Cum era şi normal în ultimii ani şi Pan Rusovan s-a diversificat, şi-a mărit gama de produse, lucru deloc rău, a deschis în mai multe locaţii, deşi în centru cred că le merge cel mai bine.

În ultimele luni, pentru că serviciul m-a dus cam mult prin centru, am încercat diverse preparate de la ei. Până acum cel mai mult îmi place pieptul de pui umplut cu şuncă şi caşcaval şi învelit în susan, dar pe care din păcate observ că am uitat să-l pozez.

Nici pieptul de pui la grătar nu şi-a cam pierdut gustul de altădată.

Deşi înainte luam destul de des toast sandwich de la ei, de câţiva ani n-am mai făcut-o, dar din ce văd cam la fel pare.

Una din noutăţile de care eram foarte încântată ca idee era shaorma. Nu pot spune că e rea, dar nici cea mai bună pe care am mâncat-o. E ok în comparaţie cu multe altele.

Unul din produsele mele preferate de la ei este cotletul la grătar, care alături de acel sos cu porumb merge minunat.

Am mai încercat şi cabanosul la grătar, care nu e nici el rău, dar parcă pică greu, chiar mai greu decât restul preparatelor, cel puţin aşa mi s-a părut mie.

Bineînţeles că am mai încercat să dau o şansă pleskavicei, dar tot fără succes. E comestibilă, da, şi poate dacă n-aş compara-o atât cu alte gusturi ar fi ok, dar aşa chiar nu. Sper că la un moment dat vor reveni la carnea de dinainte.

Ce m-a surprins în mod plăcut să văd pe meniu: clătitele. Cum sunt o fană a clătitelor, era perfect să le putem găsi în plin centru. Însă dezamăgire! Clătitele sunt preparate deja şi congelate. Şi deşi au şi cu ciocolată şi biscuiţi sau sunt cu gem, gustul umpluturii nu se mai simte aproape deloc după acea congelare şi apoi decongelare în microunde. Am luat o dată şi deajuns mi-a fost. Un mare, imens, minus pentru asta.

Ce-mi place mult la ei este sosul cu porumb. Doar că de multe ori nu se pune din el dacă nu spui.

Preţurile sunt acceptabile: pleskavica 6 lei, toast sandwich 5 lei, cotlet şi piept de pui la grătar 7 lei, shaorma mică 7 lei, piept umplut şi învelit în susan 7 lei.

Servirea e când cum, mai ales că periodic apar feţe noi, doar câteva tanti din cele de demult mai sunt. În general sunt amabile şi fără mutre. Vorbesc despre cele din centru. Personal am mai mâncat de la ei din Sinaia, unde servea o tânără cam sictirită, dar asta era acum vreo 2-3 ani, deci nu mă pot pronunţa faţă de restul locaţiilor.

Mai nou au aranjament frumos la pult unde se pot vedea câteva din preparatele făcute la grătar.

Pan Rusovan rămâne cu siguranţă o bună variantă de papa pentru mulţi. Dar eu tot continui să mă întreb: e pleskavica de la ei cu adevărat pleskavica? Dacă ne luăm după reţeta originală, cu siguranţă nu.

Dar de atunci au trecut mulţi ani. Hamburgeria continuă să existe, nu a schimbat mare lucru, cu excepţia cărnii care este jumătate din cât era înainte, chifla e puţin diferită, dar minunea de sos ţigănesc este la fel de bun. Dar despre hamburgerie voi povesti în alt articol, în acesta predominând povestea despre pizza.

În una din zile împreună cu colegele de birou am decis să comandăm pizza. Ca de obicei, dilemă, de unde să luăm. Şi cum eram 4, fiecare cu diferite gusturi şi dorinţe în acel moment, am zis să încercăm relativ noua variantă de pizza de la Napoleon şi anume cea de 25 cm. Variantă nouă pentru noi, mai ales că nu ştiam de când se găseşte. Era numai bine că la preţuri între 7 şi 11 lei am putut alege 3 variante de pizza, totalul ieşind cât am fi plătit pentru aproape 2 pizza normale de 32 de cm.

Am luat o Prosciutto Salami, preferata mea care a fost foarte bună, acelaşi gust pe care mi-l aminteam:

A doua a fost pizza Specială, care deşi mă aşteptam să-mi placă măcar la fel de mult ca Prosciutto Salami a rezultat că-mi place mai puţin :

Iar ultima a fost Carbonara care a avut un gust aparte, nu rău, dar nici cum mă aşteptam:

Comanda a venit în timp să zicem util, cam 40 minute.

Sincer vă spun că nu m-am aşteptat să fie atât de ok chiar o pizza cu diametrul de 25 cm. Cele 3 pe care le-am comandat au fost suficiente.

Cred că în momentul în care eşti nehotărât această variantă este potrivită pentru că poţi ajunge să iei 2 pizza de 25 cm la preţ de una de 32. Sigur că depinde şi de pizzerie.

Mai nou Napoleon are şi shaorma. N-am încercat-o, dar urmează. Oricum lista lor de meniu s-a mărit, acum putem comanda şi ciorbe, minuturi, garnituri, salate. Înseamnă că sunt în plină dezvoltare încercând să acopere cât mai multe preferinţe.

Acum când scriu tot la sosul ăla ţigănesc mă gândesc…

Nu cred că sunt mulţi timişoreni care să nu fi încerca păpica de la căsuţele din centrul oraşului, căsuţe cu care ne-am obişnuit în fiecare an înainte de Crăciun şi înainte de Paşte. Dacă la Târgul de Paşte lucrurile au stat cât de cât diferit, iarna se pare că vrea să ne arate că e un pic mai puternică decât primăvara şi a ţinut departe de acest târg comercianţii care ne mai ofereau şi altceva de păpat.

Îmi amintesc cât aşteptam în anii trecuţi să înceapă târgul, nu ştiu parcă acele mâncăruri, deşi atât de banale, aveau ceva magic în ele, o aromă de iarnă care ne încânta sufletele.

Anii trecuţi luam aproape de la fiecare căsuţă cu mâncare măcar un preparat ca să-mi fac o idee ca apoi să le diferenţiez. Încă de anul trecut mare mi-a fost dezamăgirea realizând că practic nu mai am ce diferenţe să fac, pentru că oriunde te învârţi e aproape aceeaşi mâncare, fără niciun Dumnezeu. Dar să le iau punctual.

De fiecare dată trebuie să încerc micii, care desigur că nu prea des se întâmplă să fie calzi, majoritatea fiind preparaţi mult înainte să fie comandaţi. Doar în cazul în care pofta vine seara când multă lume merge la înghesuială, mai primeşti şi mici calzi, chiar dacă uneori stai până să se prăjească. Dar nici măcar micii mai reci nu sunt o problemă pentru mine. Problema era de unde să-i cumpăr. Terasa Nora care e veşnic prezentă la acest târg nu avea. Împreună cu o prietenă ne-am tot învârtit până să dăm de ceva mici care să pară cât de cât buni de mâncat. Îmi pare rău că nu ştiu denumirile comercianţilor, dar cum prea puţini sunt cunoscuţi la noi în Timişoara, şi cum firmele nu prea erau scrise la vedere, probabil după localizarea căsuţelor sunt mai simplu de depistat.

Consultându-mă cu prietena mea, am căzut de acord că micii de pe acelaşi rând cu Terasa Nora ar fi cei mai potriviţi, dar când să ne aşezăm la rând, stupoare! nenea care se ocupa de mici scapă vreo 5 pe jos, în fleşcăiala care era după o ploaie şi cu nonşalanţă îi ridică şi îi pune pe grătar. Ce s-o fi gândit? Tot maronii trebuie să ajungă. Am rămas fără cuvinte, nici să ripostăm n-am fost capabile în faţa unei astfel de mizerii omeneşti. Ok, ştiu că de cele mai multe ori nu vedem cum ne este preparată mâncarea, dar cât timp nu vezi, parcă nici nu-ţi faci filme în cap, iar când deja ştii…

Cu toate astea am continuat colindatul. Am ajuns la căsuţa cu caşcaval (foarte bun, dar la un preţ nesimţit), lângă care am găsit nişte mici care chiar arătau bine. Ca să fie uşor de reperat, undeva pe lângă Moda Alis, dar în spatele căsuţei din faţa magazinului. Am luat la pachet câţiva mititei la 2,5 lei bucata şi o porţie de cartofi prăjiţi. Micii n-au fost extraordinari, în schimb cartofii au fost buni. O altă chestie, doamna care servea lua pâinea cu mâna cu care lua şi banii. Punct mare minus.

O altă remarcă la căsuţa de vis-a-vis de Nora, un pic mai în dreapta, e o tarabă mare cu mâncare, poate cea mai mare, unde toate arată bine, dar problema e că tanti care serveşte are prostul obicei să pună mâna pe toţi micii după ce îi ia cu furculiţa pentru a-i pune pe carton. E cam prea mult!

Poate par nebună cu fixurile astea, dar mintea funcţionează asupra acestor lucruri atât de importante în ziua de azi.

Nu puteam pleca de la târg fără un kürtős kalács pe care l-am luat de la prima căsuţă cum vii de la cinema Timiş. A fost cu nucă şi a fost excelent.

Şi cum fetele nu obosesc de atâtea plimbări, în altă zi prietena mea vroia hamsii aşa că ne-am îndreptat la căsuţa de vis-a-vis de Amely. De la ei am cam luat în anii trecuţi şi mi-a plăcut. Am luat o porţie de cartofi pe care am dat 7 lei şi un cârnaţ afumat şi prăjit la 8 lei şi nişte mici pe care mai bine nu-i luam. Prietena mea a dat pe hamsii 5 lei şi a zis că au fost ok, dar nu încât să mai vrea şi altădată. Aici fetele care servesc se poartă cel mai frumos cu clienţii. E de remarcat.

Din păcate cârnaţul nu se putea mânca, atât era de tare. Probabil stătea de câteva zile. Nici măcar să-l tai cu cuţitul n-am reuşit.

Sperând să am mai mult noroc la altă ieşire, în una din zile am încercat nişte mici de la una din căsuţete care sunt pe partea cu Violeta şi librăria Eminescu. Tantile de acolo păreau de treabă şi mi-am zis că şi mâncarea trebuie să fie bună. M-am înşelat! Nici n-am cuvinte să descriu ce mici fără gust am primit.

Am doi prieteni înnebuniţi după gulaş şi în fiecare an erau mulţumiţi de ceea ce luau de la târg. Anul acesta şi-au schimbat părerea.

Am un regret mare legat de târg. Până acum 2 ani venea o tanti din Ungaria cu nişte murături cum n-am mai pomenit. Erau scumpe, e drept, dar acum se simte lipsa ei.

La una din ultimele plimbări prin centru am luat în cele din urmă mici şi de la Terasa Nora. Erau amari. Bine că am luat şi cartofi prăjiţi care erau asemănători cu cei de unde am luat prima oară. Ce să zic? Tot cartofi congelaţi erau, aşa că nu prea e de comentat.

Tot de la Nora am luat şi o plăcintă cu brânză sărată care e una din cele mai negustoase încercate până acum.

Şi ca să-mi satisfac din nou pofta de kürtős kalács, am luat de la un nene care vinde aproape de restaurantul Lloyd şi de la care am luat anul trecut şi mi-a plăcut. Anul ăsta însă s-a prostit. În loc de nucă, erau mai mult seminţe de floarea soarelui. Era şi nucă, nu zic, dar foarte puţină. Dezamăgire deci şi pe partea asta.

Oricum preţul de 10 lei pe un kürtős kalács mare tot mi se pare nejustificat, mai ales privind mâinile murdare ale celor care îl fac.

Una din noutăţile de anul acesta este taraba celor cu pleskavica, pe care îi găsim şi în complex şi despre care urmează să scriu. N-am luat de la ei din centru pentru că nu mi-a plăcut carnea când am cumpărat din complex şi n-am mai vrut să mă risc.

M-am cam săturat de aceleaşi produse pe care le găsim la târg. Vreau să mai apară şi altceva, cum a fost de Paşti taraba cu paste.

Ce se mai găseşte şi acum e deja nelipsita plăcintă întinsă cu tot felul de umpluturi, un ştrudel împăturat altfel adică, la preţul de 3 lei pe suta de grame. Prea scump având în vedere că o bucată iese cel puţin la 5 lei. Când te gândeşti că de 10 lei faci acasă o tavă…

Oare ce fac inspectorii OPC pe vremea târgului? Sunt blânzi pentru că vin sărbătorile?

Încă visez la un târg de poveşti… poate anul care vine va aduce şi un târg mai pe gustul meu.

Şi dacă tot ne luăm rămas bun de la 2011, vă doresc şi eu împreună cu echipa foodcrew să aveţi sărbători frumoase, cu multe zâmbete şi cu mâncare cât mai delicioasă!

Eh, în cele din urmă grecii n-au putut sta departe de Mall şi au deschis un fast-food mai micuţ unde nu servesc mâncărurile gătite care se găseau în fostul restaurant, dar servesc gyros pita după care sunt înnebunită. Nu ştiu dacă sunt aceiaşi greci, dar cred că nici nu are importanţă cât timp îşi fac treaba.

Duminică am făcut o plimbărică prin food-court şi primind un flyer cu oferte, m-am oprit la ei. Ca să fie mai clar, chiar erau oferte: gyros pita la 3,49 lei şi souvlaki tot la 3,49 lei.

Souvlaki, pentru cei care nu ştiu încă, sunt frigărui de pui sau de porc, dar fără legumele pe care le găsim de obicei asezonate cărnii.

Nu ştiu dacă numele fast-food-ului vrea să însemne acelaşi lucru, dar acel “o” lipsă în nume nicidecum nu e în plus când ne referim la acele frigărui tipic greceşti.

Cei care îmi citesc recenziile probabil ştiu marea mea durere că la noi nu prea ai de unde să iei pita aceea bună grecească, iar acum, în sfârşit există un local unde e chiar dumnezeiască. Prea bună, pe cuvânt.

Eram chiar curioasă de ingredientele pe care le pun în gyros pita. Nu mică mi-a fost încântarea să văd că au pus şi tzatziki, fără să cer, ceea ce în Grecia nu se prea întâmplă. Dar nu tzatziki din acela lichid cum e prin shaormeriile noastre, ci aşa, ca la mama lui. Pe lângă tzatziki, au mai fost şi cartofi bineînţeles, roşii şi ceapă excelentă la gust, deşi nu mi-am dat seama de la ce a fost aşa bună, că părea poate puţin dinstuită sau nu ştiu, poate condimentată cu ceva anume, pe lângă boia care se potrivea perfect în combinaţie.

Cu mâna pe inimă spun că la ultima mea vizită în Grecia, după toate încercările mele de a găsi un gyros pita bun, nicicare de acolo nu se compară cu cel de aici. Recunosc, nu e cea mai excelentă carne cea pe care o servesc cei de la Suvlaki GR, pentru că erau bucăţi destule cu pieliţă, ceea ce pe mine nu mă încântă deloc, dar per total, pentru 3,49 lei, eu zic că se merită. Adică să fim serioşi, ce mănânci în ziua de azi cu 3,49 lei?

Nu ştiu cât timp au oferta asta, pe flyer scria că “doar duminica aceasta”, dar cred că se aplică pentru mai multe duminici. Am eu aşa un feeling. Voi mai trece zilele astea pe acolo şi studiez.

Chestia faină la Suvlaki GR este că toţi care prepară mâncarea şi servesc sunt greci, şi e o muzică pentru ureche să-i auzi cum vorbesc între ei. Cel puţin mie îmi place. Mi se pare firesc că dacă deschizi un local cu specific, şi bucătarii să fie de originea respectivă. Măcar la început ca să-i înveţe pe alţii.

Nu au multe preparate în meniu, dar dacă vor continua cu oferte bune, sunt sigură că îşi vor face un nume în oraşul nostru.

Ei bine, într-un astfel de loc se ascunde unul dintre cele mai faine locuri cu mâncare tradițională din Timișoara. E un restaurant de familie, cu domnul proprietar ca ospătar și doamna proprietar ca bucătar. Ocazional își mai iau câte un ajutor pe termen scurt, în cazul în care e un sezon mai agitat sau vreunul dintre ei au și alte treburi.

Adevărul e că un bun bucătar și un grozav ospătar nu sunt neapărat și cei mai bun marketeri sau arhitecți, iar astfel aspectului cel puțin modest din stradă și mai ales marketingul sărac al localului se pot explica cu ușurință. Cu toate astea nu duc lipsă de clienți, iar mâncarea e de ani de zile la fel de gustoasă și porțiile la fel de mari la prețuri constante.

Succesul lor se bazează deci pe recomandările clienților și se bucură de o rată de clienți constanți de vreo 70%. Dacă mai pui și faptul că cei pe care-i vezi la mese de regulă sunt la cămașă și cravată, se poate spune că această familie poate satisface pretenții diverse.

Zilele trecute am fost pe la ei în vizită și m-am aruncat fără ezitare la o ciorbă de văcuță. De altfel una dintre cele mai bogate și gustoase ciorbe de văcuță pe care o poți găsi în Timișoara. Supa abundă în legume foarte bine asortate, iar carnea se rupe de una singură sub curculiță și se topește în gură. Recomand oricui ciorba de văcuță de la Zorile, iar pentru 8 lei n-ai cum să regreți.

De felul doi mi-am luat specialitatea casei, recomandată cu ochi strălucind de către domnul ospătar: o tocăniță de porc cu piure și castraveți murați. Să te lingi pe degete, nu alta. Atenție, mâncare picantă. Ardelenesc de picantă chiar! După câteva zile bune, încă-i simt gustul: o cărniță de porc acoperită de un sos plin de arome de piper, ardei iute și tot felul de ierburi. Tocănițe la un acceptabil 15 lei și alți 4 lei castraveții.

Atmosfera locului e foarte intimă. Fiecare masă e aranjată cu o migală familială, iar curățenia e la ea acasă. Pereții și ușile abundă de un roșu închis, iar mesele te așteaptă cu vesela și paharele de vin pregătite din timp. Salon de fumători și salon de nefumători, fără muzică, eventual cu un televizor. Însă televizorul e la dispoziția clientului, iar adesea stă pur și simplu stins.

Ei bine, în drumul meu spre Timișoara, m-am oprit să gust și eu niște grozăvii pe-acolo, așteptându-mă la o masă cel puțin grozavă. Mi-am parcat căruța și mi-am ales o masă răsfoind cu poftă meniul. Atmosfera era chiar plăcută: aducea a han, cu mese ocupate random de oameni evident la drum. Ne cânta o colecție de muzică ușoară, Compact și colinde ne-Hrușciene.

N-am așteptat mult și o doamnă chelneriță mi-a luat comanda: o ciorbă de văcuță și o iahnie de fasole cu cârnaț de porc. Foarte curând m-am trezit sub nas cu un mare bol de ciorbă.

Relativ arătoasă, ciorba nu era tocmai rea. Și mai era și mare. Puțin cam prea dulce, dar după ce-am mai adăugat niște sare și piper totul a fost bine. Singura problemă în toată povestea asta era carnea plină de zgârciuri crocante, o trăsătură a cărnii de văcuță care nu cred că face cinste unui bucătar care se respectă. Totuși, pentru un 7 lei, o porție mare și gustoasă de ciorbă chiar și cu zgârciuri sună acceptabil.

Apoi am primit iahnia și-aici totul s-a-ntors pe dos. Fasolea era suspect de gălbuie și absolut anostă la gust. Am pus sare, am pus piper, fasolea tot aducea cu un fel de piure de hârtie. Dacă mai pui că acel cârnaț de porc era de fapt un crenvuști prăjit, parcă niște dezamăgire s-ar potrivi de minune. O dezamăgire de 8 lei pe porție.

Nu știu ce să zic, în jurul meu grătarele altor meseni arătau superb și miroseau și mai bine, iar clătitele unei doamne de la două mese distanță păreau cel puțin genial. Secretul unei mese bune la Ana Lugojana poate fi totuși să comanzi ceea ce-i ține faimoși, pare-se că dacă dai pe lângă te-așteaptă o masă degeaba.

În treacăt fie vorba, am aflat că Marty e, de fapt, o reţea de restaurante clujene (3 la număr – unul în Iulius Mall şi cel de-al treilea în Mănăştur), foarte bine văzut în oraş, şi cu o reţea de social-media foarte bine pusă la punct. Au site fain, sunt prezenţi pe Facebook – fanPage, pe twitter şi-s foarte preocupaţi de feedback-ul primit de la clienţi – ceea ce e foarte sănătos pentru business!

Pentru că eram în gaşcă mare, şi presaţi de timp, am ales să comandăm ce-i mai rapid de făcut: pizza, nu-i aşa? Am ales dintr-un meniu deosebit de variat o pizza delicioasă: cu bucăţi mari de pui şi sos bun de roşii, brânză şi ananas (Bambino îi zice la ei).

La masă s-a mai comandat și o pizza Rustica, cam cu de toate pe ea și toate bune.

Au venit în timp record, şi tind să cred că s-a datorat faptului că eram veseli nevoie mare, şi puşi pe şotii, alergându-l de colo-colo pe chelnerul care ne-a servit impecabil. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mi-e foame, pot să mă transform într-o chestie răutăcioasă – el a îndurat totul cu stoicism, şi-a mai şi zâmbit, pe alocuri. Chapeau, domnule chelner! După ce ne-am umplut burţile cu minunăţiile din bucătăria Marty, am şi făcut glume cu el, cerându-ne la final scuze dacă am sărit oleacă peste cal (foamea, bat-o vina!), şi promiţând că la următoarele vizite în Cluj-Napoca Marty se va regăsi printre destinaţiile obligatorii!

Mi-a plăcut foarte mult şi felul în care era aranjat localul, aşa că, dacă treceţi cumva prin Cluj la ora prânzului sau a cinei, nu ezitaţi să treceţi pe la unul din cele 3 restaurante Marty! Preţ bun, calitate bună – merită!

Şi cum sunt deja mare, am voie să pap dulce. Şi cum sunt înconjurată de dulce nu pot să nu vă invit şi pe voi.

Cred că pentru ziua de azi nu era ceva mai potrivit de povestit decât despre Panetteria din Thassos, o cofetărie-gelaterie-patiserie de nota cinşpe.

De obicei nu mă omor după îngheţata de ciocolată, ba mai mult, ciocolată mănânc doar de câteva luni, aşa din nu ştiu ce motiv… de nevoie de fericire. Chipurile.

În prima seară de Thassos m-a luat însă o poftă nebună de îngheţată de ciocolată. Nu mai mâncasem îngheţată de ciocolată de ani buni, cam de pe când exista gelateria Fram în centru, pe care o s-o regret toată viaţa. Nu vorbim aici de îngheţata de cacao, să fie clar.

Cum pofta nu-mi dădea pace am început să colindăm străduţele în căutarea îngheţatei. Deşi mai există câteva gelaterii în Limenas, Panetteria m-a cucerit până în cel mai mic detaliu. Cu 1,50 euro am primit o înghe care arăta aşa:

Un prieten de-al meu a luat îngheţată biscotino:

În altă seară am zis să încerc şi alte gusturi, cum ar fi banane şi fistic:

Ce m-a surprins la această gelaterie este îngheţata de smochine. Nu am luat pentru că nu-mi plac smochinele, dar am văzut că se vindea bine. Probabil că există şi prin alte părţi, dar eu n-am mai văzut.

Şi cum la Panetteria au şi produse de patiserie, pâine, baclavale de toate felurile, în una din zile am încercat ceva sărat, nişte excelente cornuleţe cu brânză:

Prietenii mei le-au încercat prăjiturile, mai ales tiramisu despre care au declarat că este bun, nu cel mai bun, cum e cel făcut de mine , dar bun.

