, din care cel mai mare nu părea în cea mai bună formă, nefiind foarte pătruns şi deci destul de greu de rumegat. Am avut şi legume, salată chinezească şi fasole verde, cu tot cu păstăi, la fel de crudă. Nu am avut parte de lămâiţă sau de curry, deoarece supa cu curry avea şi suc de cocos inclus, puţin cam prea dulceag pentru gustul meu.

Pe de altă parte, supa de vită comandată de colega mea de suferinţă a fost una cu curry, suc de cocos şi cu fâşii de carne de vită foarte subţirele şi bine condimentate. La început am crezut că e o supă cu tăiţei de orez, dar spre surpinderea mea am aflat că era vorba despre alge de mare.

Sosul de soia aflat pe masă a mai dres puţin supa de vită, însă nu a căzut foarte bine în supa de fructe de mare, rezultatul fiind prea sărat până şi pentru mine. Noroc că am experimentat doar cu ultimele sorbituri

Pentru că ne-au încălzit bine, ne-am declarat mulţumiţi de cele două supe. Pe deasupra am primit şi două boluri de suc de cocos cu linte din partea casei, ceea ce ni s-a părut drăguţ.

Localul e unul potrivit dacă vrei să încerci ceva pe fugă, puţin cam dezordonat în spatele pultului, însă foarte curat în zona meselor. Aşa cum ne-au mărturisit şi prietenii noştri din Viena, există localuri unde preparatele bucătăriei asiatice sunt mai reuşite, deci e loc de mai bine.

Ajuns în Viena, m-am găsit în mijlocul războiului dat între preparatele nemţeşti şi cele ale cotropitorilor otomani. Wurst vs. kebab. Eu am cedat mai întâi wurst-ului, fiindu-mi mai mare dorul să încerc un Käsekrainer – o minunăţie de cârnat umplut cu brânză, servit cu muştar fie la farfurie, fie în corn precum un hot dog. De fapt, cârnăciorii vienezi (sau wiener-ii) sunt strămoşii  hot dog-ului şi cuvântul de origine pentru weenie-ul american.

Ajuns însă pe Schottengasse, numai de istorie nu îmi ardea mie, iar chioşcul de Grillwurst părea a-mi fi salvarea de la foame. 3.20 euro pentru una bucată sănătoasă de Käsekrainer în corn, cu muştar şi ketchup, iar pe măsură ce-mi astâmpăram foamea preţul mi se părea din ce în ce mai corect.

Nu sunt multe de spus despre gust în sine, deci nu voi face vreo teorie a cârnatului. Important ar fi să spun că este nevoie de puţină atenţie pentru a nu transforma Käsekrainer-ul în armă letală, un amic reuşind să se împroaşte pe faţă cu brânză fierbinte. De aici am tras concluzia că nu este chiar recomandat să mănânci aşa ceva în locuri aglomerate

Chioşcul de Grillwurst arăta bineînţeles impecabil, lista de produse cu gramaje era afişată la vedere, servirea a fost ţais şi a durat sub un minut, iar domnul care ne-a servit cred că ne-a mulţumit de vreo 3 ori la fiecare comandă. Cu alte cuvinte, un început delicios de săptămână în Viena.

Grill Bison? Nu, nu s-a gândit nimeni să facă biznis cu cei 6 zimbrii din rezervaţia de la Haţeg, căci Grill Bison serveşte mâncare cu specific elveţian, gătită exclusiv la abur. Gătesc porc, vită şi curcan.

Însoţit de un bun prieten, mi-am făcut curaj să încerc minunăţia de carne, nu de zimbru, ci de porc. Ceafă şi coaste ca să fiu mai precis. Am mai comandat şi o porţie de cartofi ţărăneşti, “bratkartoffel” cum îi spunea eticheta, şi o salată de ardei copţi după care pofteam de ceva vreme. Carnea a venit cu sos de muştar verde pentru ceafa de porc şi cu sos picant pentru coaste.

Fiind pus în faţa cărneturilor pentru prima dată, nu am prea ştiut ce să aleg, începând totuşi cu ceafa care părea cea mai apetisantă. Tanti care ne-a servit nu a ezitat să sugereze costiţele lângă ceafă şi garnitura de cartofi. Am apreciat pentru că mi s-a întâmplat de prea puţine ori să primesc recomandări legate de mâncarea pe care ar trebui să o încerc sau sugestii despre cum aş putea combina diferite ingrediente sau mâncăruri. Punct câştigat!

