gradina piticilor

Rosii in mai

2012-04-28T17:09:00.002+03:00

Am fost acum o saptamana la cumnatul meu care are doua solarii in curtea casei, fara prea multa tehnologie incorporata asa cum se vede din pozele facute cu telefonul mobil.

A muncit, a facut focul in noptile reci ca sa nu inghete plantele, a dormit pe balotii de paie uneori si poate ca ...cu ajutorul lui Dumnezeu va avea roade frumoase care-i vor rasplati munca.

Din pacate, acesti hibrizi de tomate necesita multe tratamente chimice si mai ales hormonale (polenizare artificiala) pentru a putea lega fructul in perioada rece de primavara in care insectele polenizatoare nu zboara. Asa este in extrasezon!

Oricum, stau si ma gandesc ca decat sa consumam rosii importate din Turcia sau Spania, rosiile romanesti sunt mult mai sanatoase datorita solului (de exemplu spaniolii le cultiva mai mult in solutii hidroponice) si datorita faptului ca taranul roman nu are bani suficienti ca sa faca toate tratamentele chimice ca la carte.

Voi ce parere aveti?

Leacuri verzi pentru zile reci

2012-01-03T20:05:00.000+02:00

Pătrunjelul are efecte hipotensive, excitante, revigorante. Reglează activitatea ficatului. Este indicat în astenie, tulburări de nutriţie, anxietate, infecţii, reumatism, gută, având influenţă benefică și în funcţionarea tractului gastro-intestinal și a căilor respiratorii. Efecte notabile are pătrunjelul și asupra purităţii sângelui, fiind un detoxifiant activ, un depurativ eficient și la îndemână.

Măghiranul reglează activitatea gastrointestinală, diminuează colicile stomacale, sporește aciditatea, calmează spasmele intestinale, reduce stările de încordare și stres, alungă insomniile și stările de anxietate. Se utilizează și pentru a mări pofta de mâncare sau în caz de afecţiuni renale. Măghiranul are și utilizări medicinale externe, în tratarea reumatismului și a sciaticii.

Salvia. Dr. Pavel Chirilă recomandă salvia în tratamente privind menopauza, tulburările de ciclu menstrual, transpiraţiile exagerate, gastritele hipoacide, atonia stomacului, dischinezia biliară, diabetul, gingivitele, aftele, stomatitele, abcesele dentare. Modul de administrare propus de dr. Chirilă: infuzie timp de 10 minute, după ce s-au pus 1 – 2 linguriţe de plantă la o cană de apă. Se bea ceaiul, de două-trei ori pe zi, după mese. Pentru gargară se prepară o infuzie concentrată, adică se pun 15 g de plantă la o cană de apă.

Ceapa este cunoscută ca fiind un foarte bun tonic, cu proprietăţi antiinfecţioase. Diuretic puternic – calitate importantă și de luat în seamă de către cei care n-au voie să consume sare – prin consum de ceapă se elimină sarea din organism. De asemenea, ceapa este recomandată în boli pulmonare și în prevenirea accidentelor vasculare (este un anticoagulant activ). Ceapa are efecte benefice și în ciroza hepatică, în pleurezii, în tratarea leziunilor bucale, acţiunea bactericidă fiind puternică, semnificativă. Se spune că un consum zilnic de ceapă (nici o masă fără ceapă!) preîntâmpină apariţia cancerului.

Usturoiul este considerat foarte eficient în prevenirea și combaterea infecţiilor pulmonare. De asemenea, descongestionează ficatul și îi potenţează activitatea. Contribuind la scăderea tensiunii arteriale, usturoiul este și un agent foarte activ împotriva arteriosclerozei. Trebuie reţinut și faptul că usturoiul intervine și în regularizarea activităţii gastro-intestinale, stimulând-o. Cercetătorii susţin că usturoiul este eficace atât în combaterea bolilor infecţioase, cât și în tratamentele făcute de diabetici. Numărul afecţiunilor în care usturoiul previne sau tratează este de-a dreptul impresionant. Se spune despre usturoi că este o farmacie în miniatură. Aproape că nu există afecţiune a corpului omenesc în care usturoiul să nu aibă un cât de mic rol benefic. Din acest motiv, specialiștii recomandă consumarea usturoiului, întotdeauna crud, zilnic, tocmai pentru a fi în ordine cu sănătatea și a avea un tonus bun. Doza poate fi de la doi-trei căţei de usturoi pe zi, până la două-trei căpăţâni pe zi.