Deşi m-au tentat de multe ori vitrinele cu prăji, eram prea fascinată de îngheţata lor ca să mai pot savura şi o prăjitură. Eram totuşi curioasă de savarine cum le fac. O vreme aveam impresia că savarine ştim doar noi românii să facem, până să descopăr că de fapt au fost inventate de un francez care se numea cum altfel decât Savarin.

O prăjitură costă în jur de 3 euro, unele 3,50. Nu transformaţi în lei că leşinaţi. Totul pare să fie destul de mare, aşa că mi se pare un preţ ok pentru Thassos şi pentru preţurile de acolo în general, mai ales că ne aflăm în capitală care este mult mai scumpă decât restul insulei.

Aşa spre final încă o poză, doar pentru că sunt convinsă că încă nu v-am făcut deloc poftă.

Mă bucur că am putut sărbători astăzi cu voi şi promit că la 2 anişori voi face tortuleţul meu.

Dar să povestesc pe rând. Era dimineaţă, a doua zi de Thassos şi nu ştiam ce plajă să inspectăm. De la recepţie am fost îndrumaţi spre Pachis, undeva la 15 km de Limenas, în drumul spre Skala Sotiros, localitate preistorică. Ajunşi pe plajă am descoperit un colţ de frumos:

Aşa m-am bucurat că pot poza o plajă fără toate culorile dresurilor de baie, fără nebunia care parcă nu-i mai permite mării să-şi arate întreaga splendoare.

Bineînţeles că după câteva ore de stat la soare unora li s-a făcut foame. Nu şi mie. Aşa că s-au grupat frumos şi s-au dus să caute un restaurant. Aşa au descoperit restaurantul Pachis. S-au întors încântaţi de servire, de desertul din partea casei, adică multe fructe şi de apa oferită deasemenea din partea casei. Ziceau ceva de omletă gustoasă. A trecut ziua, am descoperit altă plajă, alte locuri cu mâncare, dar prietenii mei n-au uitat de Pachis. În cele din urmă într-o seară, decizie finală, mergem din nou acolo. De data asta bineînţeles că nu am stat pe gânduri având în vedere câte laude am auzit.

Am ajuns undeva după ora 7 seara. Localul era pe jumătate plin. Chestia interesantă pentru mine era că Pachis de fapt nu e tocmai o staţiune, e o plajă cu câteva băruleţe şi acest restaurant şi cu toate astea era lume. Deja eram tot mai convinsă de alegerea bună pe care au făcut-o prietenii mei.

Cum gândul majorităţii era omleta, s-a purces la comandat vreo 4 feluri de omlete: una cu brânză şi ciuperci, 2 cu şuncă, una doar cu brânză.

Până să ne vină comanda am primit pâine prăjită cu ulei de măsline şi oregano. Foarte bună pâinea, aşa cum a fost cam peste tot în Thassos.

Destul de repede a venit şi restul mâncării. După cum se vede omleta nu vine singură. Nu de alta, dar probabil s-ar plictisti.

De gustoasă a fost foarte gustoasă. Iar la preţul de 3 euro – 3,50 euro s-a meritat pe deplin. Şi servită cu puţin tzatziki alături, o nebunie!

Cei care n-au servit omletă au luat piept de pui la grătar:

Piept de pui a la creme, despre care scriam şi în recenzia precedentă:

Eu aveam o poftă grozavă de paste şi cum până în acea zi în Thassos n-am mâncat paste, acum era ocazia ideală. Mi-am comandat paste carbonara, dar le-am cerut să fie cu şuncă şi nu cu bacon. A costat 0,50 de cenţi în plus, dar s-a meritat. În meniu nu scria că ar conţine smântână, ci sos de lapte, ceea ce m-a făcut să zâmbesc. Sigur reţeta originală are doar ou, dar eu fiind o devoratoare de lactate am fost încântată. Pentru 5,50 euro am primit o farfurie plină şi muuult mult caşcaval ras:

Au fost bune rău. Un gust pe care nu l-am mai simţit la pastele mâncate din oricare alt loc. M-a surprins însă că porţia conţinea şi ciuperci, deşi nu apare în meniu, dar a fost ok aşa. N-am reuşit să mănânc decât jumătate, atât de săţioase au fost.

Unul dintre marile atuuri ale acestui restaurant este servirea. Comanda ne-a fost luată de patronul localului sau mă rog, dacă nu era patron, era sigur şeful, deşi prin Thassos se obişnuieşte ca patronii să fie prezenţi mai tot timpul în local. Un tip indian, cu o eleganţă şi amabilitate în gesturi cum n-am mai văzut decât în filme. După ce ne întreba pe fiecare ce dorim şi nota comanda, făcea o plecăciune şi mulţumea. În faţa unui asemenea gest nu pot decât să-mi exprim întreaga admiraţie.

Bineînţeles că după ce am terminat de mâncat a venit desertul din partea casei, care a însemnat cataif numai bine însiropat:

şi desigur, fructe:

Toată seara petrecută la Pachis a fost excelentă din toate punctele de vedere. Este unul dintre restaurantele pe care le recomand cu cea mai mare căldură pentru cei care vor merge vreodată în concediu în Thassos. Îmi pare sincer rău că nu este în Timişoara pentru că i-aş deveni client fidel. Mai rar mi se întâmplă asta.

Era prima seară când am ieşit tot grupul la cină în acelaşi local. Eu obişnuiesc să studiez întâi mai multe opţiuni până să decid care mi se pare potrivită pentru acel moment, mai ales că eram într-un loc total necunoscut şi fără vreo poftă de ceva anume.

De data aceasta însă lucrurile s-au aranjat astfel încât ne-am oprit la primul restaurant din lungul şir care abia începea, pentru că majoritatea erau cuceriţi de amabilitatea ospătarului ieşit în stradă cu scopul de a te convinge să te opreşti la ei. Unul din lucrurile care nu-mi plac în Grecia e tocmai această insistenţă, cum te îmbie şi nu mai termină vorba că poate-poate vei fi convins. Sigur că are efect, altfel nu ar mai continua. Şi sigur că a avut efect şi cu prietenii mei. Eu nu eram prea convinsă, aş fi vrut să studiem şi alte opţiuni, cu atât mai mult cu cât majoritatea localurilor au lista cu meniuri afişată la intrare sau lângă terasă. De data asta m-am supus majorităţii care gândea că dacă terasa e plină, fiind foarte mare, şi mâncarea e bună. După principiul ăsta ne-am ghidat mult în Grecia, dar nu de fiecare dată corect. Poate că mulţi erau ca şi noi, sub influenţa speech-ului atât de elaborat al celui care te poftea să iei masa acolo.

Din păcate poza este făcută în partea din faţă a terasei ca să se vadă numele. Noi am stat în partea din spate care e relativ aproape de malul mării şi arată mult mai bine decât ce se vede mai sus.

Am luat loc pe marea terasă, din câte am observat aici era o oarecare alianţă de 2 restaurante, pentru că terasa era unită cu altă terasă care bineînţeles purta alt nume, dar ospătarii erau aceiaşi. Interesant.

Relativ repede am fost întrebaţi de unde venim ca să ne fie trimis un ospătar care ştie româneşte. Am şi primit meniul în română, meniu pe seama căruia ne-am amuzat teribil citind traducerile. În acest restaurant era cred că un ospătar pentru fiecare naţie care predomină ca nr. de turişti. Lucru bun? Nu întotdeauna.

Din abundenţa aceea de ospătari am cam fost serviţi de majoritatea. Unul a adus băuturile, unul a luat comanda, vreo 3 au adus comenzile, alţii debarasau, dar într-o ordine aiuritoare pentru că la alte mese cel care la noi debarasa dincolo servea şi tot aşa. Ospitalitatea exista, dar cel mai mult până comandai, apoi lucrurile se schimbau, erai deja al lor. A durat mai bine de 1 oră până să mâncăm.

Fiind 7 persoane am luat aşa:

Gyros de porc:

despre care am aflat că nu era prea bun la gust, mai exact carnea.

Vită cu sos şi cartofi la cuptor:

bunicică din ce spunea prietenul care a comandat-o.

Cartof umplut cu şuncă şi caşcaval:

de care prietena mea n-a fost tocmai încântată spunând că ar fi mers bine şi un sos pe lângă.

Eu am luat porc a la creme:

care înseamnă cotlet la grătar cu sos de ciuperci. Cotletul foarte bine făcut şi aromat, în schimb sosul conţinea prea mult usturoi şi lua tot gustul cărnii şi ciupercilor.

Alt prieten a luat pui a la creme:

aceeaşi combinaţie ca la mine, doar carnea era piept de pui. Aceeaşi obiecţie a avut-o şi el în privinţa usturoiului.

Cartofi prăjiţi cu tzatziki, salată asortată:

Sote de ciuperci şi salată de varză:

După cum se observă, majoritatea porţilor vin însoţite de garnitură şi salată. Sigur că nu porţie întreagă, dar oricum, pentru unii e suficient. Deşi sunt o amatoare de garnituri, în general în Grecia nu mai aveam nevoie de nimic extra. Desigur că în preţul cărnii intră şi garnitura. Ştiam lucrurile acestea de la vizita anterioară pe tărâmul elen, dar aproape de fiecare dată întrebam pentru siguranţă, pentru că uneori preţurile erau atât de mari la garnituri încât era mai bine să ştii înainte.

Doukas nu e un restaurant ieftin. Porţia mea de porc a la creme a fost 8 euro, puiul a la creme a fost 8,50 euro. Din nou se vede diferenţa de preţ între pui şi porc. Din nou mă minunez. Cartoful a fost 4 euro, cartofii prăjiţi 2,50 euro, tzatziki 2,50 euro. Un suc costa 1,80 euro. Deci scumpuţ.

În total am plătit undeva înspre 80 de euro, dar ţinând cont că 2 dintre cei de la masă au luat doar câte o garnitură, a fost multicel.

Cum eram obişnuiţi ca la final să primim desert din partea casei că aşa se obişnuieşte pe litoralul grecesc, de data asta desertul a însemnat îngheţată pe băţ. 8 bucăţi în total, din care n-am reuşit să prind în poză decât 3, că doar se ştie că îngheţata face bine la digestie şi toţi s-au grăbit în acest sens.

Bineînţeles că am aşteptat o veşnicie după notă, care a venit scrisă în greacă, apoi am mai aşteptat o altă veşnicie până să vină ospătarul vorbitor de limba română s-o traducă. Cum era de aşteptat, pâine aveam fiecare de 50 de cenţi. Asta e o bubă mare şi urâtă pe litoralul din Thassos cel puţin. Eşti ademenit cu pâine de la început, fără să fi întrebat, pe care normal că de puţine ori rezişti să n-o guşti şi apoi vine la notă cu un scor de ţi se face rău. Deci noi am mâncat pâine de 4 euro… şi nici măcar o pâine nu încropeai din feliile pe care le-am primit pe masă. Dar cum spuneam, ştiam că asta e o regulă nescrisă pe acolo. Plus că de cele mai multe ori era pâine bună, de fiecare dată altfel încât îţi făcea plăcere s-o mănânci. Oricum nu justifică preţul. La noi măcar pâinea se plăteşte per coşuleţ sau mă rog, în ce se aduce, nu după nr. de persoane.

Ducele din Thassos nu-mi pare să-şi merite rangul. De aceea nici n-am cedat ispitei să devin ducesă şi să revin să luăm masa împreună. Şi astfel m-am ambiţionat ca până la sfârşitul sejurului să găsesc măcar un prinţ…

De afară îmi pare a cantină, cu ziduri uriaşe. La intrare este o antecameră cu poveşti despre daci şi mâncare, steaguri cu Regele Decebal şi un tablou mare cu acesta. Înăuntru muzica se aude uşor. E muzică populară, chiar plăcută! Şi se pupă de minune cu designul interior. Rustic. Primul lucru care-l vezi când intri e o sobă/şemineu, parcă făcut din lut. Dar nu-i.

Aşezat la masă, ospătarul vine repede şi ne deschide meniurile în faţă (nice, dar am mâini şi eu). Un meniu de mâncare, unul de vinuri şi unul cu alte băuturi. Toate meniurile sunt foarte variate, dar degeaba (şi-ţi spun imediat de ce). După încă vreo 5 minute de inspectat meniurile Gogu vine să ne ia comanda. Aici începe distracţia.

Parte din meniu nu-l aveau. A trebuit să întreb de 2 feluri de mâncare pentru a nimeri un al treilea care-l aveau. În aceeaşi situaţie s-au găsit şi colegii de masă. Explicaţia pentru unele ar fi “am avut aseară, dar acum nu mai avem” şi “ne pare rău, nu mai avem carne de pui”. Ce am reuşit într-un final să comandăm de la bucătărie a fost un 180° de la pofta iniţială.

Deşi are cuvântul “cramă” în nume, vinul disponibil era subţire. Nu mai aveau vinul casei sau orice alt fel de vin vărsat, pentru că voiam să comandăm o carafă de 1 litru (12 lei) de vin roşu demisec, cum am avut experienţe plăcute cu vinurile vărsate de aici în trecut. Eu ştiam că Burebista a tăiat toate viile din ţară, nu Decebal … dacă e aşa, unde-i vinu’? De la vin, am trecut la bere, însă multe dintre berile pe care le-am fi vrut nu le aveau. Am mers mai departe pe suc, unde nu aveau nimic din gama Pepsi, deşi erau trecute în meniu. Cu promisiunea ospătarului că data viitoare când venim vor avea tot ce este în meniu, am ajuns să comandăm apă plată şi câte 50 de vodka aromată cu pepene.

Totuşi iniţiativa ospătarului, cu explicaţii asupra ceea ce doream să comandăm şi detalii despre cum vrem să ne fie pregătită mâncarea a mai salvat situaţia. “Pentru că unii vor mămăliguţa moale şi fierbinte, alţii o vor mai tare şi mai rece!” (sursa: Gogu ospătaru’). Comanda a venit dupa 50 de minute. Pauza de masă de la muncă este de o oră… you do the math.

Eu mi-am comandat o mămăliguţă cu tochitură ardelenească şi o salată asortată de murături. Cu mâna pe inimă vă spun că ceea ce “a rămas disponibil” din meniu a fost foarte bun! Mămăliguţa, acoperită de un ou făcut ochi şi caş răzălit deasupra, încât acoperea movila de mămăliguţă pe de-antregu’! Nici la tochitură nu s-au zgârcit iar cârnăciorii de casă, muşchiuleţul de porc şi ficăţeii îmi acopereau jumătatea de farfurie de parcă bucătarul ştia cât de foame îmi este. Sosul tochiturii era condimentat cu multe chestii pe acolo, fără să-mi dau seama exact ce ierburi au fost folosite. Probabil de la foame.

Porţia de ficăţei (giganţi, zic eu) a prietenului meu au fost gătiţi după indicaţiile date ospătarului când s-a făcut comanda: făcuţi între proaspăt şi mediu. Pe post de garnitură a avut cartofi natur. Pe scurt descrierea experienţei: “frate! porţia asta parc-o făcut-o mama!” (e de bine), din ce mi-a împărtăşit omu’.

Un al treilea fel de-ale gurii a fost o porţie de mămăliguţă cu brânză şi smântână şi jumări cu ceapă spartă-n pumn. Cu excepţia jumărilor, care erau un fel de bucăţele mici de grăsime cu carne şi un gust de … prea gras şi prea cald, mâncărica a fost bună!

Nota ne-a fost adusă repede şi pentru că atunci când ne-a adus comanda eram hipnotizaţi de la stomac în sus şi am uitat să cerem explicaţii, l-am întrebat pe Goguţ de ce a întârziat comanda atât. Explicaţia a ne-a fost servită la fel de light ca o cola: “totul se găteşte pe loc, pentru prospeţime”.

În ceea ce priveşte atmosfera, din păcate de la “Cui nu-i place dragostea” s-a trecut la muzică de petrecere (nu manele), iar mâncarea pică ceva mai greu pe sârbă şi genunchiul îmi tremura pe ritm constant. Greu de stăpânit! Pe când am terminat de mâncat CD-ul a ajuns din nou la balade populare liniştite.

Lumina difuză nu m-a ajutat cu pozele, dar atmosfera din Sala Regelui, pentru că se pare că sunt mult mai multe săli, fiecare cu câte o denumire, împărţite pe 2 niveluri supraterane, 2 subterane şi 2 terase uriaşe: Ordinul Solomonarilor, Sala Sf. Maria şi aşa mai departe.

Iată şi preţurile:

• Tochitură: 12 lei x 2 porţii
• Salată de murături: 5 lei x 2
• Ficăţei de pui (giganţi?): 6 lei
• Cartofi natur: 3 lei
• Mămăliguţă cu brânză şi smântână: 5 lei
• Jumări cu ceapă: 8 lei
• Pâine: 0,3 lei x 4
• Melon Vodka 50ml: 3 lei x 2
• Apă plată 750ml: 6 lei x 2

Total pentru 4 persoane: 80,2 lei + bacşiş (pentru efortul depus şi faptul că ştia până la cel mai mic detaliu ce serveşte, Gogu a primit 19,8 de lei)

Timp petrecut: o oră şi 45 de minute.

Una peste alta, am să mai trec pe aici, cel puţin să văd dacă ospătarul se poate ţine de promisiune cu meniul. Am să revin cu părerile şi experienţa următoare din Cramele lui Decebal.

Până atunci, poftă mare!

Poate unii dintre voi se întreabă ce m-a determinat în primă instanţă se refuz să mai dau târcoale clubului cu nume de “bampir”. În primul rând, când auzi de numele Dracula te-ai aştepta ca designul arhitectural al localului să abordeze stilul medieval, dar din momentul în care te afunzi în club, masa de biliard, aparatele de poker şi plasma îţi dau de înţeles că tehnologia voievodală era totuşi destul de avansată. Apoi, amalgamul de obiecte fără nicio legătură cu perioada aceea face ca aspectul restaurantului să fie şi mai dezamăgitor decât cel al Camelotului spre exemplu. Pe de altă parte, ţepele destul de înalte, armele expuse pe pereţi şi pânzele de păianjen care arată destul de natural mai salvează cât de cât situaţia.

Restaurantul dispune şi de o terasă, dar cum ea nu era diferită de cele ale barurilor de cartier, am optat să mănânc înauntru. Proastă alegere, căci singurii doi oameni dinăuntru completau o atmosferă de castel părăsit: neaerisit, fără muzică şi o lumină prea slabă pentru acea oră din zi, care stătea şi spiona la aşa-zisele vitralii, aşteptând parcă momentul oportun să dea năvală înăuntru. Mesele destul de mari, din lemn masiv, par a fi puţin mai curate decât cele de la Roy, însă nu mi-am putut face o părere foarte clară din cauza luminii fără vlagă. Deşi se află peste drum de Poliţia Judeţeană, localul parcă inspiră  că s-ar afla la incidenţa binelui cu răul, un loc în care la o masă stau interlopii, iar la cealaltă politiştii, fără să ştie unii de alţii, ambele tabere punând la cale un nou plan pentru “hoţii şi vardiştii” în timp ce iau cina şi se uită la meci.

Aşadar, reîntors la clubul bram-stokerian şi aşteptând preţ de 10 minute ca cineva să mă ia în vizor, o doamnă tare pe fuga îmi aduce meniul şi se repede din nou afară căci otomanii păreau a da năvală. La un moment dat, dau comanda în grabă pentru a nu o mai reţine pe cea mai vitează dintre ospătăriţe, care era oarecum amabilă: un gulaş de pui şi o salată de varză, plus o porţie de cartofi gratinaţi la pachet.

Gulaşul şi salata vin într-un timp chiar scurt, numai bine căci mi-era foarte poftă dar şi foame deopotrivă. Din pacate, îmi sunt servite tot în graba, peste umăr, deşi mai era juma’ de metru până în lateralul mesei, lucru care pentru un client nu e chiar confortabil. Trecând peste asta şi ajungând la partea gastronomică, pot spune că gulaşul a fost foarte interesant, foarte diferit de ceea ce încercasem până acum. Având parcă ceva mai multe roşii şi ceva mai puţin chimen decât eram obişnuit, acest gulaş, destul de picant dealtfel, a fost o surpriză foarte placută faţă de tot ce vă povestisem până acum legat de Club Dracula.

Faptul că ceva bun este imediat compensat de ceva prost pare să devină o regula prin restaurantele din Timişoara, iar în confirmarea acestei reguli a venit salata de varză care se simţea că era pregătită cu destule ore înainte, pierzându-şi evident prospeţimea. Un alt element “compensator” a fost pâinea, de care deşi nu facusem uz, m-am gândit să o consider folositoare pe final de gulaş pentru a curăţa cum se cuvine bolul. Însă şi pâinea avea deja câteva ore de la feliere, pierzându-şi asftel proprietăţile “curative”, fiind mult prea uscată.

Cu burta plină şi cartofii gratinaţi în pungă, am plecat de acolo la fel de repede precum am fost servit. Ajuns la un moment dat acasă, am degustat şi din cartofii prietenei mele care erau chiar buni, ţinând cont că au costat doar 6 lei. Din punctul meu de vedere acest fel de cartofi gratinaţi se încadrează perfect în tiparul mâncărurilor ţărăneşti, care, pe lângă materia primă obişnuită, mai conţin castraveţi muraţi, şuncă (puţin cam ieftină la gust ce-i drept) şi brânză/caşcaval. Un amestec foarte simplu de preparat acasă şi, zic eu, pe gustul oricui.

Am mai gustat într-o ocazie de la cineva care şi-a luat la pachet un şniţel de pui în susan, care a fost de asemenea bun fără a părea a fi semi-preparat.

Preţurile consider că au fost destul de mici, mai ales dacă ţin cont că mâncarea a fost în mare îmbietoare:

• 13 lei pentru gulaş (450 g)
• 6 lei cartofii gratinaţi (300 g)
• 3 lei salata de varză

Aşadar, pe lângă chinezescul din Libertăţii, acest local este înca unul din categoria “stai cu nasu-n farfurie şi nu te uita în jur”, motiv pentru care personal îndemn să comandaţi în prealabil şi să luaţi mâncarea la pachet.

De fiecare dată când am mâncat în foodcourt m-am uitat atent pentru a vedea câţi dintre meseni combină feluri de mâncare de la două sau mai multe standuri. Aş putea să-i număr pe degete pe cei care i-am prins în fapt, mutându-se cu tava de la o tejghea la alta. Deşi înţeleg simpatia pentru un anumit local, sau mai bine zis pentru o anumită bucătărie, mâncând pe la fiecare din standurile din foodcourt de destule ori mi-am dat seama că nu voi găsi unul care să exceleze la pergătirea tuturor preparatelor pe care le serveşte. De aici, singura explicaţie la care mă pot gândi este comoditatea clienţilor, care pentru a evita plimbatul prin foodcourt pentru a-şi compune un meniu în totalitate după gustul şi pofta lor, aleg să se mulţumească cu un fel de mâncare preferat bine pregătit pe lângă care mai acceptă un fel-două de umplutură.

Înainte de a mă eticheta drept lup moralist, primul client la care am observat acest tip de comportament am fost chiar eu. Neluând în calcul dăţile în care am scris o recenzie despre un anumit local din foodcourt, de foarte puţine ori mă sinchiseam să-mi pun pe tavă felurile mele preferate adunate din mai multe locuri. După ce am făcut asta pentru prima oară, cu greu îmi mai pot lua un meniu întreg dintr-un singur loc.