Nu sunt un mare fan al boxului, însă proba de cântar de la Grill Bison mi-a plăcut. Pentru că amicul meu aruncă de obicei priviri suspicioase, tanti s-a simţit să-l liniştească spunându-i că va plăti exact pentru cât mănâncă, “ca la farmacie”. Puţin cam dubioasă comparaţia, însă am prins ideea

Trecând şi la cea mai importantă parte a experienţei elveţiene, am început cu ceafa udată de sos. Carnea nu a fost deloc elastică, chiar foarte bine făcută, mai puţin pătrunsă în interior, exact cum îmi place mie. Costiţele tăiate atent lângă os mi s-au părut puţin cam uscate, iar sosul picant nu a mi-a împlinit aşteptările. Cartofii au fost bine făcuţi, însă puţin cam reci.

Nu ştiu dacă are de a face cu felul în care sunt preparate, însă toate felurile de mâncare au avut un gust de afumătură, lucru care nu a dat foarte bine în cazul cefei, de exemplu. Pentru a încheia şi cu salata, ardeii copţi ar fi putut fi puţin mai copţi.

Concluzia ar fi că mâncarea arată foarte bine, însă cei 70 de lei plătiţi cer ceva mai gustos decât cele două porţii din cele de mai sus, inclusiv două beri, două bucăţi sănătoase de pâine pe vatră şi o supă de dovleac (gustoasă) pe care nu am încercat-o personal.

Curat pare a fi, îmi place că porţiile ţi se taie în faţă, iar tanti a fost amabilă şi a ştiut să-şi vândă marfa. Poate ar ajuta să mai cureţe cuptorul cu aburi şi pe interior, pe exterior arătând impecabil.

Am să vă povestesc cum am avut parte de prima masă ayurvedică pe meleaguri româneşti. Ajunsă în restaurant am fost întâmpinată cu un zâmbet şi condusă la o masă de pe verandă, unde lumina era numai bună pentru o cină liniştită în doi. Tot atunci am primit şi meniurile pe care le-am răsfoit vreo 15 minute fără exagerare. Asta pentru că citeam despre mâncăruri noi şi de cum pot fi ele combinate cel mai bine.

O primă regulă cu care am plecat de acolo este că desertul este recomandat să fie consumat separat sau înainte de masă, niciodată după. Încercaţi şi voi! Merită!

Drept urmare, am început cina cu o porţie de Creole delicate care în meniu erau prenzentate astfel: Atenţie! Irezistibile. Creează dependenţă. Confirm acest lucru Apoi am continuat cu un platou libanez excelent ce conţinea hummus, tabbouleh, falafel, chappati şi sos de susan. Pe cuvânt că a fost mai bun decât la un resturant libanez. Absolut minunat. Iar ultima alegere culinară a fost un Masur Dal (Cremă de linte roşie), un fel de supă mai groasă, mâncare tradiţională din India care a fost extraordinară. Toate aceste alegeri au fost asezonate de un Lassi de mango (o băutură tradiţional indiană, răcoritoare, făcută din o treime iaurt, zahăr şi mango) şi un ceai de fructe Hawai Cocktail.

Aş mai adăuga că în acest loc, este recomandată servirea produselor cu mâna, acolo unde este cazul, binenţeles. Astfel, atât eu cât şi partenerul meu din acea seară ne-am reamintit de obiceiurile culinare indiene, deprinse pe meleaguri asiatice.

Oamenii care au grijă de cei ce trec pragul acestui restaurant sunt şi ei la fel ayurvedici, lucru ce te face să te simţi ca acasă, nu ca într-un restaurant pretenţios.

Amenajarea întregului restaurant este atent aleasă, mesele având în jurul lor canapele foarte comode, cu multe perne, frumos colorate. Baia de asemenea, este un loc colorat şi amenajat cu mult gust şi stil.

În ceea ce priveşte preţurile, unii ar avea ceva de comentat, dar eu sunt de părere că sunt pe măsura lucrurilor oferite.

Cu siguranţă eu voi mai intra pe acest tărâm ayurvedic pentru o masă vegetariană copioasă unde totul se armonizează atât de bine.

- Aşadar dragă Evita, cu ce ai vrea să începem discuţia despre această seară culinară?