Condimente iuti de leac

2011-10-17T19:23:00.004+03:00

Utilizate foarte mult in acesta perioada la muraturi, condimentele iuti au efecte benefice din cele mai neasteptate, de la combaterea cancerului pana la alinarea suferintelor caracteristice sezonului rece cum ar fi reumatismul sau bronsitele. In cele ce urmeaza va propun sa aflati mai multe despre hrean, ardei iute, piper si mustar din “Dictionarul plantelor de leac” de la Editura Calin:

HREANUL

Denumire știinţifică: Cochlearia armoracia sau Armoracia rusticana.

Prezentare. Hreanul este o plantă legumicolă din familia cruciferelor. Plantă perenă, hreanul poate fi întâlnit frecvent în flora spontană, dar apare și sub formă cultivată. Rizomul de hrean este cilindric, gros, alb pe dinăuntru, foarte lung, de circa 50 – 60 cm. Acest rizom este partea valoroasă a plantei, nu numai din punct de vedere gastronomic, ci și medicinal. Se recoltează în lunile septembrie-octombrie, dar și primăvara. Importanţă medicinală au și frunzele, utilizate de naturiști mai ales în meniurile lor cu hrană vie. Hreanul se folosește sub formă rasă, dar și sub formă de suc sau chiar salate.

Substanţe active importante: peroxidaza, vitamina C, săruri minerale, acizi, uleiuri volatile.

Întrebuinţări. Hreanul este un excelent condiment, contribuind la revigorarea organismului, acţiunea sa de tonifiere fiind de lungă durată. Este indicat mai ales în perioada rece a anului, fiind un factor de antrenare, de mobilizare a organismului. Hreanul are influenţe binefăcătoare în afecţiuni precum astmul, reumatismul, guta, litiaza urinară, leucoreea. Se evidenţiază ca un preparat medicinal benefic și în afecţiuni cardiace, precum și în menţinerea unei bune funcţionări a tractului gastro-intestinal. Specialiștii recomandă hreanul și în bronșite, precum și în alte afecţiuni ale sistemului respirator, cum ar fi cele pulmonare. Hreanul este diuretic și expectorant. Un mare specialist, dr. Alexander Reinhard, recomandă hreanul ca un mijloc de prevenire a cancerului, deoarece conţine peroxidază– un agent foarte activ în distrugerea radicalilor liberi din organism, cei despre care se spune că ar provoca tumorile canceroase.

ARDEIUL IUTE

Denumire știinţifică: Capsicum annuum.

Prezentare. Ardeiul iute este o plantă anuală din familia solanaceelor. Are o talie redusă și o serie de particularităţi care, uneori, uimesc. Florile ardeiului iute, mici și numeroase, sunt grupate și au culoarea albă, roșie, galbenă sau violetă. În mod obișnuit, în culturile mari, ardeiul înflorește din iunie și până în septembrie. Fructele, binecunoscute tuturor din bucătărie și din farfuria cu mâncare, sunt verzi, galbene sau roșii. O plantă familiară, deci, celor mai mulţi dintre noi, dar care încă ascunde destul de multe secrete. Utilizat în alimentaţia curentă, ardeiul iute este, de exemplu, mai puţin cunoscut ca plantă medicinală. În anumite condiţii, ardeiul poate fi folosit chiar și ca plantă de ornament. Pe lângă valoarea sa alimentară indiscutabilă, fructul ardeiului iute are și o valoare medicinală semnificativă. Pentru uz medicinal, din fructul de ardei se prepară pulbere, tinctură și chiar decoct.