Meniul compus din câte un fel cumpărat de la standuri diferite din foodcourt despre care o să relatez astăzi sună aşa:

• ciorbă de burtă de la 3F
• cartofi prăjiţi rondele de la Grill Sârbesc
• ciolan afumat de la Grill Bison
• salată de castraveţi şi măsline de la Kartoffel
• sos picant de la House Thai Food

Le voi lua pe rând:

• ciorba de burtă: Pe nişa mâncărurilor gătite singura concurenţă pe care o are 3F-ul din foodcourt poate fi considerat Papri, care pregăteşte mai cu seamă preparate cu specifi unguresc. Diversitatea ofertei celor două localuri nu se prea poate compara, 3F având clar un câştig de cauză măcar din acest punct de vedere. Oricum, pentru mine 3F-ul din mall e echivalent cu locul în care pot mânca ciorbă de burtă atunci când mi-e poftă; n-o fi ea cea mai genială, dar e bunicică.
• cartofii prăjiţi rondele: Sunt mare fan Grill Sârbesc, fiind mare amator de pljeskaviţă. Pentru cei care poftesc la fel ca mine la minunea sârbească, recomand să încerce şi sosul de brânză picantă care le iese minunat. Eu îl ador lângă cartofii lor prăjiţi rondele care mi se par mult mai săţioşi decât tradiţionalii cartofi pai ce adesea sunt prea uscaţi.
• ciolanul afumat: Deşi am încercat mai toate cărnurile pregătite în cuptorul cu aburi de la Grill Bison, ciolanul rămâne preferatul meu. Nu neapărat pentru orice buzunar la 6 lei/100g dar dacă vrei să te răsfeţi puţin, merită mai ales dacă nu prinzi bucata cu mult şoric
• salata de castraveţi şi măsline: Nu-mi plac deloc salatele de la 3F, iar Grill Bison nu excelează la acest capitol, fiind bine acoperiţi de murături. Prin urmare, oricând am chef de o salată proaspătă aşa cum îmi place îmi configurez una de la Kartoffel.
• sosul picant: deşi de obicei mă mulţumesc cu sosul de brânză de la Grill Sârbesc, câteodată nu strică să explorezi şi alte posibilităţi. Sosul picant de la Thai Food mi s-a părut (şi chiar a fost) unul consistent, alcătuit dintr-un mix de chili şi roşii.

Cam acesta a fost meniul compus de mine după ce am colindat foodcourt-ul. Am ieşit mai scump ce-i drept decât în varianta unui meniu clasic, însă 22 lei nu mi se pare o sumă exagerată în schimbul felurilor preferate de mâncare.

Sunt curios să aflu cum aţi alcătui voi un meniu cu preparatele din foodcourt

Pentru a fi bine înţeleşi, voi face acum referire doar la shaorma clasică, fără a vorbi despre cea la farfurie pe care vom mai avea cu siguranţă timp să o descoasem. Ei bine, când vine vorba de shaorma pe care o iei fie “la mână” pentru a o devora la doi paşi de ghereta de unde ai cumpărat-o, fie la pachet pentru a te bucura de ea având o farfurie în faţă şi mai puţine griji că-ţi va curge maioneza cu usturoi pe balerini sau pe bocanci, pentru mine personal şi ambalajul face diferenţa.

Deşi cred că putem cădea cu toţii de acord că staniolul este o invenţie genială, mulţi patroni de shaormerii preferă încă să lucreze “old school”, servind shaorma în acea hârtie ordinară cu care tapetau bunicii dulapul de haine. Există hârtie specială, rezistentă la apă şi grăsimi în care am primit o shaorma genială la Divan Express în Bucureşti nu demult, există chiar hârtia cerată care nu se umezeşte şi nu se fleceşte în contact cu sosurile şi cu aburul ce iese dintr-o shaorma proaspătă. Dar nu! Pentru a evita o minimă investiţie, una de bun simţ pentru clienţi, unele shaormerii preferă să facă economii substanţiale servind shaorma pe care mai apoi trebuie să o desfaci cu penseta şi să o bibileşti de bucăţelele de hârtie prinse printre cartofii prăjiţi.

De o astfel de surpriză am avut parte după ce m-a mâncat în cerul gurii să încerc o shaorma de la Modex, timişorenii ştie. În Piaţa Iancu Huniade, la parterul clădirii Modex, la doi paşi de acvariul de la Operă. Am luat la pachet, neavând nici timpul nici dispoziţia necesară să mănânc în micul spaţiu inundat de aroma cărnii de pui perpelite şi a cartofilor prăjiţi. Ajuns în buncărul Food Crew şi aşezându-mă asupra shaormei, am dat peste asta:

După cele 3 minute cât am puricat bucăţile de hârtie din “topping-ul” pe care îl puteţi vedea am mai avut o surpriză: lipia shaormei era fleaşcă, la fel de moale ca şi cea din Beef Wrap-ul de la McDonalds, însă îmbibată de sos. Mai mănâncă aşa minunăţie!

Cam aşa m-am hotărât eu, dragii infidelului, să încep o mini-shaormiadă împotriva ambalatului shaormei în hârtie sau alte mizerii necorespunzătoare. Sunteţi bineveniţi să vă alăturaţi boicotării shaormeriilor care au astfel de apucăturii şi bineînţeles, sunteţi bineveniţi să vă spuneţi mai jos păsurile legat de shaormeriile pe la care aţi mâncat.

Ziua 1

În prima zi a recenziei am avut de ales între Supă-cremă de ciuperci cu crutoane sau Ciorbă de cartofi. Fiind un împătimit al ciupercilor, am ales fără să clipesc supa-cremă. Felul al doilea consta în Varză călită cu costiţă. Imediat după ce ni se ia comanda soseşte şi supa, care, cu mâna pe inimă şi botu-n farfurie, vă mărturisesc că a fost excelentă. Se simţea gustul proaspăt de champignoane, căci doar acelea le-am recunoscut. Atunci când vorbim de ciuperci, sunt de părere că ar trebui să fie expresive în primul rând ca formă, dar în special ca gust.

Deşi mă aşteptam ca supa să devină cremă prin “înfăinare”, acest agent de îngroşare nu şi-a făcut simţită prezenta, decât pentru a linişti apele, smântâna fiind de fapt cea care făcea bişniţă cu “grosul”. Am mâncat o dată la Dante supă-cremă de conopidă, iar atunci crutoanele erau frecate cu usturoi. Dacă erau şi acum ar fi fost “cireaşa de pe tort”, însă aşa au rămas doar nişte crutoane pierdute în anonimat pe frontul de luptă. Am gustat şi din ciorba de cartofi (preparată a la grec) şi cred că ar fi fost o alegere cel puţin la fel de bună, dar că de fiecare dată câştig de cauză ar fi avut ciupercile.

Varza călită a fost bună, dar nu a impresionat cu nimic, deci nu ar fi prea multe de spus. E doar o mâncare care nu prea mai are cum să surprindă în zilele noastre. Ce mi-a plăcut însă foarte mult a fost costiţa prăjită pe grătar, care putea foarte bine să fie aleasă drept imagine a mezelurilor de tip slim-fit dintr-un hip(s)ter-market: “mai puţină grăsime, mai multă carne”.

La desert am primit un fel de găluşcă cu brânză aplatizată. Deloc rea, dar puţin cam seacă.

Ziua 2

A doua oară când am decis să fac pe CTC-istul am ales Ciorbă de fasole boabe, iar ca fel secundar, trebuia să mă decid între ceva cartofi cu altceva (nu am notat exact ce era) şi mâncare de dovlecel. Am ales acei cartofi.

Ciorba de fasole a fost de un gust ce doar prin casele ţărăneşti îl mai poţi întâlni. Pătrunjel, leuştean, mărar de-o prospeţime juvenilă şi o aromă rar întâlnită prin meniurile zilei, legume care au oferit consistenţa şi gustul ideal, afumătură venită sa completeze un “line-up” perfect: aceştia au fost artiştii care au făcut ca acea ciorba de fasole sa stea pe un piedestal şi să fie un exemplu de “aşa da!”.

Soseşte şi al doilea fel, însă pesemne că ospătăriţa a uitat să-şi ia lecitina, căci a uitat să noteze în carneţel ce comandasem şi a adus o porţie greşită. Şi pentru că era şi zi de recenzie, am făcut schimb de “acţibilde”, cu un coleg şi am dat cartofii care-i mai încercasem cândva, pe o mâncare de dovlecel cu cârnăciori prăjiţi. Foarte asemănătoare la gust cu ce face maică-mea acasă, mâncarea de dovlecel a fost ok, cimbrul fiind încă o dată condimentul potrivit în farfuria potrivită. Se prea poate însă să fi simţit ceva mai multă faină decât era cazul. Poate mi s-a părut, dar nu cred. Acel tip de cârnăciori nu e chiar preferatul meu, însă nu mă dezic de el. La fel ca şi dovlecelul, au fost doar ok. Mă aşteptam ca această mâncare să facă măcar o glumă, sau cel puţin să-mi povestească ceva, însă nu a schiţat niciun gest, preferând tot timpul sa stea timidă în farfuria ei şi sa aplaude ciorba de fasole.

Desertul a venit sub forma unei negrese deloc voluptoase, dar numai bună încât să-ţi asigure minimul necesar de dulce. Din păcate nu cred că voi mai manca o negresă foarte bună în curând şi asta datorită mamei lui Infidel, care a stabilit un etalon al negreselor. Un etalon foarte rigid de altfel.

Dacă în prima zi a recenziei timpul de aşteptare a fost scurt, a doua oară prânzul a durat mai mult de 80 de minute, iar asta din cauză că nu a fost gata mâncarea la timp. În condiţiile în care pauza corporaţiilor nu prea depăşeşte o oră, iar meniul zilei nu mai e demult un moft, Dante primeşte o bulină neagră pentru că din când în când ne face să întârziem la serviciu, lucru cu care, mai în glumă mai în serios, nu sunt de acord.

A doua bulină neagră o primesc ospătăriţele pentru că nu-şi notează niciodată şi mai încurcă din când în când comenzile. Asta mă face să pierd şi mai mult timp, dar mai mult decât atât mă face să-mi pierd parţial pofta şi răbdările. Iar răbdările mele nu sunt de prăjit!

Şi înainte să le dau notele de trecere, ar mai fi ceva de reproşat: faptul că de fiecare dată trebuie să cer smântână şi ardei iute, deşi acestea sunt din partea casei. Am înţeles de la ei că nu-l mai oferă implicit la fiecare masă, pentru că de multe ori nu se consumă, însă cred că e de datoria ospătarului să te întrebe, nu să-l iei tu pe el la întrebări.

În rest despre Dante, numai de bine: mâncarea se simte că e proaspătă, ciorbele nu sunt zeamă goală, nu se zgârcesc la legume, iar asta le face foarte gustoase. De asemenea, felul doi e în cel mai rău caz, doar bun (ce compliment dom’le). Ca şi desert, o singură dată pot spune că nu l-am păpat (ceva plăcintă cu brânză foarte lipsită de gust), în rest e exact ce trebuie după cele două feluri principale.

Spre deosebire de Thalia, localul este foarte ok, este curat şi cel mai important este că nu găseşti farfurii murdare pe masă când te aşezi. Conştient că mă repet, tot spre deosebire de Thalia (dar şi alte restaurante) fetele care servesc sunt destul de entuziaste şi dau dovadă de bun-simţ. Muzica mă deranjează puţin, dar asta pentru că nu sunt adeptul Kiss TV sau cum s-o chema.

Meniul zilei costă 15 lei, iar de obicei ai de ales între două feluri de supă/ciorbă. De asemenea, câte două opţiuni pentru felul al doilea, ardei, smântână, desert şi apă sau bere la alegere. Recomand cu căldură berea lor rece la pahar (nu ştiu exact ce marcă e). Cred că e preţul corect pentru un “meniul zilei”, preţ care ar trebui adoptat şi de alţi “practicanţi” care se zgârcesc mai ceva ca baba cu ouăle când vine vorba de raportul calitate/cantitate/preţ.

Nu ştiu dacă restaurantul Dante face cinste numelui pe care îl poartă, dar cu siguranţă i-a făcut cinste stomacului meu. Personal consider că e indiscutabil un restaurant în care merită să iei prânzul cel puţin o dată.

Restaurantul acestui hotel este deschis şi clienţilor care nu sunt cazaţi aici, dar nu şi pentru micul dejun.

Adevărul e că înainte să plec citisem pe internet tot felul de păreri despre acest hotel şi singura obiecţie a majorităţii a fost că în fiecare dimineaţă primeau acelaşi tip de şuncă şi acelaşi tip de caşcaval. Deja îmi imaginam cum sar peste micul dejun, pe care oricum nu prea obişnuiesc să-l iau acasă.

Surpriză însă în prima dimineaţă! Pe lângă şuncă şi caşcaval, ne puteam răsfăţa cu o grămadă de alte bunătăţi servite sub formă de bufet suedez. Slăbiciunea mea, pâine prăjită în ou, adică friganele sau altfel spus bundas kenyér, aşa mai în greacă.

E adevărat că şunca de acelaşi fel era zilnic, dar pe lângă ea, unele preparate se mai schimbau, cum ar fi checurile şi salatele.

Zilnic mai puteam servi 2 feluri de gem, precum şi miere.

Tot în fiecare dimineaţă se găsea şi câte un bol plin cu smântână, la greci fiind o specialitate să mânânci smântână cu gem.

Uneori eram surprinşi cu câteva plăcinte cu şuncă şi caşcaval:

Pe lângă toate acestea în zilele când nu erau friganele, era omletă, e drept, un pic mai lungită cu făină, dar câteodată se nimerea să fie chiar bună la gust. Iar dacă nu era omletă, cu siguranţă erau ouă fierte şi mini cremvurşti.

În schimb pâinea proaspătă, o nebunie!

Tot în fiecare dimineaţă puteai alege câte un jeleu de fructe, cam zi de zi era de altă culoare. Nu a fost cine ştie ce, am luat mai mult de curiozitate. Se poate vedea în poza de mai sus.

Şunca şi caşcavalul, aşa cum citisem, te scârbeai de ele dacă le mâncai zilnic, dar din atâtea alte preparate nu te obliga nimeni ca zi de zi să mânânci acelaşi fel. Mai ales că pentru cei care preferă un mic dejun mai light erau 3 feluri de fulgi peste care turnai lapte.

Nelipsite erau şi feliile de roşii şi castraveţi.

Alteori puteam savura prăjitură cu mere sau cu dovleac, un pandişpan foarte însiropat şi dulce.

O chestie interesantă, dar care nu pot zice că m-a dat pe spate era un fel de tartă de griş, adică griş cu lapte amestecat cu stafide şi parcă nuci mărunţite. Oricât îmi place grişul de obicei, acum nu mi-a plăcut.

Pe lângă toate astea, de băut puteai opta între apă, suc natural (sau mai puţin) de portocale, cafea sau ceai.

Sincer nu mă pot plânge de micul dejun, mai ales că nu prea mai aveam nevoie de mâncare până seara. Eu… la ceilalţi depindea de stomăcel.

Parcă totuşi mi-a lipsit un pic de brânză, din aceea bunăăă de-a lor.

Despre servire nu prea am ce să spun, pentru că ea consta doar în debarasarea meselor care se făcea relativ repede şi în aprovizionarea bufetului. Cel mai mult se aştepta după omletă şi friganele, pentru că toată lumea dădea năvală când erau aduse.

Şi pentru că te puteai înfrupta oricât la acest mare dejun, concetăţenii noştri nu se puteau debarasa de unele obişnuinţe se pare încât veneau cu punguţa să pună şi la pachet, că poate-poate îi prinde foamea şi la prânz şi mai vor un pic de pâinică şi şunculiţă moca aşa cum tot auzeam… Surprinzător cum funcţionează mintea umană… păi cum e moca dacă e plătit cu preţul camerei?

Mi s-a părut extrem de urât, aşa cum mi s-a părut şi cum îşi umpleau farfuriile şi apoi lăsau mai bine de jumate din preparate începute. Uneori mi-a fost mie ruşine de gesturile lor… În acel hotel am fost o grămadă de naţionalităţi, însă nimeni n-a procedat ca românaşii noştri cu plăsuţa în care turnau câteva farfurioare pline cu păpică. Nu vreau să mă gândesc ce talmeş-balmeş ieşea de fapt…

Lăsând la o parte supărările din această cauză, mai spun că la restaurantul hotelului se putea servi pizza cu 5 euro bucata, un preţ tare bun pentru Thassos şi paste tot cu 5 euro. Prietenii mei au luat de 2 ori câte o pizza şi au spus că a fost chiar bună, dar din păcate nu au făcut poze.

Şi ca să vedeţi în ce condiţii luam micul dejun în fiecare dimineaţă, priviţi poza cu peisajul care îmi apărea în faţa ochilor.

Pentru friganelele acelea din pâinea aceea divină jur că m-aş întoarce în Thassos cât mai repede.

Iniţial am dorit să le spun oferte de toamnă, gândindu-mă că ar avea logică o suită de oferte pentru perioada în care încep şcolile, iar studenţii mişună din nou prin centrul oraşului. Apoi, vizitând site-ul corporaţiei mi-am dat seama că niciuuna dintre cele două oferte la care ne-am momit nu are vreo legătură cu anotimpul în care ne aflăm. Prima, oferta “Fresh McWrap eliberează vara” a fost valabilă între 15 iulie şi 8 septembrie, însă afişul ofertei e încă sus între meniuri bine-mersi. Cea de-a doua, “Produse la doar 3 lei fiecare” se trage din oferta “Extra-buzz” care se pare că a prins destul de bine, destul de logic aş zice cu produse de genul cheeseburger, hamburger, McPuişor sau cartofi prăjiţi (porţie mică) la un preţ rezonabil de 3 lei. Care să fie însă alegerea mai bună?

Dacă meniul de vară McWrap era sugerat în afişul promoţional în versiunea cu carne de pui, eu am ales oferta care vine cu carne de vită, părându-mi-se mai interesantă. Mai încercasem oricum versiunea cu carne de pui denumită anul trecut Greek Wrap. Deşi în acelaşi afiş promoţional lângă McWrap mai erau aşezate o punguţă cu cartofi pai şi un pahar de Lipton, am constat cu surprindere că meniul meu Maxi Beef Wrap nu includea şi sucul. Nu ştiu de ce aş fi avut impresia asta, să fi fost de vină întrebarea Ce suc doriţi la meniu? Se prea poate. Aşadar 15 lei meniul + 5 lei sucul. Ce am primit?

O lipie moale, în sensul rău al cuvântului, altfel fiind destul de elastică, umplută cu ceea ce nu cred să greşesc numind conţinutul unui burger: o bucată de carne destul de ronţuroasă, salată verde, sos remoulade şi urme de brânză cheddar. Bineînţeles, cermonios ambalat într-o cutie de carton cam de două ori mai mare decât McWrap-ul în sine. Stau şi mă întreb cum arată un Mini Wrap. Jenant oricum.

De oferta de produse la 3 lei s-a bucurat tovarăşul Gură Mare, care a băgat în doi timpi şi trei mişcări un cheeseburger şi un hamburger pe care i-a udat cu un cola mare. Pe el distracţia l-a costat 11 lei: câte 3 lei burgerii şi 5 lei cola mare.

Trăgând linie e destul de evident cine a luat ţeapa în cazul de faţă. Preţul de 15 lei pentru un Maxi Wrap şi o porţie mare de cartofi nu poate să mi-l justifice nici Ronald în persoană, şi pe cuvânt dacă am vreo prejudecată faţă de clovni. Simt mai degrabă că dezvolt o frică de clovni, în special de cei ţepari, motiv pentru care nu cred să mai trec pe la Mc prea curând. Las locul bunicilor care-şi îndoapă nepoţeii.

După ce nu i-am mai călcat pragul vreo 6 luni, am ajuns ieri după-amiază la noua locaţie din Mall, în locul magazinului Leonardo, etajul 1, pentru cei care nu le-au trecut încă pragul. Ce m-a frapat prima dată a fost că e un restaurant deschis, fără geamuri sau uşi la intrare şi totuşi, cu câteva mese ocupate de fumători care pufăiau de zor. Cireaşa de pe tort (sau, mai bine zis, bomboana de pe colivă) a fost marele anunţ cu “Interzis fumatul, amendă bla bla” din restaurant care tronează în apropierea intrării, pe un perete. Şi totuşi, angajaţii nu reuşesc sau nu vor (ca să nu-şi piardă clientela) să impună această regulă dată fiind şi inexistenţa unui spaţiu separat pentru nefumători. În sfârşit…

Am ochit o masă departe de fum şi am primit meniurile extrem de rapid. Ştiam că au o ofertă de pizza nouă dar, până la urmă, preţurile destul de mari şi gramajele mici (pizza normală între 270 şi 380 gr. la 20 lei) ne-au condus spre pagina cu paste. Unde, iar, am avut un şoc pentru că şi acestea erau scumpite. Până la urmă, ne-am decis la o porţie de paste cu somon şi roşii cherry (20 lei) şi una de paste cu sos de smântână, trufe şi hribi (19 lei), o cafea pentru mine şi o bere la halbă pentru Mr. V. După bunul obicei al restaurantelor din Mall, berea a venit caldă. Toată lumea face economie la curent, se pare. Deci, o bilă cam neagră. Cafeaua a fost ok.

Acum, despre porţiile de paste. La gramaj, maxim 300 gr. dar, puse într-o farfurie adâncă mare cam cât o găleată. Pe o masă de 2 persoane, abia au încăput. Numai eu nu înţeleg care e moda cu farfuria maaaareee şi mâncare micăăăă, în centru, ştiu, nu e nevoie să mă trageţi de mânecă. Porţia mea, bunicică, câteva bucăţele de somon făcut la abur din ce mi-am dat seama, şi vreo 3 roşii cherry tăiate jumătăţi plus ceva condimente. Bunuţ şi săţios pentru o cină. Totuşi, aş mai fi mâncat.

Porţia lui, în schimb, durere. Din trufe (da, îmi şi închipuiam că PH o să aibă bani de investit în trufe), hribi (hai, că ăştia se găsesc) şi smântână, s-a ajuns la paste mâzgălite cu un sos apos albicios şi cu unele urme minuscule negre care erau probabil ciupercile. Nu se ştie de care ciuperci, erau mult prea mici. Fără gust, nici măcar sare nu aveau.

Noroc cu cele două felii de bruschete la cuptor cu usturoi şi ce bănuiesc eu că a fost oregano care se dau gratis pentru fiecare porţie de paste şi au mai salvat situaţia.

Serviciile au fost ok, spaţiul este mult mai mic decât în fosta locaţie (Curtea de Onoare parcă se cheamă, sub Sprider) şi chelnerii ajung mult mai repede la orice masă. Toalete nu au, se folosesc cele ale Mall-ului.

În concluzie, preţuri mari pentru calitate aşa şi aşa. Nu cred că mai merg pe-acolo în curând şi din cauza mâncării, şi din cauza fumului. Păcat, îmi plăceau înainte…

O prietenă de-a mea este de-a dreptul îndrăgostită de Restaurantul Nora. Ia masa acolo de câte ori are ocazia şi mai exact, de câte ori are poftă de ciorbă de burtă pe care o declară una dintre cele mai bune din oraş. Nefiind amatoare de ciorbă de burtă nu pot decât s-o cred pe cuvânt.

Şi pentru că am câteva prietene cu care iau masa în oraş periodic şi cam de fiecare dată încercăm să alegem un alt loc preferat al uneia dintre noi, de data aceasta a venit rândul Norei.

De curând Nora s-a îmbrăcat în haine noi, frumoase şi trebuie să recunosc că-i stă tare bine aşa aranjată. De cum am intrat în restaurant am fost plăcut surprinsă de aerul acela mai rustic, dar elegant al acestui local. Parcă am păşit în altă lume. Poate chiar în altă epocă. Din păcate pentru că nu aveam aparat foto la mine poza care am făcut-o restaurantului în interior nu este demnă de publicat, fiind prea închisă. Cuvintele nu pot descrie cu adevărat ce au văzut ochii. Bun gust şi rafinament în fiecare detaliu.