- Aş începe de la ce am citit despre Adi înainte de seara asta. Astfel, vreau să-l felicit pentru blogul său culinar, bine scris, bine fotografiat! Chiar, tu ai apucat să te uiţi peste el?

- Băi m-am uitat, de acolo şi nerăbdarea să-i încerc gulyaş-ul “the real deal”, pita de casă cu untură şi pasta de jumări, slana cu salată de ceapă roşie şi desertul rustic din “Lendovciois”. A! Să nu uit de pălinca de Maramu’ care m-a lăsat “cu instalaţiile curate” dezinfectând tot ce avea în cale la cât era de tare Cam ăsta a fost meniul din seara asta. Pot să spun că aşteptările au fost foarte mari şi poate din acest motiv tendinţa de criticare este irezistibilă. Cel mai mult mi-a plăcut combinaţia pălincă-slană-ceapă-pită cu untură-pălincă. A fost un început apoteotic al festinului din serara asta. La tine cum a fost, că parcă n-ai lins farfuria ca mine, nu?

- Ai cunoscut oameni d-ăia cu idei puţine şi fixe? Ei bine eu mă aflu printre ei şi revin la blogul lui Adi. Cel mai mult m-au impresionat “pixelii” puşi acolo. Aşa că îl întreb pe Adi: îţi fotografiezi singur preparatele? Că tare bine mai sunt prinse! Bravos!….gata cu ideea fixă, deci ce mă întrebai?

- “La tine cum a fost, că parcă n-ai lins farfuria ca mine, nu?” … fixato’

- Aaa, păi sunt o doamnă şi nu ling farfuriile Dar într-adevăr antreul a fost excelent, iar gulyaş-ul a fost aşa mai mult ciorbă decât tocană, exact cum îmi doream. Yammy, yammy

- Aici te-aş contrazice pentru ca eu mă aşteptam la alt fel de gulyaş; mai exact la ăla unguresc, roşu, mai gros şi mai picant. Am mâncat aşa ceva într-un hotel de lângă aeroportul din Budapesta şi parcă mi-a rămas la suflet de atunci. Trecând peste nostalgie am apreciat dimensiunea porţiei care nu m-a lăsat tolănit pe scaun cu o expresie de tip “m-a rruuupt gulyaş-ul ăsta …”. Ba din contră, m-am ridicat aproape nesătul, însă împăcat că nu mă înjură ficatul la noapte şi cu gândul la ceva fructe când ajung acasă. Dar iată că am ajuns şi pofta s-a dus, gulyaş-ul făcându-şi între timp efectul

- Ei domnule Ştrudel, ştii ce se zice despre gusturi? Că nu se discută. Aşa că mergem mai departe. Şi anume locaţia care l-a găzduit astă seară pe Adi. Mie mi-a plăcut. Nimic ostentativ pe pereţi, mesele cu suficient spaţiu între ele, scaune confortabile, veselă curată pe masă, baia mică ce-i drept, dar curată. Tu ai văzut ceva nelalocul lui?

- Ba din contră! E unul dintre puţinele restaurante accesibile care are şervete de material, nu de hârtie (comparativ cu altele aşa zise renumite), cu un serviciu surprinzător de plăcut şi prompt. Pe lângă asta a fost de apreciat şi comitetul de primire (două Crăciuniţe bine … îmbrăcate), precum şi colindele cântate live la un nivel sonor acceptabil. Cu toate astea fumul m-a deranjat destul de tare, aşa că te rog ca data viitoare să faci rezervare la nefumători. Şi aici fac o mică paranteză: îmi place foarte mult regula simplă din Belgia: unde se mănâncă nu se fumează şi invers. Şi cu asta am spus totul despre fumul din restaurante.

- Promit că data viitoare mergem la nefumători. Mă bucur că ai menţionat servicille. Într-adevăr foarte bune. M-am simţit ca la o nuntă cu ştaif, unde ai chelnerul tău personal; erau atenţi la cum pui tacâmurile în farfurie, dacă sunt goale sticlele/paharele, puneau şi luau farfuriile de pe partea dreaptă tot timpul… ce să mai, ca la carte. Bravos şi la acest capitol. Cred că la final le vom da multe mănuşi, nu?