Substanţe active importante: vitamina C în cantitate foarte mare, enzime, precum și vitaminele A, B1, B2. Conţine o substanţă care-i dă iuţeala, numită capsicaină.

Întrebuinţări. Folosit drept condiment, ardeiul iute a ajuns să fie preţuit, de-a lungul timpului, și ca plantă medicinală. Dacă e folosit în cantităţi moderate, ardeiul iute regularizează digestia. Consumat în cantităţi mai mari, ardeiul iute creează disconfort, dar efectele purgative sunt însemnate. Se spune că gargara cu decoct de ardei iute ajută la întărirea, la tonifierea, la revigorarea corzilor vocale. Remarcabilă e tincture de ardei iute deoarece poate vindeca de etilism cronic (câte 10 – 30 de picături de tinctură puse într-un ceai amar, care se ia în loc de alcool). Ardeiul iute poate fi folositor și în dureri reumatice, în afecţiuni musculare – revigorând mușchii supuși efortului.

MUSTARUL ALB

Denumire știinţifică: Sinapis alba.

Denumiri populare: muștar de grădină, rapiţă albă, rapiţă de grădină.

Prezentare. Muștarul alb este o erbacee anuală ce aparţine de familia cruciferelor. Se întâlnește în culturi, unde poate ajunge la înălţimea de un metru. Muștarul alb are tulpinile ramificate, florile sale fiind galbene. Seminţele sunt alb-gălbui și au întrebuinţări în industria alimentară (condiment). Seminţele de muștar alb sunt folosite, cu succes, și în aplicaţii medicinale, muștarul fiind un remediu din medicina tradiţională.

Substanţe active importante. Muștarul alb conţine, printre altele, câteva substanţe specifice: sinalbina, mirozina, mirozinatul de potasiu.

Întrebuinţări. Muștarul alb este un laxativ bine cunoscut, utilizat de către cei care suferă de constipaţie și de tulburări digestive. Are și calităţi calmante, cicatrizante, antimicrobiene. Reglează activitatea stomacală și intestinală și potolește arsurile din tractul gastro-intestinal. Acţionează, de asemenea, în afecţiuni ale pancreasului și face poftă de mâncare. În legătură cu principala utilizare medicinală – combaterea constipaţiei – reţeta e simplă: seara, înainte de culcare, se înghit seminţe întregi, pe o durată de 7 – 8 zile. Se începe cu o linguriţă de seminţe și, în funcţie de necesităţi, se ajunge până la o lingură pe seară. Pentru a putea fi înghiţite, seminţele de muștar se iau cu puţină apă sau cu puţin lapte. Apoi, aplicaţia este întreruptă printr-o pauză de o săptămână, cel mult două, după care, numai în caz de nevoie, cura se reia.

PIPERUL NEGRU

Denumire știinţifică: Piper nigrum.

Prezentare. Condiment aproape indispensabil, piperul este, ca plantă, o liană perenă. Aparţine familiei piperaceelor și crește în zonele tropicale, fiind întâlnit, în culturi, și în Orientul Mijlociu. Tulpina piperului este lungă și subţire. Dacă nu are de ce să se prindă, se întinde pe pământ, asemenea rugilor de mure. Florile sunt mici și albe, dispuse în ciorchine, iar fructele au forma unor boabe, de culoare neagră la maturitate. Piperul este o plantă puternic aromată, având efecte medicinale indiscutabile. Piperul negru este obţinut din fructele ajunse la maturitate, dar necoapte și uscate. Ceva mai greu de produs este piperul alb, care se obţine din fructe coapte, după ce acestora li s-a îndepărtat coaja (pericarpul).

Substanţe active importante: câteva substanţe specifice – piperină, cavicină. piperamide, ulei volatil. Piperul conţine multe alte substanţe cu impact puternic asupraorganismului, printre care se află oleorezina, uleiul gras, proteinele.