Mese libere erau prea puţine la ora aceea, 7 seara, sâmbăta. Prietena mea îndrăgostită de Nora a ajuns înaintea celorlalte şi s-a aşezat la una din puţinele mese libere, dar curând o doamnă ospătăriţă a condus-o spre o masă mult “mai bună”, deşi sincer cred că oriunde ai găsi loc în Nora te-ai simţi bine. Singurul minus din acest punct de vedere este că probabil din dorinţa de a avea câte mai multe mese, unele zone (în Nora există câteva semi-separeuri) sunt cam înghesuite.

Deşi restaurantul era plin, un domn ospătar a venit repede cu meniurile şi ne-a întrebat ce vrem să bem. Eu am cerut un cola foarte rece, dar din păcate l-am primit cam la temperatura camerei. Primul minus la servire. I-am spus şi a zis că este din frigider.

Meniul Norei fiind foarte variat, mi-a luat ceva timp până să mă decid ce să iau. În cele din urmă am optat pentru piept de pui umplut “Nora” alături de care nu m-am putut abţine să nu gust cartofii ţărăneşti şi bineînţeles salată de ardei copţi.

La preţul de 17,90 puiul şi 6,70 lei cartofii mă aşteptam puţin la altceva. Dar sigur, eram într-un restaurant select şi trebuia să mă conformez.

Puiul n-a fost o nebunie, cartofii nici atât. Fiind amatoare de cartofi ţărăneşti, am pretenţii.

Ardeii copţi n-au fost răi, dar nici cei mai buni pe care i-am mâncat. Au costat 6,50 lei.

Prietena mea de care spuneam mai sus a mâncat bineînţeles ciorbă de burtă de care s-a declarat încântată. Această ciorbă costă 10,90 lei.

Alte două prietene au luat câte o salată Nora la preţul de 12,20 lei porţia. Au spus că e destul de bună, dar una dintre ele spunea că ea acasă o face şi mai bună.

O altă prietenă curioasă din fire, pentru că n-a încercat niciodată paste la Nora, de data aceasta a optat pentru Ravioli al Formaggio la preţul de 14,60 lei.

Nu a fost foarte încântată de alegerea făcută.

E interesant cât de diferite sunt gusturile oamenilor. Niciodată un restaurant oricât de apreciat e nu va putea mulţumi pe toată lumea, la fel cum la unele produse poate excela, iar la altele nu.

Se pare că la această ieşire eu am mâncat cel mai mult. Tocmai din cauza asta nu mă mai gândeam la desert, în schimb prietenele mele au vrut neapărat să încerce clătitele Nora. Prietena care merge des la Nora le povestise despre aceste clătite cât de mare e porţia şi cât de gustoasă. Ospătara drăguţă care ne-a rezolvat şi cu masa a spus că poate face câte jumătate de porţie pentru fiecare. Am fost de acord. Nu ne-am aşteptat însă ca jumătate de porţie să arate aşa:

La fel nu ne-am aşteptat să fie chiar separat pregătite şi în cuptor. Credeam că se întâmplă ca în alte locuri, o porţie se taie şi se pune pe 2 farfurii. Chiar a fost o surpriză plăcută.

Clătitele umplute cu brânză şi stafide au fost bune, spuma de albuş la fel, în schimb aveau şi un sos de ciocolată total nepotrivit acestui preparat. Nu mi-a plăcut în mod special combinaţia. Şi au fost puţin prea dulci.

Preţul unei porţii a fost 12,80 lei.

După cum probabil se ştie, acest restaurant are şi servicii de catering, precum şi meniul zilei care costă 22 lei.

La Nora ştiu că o să mai merg şi cu alte ocazii. La fel cum ştiu că voi încerca alte preparate, poate ceva fără de care să nu mai pot trăi. Sunt sigură că există.

Totuşi, de această dată am ajuns la PizzOsteria Da Toni alături de un prieten venit în Timişoara de pe meleaguri polone care este mare amator de pizza. Am ales să mergem la Da Toni pentru că nu le mai trecusem de ceva vreme pragul şi eram curios să văd dacă localul era aşa cum mi-l aminteam.

Odată ajunşi am ales să luăm un loc pe terasa din faţa blocului la al cărui parter este situat localul. Pentru cine nu a trecut încă pe la Da Toni, localul se află pe strada Daliei nr. 14, în complexul studenţesc, aproape de intersecţia cu bulevardul Eroilor de la Tisa.

Nici n-am apucat să intrăm bine sub copertina pizzeriei că am şi fost întâmpinaţi cu un ferm şi vesel “Bună ziua” de către cele două domnişoare care se ocupau de clienţii de pe terasă. Din păcate, buna impresie pe care ne-au făcut-o fetele ne-a fost rapid umbrită. Neinspiraţi fiind ne-am aşezat la o masă care şchiopăta din greu, podiumul pe care sunt aşezate mesele cedând probabil sub greutatea vreunui client.

Sub nas ne-au apărut imediat câte un meniu şi astfel am început lectura. Pentru cine nu e familiarizat cu bucătăria italiană, iar eu unul recunosc că nu sunt, parcurgerea unui asemenea meniu necesită ceva timp, mai ales că nu eram sigur dacă aş vrea să încerc paste, pizza sau fructe de mare. Convins de pofta cu care amicul meu devora paginile de care erau trecute sortimentele de pizza am cedat şi am ales o pizza Diavola, în timp ce el a luat o pizza Prosciutto. Pentru începu însă am comandat o porţie de bruschete mixte pentru a ne astâmpăra puţin foamea.

Bruschetele mixte au venit 5 la număr, toate discret unse cu ulei de măsline, fiecare cu câte altceva pe ele: ciuperci, roşii, spanac, vânătă coaptă cu anşoa şi respectiv ton. Cu adevărat deosebită mi s-a păut cea cu ciuperci amestecate foarte plăcut cu usturoi, pătrunjel, nucşoară şi ulei de măsline. Interesantă mi s-a părut şi vânăta coaptă în combinaţia cu anşoa, însă aici pot fi părtinitor deoarece sunt un mare fan anşoa. Restul bruschetelor mi s-au părut de-a dreptul fade, cea cu spanac în special: poate doar pe Popeye dacă l-ar fi încântat, căci nici măcar uleiul de măsline nu a reuşit să dea vreun gust frunzelor acelea. Per total 9,5 lei nu mi se pare un preţ justificat pentru acest aperitiv, însă bănuiesc că de le-ar face mai ieftine se tem c-ar veni studenţii în maiou şi şlapi să le mănânce pe bordură cu bere la pet.

Nu trec 10 minute şi apar şi cele două pizza. Prima impresie care mi-au lăsat-o a fost că sunt raportul calitate/cantitate este unul justificat, fiind neaşteptat de mari. Despre calitate, vorbim imediat.

Pizza Diavola este prin definiţie un sortiment simplu, preferat de obicei de oamenii care ştiu ce doresc să mănânce şi care apreciază mult un anumit ingredient, în acest caz salamul sau după caz cârnatul picant. Că mai e şi mozarella, că mai e şi sos tomat, acestea sunt de obicei cantitate neglijabilă, ceea ce nu se poate spune în schimb despre niscaiva feliuţe de ardei iute proaspăt. De ardei nu a fost cazul de această dată.

Bine-bine, dar cum a fost pizza? Uleioasă pân’ la dumnezeu şi-napoi. Deşi salamul nu mi s-a părut vreo ieftineală, ori a fost mai gras decât era cazul, ori nu l-au stors de ulei înainte de a-l pune pe blat. Astfel, mâncând am avut sentimentul că mă aflu la vreo ediţie italiană a pomenii porcului, căci înlocuind blatul de pizza cu pita de casă aş fi avut cam tot atâta unsoare în care să-ntind.

Mare păcat pentru blazonul localului care altfel a impresionat atât prin servire cât şi prin curăţenie. În primul rând, în Timişoara nu mi s-a mai întâmplat de mult să fiu întâmpinat cu “Bună ziua” la intrare, lucru care este de un minim bun simţ în general şi de o obligativitate absolută în cazul localurilor care nu intră în categoria bodegă. În al doilea rând, în niciun restaurant din Timişoara nu mi s-a mai întâmplat ca proprietarul / managerul / patronul să vină la mine la masă pentru a mă întreba cum mi se par serviciile – şi da, i-am spus care mi-e păsul cu balta din farfurie şi mi-a mulţumit că i-am atras atenţia pentru a nu se mai repeta, ceea ce totuşi rămâne de văzut. Încă un gest care ar trebui să devină reflex măcar pentru managerii de restaurante care se fudules că au localuri respectabile. Nu în ultimul rând, merită să punctez curăţenia exemplară din local, unde bineînţeles mi-am făcut drum pentru a inspecta toaleta. Acolo am găsit ceva mai de preţ decât sclipirea granitului şi a spoturilor din pardoseală în care investesc patronii cu dare de mână uitând să angajeze oameni care să aibă bunul simţ să le întreţină în permanenţă curate – am găsit curăţenie.

Preţurile:

• Pizza Diavola – 22,5 lei
• Pizza Prosciutto – 21,5 lei
• Bruschete – 9,5 lei
• 2 espresso – 14 lei
• 2 pepsi – 14 lei

Voi mai trece pe la Da Toni măcar pentru a vedea cum e Diavola, în rest o recomad ca şi locaţie în care ai toate şansele să te simţi bine dacă nu cumva are pizzarul ceva împotrivă

La Tzaki am ajuns cam pe la mijlocul sejurului şi din întâmplare mai mult. În Limenas nu erau prea multe pizzerii, deşi pizza se găsea la multe restaurante, însă câţiva dintre noi ne doream o pizza de la o pizzerie adevărată. Remarcasem acest local încă din prima seară, datorită numelui, desigur, dar personal n-am fost tentată să iau masa acolo. Din păcate cea mai mare pizzerie din Limenas am descoperit-o în ultima seară după ce mâncasem deja. Oferta cuprindea peste 100 de feluri de paste şi peste 150 de feluri de pizza. Asta chiar era ceva ce merita încercat.

Era seara mea de căutări de gyros pita adevărat, aşa că mâncasem deja, dar nu m-am putut abţine să nu gust 2 felii de pizza de care au luat prietenii mei. Locul de întâlnire fiind Tzaki, pentru că la altă pizzerie nu le-a plăcut meniul, am ajuns acolo când fiecare mai avea jumătate de pizza. După cum se va vedea din poze, una este pizza Prosciutto Funghi, iar cealaltă Quatro Formaggi.

Interesant la Tzaki a fost faptul că a venit nota de plată odată cu băuturile, mult înainte de a fi servită pizza. Nu înţeleg mecanismul acesta.

Cam peste tot în Thassos o pizza costă între 9 şi 10 euro. Uneori e şi mai scumpă, dar nu foarte mult. Oricum dacă ne gândim cât vine în lei, e foarte scumpă. De data aceasta Prosciutto Funghi a fost 10 euro şi Quatro Formaggi 9,50 euro.

Întâi am gustat Prosciutto Funghi care m-a surprins în primul rând prin blat. Nu era nicidecum blat de pizza. Era un blat ca de plăcinte făcute în casă, nu foietaj, destul de crescut, poate prea crescut. Altfel nu avea gust rău, dar blatul acela era total nepotrivit. Ca şi când mâncai o prăjitură unde s-a strecurat cam prea mult praf de copt, dar care are aromă de sos de roşii şi ciuperci.

Quatro Formaggi a fost mult mai delicioasă datorită brânzeturilor. Ei nu folosesc brânză cu mucegai la acest tip de pizza. Am mai văzut şi în alte locuri. Folosesc o brânză foarte sărată, ceva gen telemea de oaie. Mă îndoiesc să fie tradiţionala feta. Din păcate nu am dibuit care e brânza aceea delicioasă. Mie îmi place la nebunie brânza foarte sărată aşa că a fost total pe gustul meu. Blatul în schimb şi la această pizza era la fel de crescut. Cred că e singurul minus în acest caz.

Prea multe nu mai am de zis despre Tzaki. Servirea a fost normală, nimic ieşit din comun, doar că se pare că la pizza sau poate la pizzerii nu mai primeşti desertul din partea casei aşa cum se obişnuieşte pe la majoritatea restaurantelor şi tavernelor din Grecia.

Ce ştiu sigur e că la următoarea vizită în Republica Elenă voi descoperi minunea aceea de brânză…

Dacă în primele două seri am mers la taverna Ellinikon doar pentru vin, a treia zi ne-am hotărât să şi îngurgităm ceva, mai ales că de fiecare dată când eram acolo, fel de fel de platouri care mai de care, ne făceau să salivăm mai ceva decât câinii lui Pavlov. Pentru că până în seara aceea nu am apucat să gustăm, deşi în staţiune aşa ceva se găsea la mai toate restaurantele, am comandat în primul rând un platou pescăresc. O schimbare de direcţie de la ciulamaua grecească.

Platoul conţinea, calamar, scoici, un soi de peşte puţin mai mare decât hamsiile, creveţi, toate aşezate pe un preş de morcovi şi verdeţuri. Nu lipsea nici lămâia, care era inteligent îmbrăcată într-o plasă, astfel încât la stoarcere sa nu-ţi pice sâmburii-n mâncare. Nu ştiu cât e de practicată metoda în general, dar eu unul n-am mai văzut aşa ceva şi mi s-a părut foarte inspirata ideea. Dacă încercasem deja majoritatea “vietăţilor” frumos expuse pe platou, în acea seară am avut parte de două premiere: în primul rând crevetele pe care nu-l mai încercasem de fel şi care mi s-a părut delicios, iar în al doilea rând scoicile pe care nu le mai încercasem pané — de asemenea grozave.

În timp ce savuram noi prada pescărească, unul dintre ospătari ne-a asigurat ca în fiecare zi dis-de-dimineaţă se cumpără animale marine proaspete. De multe ori când consum acest gen de mâncare se întâmplă ca la un moment dat să-mi pice greu la stomac, însă de data asta dacă ar mai încăput, s-ar mai fi comandat un platou.

Pe lângă platoul pescăresc am comandat şi specialitatea casei: file de pui cu sos alb de ciuperci. A fost de o deliciozitate splendidă! Fileul de pui era de fapt piept făcut pe grătar, nici prea pătruns, nici prea în sânge, deci perfect pentru gustul meu. Pieptul era acoperit de un exagerat de bun sos, în care se scăldau fericite ciuperci de-o aromă care ar fi făcut până şi trufele să se simtă prost. Carnea şi sosul erau însoţite de trei garnituri: morcov proaspăt ras stropit cu maioneză amestecată cu iaurt (cel puţin aşa părea), orez şi cartofi prăjiţi. Chiar dacă garniturile ar fi lipsit complet, tot aş fi spus că aceasta a fost una din cele mai delicioase mâncăruri încercate până acum în Grecia. A fost o combinaţie excelentă: toate aceste arome făcând un joc superior de pase impecabile pe papilele-mi gustative, un tiki-taka demn de predat în marile academii gastronomice.

Într-o altă seară ne-am spus ca trebuie negreşit să încercăm o musaca grecească, iar norocul a făcut ca tavernei Ellinikon să aibă la oferta zilei chiar musaca şi carafă de vin la 7 euro. Ne-am aşezat la masă numaidecât, am dat comanda, iar de-ndată a venit şi vinul să ne ţină de urât până când avea musacaua a se coace. În scurt timp a luat şi musacaua loc cu noi la masa, fiind îmbrăcată foarte prezentabil într-un frac de caşcaval copt, a venit însoţită de morcov ras, asezonat cu sos de iaurt şi maioneză.

Când a început degustarea mi-am spus imediat că în bucătăria tavernei, mâncărurile erau gătite de însuşi Zeus, altfel nu îmi explic cum de serveau ambrozie. Dezbrăcată de inhibiţii musacaua avea pe sub haine, un soi de “spuma de caşcaval”, carne tocată şi vinete, toate dispuse în straturi. Sigur mai erau şi alte ingrediente pe-acolo, dar acestea erau cele mai vizibile. Ca să nu desfac firul-n patru, mai scriu despre elementele acestei musaca doar că s-au complementat perfect, fiind la propriu o simfonie de arome. Un fel de Vară lui Vivaldi transpusă în aceasta mâncare, a cărei reprezentaţie avea loc chiar în gura mea.

Mai recomand la această tavernă plescaviţa cu sos tzatziki. E o plescaviţa atât de bună şi de simplă, încât îţi dă impresia că fast-food-urile de profil din Timişoara se pierd în detalii. Am înţeles că din când în când la tavernă mai vine un bucătar care printre altele face şi plescaviţa, sârbii fiind o altă minoritate bine reprezentată în staţiune pe timp de vară. Carnea acestui hamburger sârbesc are grosimea ideală, astfel încât după prăjire nu e nici arsă, dar nici nu rămâne crudă pe alocuri. În loc de ketchup, muştar şi multe alte sosuri ne-necesare, plescaviţa are doar sos tzaziki, câteva felii de castraveţi muraţi şi cartofi prăjiţi. Simplu, dar deosebit de bun. Incomparabil mai bun decât gyros-ul de la taverna Rai.

Şi pentru că adicţia mea pentru paste a depăşit reticenţa faţă de fructele de mare nepreparate pané, mi-am luat inima-n dinţi şi mi-am comandat spaghetti cu fructe de mare (evident).  Preparate foarte simplu, sosul având o fină aromă de vin, cu fructe de mare proaspete, pastele s-au dovedit a fi o alegere excelentă.  Din păcate bateria telefonului m-a trădat exact la declanşarea blitz-ului, asa ca în lipsa pozei completez cu alte semnalmente: preţ: 8.5 euro, cantitate: suficientă, calitate: aş manca aşa ceva zilnic.

N-am spus nimic despre deserturile tavernei deoarece toate constau în pepene verde; cred eu singurul lucru reproşabil fiind că în comparaţie cu celelalte restaurante bucăţile de pepene erau ceva mai grosolan tăiate şi riscai să te stropeşti pe haine când muşcai sau tăiai din ele.

Probabil este locul cu cel mai bun vad din statiune. Singurul lucru care te-ar putea face să-l ratezi este numele este scris cu caractere greceşti, însă cine l-a cunoscut pe epsilon prin liceu, n-ar trebui să aibe probleme. Totodată, taverna Ellinikon este singurul loc la care am mancat în Olympic Beach unde feţele de masă textile sunt preferate celor de hârtie – din punctul meu de vedere un plus respectului transmis clientelei.

Le mulţumim lui Angelos şi lui Tasos de la taverna Ellinikon pentru mâncarea pregătită şi voia bună oferită. Menţionez şi vă asigur ca acest articol nu este vreun fel de reclamă plătită.

Aşadar, dacă pricina face să ajungeţi în Olympic Beach, acesta e locul unde trebuie neapărat sa mâncaţi cel puţin o dată. În speranţa că nu v-am plictisit total, aici pun .

Din episodul anterior: Cum a povestit FoodCrew cu publicul despre pizza? Cum a hrănit Pizza Rustica toată populația (umană plus un câine împrumutat) din jurul cortului FoodCrew? Cum au fost sanvișurile de duminică?

Fost-am la Plai în weekend și-am stat o zi întreagă una-ntruna. Am avut și un cort cu FoodCrew, unde s-au întâmplat niște workshopuri cu povești, râsete și mâncare bună, dar despre asta aţi aflat deja.

V-aș povesti din ce-am trăit acele multe ore petrecute în satul-muzeu de Plai al Timișoarei. Bine-nțeles berea Spraprovavola sau s-o fi numit a fost la mare căutare, dar organizatorii au pregătit și colțuri cu hrană și-aici e domeniul nostru de interes.

Eu unu am gustat de la cortul unor unguri niște cozonac de-acela de Kurtoș. Cu nucă, bine-nțeles, că eu îs mai de modă veche. A fost gustos, dar drept să spun cred că am avut ghinion, am luat unul care a fost puțin mai uscat și probabil mai vechi. Asta nu m-a fericit prea tare, în schimb a fost foarte încântat un cățel împrumutat de la un alt cort. Prețul a fost cam cum îl știu și-n parcările Timișoarei – 10 lei tubu’ de juma’ de kil.

Mai după două beri m-am aruncat pe standul Terasei Nora, aflați cu bucătăria-n deplasare. Acolo colcăiau niște incredibil de apetisanți șproți mulți și mărunți prăjiți bine. Mi-am luat vreo doi pumni de-așa ceva și-am aruncat mult mujdei pe ei. Combinația a fost cel puțin apetisantă, iar unde ajungeam cu caserola repede mă trezeam că vecinii fugeau și se-ntorceau și ei cu câte-o farfurie. Ce mai, nebunie. Și la 4 lei suta de grame nici n-a fost prea scump, având în vedere că 100 de grame te săturau.

Ca desert m-am fofilat pe la terasa celor de la Scârț, care după bunele lor obiceiuri aveau pultul doldora de o singură farfurie mare cu prăjitură de casă. Asta era un fel de pandișpan cu măr ras și cred niște scorțișoară, iar la 3 lei am mâncat doi oameni din bucata primită. A mers dumnezeiește lângă o cafea.

Mai pe seară m-am întors pe la Nora, unde fierbeau de zor niște ceaune din alea de-ncăpea juma’ de om într-unul. Fără doar și poate, m-am așezat la coadă și-am dat un amar de bani – 15 lei pe o porție relativ mică de fiertură de porc cu legume. Acuma adevăru-i că a fost gustoasă tare, că doar era gătită la ceaun, da’ 15 lei mi s-a părut cel puțin prea mult!

Tot 15 lei a costat și porția de gulaș gustat de un comesean. Mie mi s-a părut, dintr-o singură gustătură, că avea cam mult rozmarin prin el, dar cine știe, mi s-o fi părut. Comeseanul însă a fost dezamăgit, el fiind mare gulășar: prea era ciorbă, prea gras, prea puțină ceapă. Eu l-am crezut pe cuvânt și m-am bucurat toată seara că apucasem să gust șprotul ăla genial.

Naiada s-a aruncat cu râvnă pe langoşii de la terasa ungurilor, iar după această experiență mi-a împărtășit următoarele:

“Elanul mi-a fost repede potolit când am văzut mâinile “extrem de curate” ale celui care împacheta langoşii, încasa banii, făcea şi vată de zahăr pe băţ… cum punea el cu atâta patos mâna pe calupul de caşcaval pentru a-l da pe răzătoare. Mai că n-am zis pas langoşilor înainte să ajung la rând. Singurul lucru care m-a îndemnat să încerc până la urmă a fost curiozitatea, că arătau bine, aşa frumoşi decoraţi cu smântână alintată cu mujdei şi cu acel caşcaval ras, care era de proastă calitate dealtfel. Iar faptul că bucata de caşcaval era încă relativ mare şi sigur nu ajungea pe langoşul meu partea atinsă de mâinile colorate cu mizerie ale celui despre care povesteam mi-a mai dat un impuls să nu renunţ. N-am fost însă prea inspirată.

Aveam o părere bună despre preparatele ungurilor. De data asta m-au dezamăgit. Langoşul meu arătos n-avea de fapt niciun gust. Iar la preţul nesimţit de 5 lei nu s-a meritat nici măcar pentru design, având în vedere că un langoş costă între 1,2 – 1,5 lei. Cu toate diferenţele putea să ajungă la maxim 3 lei, că nah… drumul, locaţia, ingredientele…

Curiozitatea mea mare în privinţa preparatelor de la Plai era plăcinta întinsă pe care o găseam la o tarabă de lângă cea cu langoşii, însă ori au rămas fără materie primă, ori preţul exagerat pe care o are în general plăcinta aceasta i-a făcut să adune repede jucăriile şi duminică după-masa să nu mai fie pe acolo.