- Da, clar! Mai vreau doar să zic că mi-a plăcut discursul lui Adi şi mai ales de bucătarii de la Casa Latină (care arătau impecabil). Să nu uităm de formularul de feedback, e prima oară când îl regăsesc într-un restaurant şi mă bucur că ne-am putut “lăsa urmele”.

- Păi vom afla asta numai dacă îmi răspunde Adi la întrebarea de mai sus. Şi eu îi felicit şi le dau din “tot stomacul” 5 cârnăciori. Şi Sarbători Fericite!

Cine s-ar gândi că pe Calea Rahovei, prin întunecimile alea, după ce treci pe lângă o fostă fabrică de bere şi o piaţă de flori, traversând clădirea bursei de mărfuri ajungi… într-un soi de curte.

Cum să vă descriu surpriza? Restaurantul nostru indian este acoperit cu folie de plastic, termoizolantă. E un fel de cort. Înăuntru, mese de lemn şi bănci, toate pictate de mână în culori rozalii, verzui şi albăstrui. Lumina discretă de la câteva lampe acoperite cu perdeluţe orientale se reflectă roşiatic în pereţii de plastic.

Mi-e greu să vorbesc despre el ca despre un restaurant pentru că nu e ăsta conceptul. E mai mult ca şi cum te-ai duce în vizită la cineva cunoscut. Ca şi cum ai fi musafir. Musafir e un cuvânt care în arabă, hindi, urdu şi persană înseamnă călător. Întâmplător, înţelesul lui în limba română merge de minune pentru nume de restaurant cu specific indian. Musafir la Amarjit. Amarjit e gazda noastră, indianul din Punjab care, după multe peregrinări prin lume, s-a gândit că ar fi o idee să se apuce de gătit pentru români. Bine a făcut!

Prima dată am băut ceva divin. Ceai masala, acea minunăţie dulce-picantă inventată de indienii care dacă tot au avut lapte de la vacă, ceai negru, cardamom, ghimbir şi scorţişoară s-au gândit să le pună împreună şi să le şoptească mantre. Aşa îmi imaginez eu că s-a născut “chai”-ul

După ce ne-am stârnit poftele cu câte o ceaşcă din băutura fierbinte şi aromată, Amarjit ne propune ceva de nerefuzat: o mâncărică cu 5 condimente din Bengal, pe bază de vinete, ardei şi roşii. Vrem? Ochii şi zâmbetul spun totul. Mai încape vorbă!

Dă indicaţiile de rigoare celor doi învăţăcei, se întoarce la masă şi începe să ne spună poveşti. Printre altele, aflăm că nu prea se găsesc uşor condimentele indiene. Amarjit le aduce din Ungaria. Orez din cel potrivit este în supermarketuri, pe la Mega Image mai ales. Ne-a povestit multe Amarjit şi ne-a răspuns cu răbdare la întrebări şi curiozităţi.

Mâncărica nu ştim cum se numeşte însă e foarte bună. În prepararea ei se folosesc 5 condimente bengaleze. Gustul e aromat fără să îţi ardă limba. Servim cu orez sau pâine roti, după cum ne cade mai bine. Parcă e mai bun dacă apuci cu mâna, aşa cum am făcut eu.

Încă 3 motive pentru care e interesant să fii măcar o dată Musafir la Amarjit:

• În afară de prânz, nu există meniu fix, fiecare comandă ce vrea, sau merge pe mâna lui Amarjit :) Un fel de mâncare din pui cu nucă de cocos se pare că a prins cel mai bine.
• Se găteşte pe loc, în faţa musafirilor. Amarjit este guru. Elevi sunt câţiva tineri români care se învârt cu hărnicie printre cratiţe speciale, aduse direct din india şi borcanele cu seminţe şi prafuri parfumate. Bucătăria e separată printr-un perete transparent de restul sălii. Se preconizează eliminarea lui pe viitor şi unirea bucătăriei cu sala în care se mănâncă. Să vezi atunci dacă mai poţi aştepta cuminte pe scaun când simţi toate aromele invadându-ţi simţurile!
• Dacă la un restaurant obişnuit fiecare stă la masa lui, cu grupul cu care a venit, aici atmosfera e mai intimă. Uneori, oameni care nu se cunoşteau înainte ajung să stea la aceeaşi masă şi să schimbe pe urmă numere de telefon.