Întrebuinţări. Piperul este tonic, relaxant, depurativ, antiseptic. Se întrebuinţează, cu succes, ca stimulator al imunităţii, dar și în tuse, gripă, febră. În reţetele și aplicaţiile din medicina chineză, piperul intră în compoziţia preparatelor afrodiziace, stimulative mai ales pentru bărbaţi. Piperul negru contribuie și la îmbunătăţirea circulaţiei periferice. Este folosit, de asemenea, în tratamentele afecţiunilor reumatismale. Deși medicina chineză tradiţională îl folosește de mii de ani, piperul este încă puţin utilizat, ca plantă medicinală, în Europa.

Caisele si cancerul

2011-10-05T20:46:00.000+03:00

Denumire știinţifică: Armeniaca vulgaris; Prunus armeniaca.
Prezentare. Caisul este, de multă vreme, un arbore comun în spaţiul românesc.Pom fructifer, face parte din familia rozaceelor. Originar din China, caisul s-a răspândit în toată lumea, fiind aclimatizat, de foarte multă vreme, și în Europa de sud-est. Este un arbore de înălţime mai degrabă redusă – circa 10 metri. Frunzele sunt de formă ovală, cu marginile fin crestate. Caisul înflorește primăvara, aspectul său fiind foarte frumos, de strai de sărbătoare. Se spune că nu numai simpla vedere a acestui arbore înflorit are efecte benefice asupra sufletului omului, ci și mireasma florilor sale.

Fructele, aromate și apetisante, sunt deja bune pentru consum în iunie-iulie. Florile caisului sunt mult căutate de albine – iată, deci, încă un motiv pentru a avea încredere în valenţele medicinale ale viitoarelor fructe. Caisele se consumă crude și sunt utilizate în curele de fructe. Se consumă și sub formă de suc, compot sau fructe uscate.
Substanţe active importante: săruri minerale și oligoelemente (calciu, fier,potasiu, fosfor, fluor, cobalt, brom, magneziu), levuloză și glucoză și, mai ales, vitamine– B1, B2, C și, în cantităţi însemnate, vitamina A.
Întrebuinţări. Caisa are o valoare energetică semnificativă, fiind hrănitoare și lesne digerabilă. Efectele în plan medicinal nu sunt foarte importante, dar s-a observat că un consum zilnic de caise are efecte în cazul anemiilor, rahitismului, întârzierilor de creștere, asteniilor, insomniilor și chiar în stări depresive. Se pare că acţionează și în sensul creșterii imunităţii organismului. Caisele tonifică întregul organism și mai ales activitatea gastro-intestinală, fiind, totodată, astringente și diuretice.Efectul tonic al caiselor se manifestă și asupra epidermei, cunoscute fiind măștile și loţiunile de ten pe bază de caise.