Partea de mâncare de la Plai mi s-a părut tristă. Puţine oferte, sărăcuţe… Terasa Nora mi se pare omniprezentă la manifestările din oraşul nostru. Nu e un lucru rău, dar la câte preparate delicioase ştiu să facă, de obicei vin cu acelaşi lucru, pe când ar putea diversifica mai bine.”

Apropo de ce zicea Naiada, şi eu sper sincer ca la anul să avem puțintel mai multe opțiuni de hrană interesantă și gustoasă printre deservenții Plaiului. Festivalul în sine este un manifest de multiculturalitate, așa că niște standuri cu mâncare cu mai multe tente etnice chiar mi s-ar părea grozave: niște prăjeli sârbeși chiar cred că au lipsit. În rest, maamă ce bun o fost șprotul ăla cu usturoi!

Iată în câteva cuvinte şi în ceva mai multe imagini ce s-a întâmplat sâmbătă şi duminică la cortul FoodCrew de la PLAI.

Sâmbătă fiind prima zi dedicată activităţilor, probabil mulţi dintre purtătorii brăţărilor PLAI s-au adunat mai greu în curtea Muzeului Satului. La ora 14.10 când au sosit cele 23 de cutii de pizza livrate de Rustica a început să se strângă cu mai mare spor lumea curioasă de întâmplare. La nici 10 minute mai târziu în faţa cortului aveam deja un grup de vreo 15-20 oaspeţi cu care am început Atelierul de Pizza şi am dat totodată drumul la poveşti.

Am discutat despre pizzeriile preferate ale celor prezenţi, despre ce pizzerii s-au mai deschis prin oraş, ce tipuri de pizza ar trebui să încercăm în Timişoara şi mai ales unde să o facem. Nu au lipsit exemplele de pizza ciudate, dezbaterile de tipul “pizza americană vs. pizza italiană”, “pizza cu sau fără sosuri” şi nici explicaţiile date de către cei mai în temă dintre participanţi.

Bineînţeles, în acest timp printre cei prezenţi circulau în toate direcţiile cutiile de pizza într-un fel de degustare de pizza ad-hoc

Şi dacă tot ne-am strâns la cortul FoodCrew şi ne-am pus pe povestit, parte din sugestiile făcute în timpul atelierului de sâmbătă s-au putut regăsi şi pe “peretele cu recenzii” unde am invitat participanţii să-şi treacă recomandările şi ponturile de localuri pe care să le vizităm.

Mulţumim tuturor celor care au împărtăşit cu noi câteva felii din experienţa lor în ceea ce priveşte mâncatul în oraş. Sperăm că pizza oferită la schimb mulţumită Pizzeriei Rustica să vă fi fost pe plac şi că măcar într-una din zilele de PLAI aţi profitat de reducerea oferită la locaţia Rustica din Unirii.

Dacă sâmbătă am despicat pizza-n patru şi am mai aflat câteva lucruri noi despre acest preparat, duminică am trecut la mâncarea care ne stă tuturor la îndemână: sandwich-urile. Dorind să facem lucrurile cât se poate de simple pentru invitaţii noştri de la PLAI, am încropit o echipă mixtă de editori FoodCrew, prieteni şi cititori şi ne-am pus pe feliat şi porţionat ingrediente, preparat sosuri şi stors lămâi pentru limonadă.

Pentru cei aflaţi în trecere pe Aleea Culturală de la PLAI, cortul FoodCrew arăta cam aşa:

Pentru cei care au avut curiozitatea să se apropie ceva mai mult, cortul a arătat cam aşa:

În nici 10 minute de la startul Atelierului de Sandwich-uri vreo 30-40 de oameni deja trecuseră pe la mesele cu ingrediente, dornici atât să-şi pregătească sandwich-ul din combinaţia preferată de ingrediente, cât şi să se inspire de la colegii de atelier pentru a încerca gusturi noi.

Pentru rezultate lăsăm pozele să vorbească de la sine:

Aşa cum ne aşteptam, la PLAI am cunoscut o mulţime de oameni faini, iar regula conform căreia evenimentul se adresează tuturor vârstelor a fost încă o dată confirmată chiar şi la Atelierul de Sandwich-uri unde prichindei, părinţi şi bunici au meşterit şi au mâncat cot la cot bunătăţile preferate.

Atelierul de Sandwich-uri a fost de asemenea o ocazie pentru cupluri să-şi demonstreze atât îndemânarea şi grija atunci când vine vorba de a împărţi o gustare cu jumătate mai pofticioasă.

Un lucru este sigur: fie că au ales să-şi pregătească un sandwich consistent…

… sau unul mai simpluţ…

… concluzia a fost unanimă. Sandwich-urile au primit fără excepţie notă de trecere!

Ne bucurăm că am reuşit să aducem un zâmbet nu doar pe feţele celor care au petrecut câteva ore la standul FoodCrew.

Sperăm să ne revedem cu bine şi la PLAI 2012, însă până atunci ne citim pe FoodCrew.ro. Ah, da! Nu uitaţi să vă tag-uiţi în pozele din albumul de pe Facebook!

Mulţumim tuturor participanţilor atelierelor, organizatorilor PLAI şi sponsorilor celor două ateliere: Pizzeria Rustica pentru pizza livrată şi reducerea acordată pe baza brăţărilor PLAI, respectiv Novatim pentru contribuţia adusă la procurarea ingredientelor necesare pregătirii sandwich-urilor!

Data trecută am fost în renumita Paralia Katerini unde m-am învăţat cu câteva “must ask”-uri când eşti doritor de gyros pita. În primul rând la greci gyrosul se face din carne de porc în cele mai multe localuri. Tradiţionalul şi minunatul tzatziki lipeşte categoric din reţetă, ba mai mult, lipseşte orice sos, doar unele fast-food-uri s-au adaptat la cerinţele clienţilor, probabil majoritatea lor români, pentru că doar noi suntem obişnuiţi cu multe sosuri (în Germania nici măcar cartofi prăjiţi nu primeşti la gyros), şi au început să umple minunăţiile de pite cu ketchup şi muştar. Totally wrong după mine. Ori e sos de maioneză (cu usturoi pentru cei care suportă) şi/sau tzatziki ori mai bine pas. Deşi ştiu că mulţi preferă ketchup-ul la gyros/kebap/shaorma. Nu ştiu câţi au încercat fără, doar cu maioneză şi sos de iaurt. E delicioasă aşa. E de la sine înţeles că pasta de roşii, precum şi muştarul prin gustul puternic pe care îl au acaparează gustul cărnii, al pitei sau lipiei şi atunci cam toate preparatele de acest gen seamănă între ele când de fapt diferă de la cer la pământ şi ne dăm seama de asta doar dacă rezistăm să renunţăm la unele sosuri care nu-şi au locul.

Dar acum nici să primeşti nişte carne cu cartofi într-o bucată de pită şi cu 2 felii de roşii pe lângă nu mi se pare ceva gustos. E mult prea sec pentru a fi înghiţit uşor pentru că grecii nu se joacă la prăjit carnea, cum se întâmplă pe la shaormeriile noastre. Aşa că m-am învăţat de data trecută că trebuie în primul rând să întreb dacă au şi carne de pui şi mai ales să cer extra tzatziki. În Paralia câteva localuri aveau carne de pui la gyros şi ce e mai important, avea acelaşi preţ ca şi gyrosul cu carne de porc. Deasemenea dacă cereai tzatziki intra în preţ. În Thassos în schimb nu. Da, adevărat, e insulă, e cu totul altă zonă decât Paralia, preţurile la orice erau chiar duble, dar să coste cu 20 de cenţi mai mult carnea de pui în gyros decât carnea de porc e un pic deplasat având în vedere preţul unui kg de carne de pui faţă de preţul unui kg de carne de porc.

Şi pentru că sunt constantă în încercări la fel ca şi în greşeli nu m-am mulţumit cu o singură tentativă de gyros în Thassos, ci m-am avântat la 4. Drept urmare le voi prezenta pe toate în acelaşi articol sub o formă de top să zic aşa, în ordinea crescătoare bunătăţii mâncării, nu a serviciilor şi curăţeniei care se apropie ca punctaj.

4. Casa di Pizza (Potos)

Pe ultimul loc este de fapt ultima experienţă înainte de a spune adio acestui tip de mâncare şi anume Casa di Pizza din Potos.

Faptul că era de pui a costat 20 de cenţi în plus. Fiecare sos a costat şi el câte 20 de cenţi. De data aceasta am luat pe lângă tzatziki şi sos de brânză. Diferenţa era că fiind în cealaltă parte a insulei era mai ieftin oricum. Gyrosul de porc era 2 euro, cel de pui 2,20, iar cu fiecare sos am ajuns la 2,60. Sosurile într-adevăr bune. În schimb carnea execrabilă. Am umplut scrumiera terasei cu bucăţile pe care le-am cules, încărcate de piele.

Cred că se văd pieliţele şi în poză. Din păcate nu se vedeau şi înainte să fie tăiată.

Notele pentru acest local: mâncare 1 (şi doar pentru sosuri), curăţenie 4, servire 4.

3. Da Remo (Limenas)

Deşi ştiam ce conţine un gyros dacă nu ceri nimic suplimentar, m-am încăpăţânat ca în prima seară să iau un gyros cum o fi, aşa de la mama lui, fără să pun întrebări, fără solicitări suplimentare. Rezultatul? Pita delicioasă (cred că de ea îmi era mai dor), carnea de porc grasă, roşii. Punct. Ah, şi hârtia de ambalat. 2,50 euro. La fast-food-ul/pizzeria Da Remo din Limenas, capitala insulei.

Servirea amabilă, n-am ce zice, rapidă şi cam atât. Pe locul 3 în topul meu.

Notele pentru ei ar fi: mâncare 2, curăţenie 3, servire 4.

2. Gyros în Paradise Beach

Dezamăgirea primei seri nu m-a lăsat să nu mai umblu în căutarea celui mai cel gyros de Thassos. Următoarea oprire a fost la Paradise Beach de lângă localitatea Kinira. Auzisem eu pe plajă că ar avea gyros de pui, dar cum lenea e mare şi cum să ratez câteva minute de stat la soare, am lăsat băieţii care mergeau să-şi cumpere să-mi ia şi mie. Din păcate n-au înţeles că eu vroiam de pui. Aşa că m-am ales cu al doilea gyros de porc. N-a fost aşa mare bai că era bine prăjită carnea şi nu s-a prea simţit grăsimea. Surpriza a fost însă pita, care nu era pita ci era o chiflă gen lipie sârbească cu tentă de ciabatta. Bună la gust, n-am ce zice. Ignor muştarul şi ketchup-ul. În mare a fost un gyros bunicel, dar mai avea mult până să ajungă la pretenţiile mele.

Preţul a fost la fel, 2,50 euro. Notele aici ar fi: mâncare 3, curăţenie 3, servire 4. Şi-au câştigat un frumuşel loc 2.

1. Mamy (Limenas)

În aceeaşi seară nu m-am putut abţine şi am zis gata, voi umbla până voi găsi un gyros pita de pui cu ce vreau eu. După atâtea dezamăgiri cu gyros-ul, ce mai conta una în plus? Pentru că desigur nu se poate să nu mai urmeze. Am colindat câteva localuri unde scria afară că au şi de pui, iar după câteva strâmbări din nas ba la carne care arăta dubios cu nu ştiu ce verdeaţă printre bucăţi, ba la cel care servea, am optat pentru gyrosul de la Mamy din Limenas. Carnea era prăjită bine, era curăţel şi cel mai important, primeam şi tzatziki. Am exclus roşiile din ingrediente.

Desigur că m-a costat mai mult moftul meu, şi anume 2,80 euro. Dar a fost cel mai bun din cele încercată până în acel moment în Thassos. Singura problemă cu adevărat am avut-o în momentul în care când să-l împacheteze, câţiva cartofiori au picat în cutia cu tzatziki şi doamna Mamy (părea că ea e şefa) i-a luat frumos cu degetele, fără mănuşă, desigur, şi a încercat să-i pună înapoi alături de ceilalţi. Am întrebat-o ce face şi cu atâta nonşalanţă a zis că îi pune la loc. Probabil m-a văzut iritată la asemenea gest şi s-a blocat până i-am spus că nu-i necesar.

Nu sunt absurdă, ştiu că multe din mâncăruri sunt prepratate cu mâna, fără să mai fie prăjite apoi, dar când nu ştim e una. Eu personal când văd deja îmi piere pofta de mâncare. Şi în anii în care trăim ar trebui să fie lege mănuşile având în vedere bolile care există.

Notele de data aceasta: mâncare 3, curăţenie 4, servire 2 (din cauza cartofiorilor zglobii doar 2). Şi un bun loc 1, deşi pe nemeritate într-un fel pentru că dacă ar fi fost în raport cu localuri unde aş fi găsit cu adevărat un gyros bun, probabil ar fi fost la coada topului.

Nu ştiu sincer ce se întâmplă cu minunile de altădată ale Greciei. Când am văzut că de fapt nici pita aceea dumnezeiască nu o fac ei, ci se cumpără gata de la supermarket, doar o pui un pic la rumenit ca să fie proaspătă (costă 2,99 euro 10 bucăţi), mi-am zis că tot mai bună e Antalya noastră din Timişoara.

Cu gyrosul pe farfurie am alte poveşti pe care le voi prezenta pe rând, pentru că am fost în vacanţă cu nişte devoratori de gyros-uri şi chiar dezamăgiţi uneori, nu ezitau să încerce şi prin alte localuri.

Când întrebam de gyros de pui pe la tavernele şi terasele care se vedeau că au un renume şi un stil aparte deosebindu-se de celelalte prin ceva-ul acela grecesc, de fiecare dată primeam acelaşi răspuns:”No chicken gyros. Only chicken souvlaki.” (frigărui de pui fără legume între bucăţi) Şi am plecat din Thassos fără să fi gustat măcar un souvlaki…

Până să ajungă felurile principale, ca aperitiv am primit din partea casei pita (lipie grecească), ulei de măsline şi ceva maioneză cu iaurt, toate acestea fiind servite într-un suport ceramic hand-made cu însemnele restaurantului.

Am comandat pe lângă şi pâine prăjită. Sincer nu credeam că o sa mănânc vreodată ulei pe pâine şi că o să-mi şi placă.

Ciulamaua de ciuperci pentru mine nu s-a remarcat cu absolut nimic, poate doar prin farfuria hand-made în care a fost servită. A fost o mâncare bună şi atât, nu ca şi când l-am fi prins pe Jamie Oliver de picior. Mă aşteptam să simt o oarecare influenţă grecească, însă a fost o mâncare absolut normală de care nimeni nu cred că este străin.

În comparaţie, specialitatea casei a fost mai delicioasă decât ciulamaua, dar probabil de-asta a şi primit rangul de “specialitate”. Aceasta conţinea cartofi, şuncă şi ciuperci, toate “sufocate” într-un sos de smântâna cu caşcaval. Deşi bună, nici această mâncare nu s-a evidenţiat în mod deosebit, fiind foarte asemănătoare cu cartofii gratinaţi – eu personal îi recomand pe cei de la restaurantul Dracula din Timişoara.

Desertul din partea casei, devenit deja o tradiţie în restaurantele greceşti, şi-a făcut apariţia mult mai spectaculos de această dată, pepenele verde care ni s-a servit mângâiat de un gingaş topping de ciocolată, în cele patru puncte cardinale fiind aşezate pe post de străjeri câteva felii de portocală, în fruntea ierarhiei administrative domnind un delicios salam de biscuiţi.

Per total un prânz uşor peste medie, dar de la care m-am aşteptat la mai mult. Ca şi preţ localul a fost de asemenea foarte decent: 5 euro ciulamaua, acelaşi preţ pentru specialitatea casei, 1.2 euro berea şi 30 eurocenţi pentru pâinea prăjită.

Faţă de Taverna Rai locul era mult mai îngrijit – deci mai primitor, iar ospătarii dezgheţaţi, chiar excesiv de prietenoşi.

Bonus: simpaticul papagal cu care poţi pierde câteva minute în aşteptarea mesei.

Revenim cu o relatare despre taverna Ellinikon pe al cărei vin am pus deja ochii, în timp ce ne facem curaj să-i încercăm meniul.

Pentru că era o ofertă pe masă (terasa era aglomerată, aşa că n-am stat să vină chelneriţa ciufută să ne aducă meniul normal), am ales amândoi: ciolan de porc. Eu cu cartofi ţărăneşti, el cu iahnie de  fasole. Amândoi, cu salată de varză, el a cerut şi pâine pe lângă. Între timp, să bem ceva răcoros, pentru că afară era o căldură toropitoare.

Vine comanda mea: cer apă plată cu lămâie (nu foarte rece, pentru că aveam probleme cu gâtul), primesc apă minerală rece ca gheaţa. Prietenul meu comandă un 7Up, i se aduce un Pepsi. El cere să i se schimbe, eu înghit în sec, nu vreau scandal, beau şi-aşa. Vine în 15 minute mâncarea: farfuriile arătau bine, dar vai!, tre’ să-mi fie cu învăţătură de minte că felul în care arată o mâncare şi felul în care e cu-adevărat la gust… ei bine, nu se potrivesc întotdeauna.

Carnea fără niciun gust (nici măcar de sare, la naiba!), cartofii atât de tari şi de seci încât luam o-nghiţitură de apă la fiecare gură. Salata de varză ce-a fost mai comestibilă, iar amicul meu s-a plâns de fasole (zicea el că-i acră – sigur făcută de câteva zile) şi ciolanul… numai ciolan n-a fost: a primit o bucată de carne miiică, dar care înnota în grăsime şi şorici. Am mâncat ceva (nu tot), doar pentru că nu vedeam bine de foame. Iar la final, când am cerut nota, a mai trebuit să aşteptăm, pentru că, vezi-doamne, chelneriţa nu ne-a adus bon, ci doar ne-a comunicat verbal suma totală. Auzi, ce tupeu pe noi să vrem o foaie, ca să ştim cât avem exact de plătit…

În fine, am fost atâta de dezamăgită de experienţa Kelly’s, încât prea curând nu mai calc pe la ei. Nu să mănânc, în niciun caz. Iar de la şoc, am şi uitat să fac poze (oricum n-aţi pierdut nimic, vă asigur). Un local central, care să se ocupe astfel de clienţi… mai rar!

Despre servirea și mâncarea de la Rustica am povestit în câteva rânduri, localul nu mai are nevoie de prezentare. Și de data asta ne-a întâmpinat aceeași atmosferă călduroasă și servire prietenoasă.

La ora 12, când am ajuns, localul era încă gol, dar în scurt timp s-a umplut de clienți flămânzi, majoritatea prezenți și ei pentru meniul zilei. În ziua respectivă s-a servit ciorbă de văcuță, cartofi la cuptor cu pulpe de pui și ardei copți și budincă.

Dupa nici 10 minute, ne-a fost adusă ciorba de văcuță, a cărei culoare m-a frapat inițial. Probabil că mă așteptam la genul de ciorbă cu mult zarzavat, însă ciorba de la Rustica mi s-a părut a fi preparată puțin altfel. A fost servită cu smântână, cu bucăți de carne din belșug, iar ca și zarzavat avea doar mazăre. Trecând peste culoarea ușor maronie – gri, ciorba a fost chiar gustoasă.

Felul II a fost adus la fel de repede, prima dată ardeii copți – de fapt, ardeiul copt, și apoi cartofii la cuptor cu rozmarin și cu pulpe de pui. Din nou, am avut o mică surpriză. Poate din cauza faptului că la Rustica farfuriile sunt foarte mari, sau raportând poate la alte localuri unde am mai mâncat meniul zilei, cert este că porția era, sau cel puțin părea cam mică la prima vedere.

Personal, mie mi s-a părut suficient. De obicei am observat că porțiile din restaurante sunt cam mari și de multe ori nu pot să le termin. Cert este că după ce am terminat nu ne mai era foame, dar nici nu ne simțeam ghiftuiți.

Cât despre pulpele sau pulpa de pui mi s-a părut puțin cam uleioasă, cartofii însă au fost excelenți, foarte fragezi și aromați. Iar ardeiul copt nu s-a lăsat mai prejos. Din păcate am uitat să imortalizăm desertul, care a fost o budincă obișnuită de căpșuni.

Ce ni s-a părut interesat a fost faptul că meniul zilei s-a terminat când nici nu ajunseserăm la cartofi, deci undeva în jurul orei 12:30. Recomandarea ar fi să veniți devreme daca vreți să fiți printre cei care se bucură de meniu.

În orice caz, mâncarea a fost bună și echilibrată ca și porție, cred că le voi mai trece pragul dacă îmi vor mai face cu ochiul meniul zilei. Cred însă că ar fi interesant să se includă în loc de desert o băutură din categoria apă sau ceai.

Voi ați mâncat meniul zilei la Rustica?  V-au convins să le deveniți clienți la prânz?

Ca local, e foarte spaţios şi, cred eu, bine amplasat pe terasa Mall-ului, mai ales pentru serile / nopţile calde de vară. Clădirea în sine e destul de încăpătoare, cu o porţiune tip restaurant şi una club, aici având loc şi ceva concursuri de karaoke. Mobilă nouă, frumoasă, curată, multe LCD-uri, probabil pentru văzut versurile melodiilor. Stau mai prost la capitolul decoraţii interioare, totul părând cam auster. Lângă clădire, se află şi o terasă cu suficiente locuri şi mese. Păcat că nu prea ai ce vedea de pe acoperişul Mall-ului, din simpul motiv că peretele terasei este destul de înalt. Şi cum majoritatea celorlalte clădiri din zona sunt mai mici, nu prea vezi mare lucru de pe terasă. Doar cerul. Sau eventual dacă stai în picioare  Oricum, e un început. Ar mai merge decorarea terasei cu ceva plante ca să pară mai primitoare dar…

Acum, despre servicii şi mâncare. Până ne-am uitat în meniuri, am dat comandă de două beri care au venit una “aşa şi aşa” şi cealaltă caldă rău. Cam nasol pentru o după-amiază călduroasă de august. Iar când i-am reproşat chelnerului problema, a venit şi răspunsul prompt de genul “Pai..  sunt în frigider de azi-dimineaţă!”. Şi atat. Tipic românesc, în loc să-şi ceară scuze… Eu nu cred că o bere care ar fi stat 10 ore în  frigider avea cum să fie atât de caldă. Oricum, la următoarea bere soţul s-a asigurat în prealabil, optând pentru o altă marcă şi intrebând dacă aceasta este rece. A fost OK.  În sfârşit.

Venisem setaţi pe comandat pizza, deci pizza a fost. Eu cu ton, gogoşari, ceapă şi mozarella la 14 lei.

Mr. V calzone mafioso cu şuncă, ciuperci, mozarella, ardei gras şi ardei iute la 17 lei.

Au venit într-un timp rezonabil şi ambele au fost excelente. Blatul foarte bun, crocant cât trebuie, ingredientele de calitate superioară (tonul meu a fost bucăţi mari, nu tăietura clasică din conservă, mozarella excelentă) şi gătite foarte bine. Ne-a plăcut mult. Mr. V a ţinut să experimenteze şi un ardei iute în pizza lui rulată şi a fost o alegere cam nefericită…

Ce mi-a plăcut mult a fost că am cerut nişte feliuţe de lămâie pentru pizza mea (peşte + lămâie e o must la mine) şi am primit imediat şi gratis. Ce nu ne-a plăcut a fost că sosurile se plătesc separat. Până şi un banal sos de roşii / ketchup costă.. 2 lei daca îmi amintesc bine. Noi ne-am luat de smântână cu usturoi (2,5 lei parcă) care a fost bunicel.