Mie mi-a plăcut mult spiritul deschis şi cald al lui Amarjit, aroma mâncării şi atmosfera specială. Voi reveni chiar weekendul următor, cu o trupă mai mare. De data asta va fi festin!

*** Pentru a vedea pozele făcute,  poveştile şi picanteriile aflate despre mâncarea indiană vă aşteptăm pe viajoa.ro.

Intru acum într-o zonă de amintiri şi recunosc că am mai fost la Cătălin încă de pe vremea când era pe Ştirbei Voda. Şi erau scaune de plastic, feţe de masă galbene cu Bergenbier, coşuri de pâine de plastic (cu o pâine excelentă apropo!) şi puţini muşterii care să ştie ce bunătăţi gaseşti acolo. Era (şi este în continuare) tipul de restaurant care se promovează din burtă-n-burtă, fără să aibă nevoie de promo în vreo revistă, pe net sau să fie “la stradă”. Într-adevăr arăta ca o bodegă ceva mai răsărită, curată, cu nişte uşi mari de tablă şi un mesaj clar “Duminica – Închis!”. Îl respect foarte mult pe Cătălin că şi-a menţinut şi astăzi acest obicei cu Duminica închis, pentru că îşi respectă ziua de odihna (atât a sa, cât şi a familei sale, fiind o afacere în familie). Asta denotă că nu are acest restaurant numai pentru bani, ci mai degrabă din plăcere, ştiind când să pună punct. În afară de duminicile libere, o lună pe an toată familia îşi ia concediu si restaurantul este închis (de regulă prin Iulie-August). Mai puţin plăcut pentru clienţi şi din nou jos pălăria pentru Cătălin.

Hai că între timp au venit şi bucatele alese, urmate de varii onomatopee şi sunete ciudate din partea celor care urmau să se înfrupte pentru prima oară dintr-însele Eu am ales jumătate de ciorbă de legume (echivalentul unei porţii normale din alte părţi) şi un caşcaval pane cu cartofi prăjiţi (da, mă mai dau şi eu în bărci uneori ). Stai să o lămurim! Un caşcaval pane înseamnă de fapt patru triunghiuri generoase şi o groază de cartofi neprăjiţi din punga ce a stat prin cine ştie ce congelatoare, ci tăiaţi aşa inegali, dulci şi gustoşi! Apoi dorada şi păstrăvul abia aveau loc în platouaşele pe care puteai pune liniştit cam douăzeci de ouă umplute, şniţelul legendar cu două bucăţi generoase la fiecare juma’ de porţie şi mămăliga făcută cred în câte un ceaun pentru fiecare mîncău care trece pragul restaurantului.

Concluzionând, acest local se numără printre cele care nu pot fi vorbite decât de bine, având în vedere calitatea mâncarii şi a serviciilor, dar mai ales cantităţile enorme

Totuşi aş zice că am găsit şi două minusuri localului: în primul rând, în ultima vreme găseşti din ce în ce mai greu loc liber, iar apoi dacă iţi iei o porţie întreagă sunt şanse minime să o poţi termina – unitatea de măsură reală fiind de fapt jumătatea de porţie. Noi tare ne-am distrat când am văzut pe notă: ciorbă de legume 1.5 porţii, şniţel 3.5 porţii şi tot aşa.

Mergeţi măcar să încercaţi şi vă urez succes să găsiţi loc liber, mai ales acum când terasa este închisă!

În drum spre salata din mall, am descoperit totuşi o ofertă care mi-a făcut ochii să străluce şi inima să-mi tresalte. Dosită bine la Iulius Mall, Pizza Hut are de ceva vreme câteva oferte menite să atragă masele şi probabil să schimbe atitudinea “o felie costă cât o pizza altundeva”.

Pe lângă oferte mai dubioase, gen “Happy Hour”, “15 lei în 15 minute” sau “2 produse la 16 lei” au şi una pe care până şi eu o pot înţelege: “Mănânci pizze câte poţi cu 19,90 lei”. La aşa provocare nu prea aveam cum sta locului, drept pentru care a doua zi m-am reîntors la mall însoţit de tovarăşul Gigel, pentru Pizza Hut bineînţeles

Am intrat timid, scoţând cu smerenie căciulile plouate şi am căutat loc din priviri. Loc era destul, deşi la aşa ofertă ne aşteptam să ne dăm coate cu alţi gurmanzi. Nicidecum – ora 18.30 şi atmosfera relaxată. Mai multă lume părea să fie la ceai la Cărtureştiul de vis-a-vis.

La porţile lui Iulius

Gata de acţiune

Victorie!

Ne întâmpină Alex şi ne conduce la masă. Frumos, de bun simţ. Nu ne stresează cu comanda şi vine doar când închidem meniurile şi dăm să ne uităm după el.

La Pizza Hut comanda e un întreg ritual: blat subţire şi crocant, clasic sau gros şi pufos? pizza normală, medie sau mare? Pentru noi a fost puţin mai simplu, oferta de 19,90 incluzând câte pizze normale poţi mânca şi câte pahare de Pepsi poţi da peste cap în 3 ore, de la 18 la 21. Începem festinul cu 3 pizza, fiind însoţiţi şi de o prietenă venită în vizită din ţări străine. Francisca, Lucifero şi Mexicana au ajuns în 10 din cele 15 minute anunţate.

Dimensiunile unei pizza normale nu satură nici domnişoarele, dar nu cred că despre asta este Pizza Hut. Eu am încercat blat subţire, cu intenţia să fentez strategia de mareketing care spune că pâinea multă (blatul în cazul de faţă) înseamnă rentabilitate. Tot pe blat subţire au fost şi următoarele două pizza: Peperoni şi Suprema (fără porumb).

După Mexicana, Gigel a mai încercat o pizza Ţărănească şi o California. Primele două pe blat normal, California pe blat subţire – bănuiesc eu pentru că altfel nu ar mai fi intrat. Domniţa care ne-a însoţit s-a mulţumit doar cu o Francisca şi probabil cu spectacolul dat de noi la farfurii

La a doua pizza ne-am trezit să comandăm şi sos, despre care am aflat cu surprindere că e inclus în ofertă. Până atunci nu comandaserăm deoarece, spre deosebire de alte pizzerii, pizza celor de la Hut ni s-a părut suficient de suculentă, nicidecum seacă. Şi dacă a fost să fie sos, a fost de usturoi!

Nu am înţeles de ce nu au strâns paharele de pepsi goale – când ne-am ridicat aveam mai bine de-un set de pahare pe masă. Deşi e la discreţie, cred că nu au găsit modalitate mai bună să contorizeze cât pepsi se bea la fiecare masă.

După două ore, 7 pizza şi vreo 3 pahare de Pespi de căciulă, ne-am declarat mulţumiţi. A venit şi nota şi deşi nu am făcut pagubele pe care le plănuiserăm, ne-am ridicat ghiftuiţi de la masă.

Pizza bună rău, câteva frimituri pe masa la care ne-am aşezat şi ospătari amabili care arătau uşor obosiţi – sau arătau de parcă ar fi chefuit până dimineaţa, după cum s-a exprimat invitata noastră

Pentru că cele 3 faimoase locaţii nu păreau primitoare, am fost nevoit să mă refugiez în primul loc care mi-ar fi putut astâmpăra foamea: Zet – ilustra şaormerie cu nume feng shui.

Dacă nu i-aţi mai trecut pragul de ceva vreme pentru că:
a) mâncaţi de undeva mai aproape de casă deoarece greutatea nu vă mai permite deplasări lungi,
b) v-aţi lăsat de junk food,
c) v-aţi mutat din Timişoara, sau
d) aveţi un alt motiv pe care o să-l detaliaţi într-un comentariu,
atunci veţi fi surprinşi să aflaţi că la Zet s-a renovat.

Se pare că banchetele şi scaunele din inox nu făceau localul destul de primitor, aşa că noul decor îmbină elemente rustice precum pereţii placaţi cu ardezie şi banachetele ortopedice din lemn cu spătar înalt, late cât să poţi rezema juma’ de bucă. Plasma suspendată pe suport peste o jumătate de masă aduce localul la standarde tehnologice general acceptate. Pe lângă asta, plasma mai acoperă şi un sfert din masa pe jumătate inutilizabilă proptită în peretele veceului. Această masă mi-a fost şi mie pupitru de observare.

Şi sunt de observat destule când stai şi-ţi rumegi shaworma într-un local precum Zet.