La momentul plăţii, am avut iar parte de o aşteptare destul de lungă semn că au mici probleme cu serviciile. Totuşi, nu au fost recalcitranţi când a venit vorba de pus la pachetul restul meu de pizza (da, a fost foarte mare), deci îi iert.

Per total, o experienţă plăcută cu mâncare foarte bună. Păcat de berea caldă în toiul verii. Vom reveni!

Taverna Rai a fost primul loc unde am poposit să încercăm bucătăria grecească. Locul nu prea iese în evidenţa decât prin prisma tăbliei stradale uitată undeva la vreo 100 de metri de restaurant, care bineînţeles te direcţionează spre sediul-mamă. Odată ajunşi în prima taverna nativ grecească (căci am mai fost la una din Timişoara), ne aşezăm la terasa destul de fadă din toate punctele de vedere. Ospătarul foarte amabil, dar oarecum timorat, ne întampina cu o combinaţie de engleză şi câteva cuvinte foarte uzitate în română. După consultarea meniului eu optez (nu foarte inspirat, recunosc) pentru nişte chiftele cu sos, iar prietena mea pentru o tocaniţă de vită.

Chiftelele au venit însoţite de orez şi cartofi prăjiţi. Erau preparate din carne de vită şi pot spune că alături de sos au fost delicioase până ce le-am ajuns la miez, unde am dat bineînţeles de carne crudă, fapt care mi-a cam tăiat pofta. Noroc cu pisica care ne dădea târcoale. A avut parte de un prânz pe cinste.

Tocăniţa de vită s-a remarcat prin sosul foarte gustos de legume. Nimic de comentat aici. De asemenea, nimic de comentat despre orezul sau cartofii prăjiţi care ne-au însoţit mâncărurile. Singurul lucru de adaugat este că păreau proaspăt preparate.

După ce am terminat de mâncat avem parte de prima surpriza elenă: desertul din partea casei! Acesta consta din pepene verde (asta ca să nu folosesc regionalisme), atent porţionat şi aproape lipsit de prea enervanţii sâmburi, iar pe lângă pepene câte o baclava pentru fiecare.

Pentru cantităţile mari primite pot afirma că preţurile erau absolut decente, mai ales dacă ţinem cont că eram pe litoralul grecesc, totalul ridicându-se undeva pe la 16 euro. Din păcate aceste două feluri de mâncare nu le-am tras în chip, nefiind decişi pe-atunci dacă scriem recenzii greceşti au ba.

A doua oară când am prânzit aici a fost după ce o altă tăblie, din altă interesecţie ne-a vândut pontul că putem lua gyros plus apă şi desert la doar 2 euro porţia. Gyros-ul este foarte asemanator cu shaorma ca şi constituţie, însa îi lipsesc salatele şi anumite sosuri. Al nostru conţinea carne de vită, cartofi prajiţi, muştar şi ketchup.

Mă aşteptam la un sos tzatziki, un castravete murat, o măslină, o atenţie. Totuşi, faptul că am mâncat aşa ceva, rămane unul din regretele mele culinare. Pentru că mai devreme tot am spus că gyros-ul avea în compoziţie carne de vită, daţi-mi voie să rectific: avea în compoziţie şi carne de vită, în rest erau ronţuri de grăsime, slănină, zgârci. Acestea le-am aruncat cotoiului ce dădea târcoale casei, care nu părea deranjat de muştarul şi ketchup-ul de pe aşa-zisa carne. Deşi gyros-ul ne-a lăsat un gust amar, situaţia a fost salvată de pepenele verde rece, care ne-a mai tăiat din greaţă.

Vom reveni cu un nou articol despre periplul din Grecia, însă între timp întrebăm: turişti fiind pe la poalele Olimpului, ce mâncăruri v-au impresionat mai tare?

Zis şi făcut, am ajuns la timp ca să prin o ofertă care nu se poate refuza: între orele 12 şi 16, au preţuri imbatabile: pizza la 10 lei, plus sos la alegere şi-o cafea. Cu acestea în gând, am luat iute meniul şi am decis: să fie Diavolo. Pizza a venit foarte-foarte repede, în nici 10 minute. Cu sos bianco – usturoi şi smântână, a fost delicioasă – şi iute, atât cât trebuie!

Amicul meu a luat Pizza Tirolese, care arăta chiar foarte bine – am şi gustat puţin, pofticioasă cum sunt din fire. Şi mergea destul de bine cu sosul iute pe care şi l-a ales.

Pizza a fost delicioasă, a venit repede, însă nu prea mi-a plăcut atmosfera din local: mergea muzica aia groaznică de MTV, care mi-a bubuit în urechi, şi orice-aş fi făcut, nu puteam să scap de “minunata” muzică. În rest, a fost bine, nu cred să fi avut probleme… dacă ţinem cont de faptul că m-am întors şi-a doua zi, să testez o altă pizza. Oricum, mi-a plăcut pizza, şi poate c-am să revin şi cu altă ocazie, să testez de fapt mâncarea, mai pe seară. Voi mâncaţi la Lucapiero?

De la meniul acum jumătate italian-jumătate românesc (am avut prilejul de mai multe ori să gust din mâncărurile lor şi pot spune ca sunt excelente), cu preţuri mult crescute, la terasa frumos amenajată, în spatele restaurantului, departe de praful străzii, la farfuriile frumos ornate, totul este la un nivel superior. Mulţi angajaţi, îmbrăcaţi în uniformă, 2 sau 3 bucătari, frigidere pline cu tot felul de băuturi.

Într-o după-amiază de vară, tentaţi fiind de terasa foarte frumoasă, am purces spre restaurant. Terasa prezintă şi avantajul de a avea, pe timpul verii, un grătar autentic, de exterior, astfel încât micii şi aripioarele sunt preparate afară şi nu în tigăi uleioase. Cu gândul ăsta în minte, eu mi-am comandat 2 aripioare (6,83 lei / 100 g) şi o porţie de cartofi prăjiţi (4,70 lei porţia), iar soţul o pizza (17 lei), urmând să împărţim frăţeşte încă 3 mici (2,60 lei bucata). Pe lângă mâncare, muştarul a venit din partea casei pentru mici, ca şi ketchup-ul dulce şi picant pentru pizza, iar noi am mai ales un mujdei cu smântână (şi pătrunjel, urma să descoperim) (2 lei, parcă) pentru orice (că aşa fac amatorii de usturoi).

Un Peroni (6,83 lei) şi o Timişoreana (4,73 lei) de început. Băuturile au venit foarte repede şi erau destul de reci pentru perioada călduroasă a anului, iar pentru mâncare am mai aşteptat cam 20 minute. Totuşi, am văzut la grătarul din curte cum se preparau micii şi aripioarele deci a fost totul sub nasul nostru, nu au tras bucătarii de timp.

Acum, impresii despre papa: cartofii prăjiţi buni şi mulţi (tăiaţi puţin cam mari), aripioarele bunicele (totuşi, le lipsea acea aromă de fum specifică), micii nu prea mi-au plăcut. Mi s-au părut prea puţin ţinuţi pe grătar şi ceva din compoziţia lor nu îmi suna a bine, fără a fi vorba de ceva stricat. Probabil prea multe condimente amestecate.

Pizza ni s-a părut bună spre foarte bună, fiind pregătită în cuptor clasic, nu cu lemne, blat clasic, românesc, nu din cel subţire italienesc.

De apreciat mărimea porţiilor, ca şi grija bucătarilor de a orna fiecare farfurie. Sosurile, de asemenea, foarte bune şi aduse fiecare în sosiera proprie. Chiflele casei sunt foarte bune, le cunoşteam.

Atmosfera ok, servirea ireproşabilă, muzică fără excese de volum sau de stil, răcoare dată de verdeaţa din curte, tot timpul este patroana în jur pentru a supraveghea angajaţii, toaletele foarte curate (inclusiv o pereche pentru terasă, diferită de cea pentru interiorul restaurantului).

Şi totuşi, parcă îmi lipseşte ceva din atmosfera vechiului restaurant. Acum totul pare prea de fiţe şi prea băţos şi am senzaţia că o să se ajungă în curând la genul farfurii imense cu 2 bucăţele în mijloc…Sau, poate e doar impresia mea. Oricum, un restaurant foarte ok, de recomandat oricui doreşte să ia masa în respectiva zonă a oraşului.

Totuşi din Unirii lipseşte un fast-food gen cantină cum sunt cele din Girocului, La Dama şi Dorna. Cred că ar merge strună.

Prin desele mele plimbărici de vară prin zonă m-am oprit de câteva ori la geamul unui mic fast-food deschis de ceva vreme pe Alecsandri. Întâi pentru plăcintele cu varză de care sunt îndrăgostită. Este vorba de acelaşi fel de plăcinte care se găsesc în multe pieţe şi despre care am scris când povesteam despre bunătăţile de la Târgul de Paşte.

Din investigaţiile colegului Infidel aflăm că fast-food-ul se numeşte Unirii Park, dar aici îi vom spune mai simplu ABC Alecsandri pentru că astfel e mai uşor de descoperit pe stradă după cum se vede şi din poză.

La ultima mea trecere pe acolo am zis pas plăcintelor fiind surprinsă de noul preparat din meniul lor şi anume orez cantonez cu pui. Ştiam că nu e un local chinezesc, dar asta nu mă îndemna să cred că nu poate fi bun. Încă de la început mi s-a părut ciudată prepararea, în sensul că puiul era congelat şi amestecat cu ceva mirodenii. Iniţial am crezul că este ceva gen pui mexican cum e cel de la Frosta din comerţ. Apoi am văzut că orezul se afla în alt recipient. Sigur că era deja fiert şi doar a fost încălzit în microunde. Dacă ar fi fost totuşi un tip de orez care să nu se lipească boabele între ele era poate un plus. Am fost întrebată cum doresc să fie puiul, dulce sau picant. Am preferat dulce. Când a fost gata, după aproximativ 5 minute, am fost întrebată de data asta în ce doresc să fie pus la pachet în cutie specială de mâncare chinezească, identică cutiilor din care am primit paste cu legume la Târgul de Paşte sau în ambalaj normal de pachet. Am spus că mi-e indiferent. Bineînţeles că în acest caz am primit în ambalaj normal.

Acest preparat se poate lua şi în porţie mică şi în porţie mare, aşa cum am luat eu, diferenţa fiind de 3 lei între porţii. Sincer nu mai reţin exact dar parcă porţia mare costă 11,90 lei. Ce m-a surprins poate plăcut este că după ce am plătit, când să primesc punguţa am primit şi 10 bani rest. Neaşteptat.

Ajungând acasă am fost surprinsă de culoarea închisă pe care o avea puiul. Sigur, era preparat cu sos de soia, dar totuşi…

Gustul nici nu ştiu să-l descriu… dulce, poate singurul lucru bun era că a fost dulce… Dar ceapa aceea mai mult netăiată decât tăiată mi s-a părut scârboasă în acea combinaţie, feliile de pui parcă erau gumă, total necomestibile, iar orezul cum bănuiam, sec. Deci din tot am putut mânca puţin de sos dulce.

Nu recomand! Şi dacă n-ar fi fost plăcintele care înainte îmi plăceau, nu le dădeam nici măcar nota 1 pentru mâncare. Singurul plus la punctaj este curăţenia şi servirea. Atât!

• Felul I: ciorbă de burtă, ciorbă de pui a la grec, ciorbă de fasole cu afumătură sau supă de conopidă
• Felul II: pulpe de pui la cuptor, peşte pane, ceafă de porc la grătar, cârnăciori prăjiţi, şniţel de soia
• Garnituri: cartofi la cuptor, sote de ciuperci, cartofi natur, iahnie de fasole
• Salate: de murături, de varză, asortată, de sfeclă roşie
• Desert: clătite, plăcintă cu mere, fructe

Ajunşi acolo, vremea nu foarte caniculară pentru o zi de august ne–a sugerat să luăm loc la terasa restaurantului/pizzeriei. Terasa Thaliei este o combinaţie între camuflajul artificial al filmelor despre Vietnam din anii ‘80, plantele din jungla luxuriantă amazoniană şi umbrelele Pepsi care pur şi simplu dau impresia că levitează.

Aşadar chitiţi să mâncam la lumină naturală şi căutând o masă, constatăm cu stupoare că singura liberă era acoperită de tacâmuri murdare, pline de resturi, lăsate parcă pe post de napron.

Trecând timpul neobservat pe lângă noi, la fel cum noi stăteam neobservaţi pe lângă ospătari, ne luăm rolul de Mr. Proper în primire şi începem să strângem resturile, făcând nişte castele pe care şi imperialiştii medievali ar fi geloşi. După exact 10 minute, pe post de poliţistă, ospatariţa noastră se autosesizează şi începe să strângă, iar în acelaşi timp, cu instincte napoleonice ne ia şi comanda.

Îmi iau o ciorbă de pui a la grec, iar în lipsa sote-ului de ciuperci, aleg iahnia de fasole cu cârnăciori prăjiţi, însoţită de o salată de varză. În aşteptarea ciorbelor, se comandă câteva Staropramen la sticlă plus o bere la halbă. După 5 minute mesajele neuronale cum că ne-ar fi sete încep să se amplifice şi fac simţite nevoile noastre revoluţionare de a ne cere dreptul la bere. Merg spre bar să văd ce s-a întâmplat cu berile noastre şi observ ca ele erau desfăcute, dispuse circular pe tavă, fiind într-o stare avansată de “pending”. Barmanul era pitit după bar, şi cu o lingură de supă, scotea spuma din halba comandată ca şi cum ar fi scăpat prea multă sare în aluat. Prins în fapt, cu o voce prietenoasă de o complezenţă mai mult decât figurativă, îmi sugerează non-verbal ca n-am văzut nimic, iar verbal ca îmi aduce imediat comanda.

Vin şi berea şi mâncarea. După ce mâncărurile sunt servite total aleator şi se face reîmparţirea, începe ospaţul. Ciorba de pui a la grec arăta oarecum bine la suprafaţă, exceptând o piele flotantă asemeni unei Laputa eşuate. Zeama ciorbei era gustoasă, destul de consistentă, însa cred că un ardei iute murat trebuia să o fi însoţit din oficiu. Din păcate doar zeama a făcut cinste numelui, căci puiul “s-a dat la fund”. Entuziasmat la fiecare lingură pe care o scoteam din farfurie la gândul că voi da de ceva carne, la final m-am culcat pe-o ureche când am văzut că jumătate din porţia de ciorbă erau doar oase, care de altfel nu şi-au primit licenţa pentru a-mi atinge cavitatea bucală, vorba colegilor: “asta a fost ciorbă de oase de pui a la grec”.

Fiind prins în momentul în care am dorit să fotografiez deja faimoase oase, farfuria mi-a fost luată abuziv din faţă ca şi când aş fi fost un chiabur al pozelor cu oase de tiucă, un paparazzo al puilor care-o “ard” prin ciorbe. Vă spun însă că ce a rămas în farfurie poate fi descris ca fiind reprezentarea culinară a bătăliei de la Rovine.

Trecând peste faza aceasta, ajungem la felul 2: iahnia de fasole cu carnaţi şi salata de varză. Iahnia avea gustul clasic al iahniei de cantina-restaurant. Cârnăciorilor prajiţi n-are rost să le dedic prea multe cuvinte, aceştia fiind nişte simpli cârnăciori la ofertă, condamnaţi la moarte prin înecare în ulei încins. Salata de varză avea un gust insipid, dar se vedea că nu era cea mai proaspătă – era mâncabilă totuşi.

Şi în timp ce îmi umpleam stomacul, iar gândurile-mi erau vesele ca totuşi aveam să mă satur cu ceva la acest prânz de pomină, la un moment dat un corp solid străin se loveşte de dinţii mei, băgându-mă în sperieţi că o parte dentară din mine a murit şi trebuie să-mi sun urgent medicul stomatolog. Conform codului proastelor maniere, dar instinctual, scuip urgent ce aveam în gură, iar asemeni unei oaze în desert, un CIOB de sticlă se remarcă lucind printre bucăţile expectorate. Consternat, stau un minut să-mi revin din starea de profundă năucire, după care chem ospatariţa să-I povestesc cele întâmplate. Cu abilitaţi deprinse din filmele cu Sherlock Holmes ia ciobul, îl analizează, şi într-un final ne linişteşte pe toţi: “E ok. E din plastic”. În timp ce toţi sărbătoream că ciobul e din plastic, ospătăriţa noastră îşi pune în valoare mişcările houdinice şi muşumalizează totul, făcând obiectul crimei dispărut, ascunzându-l lângă asul din mânecă. În acelaşi timp o colegă o atenţionează ca farfuria pe care i-a fost adus felul doi este foarte murdară, moment în care cu aceleaşi mişcări de detectiv precoce, îşi activează lupa încorporată în globul ocular şi începe să ia amprente lăsate de spălătorii de vase, pesemne puşi pe şotii. În acel moment, credeţi-mă, îi mai lipsea doar parpalacul lui Colombo.

În sfârşit. Vine şi desertul, materializat la mine printr-o nectarină, deşi mi s-au dat asigurări în două rânduri ca e piersică. Personal m-am bucurat că era nectarină, căci am o mică problemă cu puful piersicilor. Dar totuşi, încă o bulină neagră, pe pieptul hiperbolic de decoltat al ospatariţei.

Dragă Thalia, ţi-am dat prea multe şanse. Simt că merit ceva mai bun, iar în acest sens fac primul pas spre despărţirea definitivă. Îmi pare rău, dar e un demers ce trebuia făcut de mult. Restaurantul Dante îmi oferă mult mai multă atenţie, însă despre el am sa-ţi povestesc în curând. Adio.

Locaţia nu e deloc mare (nu cred să-ncapă mai mult de 40 de oameni, da’ ce mai contează, când mâncarea vine în porţii uriaşe? Am tot auzit poveşti despre porţiile gigantice de la Chicken House, dar ştiţi şi voi cum e: până nu mergi să le vezi cu ochii tăi (şi să încerci să le bagi în “ghiozdan”… ).

Pentru că a fost prima mea dată acolo, eu am decis să testez ceva mai deosebit: mi-am luat piept de pui cu sos Bobanyi (s-ar putea să stâlcesc numele, da’ nu-mi mai amintesc exact): adică piept de pui la grătar cu un sos făcut din smântână, costiţă şi ardei iute. Delicios! Iar ca garnitură, mi-am ales orez cu ananas.

Toată hardughia asta a venit cam în 20 de minute, dar nu mi s-a părut lungă aşteptarea, căci eram într-o companie plăcută! Prietenii mei au comandat fie Gordon Bleu de pui/curcan, sau piept de pui în susan.

Garniturile lor au fost aceleaşi: cartofi aurii. Care cartofi aurii nu se compară cu ce-am mâncat nicăieri, până acum! Foarte buni, aromaţi, crocanţi cât trebuie… Un adevărat deliciu!

De băut s-a băut multă bere şi apă, căci ne era sete bine de la atâta mâncare. Am fost alături de 3 prieteni şi pot spune că fiecare a mâncat până s-a ghiftuit. S-a şi lăsat în farfurie, de-mi era tare milă de bunătatea care nu mai avusese loc în stomăcel. Iar preţurile au fost bune, şi ţin să menţionez faptul că garniturile sunt incluse în preţul felului principal (mai puţin dacă veţi comanda peşte – da, au şi peşte, şi porc, deci nu numai pui):

• Gordon Bleu de pui + cartofi prăjiţi – 19,90 lei;
• Gordon Bleu de curcan + cartofi prăjiţi – 22,90;
• Piept de pui cu sos bobany + orez cu ananas – 16,90;
• Piept de pui în susan + orez cu ananas – 16,90;
• Salată de murături asortate – 2,9 lei;
• Bere Tuborg şi Silva – 4,5 respectiv 3,5 lei.

Eu abia aştept să revin, să testez şi oferta de peşte şi porc. Voi aţi mâncat la Chicken House?

Aşa cum ne-am obişnuit în fiecare an la mijloc sau sfârşit de primăvară, malul Begăi devine unul din locurile cele mai populare pentru amatorii de mici şi grătare. Iar una dintre cele mai cunoscute locaţii de acest gen este desigur Terasa Boss aflată sub pod pe bulevardul Mihai Viteazul, la intersecţia cu Vasile Pârvan, vis-a-vis de Politehnică, mai exact de facultatea de Electronică. Ştiu că nu e necesar pentru majoritatea să specific locaţia, dar surprinzător poate, anul acesta am descoperit 5 prieteni care habar n-aveau de această minunată terasă. Cu siguranţă după ce i-au gustat preparatele, o vor ţine minte.

Şi dacă tot aminteam de preparate, să vă povestesc despre câteva dintre ele.

Specialitatea casei sunt aripioarele de pui şi sosul de mujdei cu smântână. N-am întâlnit până acum pe nimeni care să nu le laude aripioarele. Iar sosul este divin. Încercările de reproducere acasă se apropie, dar deocamdată n-am descoperit secretul care îl face să fie de nepreţuit.

Preparatele preferate de mine la Boss sunt cartofii prăjiţi cu brânză rasă deasupra şi pieptul de pui la grătar. Condimentele folosite sunt exact cele potrivite. Iar cartofii nu sunt din cei congelaţi, ceea ce le dă un mare plus.

Deasemenea şi micii sunt buni, dar uneori parcă sunt mai reuşiţi decât alteori. Acum câţiva ani aveau savoarea aceea a micilor de demult. Deocamdată încă n-am descoperit un local unde să găsesc mici cu gustul anilor trecuţi.

Terasa Boss oferă o gamă destul de largă de preparate şi nu doar la grătar, cum ar fi: cotlet de porc la grătar, pulpe de pui la grătar, cârnăciori la grătar, frigărui, caşcaval pane, orez, ciuperci la grătar, cartofi piure, salată de roşii, de ardei copţi, de sfeclă, de castraveţi, clătite cu gem, cu ciocolată, cu brânză, şi câte şi mai câte.

Din ce am încercat eu pulpele sunt excelente, caşcavalul pane deasemenea, cotletul şi el, ardeii copţi nu mai spun. Iar dacă vă place telemeaua destul de bine sărată, o puteţi cere pentru cartofi, salate. E excelentă!

Despre curăţenia de la Boss nici nu trebuie să vorbesc. Pentru o terasă este mult mai curat decât în multe dintre restaurantele care se vor cu pretenţii. Ospătarii sunt amabili, atenţi şu rapizi. Preţurile în schimb sunt destul de mari, deşi nu s-au majorat faţă de anul trecut. Dar măcar mănânci bine şi primeşti produse proaspete.

• un mic costă 2,5 lei
• o aripioară (formată din 2 bucăţele, adică partea superioară şi partea inferioară) costă 2,8 lei
• sosul de mujdei – 5 lei
• cartofii prăjiţi – 4,5 lei, iar cu brânză rasă 5 lei
• pieptul de pui costă 12 lei
• pulpa dezosată – 9 lei
• clătitele în jur de 5 lei porţia

Eu sunt fană a terasei Boss. Atât pentru locaţie, dar mai ales pentru bunătăţile lor. Şi încă nu i-am descoperit o concurenţă adevărată. Voi pe unde aţi mâncat grătare bune recent?

De Bio Fresh am auzit demult și numai de bine, iar ideea unui restaurant dedicat preparatelor vegetariene și vegan care pe deasupra dispune și de un meniu bogat m-a încântat foarte tare. Am făcut cunoștință cu locul săptămâna trecută, însă fiind în foarte mare grabă m-am mulțumit doar cu o supă cremă de dovlecel cu crutoane și un sote de legume și am promis să revin pentru o privire mai detaliată.