În primul rând clientela, oamenii care vin să ia bunătăţi la pachet sau aleg să se aciuiască pe la mesele dinăuntru sunt dintre cei mai pitoreşti: studentele finuţe suflate cu argint din cap până-n picioare vin la shaworma, băieţii de la Zen cumpără şi ei de la Zet şi la fel şi doamnele venerabile; şcolăreii mai lipsesc.

Apoi sunt angajaţii, despre care e util de asemenea de ştiut câteva lucruri. Poartă tricouri pe care scrie că ne aşteaptă la Şaormeria Zet vis-a-vis de căminul 12 – mă întreb dacă scopul tricourilor e să fie purtate de către angajaţi şi pe stradă. Mai trebuie ştiut că la prima masă de lângă uşă iau de obicei pauză cu rândul angajaţii – probabil că e strategia firmei să îi infiltreze printre clienţi cu scopul de a vedea lumea prin ochii celor care plătesc. Dacă asta era ideea nu prea le-a ieşit.

Nu în ultimul rând, cel mai important lucru pe care s-a cuvenit să-l observ a fost mâncarea, sau mai bine zis modalitatea de preparare a mâncării. Nu ştiam ce ingrediente fac shaworma de la Zet atât de bună – şi chiar este o părere sinceră. Astfel am aflat că responsabil e brandul Aro: cartofi pai Aro, ulei Aro, dacă Metro cresc şi pui, cu siguranţă şi pe carnea de pui scrie Aro

Nu am vrut să las nici decorul, nici atmosfera să îmi întunece judecata şi astfel pot spune cu mâna pe inimă că shaworma de la Zet e un bună. Cel mai mult s-a remarcat de data asta maioneza, care îmi place să cred că nu a fost de la tub, ci frecată cu vreun mixer din câteva ouă. Cel puţin gustul şi consistenţa aşa o recomandau.

Era să uit: dacă treceţi pe la Zet trebuie neapărat să încercaţi toaleta… dacă reuşiţi să intraţi bineînţeles

Prima interacţiune cu junk foodul britanic a fost în mini fast foodul unui libanez. Libanez, libanez, dar face cetăţeanul ăla o shawarma de îţi ies flacări pe urechi, deşi ai cerut-o nepicantă. Şi cică aşa ai şi primit-o. Totuşi, parcă o dată la 2 zile iţi vine să ajungi pe la el să mai testezi flăcările respective. Pe cuvânt de cercetaş, în viaţa mea nu am mâncat o shawarma mai bună. Şi sunt dependentă de junk food de ani buni. Într-un top 3 personal, Abir e pe locul 3.

Pe locul 2… În Camden Town, pe malul canalului navigabil, sunt mese cu scaune în forma de scutere. Pe lângă aceste scaune, sunt cred că 20 de dughene care vând tot felul de junk food. Unul singur de fish and chips. Dar găseşti tot ce vrei, chiar şi nachos şi burritos, dar cu precădere “curry chicken” … sau “chicken curry”, nu ştiu exact, dar mi-e egal. Noi am testat “sweet and sour chicken on noodles”. Şi am cerut şi refill, pentru că … e genial, frate! Nu ai cum să nu ceri refill la aşa ceva! Dacă mai pui şi o doza de Cola lângă, dacă mai stai şi pe iarbă (nu pe scutere), e combinaţia perfectă.

Şi locul 1 cu coronitţă merge la Nandos. Pentru că m-a urmărit în toate pelerinajele mele londoneze până m-a convins să îl încerc. Adică, mai pe limbaj de om normal, oriunde te întorci în Londra asta mare, este imposibil să nu găseşti un Nandos. Adevărul e că sunt nişte lăudăroşi… dar au cu ce, trebuie să recunosc. Noi am ales “Meal Platter” şi am primit 1 pui ÎNTREG mai bun ca orice pui prăjit mâncat de mine vreodată (şi am mâncat pui la viaţa mea) + un castron de pireu care nu ai fi zis că într-o viaţă anterioară a existat sub formă de cartofi întregi + Cola cât am putut bea. Şi chiar şi 2 oameni flămânzi au nevoie de multă Cola să dea gata puiul cel genial şi pireul cel aproape frişcă. Iar preţul total a fost mai mult decât acceptabil pentru ce am primit într-un local care probabil nu e trecut în ghidul restaurantelor celebre din Londra, dar care clar merită locul 1 măcar în topuri personale.

Îndocrinat de cunoscuţii care au început mai nou să păşească înspre lumină lepădându-se pe capete de junk food, mi-am spus că în Timişoara “mâncare sănătoasă” = Kartoffel. Cartofi şi salate bune, găteală “light”. Mai degrabă fiţă scuzabilă decât alternativă de local unde să poţi mânca.

Food Court, Iulius Mall – dacă eşti Kartoffel e musai să te afli aici. Unde găseşti clientelă mai potrivită şi mai ostenită după munci grele decât la mall? Şi chiar dacă ai găsi, ar da cineva 10 lei pentru un cartof copt şi mândreţe de salăţi, topping-uri şi sosuri oriunde altundeva în Timişoara?

Lăsând deoparte prejudecăţile şi răutăţile, mi-am făcut curaj, mi-am dres vocea şi mi-am pus moaca de client super-entuziasmat. O salată trebuie să încerc. Cât de greu să fie? Ochesc panourile cu salate şi pentru că îmi place cum sună, mă hotărăsc să iau o salată mixtă.

Sub poză, scris mare: “400g – 9,5 lei”. Undeva pe poză pe o bandă gălbuie: “200g – 5,5 lei”.

Cer o salată mixtă şi pun pe pult o bancnotă de 10 lei. Vine răspunsul instinctual: “Ai cumva 50 de bani?”. La fel de reflex răspund că n-am. Mă caut şi-mi dau seama că am totuşi nu una, ci trei monezi. Dau să pun 50 de bani pe pult, însă văd cu surprindere că primisem înapoi rest 5 lei.

Mă mai uit o dată la preţ. 9,5 lei, 400 de grame. Îi spun că mi-a dat rest greşit, domniţa “că nu!”.
- Păi nu e o salată 9,5 lei?
(stupoare!)
- Păi ce, ai zis că vrei una mare?!
- Păi nu e scris de-o şchioapă că e 9,5 lei?
- Ba da, dar atât costă una mare.
- Şi nu cea mare este comanda normală.
- Nu! Lumea spune clar dacă vrea una mare.

Ok, deci nu sunt în rând cu lumea (bună?) pentru că normală e salata mixta la juma de normă, adică vreo 4 îmbucături. Mă luminez şi eu – evident că gurmanzii care mănâncă în mall, dar mai cu seamă la Kartoffel nu se încurcă cu o enormitatea de salată. Notez în carneţel că sunt un ciudat.

După ce a trecut peste momentul în care mi-a dat de înţeles că va fi concediată pentru că tipărise deja un bon pe care (se pare) era im-po-si-bil să-l schimbe, domniţa face un semn discret colegei responsabilă cu servirea, iar aceasta îi confirmă că e ok să mă prezint fara bon.

Deşi am crezut că greul trecuse, nu a fost chiar aşa. Nepriceput în a alege din puzderia de ingrediente, m-aş fi aşteptat ca fata care trebuia să-mi încropească salata să mă poată lămuri. Am zis s-o ajut puţin:
- Nu te supăra, îmi poţi spune ce alte ingrediente care nu sunt în salata asta (arătând spre un mix de salată verde, roşii şi varză) aş putea să mai adaug?
- Păi salata asta are ceva suc de lămâie.
Şi bineînţeles, la aşa răspuns nu puteam decât să pun întrebarea care încuie 99% dintre angajaţii localurilor de gen.
- Ok, însă ce alte ingrediente îmi mai recomanzi să adaug?
- … (pauză).
O ajut să treacă peste şi încep să le iau pe rând rugând-o să mă lămurească. Rezultatul: salată verde, roşii, varză, castraveţi cu smântână şi brânză, ciuperci, sos de usturoi şi măsline rondele.

Am mulţumit la sfârşit, a mulţumit şi ea. Oare pentru că i-am dat ocazia să se facă utilă cerându-i părerea?

Salata a fost foarte gustoasă. Nici nu avea cum să fie altfel, deoarece produsele au fost proaspete şi le combinasem după bunul plac. Noroc însă cu cele două crispy strips de la KFC subtilizate de la Grasa Veselă care mă măsura din priviri plin de compătimire.

Cu mâncarea sănătoasă m-am lămurit. Voi mai încerca doar în combinaţie cu mâncare săţioasă. La fel, din experienţa Kartoffel m-am lămurit că salata mică merită oricând să stea lângă o bucată de carne bine pregătită însă nimic mai mult în ceea ce mă priveşte.