Deși locul nu e foarte spațios, iar la ora prânzului cam toate mesele sunt ocupate, dă impresia de luminos, curat, și cel mai important, aerisit în comparație cu alte localuri din Timișoara. Dispune de spațiu atât la parter, cât și la etaj, de unde se poate trage cu coada ochiului în bucătărie. Cum am luat loc la etaj, chiar foarte aproape de ușile bucătăriei, mirosul de mâncare s-a simțit vag, dar nu la modul deranjant. De fapt, a fost chiar interesant să avem un mic “preview” în bucătărie.

Servirea a fost promptă și rapidă, de îndată ni s-au adus meniurile, s-a luat comanda iar la nici 10 minute mâncarea era deja pe masă. Trebuie să recunosc că de data asta am fost în impas: meniul este stufos, iar alegerea nu este chiar ușoară. Aveam de ales între gustări, salate, feluri gătite, feluri prăjite, supe creme, supe, deserturi, și mâncare crudă, raw. Nu am mai avut ocazia să gust mâncare raw până acum, așa că am ales o supă crudă de avocado, iar apoi ceva mai obișnuit, mămăliguță cu ciuperci. Gură Mare s-a delectat cu supă cremă de mazăre cu crutoane și paste de orez cu ciuperci și capere.

Un aspect care nu mi-a plăcut a fost servirea ambelor feluri în același timp. Felurile s-au păstrat calde pe parcursul mesei, doar că prezența tuturor farfuriilor pe masă a fost presantă, ca și cum cineva te-ar grăbi să mănânci mai repede.

Nu ne-am putut decide asupra cărei supe a fost mai bună. Cert e ca ambele au fost foarte ușoare, numai potrivite pentru o zi călduroasă de vară. Cât despre supa crudă, nu vă pot spune decât că nu mi-am imaginat combinația avocado – usturoi ca fiind atât de reușită. Iar ca și gust, nu era diferită de supa gătită, mai ales că am primit-o și încălzită.

Cred că supele puternic aromate le-ar fi venit de hac până și celor mai sceptici la adresa mâncării vegetariene care declară că “nu are gust”. Din păcate nu am reținut toate mirodeniile supei, pentru că meniurile ne-au fost smulse mult prea repede de sub nas, iar de cerut nu le-am mai cerut înapoi.

Mămăliguța cu porția generoasă de ciuperci a fost foarte gustoasă, iar pastele de orez cu același tip de ciuperci și capere nu s-au lăsat mai prejos. Din nou, o combinație excelentă de condimente, dar mai ales porții foarte generoase pentru felul II. Personal, mi s-a părut că supa și felul II au fost prea mult pentru o masă de prânz. Foarte util ar fi ca în meniu să se specifice și gramajele pentru feluri, în modul asta poate aș fi ales o porție de bruschete, sau doar felul II.

Cât despre prețuri, vă las pe voi să trageți concluziile:

• Supa cremă de mazăre cu crutoane – 10 lei
• Supa crudă de avocado – 8 lei
• Paste de orez cu ciuperci și capere – 12 lei
• Mămăliguță cu ciuperci – 8 lei

În orice caz, am rămas cu o senzație de bine după masa de la Bio Fresh, și cu o impresie foarte plăcută. Gândul cu care am plecat din restaurant a fost că dacă mi-ar găti cineva ca la Bio Fresh, sau daca aș avea ocazia să mănânc zilnic aici, aș trece fără probleme în tabăra vegetariană. Voi ce experiențe vegetariene ați avut și ce impresie v-au lăsat?

Pentru că era destul de călduţ afară când am fost, am ales să stăm pe terasă. E, şi-aia mare, cu mese uriaşe de lemn. Servirea e foarte promptă, deşi mai erau oameni la masa noastră care erau de ceva vreme, şi nu s-a întâmplat ca-n alte localuri, unde nu te bagă nimeni în seamă decât după juma’ de oră.

Nu-mi era deosebit de foame, mai mult venisem pentru bere – după cum precizam în titlu, au un meniu special cu sortimente de bere, iar cineva din interior ne-a şoptit că-n toamna asta vom găsi peste 70 de sortimente din licoarea magică, spre a fi savurată!… Însă cum prietenii mei mâncau, am luat şi eu, la îndemnul uneia, un meniu pentru copii. Nu mă aşteptam să fie cine ştie ce de capul lui, dar a fost o porţie destul de mare. Adică, poate copiii-s supraponderali la Hanul cu noroc?

Cert e că mâncarea a venit repejor, n-am stat 15 minute: am luat, cum ziceam, meniu de copii: piept de pui făcut la grătar cu cartofi prăjiţi, şi eterna mea salată de varză. Plus câteva feluri de bere: mai întâi o halbă de Ciuc, nefiltrată, apoi o halbă de Silva Neagră. Am prieteni mult mai curioşi, încercând feluri mai exotice, ca Engel Keller de-aci din poză.

Şi pentru că pofta-i maximă, am dat-o tot la papanaşi pentru desert. Care au fost foarte-foarte buni, deci mi-au picat bine, după bere! Încă o chestie vă spun: muzica m-a fermecat: au doar folk românesc, nu prostii (era să zic altceva) comerciale. Cu asta m-au cucerit! Ah, şi cu curăţenia din baie! Era atâta de curată, că puteai să şi dormi în ea. Şi mirosea a flori.

Preţurile, după cum urmează:

• Meniul de copii: 10 lei;
• Salata de varză: 3 lei;
• Salată “Hanul cu noroc”: 15 lei;
• Papanaşi: 6 lei – porţia;
• Halbă Ciuc: 5 lei;
• Halbă Silva Neagră: 4 lei.

Însă de la toamnă, voi deveni client fidel! Care-a mai testat Hanul cu noroc din Oradea?

Despre turul vechii cetăţi şi împrejurimilor propus de organizatoare şi ghidat de Dan au scris mai pe-ndelete Adi, Alex, Alina, Andreea, Dan, Dan, Diana, Makavelis, Ovi, Richie, Ruxandra, Tomata, TvDece şi nu numai. Acesta a început sâmbătă dimineaţă la ora 9 din faţa Catedralei şi s-a încheiat undeva în jurul orei 17 pe terasa de la Porto Arte, loc din care preluăm noi legătura.

Aşa cum anticipam de sub umbrelă dis-de-dimineaţă, prânzul târziu ne-a găsit pe cei mai mulţi dintre noi cu o poftă de mâncare sănătoasă, sandwich-urile de la Lucas fiind felul în care ne-am pus burta la cale până la acea oră. Auzisem noi cum că pe terasa de la Porto Arte se serveşte şi mâncare, însă de fiecare dată când le treceam pragul pofteam mai degrabă la berea lor nefiltrată decât la bucatele ce le pregătesc. Ei bine, sâmbătă ne-am felicitat pentru acest instinct.

Din grupul care pornise iniţial să descopere Timişoara să fi rămas vreo 30 de guri care mai flămânde, care mai însetate. Risc să spun că am fost vreo 15 cei care au comandat ceva de mâncare, urmând ca cele 4 domnişoare responsabile de terasă să ne servească. La intrarea din lateral, dinspre splaiul Titulescu, am observat undeva jos o tăblie pe care era scrisă cu cretă oferta lor: reducere de 20% la gulaş şi la borşul de peşte în ceaun de pâine. Fiind pe terasă “la vapor”, borşul mi-a căzut cu tronc, iar gândul că pot încerca o zeamă-n pâine m-a făcut cu atât mai curios. Costa 15.80 lei in meniu şi fix 12.64 lei redus.

Am dat mai întâi comanda de bere nefiltrată, comandă care s-a lăsat aşteptată vreo 10 minute, având destui amatori de bere printre noi – oarecum acceptabil timpul de aşteptare. Pe de altă parte, cele 40 de minute pe care le-am aşteptat pentru a mi se servi borşul au fost inacceptabile. Trecând la borşul din pâine, acesta a ajuns pe masă cam aşa:

La o primă privire arăta chiar interesant, iar mirosul care se iţea de sub capac mai că reuşise să-mi aline supărarea aşteptării. Şi aşa am dat capacul la o parte:

Consistenţa părea numai bună, iar cele 4-5 bucăţele de peşte care se puteau vedea deja la suprafaţă printre morcovii, ţelina, ardeii şi verdeaţa pătrunjelului îmi dădeau speranţă că mai am ce pescui prin ceaun. Avea să fie o speranţă deşartă, deoarce după 2-3 linguri era clar că zeama începuse să se-mbibe în miezul pâinii care nu fusese scobită îndeajuns de bine. Mai mult, cel mai probabil fusese dată o singură dată la cuptor înainte de a se umple cu borşul de peşte.

A fost borş? A fost ciorbă? Greu de spus, nefiind destulă zeamă în pită pentru a-mi da seama dacă a fost cu adevărat acrit cum se cuvine… Cu siguranţă însă nu le-a ieşit de nicio culoare ce şi-au propus cu treaba asta. La fel cum nu le-a ieşit nici ciorba de burtă prea bine din câte am auzit de la o masă depărtare.

Reţineţi, nu? Cam 40 de minute am aşteptat după borşul magic şi totuşi am scăpat ieftin – lui Dan i-au ajuns cârnaţii picanţi după vreo oră de aşteptare, timp în care lui i se lungiseră urechile de foame iar cârnaţilor le dispăruse iuţeala. Unde mai pui că erau şi arşi de-a binelea pe-o parte şi asta pentru doar 13.80 lei. Cum care asta? Asta!

Măcar frunzuliţa de salată verde a fost de efect!

Din câte îmi aduc aminte orădenii au încercat ceva paste despre care sunt curios să ştiu dacă s-au aflat în aceeaşi notă slabă precum restul preparatelor încercate. Poate Lilişor şi Siropel mă pot lumina.

Din fericire ziua nu s-a încheiat cu această experienţă nefericită de la Porto Arte, spre seară având ocazia să petrecem câteva ore foarte faine alături de participanţii găzduiţi de Hotel Timişoara în locaţia conspirativă a evenimentului de la Şag, unde am avut parte de pizza livrată de Pizzeria Rustica.

Mulţumim tuturor celor alături de care am descoperit #timisoaranoastra şi sponsorilor care au făcut evenimentul posibil, dintre care nu i-am amintit încă pe Skoda Timişoara, Mareea şi Trabucuri.com! Nu în ultimul rând, felicitări Cristinei şi Nebuloasei pentru un eveniment reuşit!

PS: Mulţumiri speciale lui Carmen, care ne-a împrumutat aparatul pentru poze

Însă o dată intrat, atmosfera e una prietenoasă, au aer condiţionat ca să te răcorească (şi ca să nu simţi fumul de ţigară al fumătorilor). Pentru că la ora la care-am fost noi era localul gol (aproximativ 17), ne-am aşezat unde-am poftit. Meniurile au venit rapid şi eu, la recomandarea unui amic, am luat o porţie de caşcaval pane, alături de cartofi prăjiţi şi o salată de varză.

Destul de rapid a venit mâncărica, nu cred c-am aşteptat 15-20 de minute. Frumos ornată, a avut un gust bun. Ce mi-a plăcut foarte mult a fost salata de varză: fără acreli inutile, ci dulce-acrişoară, exact pe gustul meu.

Dacă ar fi să menţionez ceva ce nu mi-a plăcut, ar fi vorba de muzică. Bubuia un radio, undeva în spatele nostru, şi nu-mi prea place să mănânc pe muzică de club (dar poate e doar părerea mea). Ar fi mers mai bine ceva mai lent, poate ceva clasic, ştiu eu?… La desert, spre nenorocirea mea, n-au avut prăjituri (nu au decât în timpul săptămânii), şi tot ce ne-au putut oferi au fost salata de fructe sau îngheţată. Nu prea mi-au făcut cu ochiul nici unele, astfel că am încheiat “întâlnirea” cu Memento.

Cum ziceam şi mai sus: toate au fost bune la Memento: nici prea-prea, nici foarte-foarte. Undeva în rândul restaurantelor de mijloc.

Preţurile, după cum urmează:

• O porţie de caşcaval pane: 10 lei;
• O porţie de cartofi prăjiţi: 3,5 lei;
• Salată de varză: 3,5 lei;
• Apă/cafea – 3,5 lei.

Mai e careva care a mâncat aici?

Cum vine vara şi căldura, cum nu mai am chef de stat în bucătărie şi gătit (nici înainte nu mă omoram, dar totuşi ). Aşa că, recurg(em) la soluţii de avarie precum comandat mâncare acasă, fast-food, pizza şi altele mai la îndemână.

Episodul 1

Într-o zi cu soare (mult), am comandat de dimineaţă un meniul zilei la 15 lei, prezentat foarte frumos pe site-ul celor de la Amedeea (zona Lipovei, Str. Leandrului nr. 8). Apropo, au şi restaurant, nu doar livrare acasă. Nu testasem niciodata meniul zilei de la ei şi am zis să încerc. Şi, dacă tot sunt cu compul deschis non-stop, m-am gândit să comand online pe site-ul mai sus amintit. Zi şi facut. Comanda facută la ora 9.30. Nimic, nicio vorbă de confirmare de la ei pe email sau pe site. Pe la 11.30, le dau un telefon cu foamea-n gât. Primesc scuzele de rigoare: sistemul lor de preluat comenzi funcţionează din 3 în 14 şi mi se promite că papa va ajunge cât mai repede posibil. Şi aşa a şi fost (cinste lor!), undeva la 12.15 am primit mâncarea în zona Ronaţ-Mehala. Deci, nu foarte aproape de de restaurant.

Acum, despre mâncare. Porţiile nu au fost atât de mari pe cât m-aş fi aşteptat, fiind mai mici decât la alte livrari asemanatoare. Să trec însă şi la preparate:

• supa cu galuşte – bună, livrată caldă într-un pahar cu capac;

• orezul cu legume – excelent;
• ciocanele de pui prajite – bune dar cam puţine cantitativ;

• tiramisu – foarte bun dar, din cauza căldurii, a fost mâncat aproape cu paiul
• 2 chifle foarte bune şi foarte moi.

Per total, destul de multumitor.

Episodul 2

În aceeaşi zi, când se înserase mai mult, a dat buzna iar foamea. Cum pusesem demult ochii pe meniul lor de aripioare crocante la 19 lei compus din 6 bucaţi de aripioare, o porţie de cartofi prăjiţi, o chiflă, o cola la cutie şi un sos de smântână cu usturoi, am zis să iau înca unul şi să-l împart cu Mr. V.

Normal, lenea iar m-a îndemnat să comand de pe site, care site iar nu a funcţionat, astfel încât am ajuns din nou să dau telefon. Scuze de rigoare, refacut comanda. După telefon comanda a ajuns în 30 min, ceea ce nu a fost rău deloc.

Acum, despre mâncare: porţiile generoase, un astfel de meniu mergând chiar împărţit la 2 persoane pe timp de vară. Cum s-a prezentat mâncarea:

• cartofii prăjiţi au fost pregătiţi din cartofi normali, nu de la pungă – foarte, foarte buni la gust, “ca la mama acasă”;
• aripioarele prăjite în pane cu fulgi de porumb – bune, proaspete, le-ar mai fi trebuit nişte condimente;

• sosul de smântână cu usturoi – excelent (I’m in love), din smântână cu feliuţe de usturoi adevărat;

• chifla – aceeaşi ca cele de la meniul zilei comandat de la ei, foarte pufoasă;
• doza de Cola normala, la 330 ml.

Per total am fost super multumiţi şi de gust şi de cantitate.

Valabil pentru ambele comenzi: ambalaje frumuşele, compartimentate, din polistiren, chifle din partea casei, curat, frumos, fără obiecte străine în mâncare.

În concluzie, eu spun că merită să comandaţi orice cu cartofi prajiţi şi sos de usturoi de la ei – pe mine chiar m-au impresionat. Şi meniul zilei merge, dar depinde din ce preparate este alcătuit. Şi da, aveţi grijă că site-ul nu le prea merge, deci cel mai sigur e să comandaţi la telefon!

Dar acest text nu este despre mine. Acest text este despre noul local deschis în Food Court-ul din Iulius Mall.

Duminica trecută ieşind la o plimbărică prin mall, ca de obicei mi-am încheiat vizita oprindu-mă la etajul preferat, cel unde fast-food-urile fac legea. Deşi n-aş putea numi toate locaţiile de acolo de tip fast-food. Mă întrebasem cu ceva timp înainte oare ce se va deschide în locul restaurantului grecesc. Duminică am primit răspunsul. S-a deschis ceva ce poate lipsea din Timişoara şi anume un local unde pastele să predomine în lista de meniu. A fost o încântare pentru mine descoperirea făcută.

Numele nu mi-a inspirat nimic, ba chiar mi se pare aiurea, deşi e sugestiv. În fond, la câte denumiri ciudate de restaurante şi fast-food-uri există, de ce ar ieşi acesta din tipar? Poate tocmai numele ar trebui să ne spună că încă mai au de lucru şi pastele nu sunt gata în forma în care ne-o servesc…

Localul se vrea de tip italienesc, deşi brand-ul este portughez, iar nimeni din personalul prezent în acea zi nu avea nimic în comun măcar cu limba italiană. Să nu mai spun de portugheză. O domnişoară, gen hostess, îmbia trecătorii cu meniul tipărit, explicându-le despre “inovaţiile” cu care Quasi Pronti îşi aşteaptă clienţii. Din nou cele mai bune paste! Toate localurile au cele mai bune paste în reclamele pe care şi le fac! Cu pizza treaba e aceeaşi…

Studiind variantele propuse de ei, m-am apropiat de vitrina cu ingrediente. Acolo unul dintre preparatorii de mâncare, pentru că nu ştiu dacă îi pot numi bucătari pe toţi cei prezenţi după tejghea, vreo 4-5 bărbaţi care preparau paste, pe rând mai mult deoarece nu aveau atâtea ochiuri de aragaz disponibile, mi-a ţinut un discurs-poezie învăţat perfect, într-o la fel de perfectă română fără accent italian. Spunea aşa: “Dacă vă plac pastele, suneţi la locul potrivit.”

Într-adevăr eram curioasă dacă chiar mă aflam la locul potrivit.

Partea frumoasă pe care o pot spune despre Quasi Pronti este că îţi poţi face propria combinaţie de paste alegând între: penne, penne tricolore, tagliatelle, spaghette, farfalle, fusili, şi probabil alte câteva tipuri de paste care îmi scapă acum. Apoi alegi toping-ul dorit dintre: carbonara, bolognese, arrabiatta, smântână cu ciuperci şi altele asemănătoare. Iar la final alegi cu ce vrei să fie pastele, adică: şuncă, bacon, ciuperci, ton, cabanos, porumb, plus alte legume.

Toată prepararea durează câteva minute şi are loc în faţa clientului. Pastele sunt prefierte şi se aruncă în apă clocotită. Preparatorul pune un polonic mic de tot de sos în tigaie, alături de restul ingredientelor alese şi le încâlzeşte. Apoi se amestecă şi pastele în acel sos, se presară parmezan şi gata. Pronti!

Eu am ales varianta de tagliatelle, sos carbonara şi şuncă.

Trebuie să menţionez că şunca este din aceea ieftină, gen parizer, fără gust. Deşi am văzut acest lucru, de ce am ales? Pentru că bacon-ul era mai mult grăsime, iar carbonara cu altceva nu prea merge. Sosul era la gust gen sos Carbonara din plic Maggi. Neaşteptat. Acum nu ştiu dacă e bine că Maggi a reuşit să facă un sos Carbonara ca la un local cu nume italian sau e rău că ei nu au un sos Carbonara adevărat.

Şi pentru că am văzut cât de puţin sos s-a pus în tigaie, am chiar întrebat dacă nu se poate servi cu mai mult sos. Mi s-a răspuns foarte clar că nu. E interesant răspunsul având în vedere că în meniul unde sunt descrise câteva feluri de paste pe lângă cele de bază pentru acel preparat scrie 3 topping-uri la alegere. Dar din ce să alegi dacă sos n-ai voie? Restul ingredientelor nu mi se păreau potrivite şi nici nu mă omor după ele.

Nu mi s-a întâmplat până acum în miile de ori în care am luat masa în oraş să mi se spună nu când ceream mai mult dintr-un ingredient. Mai ales având în vedere că nu am abuzat de numărul de ingrediente care oricum intră în preţul de 13,99 lei cât costă o porţie. Un mare minus pentru asta.

Şi pentru că mi se părea că lasagna arată foarte bine, şi pe deasupra este cu carne de pui, am zis că merită să iau o porţie. Ştiam că nu voi putea mânca tot, dar nici nu conta, vroiam mai mult să gust.

Nici nu s-a comparat cu pastele! A fost bună, gust interesant, multă carne de pui, săţioasă rău. Deşi e drept că pică un pic mai greu decât pastele. La acelaşi preţ de 13,99 lei s-a meritat.

Fiind obişnuită cu alt tip de lasagna părea că mânânc altceva.

În meniu scrie că au şi cu carne de vită, doar că atunci când am fost eu nu aveau. În schimb aveau lasagna cu spanac. Nici cannelloni nu aveau, deşi la fel, în meniu scrie că au în aceeaşi combinaţie de umplutură.

Alt preparat cu care încearcă Quasi Pronti să ne ademenească este pizza. Tot la 13,99 lei, cu ingredientele alese de noi. Lipseşte salamul, lipseşte şunca aceea potrivită pentru pizza, aşa că am zis pas, mai ales că am văzut pizza gata scoasă din cuptor şi blatul părea mult prea crocant pentru gustul meu.

Încântarea mea din primele clipe că s-a deschis un astfel de local a luat sfârşit destul de repede. Eu mi-am satisfăcut curiozitatea şi ştiu că a doua oară nu mă mai las ademenită. E clar chestie de gusturi. Poate altă combinaţie e mai reuşită. Dar cum nici n-am de gând să încerc, vă las onoarea.

Nu pot spune că a fost mâncare rea, sunt sigură că mulţi vor deveni fani acest local, dar dacă facem o comparaţie cu vecinul lor unde mai găsim pizza şi paste, Bella Italia, diferenţa este imensă, la aceasta din urmă preparatele fiind mult mai delicioase.

La Continental ştiam că mâncarea este bună. Am mai participat la câteva evenimente acolo, în salonul roşu bineînţeles , şi pentru că m-a încântat de fiecare dată gustul mâncării, pe undeva ducea a mâncare de acasă şi nu de restaurant, aveam aşteptări mari la această nuntă. Şi nu pot spune că am fost dezamăgită. Poate că nu degeaba sunt unii dintre câştigătorii Campionatului Internaţional de Gătit în Aer Liber organizat săptămâna trecută la Timişoara.

De data asta însă n-am luat masa în salonul roşu, ci în altă sală a marelui hotel Continental, mai exact în sala din spatele casinoului. Nu m-a fermecat cu nimic locaţia, ba din contră, pentru un hotel cu renume cum este acesta, ar putea să mai schimbe mocheta prea pătată de atâtea evenimente care au loc acolo. Am trecut însă şi peste această dezamăgire aşteptând cu nerăbdare preparatele, mai ales că pe masă aveam meniul care promitea multe bunătăţi.

S-a început bineînţeles cu aperitivul, în cea mai mare parte diferit faţă de meniul obişnuit al unei nunţi. Am primit roşii cherry cu pastă gorgonzola, ardei umplut cu salată de vinete, piept de pui învelit în bacon, ruladă de pui cu smochine, şunculiţă de porc, chifteluţe de pui, tartă cu pastă de peşte, muşchi file cu pepene galben, salată de ţelină pe pat de piersică. În meniu mai era trecută şi ruladă de caşcaval, care din păcate a lipsit de pe fiecare farfurie.

Nu m-a impresionat deloc aperitivul cu excepţia faptului că era mai deosebit, altfel la gust, mi s-a părut total neinspirată alăturarea pepenelui de muşchi file, care oricum e umed şi împreună formau un gust ciudat. La fel rulada de pui cu smochine, care erau mult prea dulci pentru o astfel de combinaţie, iar ţelina cu piersică, deloc pe gustul meu. În rest nu mă pot plânge. Sigur că gusturile sunt subiective, la fel şi alegerea meniului care n-a ţinut de invitaţi.

A urmat bineînţeles supa de pui care a fost extrem de bună. Mult mai bună decât la Burgund.

Apoi plăcerea mea dintotdeauna, sărmăluţele…

Au fost delicioase, iar smântânica servită alături era din aceea buuunnăăă bună, de casă.

Alegerea fripturii din nou m-a surprins. Mă aşteptam la o pulpă de pui şi friptură de porc la tavă, ca peste tot. N-a fost aşa. Am primit piept de pui Miami, adică o biluţă din piept de pui umplută cu ciuperci  peste care s-a turnat un sos cocktail i-aş spune eu, nereuşind să identific exact ce conţinea. Smântână şi vin sigur am dibuit. Pe lângă puiuţ am primit, spre încântarea mea , şi gordon bleu din carne de porc. Garniturile au fost orez cu legume, care nu a fost o nebunie, şi cartofi la cuptor, care nici ei nu au fost ceva special. Pieptul de pui Miami la fel, nu m-a încântat, poate şi din cauza sosului care nu mi-a plăcut la gust, în schimb gordon bleu-ul a compensat totul. A fost extrem de bun. Doar că eram deja prea plină de la sărmăluţe şi n-am putut gusta decât câteva bucăţele.

Salata de varză servită alături a fost şi ea bine preparată, iar eu fiind o amatoare de salată de varză, mi-a plăcut.

Cam asta a fost cea mai recentă experienţă a mea la Conti. Sincer nu mă gândeam că vor exista preparate care să nu-mi placă, dar cum spuneam, probabil nu toate au fost cele mai potrivite alegeri, dar în mare nu pot depuncta prea mult acest restaurant pentru că nu voi trece cu vederea experienţele anterioare de aici.

Personalul mi s-a părut amabil, vorbeau frumos, zâmbeau, ceea ce contează enorm mai ales pentru o noapte întreagă.

Deocamdată nu mai am plănuit niciun eveniment de genul pentru vara aceasta, dar cine ştie, poate veniţi voi cu poveşti… Vara de-abia a început.

Cum ziceam, pentru turişti sau necunoscători, aflaţi că Restaurantul Cyrano serveşte o delicioasă ciorbă în pâine! Eu am mers pe varianta cu ciorbă de văcuţă, şi nu regret, pentru că simţurile mele au fost în al 9-lea cer imediat ce-am luat o gură sănătoasă. Recunosc că-i prima oară când testez “ciorba în pâine”, dar mi-a plăcut la nebunie. Dulceagă de la grămada de legume, cu bucăţi mari de carne de vită şi cu “capacul” de pâine deasupra, a fost un răsfăţ pentru stomacul meu hămesit. Iar la final am decis că nu-i frumos să las farfuria goală… aşa că am atacat şi coaja.

Pentru că mai era loc de încă ceva (mic, ce-i drept), mi-am îndreptat privirea spre deserturi. Am ales tot clătite, cum fac, se pare, mai nou, însă de data asta le-am ales cu brânză dulce şi stafide. Presărate cu zahăr pudră din belşug, acestea au mers de minune cu halba monstruoasă de bere pe care-am încercat s-o îngurgitez.

Despre preţuri, numai de bine:

• ciorbă de văcuţă în pâine: 13 lei
• clătite cu brânză dulce şi stafide: 8,6 lei
• bere Ciuc la halbă de 1l: 8,4 lei.

Acestea fiind scrise, eu mă declar mulţumită de mâncărica de la ei (a fost prima mea experienţă la Cyrano), şi cu siguranţă voi reveni. Voi aţi testat bucătăria lor?

Supa cremă de ciuperci face parte din așa zisele “specialități ale casei”, pe care nu le veţi găsi nicidecum în meniu, ci scrise pe tăbliţa de la intrare. Specialităţile sunt cam aceleaşi de multă vreme la Rustica. Cu timpul, am avut ocazia să le degustăm pe toate, dar aici vă vom vorbi în special de 3 preparate:

• supa cremă de ciuperci cu crutoane
• tocăniţa de pui cu mămăliguţă (sau Stufatto di pollo con polenta pe italiană, ca să sune mai pretenţios)
• vinete pane cu şuncă şi mozarella

Ultima dată când am fost trecut pragul la Rustica, la specialităţi mai figura şi ciorba de pui a la grec, Insalata Paesano şi desertul Panna Cotta.

Dar să revenim la supa cremă de ciuperci. Motivul pentru care apreciem, atât Gură Mare, cât şi eu, această supă, este consistenţa cremoasă, pe care nu am mai întâlnit-o în altă parte, completată perfect de crutoanele crocante. Aviz însă amatorilor, supa este una care “cade cam greu”, cum s-ar spune într-un limbaj mai popular. Personal, nu aş recomanda consumarea supei într-o cină care se vrea uşoară (aviz domniţelor care ţin la siluetă), însă pentru un prânz este excelentă.

Mai degraba curioşi şi de celelalte specialităţi decât înfometaţi, am comandat şi o tocăniţă de pui (pe meniu o veţi găsi cu denumirea în italiană), iar Gură Mare a decis să încerce vinetele pane.

Eram obișnuiți cu porţiile mari de la Rustica, însă tocăniţa de pui cu mămăliguţă mi-a depăşit aşteptările cu mult. Servită foarte fierbinte, tocăniţa a fost gustoasă, iar mămăliguţa perfectă ca şi consistenţă: nici prea moale, nici prea solidă.

Nici vinetele pane nu au fost mai prejos, combinaţia cu mozarella şi şuncă a fost una reuşită. Din nou aviz domniţelor, care vor o gustare “uşoară”. Altfel, ocazional sunt excelente. A se remarca punctul de vedere al unei persoane care nu consumă preparate prăjite.

Aşadar, dacă vă aflaţi în Piaţa Unirii şi sunteţi dornici de a încerca o alternativă mai deosebită la meniul zilei, puteţi încerca cu încredere specialităţile casei de la Rustica. Plecaţi însă cu stomacul gol în vizită.

Iar dacă tot am menţionat de meniul zilei, mai nou puteţi prânzi şi la Rustica, pentru că servesc meniul zilei între 11 – 13 de luni până vineri.

Preţuri:

• Supă cremă de ciuperci – 7 lei
• Tocăniţă de pui cu mămăliguţă – 18 lei
• Vinete pane – 18 lei

Sunt curioasă cine se mai declară fan al supei de ciuperci şi pe unde aţi mâncat-o pe cea mai bună

Primul restaurant ales este Burgund din Lipovei, mai exact de pe strada  Oraviţa, fosta Borzeşti. De curând am fost acolo la un botez. Până la acea dată am auzit de multe evenimente, petreceri ale firmelor care se desfăşurau la Burgund. Tocmai de aceea m-am şi gândit că trebuie să fie ceva deosebit sau mă rog, mâncarea bună sau poate preţul era convenabil. Am tot amânat să-i trec pragul nu ştiu din ce motiv, dar iată că a venit timpul să văd cu ochii mei ce minuni se desfăşoară acolo de este atât de apreciat pentru evenimente speciale.

De cum am intrat am zâmbit privind culorile din interior, calde, intime, parcă diferite faţă de alte restaurante. Mă aşteptam totuşi să fie mai mare. Noi am fost în jur de 60 de persoane. Dacă eram mai mulţi am fi fost înghesuiţi, deşi pe site-ul lor scrie că ar avea o capacitate de 80 de locuri. Ce mi-a plăcut în mod deosebit a fost cum era aranjată sala, exact în ton cu locaţia, culorile foarte bine alese, iar de amenajare nu s-a ocupat o firmă specializată.

Cât despre mâncare, au şi plusuri şi minusuri, ca peste tot.

Aperitivele au fost delicioase, săţioase, o combinaţie între aperitivele pe care le regăsim în fiecare meniu de nuntă/botez şi câteva noutăţi.

A urmat bineînţeles supa de pui, nelipsită din meniurile unor astfel de ocazii. A fost bună, mulţi tăiţei, aşa cum îmi place mie.

În loc de tradiţionalele sărmăluţe am primit câte 3 clătite umplute cu carne. Săţioase, n-am ce spune, dar nu cele mai bune pe care le-am mâncat. Carnea era puţin cam prea grasă. Personal aş fi preferat sărmăluţe. Sunt o fană.

Printre invitaţi aflându-se şi câţiva vegetarieni, ei au primit clătite umplute cu ciuperci. Bineînţeles că nu m-am putut abţine să nu gust şi sincer aş fi preferat să primesc şi eu o porţie decât cele cu carne. Clătitele cu ciuperci erau mult mai savuroase. Aveau şi un sos excelent, pe când cele cu carne erau doar stropite cu sos de roşii. M-am tot întrebat cine a stat să coacă vreo 200 de clătite…

A urmat desigur friptura servită alături cu salată de sfeclă roşie cu hrean. Prea rar am văzut în astfel de meniuri sfeclă. Alegerea m-a încântat. Ceea ce nu m-a încântat în schimb a fost porţia de piure de cartofi, mult prea mică.

Bineînţeles că vegetarienii au primit alături de piure legume la grătar. Nu au fost o nebunie, mai bună era cărniţa.

În mare am fost mulţumită, cu cele câteva excepţii de care spuneam. Am înţeles de la cei prezenţi care au fost la Burgund şi cu alte ocazii că gustul mâncării nu a fost diferit faţă de cum este în general când mergi să iei masa în mod obişnuit la ei.

Chelnerii au fost foarte amabili, rapizi când le solicitai ceva, nu aveau feţele acelea acre cum le au mulţi în ziua de azi.

Sunt curioasă pe unde sunt cele mai bune meniuri de nunţi/botezuri din oraş. Nu că mi-aş plănui curând nunta, doar e bine de ştiut pentru viitoare evenimente.

E micuţ şi drăguţ, iar cei ce servesc (asiatici, în orice caz – eu nu-i deosebesc: chinezi, coreeni sau ce-or fi) sunt mereu cu zâmbetul pe buze şi cu capul plecat, gata să te mulţumească orice ai comanda. Singurul lucru care nu-mi prea convine e faptul că habar n-au să-ţi zică 2 vorbe în română, şi când întrebi “asta ce are?!” sau “ăsta cu ce e?!”, nu prea ai pe cine… Noroc că sunt deja obişnuită cu mâncarea chinezească de la prietenii din Timişoara (pe care abia aştept să-i revăd!!), aşa că nu mi-a luat mult să decid: spaghete de orez cu legume şi pui caramelizat.

Mi-au încălzit-o rapid la microunde şi m-am trezit cu ditamai platoul în faţă, dar foamea a fost mare şi-am reuşit să-l devorez în câteva minuţele. Am scăldat toată mâncărica în sos de soia (care-mi place la nebunie), şi dă-i şi-nfulecă… De foame ce-mi era, mi-am uitat promisiunea de-a cere beţişoare şi de a încerca minunea – tot timpul zic c-o să mănânc cu beţişoare, da’ sunt o uitucă (şi oricum, nu mi-ar fi ieşit – prea flămândă eram ca să pierd timpul cu artificii. Data viitoare!).

Gustul bun, mâncarea mai mult decât suficientă: şi toate la un preţ de nimic: meniul zilei costă 10 lei! Plus un suc/apă şi iată, în maxim 14 lei ai luat o masă consistentă şi diferită! Mie-mi plac foarte mult, şi promit că data viitoare încerc o combinaţie mai… funky!

Acesta este doar unul dintre localurile cu mâncare chinezească din Oradea, despre restul va urma!

Zilele trecute, împreună cu colegii de birou am decis sa comandăm ceva deosebit şi ne-a atras atenţia www.eclatite.ro. Spun atenţia pentru că site-ul arată foarte bine, chiar prea bine a fost părerea impărtăşită. Zis şi făcut.

Am sunat la numărul de contact de pe site şi am fost întâmpinat de o voce feminină cu “Bună ziua, ce-mâncăm-azi-punct-ro, cu ce va pot ajuta?” Ulterior am aflat de faptul ca eclatite.ro face parte din proiectul cemancamazi.ro lansat in Bucureşti, Piteşti si Constanţa.

Am ales dintre variantele puse la dispoziţie meniurile de 2 clătite, care costă între 12.3 si 13.8 RON, încercînd sa dăm comenzi diferite pentru a gusta din cât mai multe sortimente. Alegerile au fost Meniul 4 (fajitas de pui+gem de vişine), Meniul 2 (pui cu sos gorgonzola+dulceaţă de afine), Meniul 16 (file de şalău+dulceaţă de fructe de pădure) şi Meniul 3 (carbonara+dulceaţă de coacaze).  Mi s-a spus că o să dureze aproximativ o oră.

După o aşteptare de 50 de minute, m-a sunat băiatul ce a adus comanda. Am plătit şi am luat in primire o pungă foarte bine împachetată şi branduită cu www.cemancamazi.ro.

Nerăbdători şi curioşi, am deschis să vedem cum au reuşit sa ambaleze două clătite umplute. Am fost plăcut impresionat să observ cutiile din carton laminat ce încă erau calde cu o clătită mai mare umplută cu fajitas (în cazul meu) iar lângă, separată de un carton, o clătită umplută cu gem de vişine. Toate meniurile au venit ambalate exact la fel, impreună cu şerveţele, cuţit si furculiţă de plastic.

Din punct de vedere al gustului, cea mai interesantă de departe a fost Pui cu sos gorgonzola. Fajitas a fost de asemenea foarte gustoasă, cea cu şalău ar mai avea nevoie de un condiment pentru peşte, iar carbonara mi s-a părut cea mai puţin interesantă. Desertul a fost normal, clătite cu diferite tipuri de dulceaţă. Cantitativ nu trebuie să vă faceţi griji, eu de obicei nu mă satur cu puţin, iar clătitele acestea mi-au fost suficiente. A se observa consistenţa umpluturii în cazul clătitei fajita.

În concluzie, nouă ne-a plăcut mult comanda livrată de eclatite.ro, am fost plăcut impresionaţi de prezentare, ambalaj şi rapiditatea cu care s-au mişcat. Nu aş putea să mănânc zilnic de la ei, însă este o alternativă binevenită în peisajul gastronomic bucureştean de comenzi la birou pentru un prânz corporatist.

Aşadar, văzând că “pe centru” nu pot mânca cum îmi doresc, am cântărit puţin opţiunile şi am purces împreună cu Gură Mare şi Vlad (tovarăş aghiotant) spre Bălcescu, spre un loc unde ştiam că vom avea parte atât de umbră şi aer curat cât şi de mâncare pe placul nostru.

Pentru cei care nu ştiu, restaurantul Casa Bunicii (căci despre el este vorba) se află pe strada Virgil Oniţiu 2, vis-a-vis de centrul de afaceri Romcapital. Noi am ajuns acolo miercurea trecută în jurul orei 16, destul de târziu pentru a mai spera să prindem meniul zilei, însă la o oră perfectă pentru a ne bucura din plin de grădina de vară din spatele Casei Bunicii. Şi nu mă refer aici doar la spaţiul generos, ci şi la priveliştea plăcută oferită de masa la care ne-am aşezat: verdeaţă şi cer albastru.

După o scurtă aşteptare am fost întâmpinaţi de ospătarul care urma să aibă în grijă masa noastră, care a venit înarmat cu 3 meniuri. Uşor nu ne-a prea fost să alegem din multitudinea de preparate, luându-ne mai bine de 5 minute să ne hotărâm. În tot acest timp nu ne-a suflat nimeni în ceafă grăbindu-ne să dăm comanda şi nici nu am simţit lipsa ospătarului care dă târcoale mesei. În final, mai toate preparatele sunt însoţite de o descriere care pe lângă lămuriri contribuie din plin la stimularea apetitului, drept pentru care voi reda alegerile noastre în graiul bunicii:

• ciorbă de burtă cu ardei iute verde şi smântână – 11,99 lei / 1,5 lei / 2,99 lei

Gură Mare a fost cel care a încercat ciorba de burtă pregătită de bunica, însă după cum ne-a mărturisit nu a fost cea mai reuşită pe care a încercat-o. A nu se înţelege că ar fi fost vreun bai în mod deosebit, însă i-a lipsit “acel ceva” care să împlinească aşteptările noastre de la acest restaurant dacă nu aşteptările pe care l-ar putea avea unii clienţi vis-a-vis de preţul preparatului.

• ciorbă de văcuţă – 8,99 lei

Vlad, aghiotantul nostru, a ales ciorba de văcută ca prim fel şi s-a declarat mai mult decât satisfăcut de ce a primit în bol, verdictul fiind că raportul calitate/preţ a fost unul corect.

• bulz haiducesc cu smântână – 13,99 lei: Fierbem mălaiul în lapte, adăugăm smântână şi brânză de burduf. Gustosul amestec îl aşezăm în straturi alternând ceapa călită cu costiţa crocantă. Dăm totul la cuptor cu un ou spart deasupra şi servim cu smântână.

Bulzul haiducesc de la Casa Bunicii este cu siguranţă un preparat pe gustul gurmanzilor care nu se sfiesc să încerce o mâncare care cade mai greu, însă din care nu te-ai putea opri mâncând cu una, cu două. Nu recomandăm să comandaţi acest fel prea târziu seara, mai ales dacă aveţi probleme cu “fiara”, însă meniul restaurantului cuprinde destule alternative mai potrivite pentru mesele de seară.

• beţiv portughez – 17,99 lei: Pieptul de pui îl prăjim cu puţin unt împreună cu mirodenii, stingem cu vin alb. La final flambăm cu whiskey şi servim cu sos de smântână dulce.
• cartofi în crustă de sare cu cremă de muştar şi ceapă – 7,99 lei: Cartofii întregi îi ungem cu ulei, îl tăvălim prin sare de mare şi-i coacem în coajă. La sfârşit îi despicăm şi-i umplem cu o cremă de muştar, smântână şi ceapă verde.

Trebuie să recunosc că deşi nu a fost alegerea mea, nu m-am putut abţine să încerc beţivul şi cartofii în crustă de sare cu sos. Carnea de pui a fost poate cea mai bine pregătită din câte am încercat până acum, frăgezimea fiind cu siguranţă punctul său forte. De cealaltă parte, sosul de muştar şi ceapă s-a dovedit o combinaţie foarte reuşită atât în ceea ce priveşte cartofii copţi în crustă de sare, cât şi în alăturarea acestora ca garnitură la pieptul de pui.

• cotlet spaniol – 17,99 lei: Umplem cotletul cu ceapă, ciuperci şi creier de vită, muştar şi caşcaval ras, apoi îl tăvălim prin făina, ou şi pesmet şi-l prăjim.
• cartofi cu rozmarin – 4,99 lei

Ajungând în cele din urmă şi la comanda mea, fiind mare amator de creier pane nu am prea avut cum să rezist tentaţiei de a încerca cotletul spaniol, deşi iniţial îmi făcuse cu ochiul creierul cu ou şi ceapă. Dacă mă pot felicita pentru alegerea de a încerca creierul gătit în combinaţie cu ceapă, ciuperci şi caşcaval ras în interiorul cotletului de porc, în privinţa cartofilor cu rozmarin nu am fost foarte inspirat, nu pentru că nu ar fi fost bine pregătiţi, ci pentru că au fost destul de seci în combinaţia cu cotletul spaniol. Recunosc că este posibil să fi gândit asta atunci fiind şi sub influenţa cartofilor în crustă cu sos de muştar.

Dacă ciorbele nu au fost pe atât de convingătoare pe cât şi-ar fi dorit colegii mei, preparatele de la felul doi ne-au încântat pe toţi trei. Preţurile preparatelor din meniul Bunicii sunt peste cele practicate în oraş pentru un prânz servit sub forma meniul zilei, asta pentru a nu avea surprize când ajungeţi acolo. Eu unul nu am încercat încă meniul zilei de la Casa Bunicii, însă în orice restaurant apar diferenţe măcar la gramaj, dacă nu şi la calitatea mâncării, între preparatele incluse într-un meniu şi cele comandate separat. Aici dau cuvântul celor care au mai încercat recent meniul zilei de la ei şi pot face o comparaţie obiectivă.

Acord notă maximă pentru servicii, servirea fiind ireproşabilă şi notă maximă pentru curăţenie, localul fiind unul dintre cele mai îngrijite din câte am vizitat, ceea ce nu este de ici de colo când mai ai şi o terasă cu grădiniţă care trebuie întreţinută. În final, la nota de plată pentru toată distracţia s-a mai adăugat şi un bacşiş consistent – putem fi şi generoşi însă doar cu cei care considerăm că o merită

În căutarea unei alternative la restaurantul cu specific indian care spre ghinionul meu se închide la ora 17, am ajuns la un restaurant la fel de interesant – Bio Fresh, aflat pe strada Eugeniu de Savoya 7, colţ cu strada Mercy. Am mai văzut că unii îl numesc fast-food, însă după cum se prezintă servirea şi aspectul localului eu nu l-aş băga în aceeaşi oală.

Intru aşadar în local însoţit de o prietenă proaspăt întoarsă în Timişoara, care spre deosebire de mine este amatoare de mâncare pe care am putea-o numi în termeni generali sănătoasă. Ea cu siguranţă ajunsese în locul potrivit, eu încă mai aveam dubii. Localul era gol, iar după pult erau 3 domnişoare dintre care una ne-a întâmpinat cu meniurile.

Fiind deja ora 19 am trecut peste supele crude şi preparatele gătite şi am ajuns la salate. Mai exact eu am ales o salată verde de sezon cu spanac, rucola, măcriş, avocado, germeni de grâu şi salată verde, stropită cu ulei de măsline, iar domnişoara care mă însoţea a luat o salată de sparanghel cu tofu, roşii, lămâie, praz şi salată verde. În completarea celor două salate am mai luat şi o bruschetă cu roşii şi capere, iar de băut am ales o bere de ghimbir.

Tacâmurile şi farfuriile-suport au ajuns de-ndată pe masă, la fel şi berea de ghimbir. Pentru salate şi bruschetă însă am aşteptat vreo 15 minute cu indulgenţă, deci nu mergeţi la Bio Fresh aşteptând timpi de servire de fast food. Şi după cum am precizat eram singurii clienţi la acea oră.

Când în sfârşit aşteptarea a luat sfârşit, am avut parte de două surprize. Prima a fost aceea că bruscheta erau de fapt două bruschete din pâine de secară unse cu ulei de măsline peste care erau presărate capere amestecate cu bucăţele de roşii tăiate cubuleţe.

Cea de-a doua surpriză au fost salatele, mai exact ingredientele de o prospeţime impresionantă. Mai mult, verdeţurile aveau un gust excelent – măcrişul spre exemplu fiind precum cel pe care obişnuiam să-l mănânc crud copil fiind pe deal la ţară, cât despre spanac nu aş fi crezut că poate avea gust mâncat crud.

Bineînţeles, nu m-am putut abţine şi am încercat şi salata de sparanghel care mi s-a părut la fel de interesant aromată, prazul şi sparanghelul fiind o combinaţie pe care aş mai încerca-o cu plăcere. E posibil să fi fost eu prea încântat de măcriş pentru a mai aprecia zeama de lămâie, deoarece salata de sparanghel puţin prea acră.

Preţurile mi s-au părut potrivite pentru ce am primit:

• salata verde de sezon – 8 lei
• salata de sparanghel – 10 lei
• bruschete – 6 lei
• bere de ghimbir – 6 lei

Până acum despre Bio Fresh am auzit numai de bine, iar preparatele pe care le servesc vor face cu siguranţă deliciul celor care preferă o masă uşoară care cade bine la orice oră din zi. La următoarea vizită voi încerca o supă crudă. Ceva recomandări?