De la caise putem folosi pentru bunastarea sanatatii noastre fructul, miezul, semintele si florile. Chinezii foloseau fructele pentru metode de tratament naturale care sa prelungeasca viata, iar florile in scopuri de infrumusetare. Datorita continutului de celuloza si pectina al fructului, acesta este foarte des folosit ca laxativ usor in problemele de constipatie. Provocand o reactie alcalina in interiorul organismului, ajuta la digestie atunci cand este consumat inainte de masa. Cu un continut bogat in fier, caisa este foarte recomandata in cazuri de anemie, ajutand totodata la cresterea cantitatii de hemoglobina produsa de corpul nostru. Sucurile proaspete de caise constituie un adevarat medicament natural atunci cand sunt folosite de catre bolnavi cu febra ridicata sau cu boli de piele. Amestecat cu miere sau glucoza, acest suc este foarte racoritor pentru cei care au febra mare, contribuind de asemenea la eliminarea toxinelor din organism. Aplicat prin tamponare pe diferite leziuni, eczeme, arsuri provocate de expunerea la soare sau alte probleme survenite prin expunerea la frig sau medii reci, sucul de caise actioneaza eficient, amelioreaza si vindeca epiderma afectata. Foarte hranitor, miezul de caisa este bogat in Vitamina B17, cunoscuta si sub numele de "amigdalina." Aceasta vitamina este un ajutor foarte important in lupta impotriva principalului inamic al sanatatii omului, cancerul, deoarece distruge celulele cancerigene si ajuta in acest mod la prevenirea acestei boli infricosatoare. Doctorii sustin ca organismul creeaza continuu celule canceringene dar, in conditii normale, sistemul nostru imunitar le poate elimina cu usurinta. Insa exista perioade in care ne expunem inconstient corpul la factori de risc precum stress-ul sau factori carcinogeni, si atunci trebuie sa apelam la resurse naturale pentru a ne mentine sanatatea intacta. In acest moment devine consumul regulat de caise necesar, deoarece amigdalina continuta de ele vine in ajutorul organismului si ataca in mod direct celulele cancerigene, prin eliminarea enzimei din acestea, enzima diferita de cea a unei celule sanatoase, si distrugerea ei. Vitamina B17 este folosita ca principala metoda de terapie pentru bolnavii de cancer in clinici din intreaga lume, asociata cu alte metode de tratament non-toxice si, obligatoriu, o alimentatie sanatoasa. Samburele de caisa este bogat in proteine si acizi grasi principali - acid oleic si linoleic - si contine in proportie de 45% ulei, considerat la fel de benefic pentru organism ca si uleiul de migdale. Uleiul extras din samburii de caise este folosit cu succes in industria cosmetica, impreuna cu florile de cais, in special la produsele pentru tenul uscat sau imbatranit, ridat, datorita capacitatii sale de a penetra suprafata epidermei fara a lasa pielea grasa, dar in schimb hranind-o si revitalizand-o. Uleiul de caise este folosit in mod traditional ca ulei de masaj si pentru aromaterapie, deoarece calmeaza pielea si simturile prin mirosul sau placut. Cunoscute si sub numele de alune amare, semintele de cais sunt folosite din timpuri stravechi de catre bolnavii cu probleme respiratorii, precum astm, bronsita, emfizema, respiratie grea sau tuse.

Agricultura ecologica

2011-09-20T18:25:00.000+03:00

Agricultura ecologică a apărut ca o alternativă la practica intensivă, convenţională (industrializată) de agricultură bazată pe maximizarea producţiilor prin folosirea de stimulatori ai producţiei cu caracter energo-intensiv în cantităţi mari, cu scopul creşterii continue a producţiei agricole, pentru o populaţie în continuă creştere, preponderent urbană.
Accentuarea factorilor de intensivizare ca: folosirea în cantităţi mari a îngrăşămintelor chimice de sinteză cu aport şi accesibilitate rapidă asupra plantelor, mobilizarea unor rezerve nutriţionale şi biotice din sol, prin intervenţii drastice asupra solului, introducerea în genomul plantelor de cultură a unor gene de rezistenţă la boli, dăunători şi buruieni prin aşa-numitele organisme modificate genetic (OMG), cu impact asupra biodiversităţii şi echilibrului biotic din sol, apă, atmosferă şi produse agricole au avut consecinţe deosebit de grave prin diminuarea progresivă a conţinutului de materie organică din sol, prin deteriorarea structurii solului, prin creşterea pericolului de eroziune, reducerea numărului de reprezentanţi ai mezofaunei (râme, colembole, carabide s.a.), prin creşterea gradului de compactare şi tasare a solului şi, în final, prin reducerea semnificativă a fertilităţii naturale a acestuia. Asupra mediului s-au adus prejudicii grave prin poluare cu nitriţi şi nitraţi în apele de suprafaţă şi cele freatice, prin acumulări de substanţe toxice în sol, furaje şi produse agricole cu consecinţe grave asupra sănătăţii oamenilor şi animalelor. Ca urmare a penetraţiei toxinelor în circuitul sol-plantă-animal-om s-au produs mutaţii ireversibile asupra faunei micro, mezo şi macrobiotice cu consecinţe asupra echilibrului milenar al mediului şi îndeosebi asupra sănătăţii omului. Începând cu anul 1980, biologii şi ecologiştii care se ocupau cu ocrotirea naturii sălbatice au tras primul semnal de alarmă arătând că fără o schimbare a mentalităţii şi a modului de a privi resursele naturale, îndeosebi cele regenerabile, acestea vor dispare şi odată cu ele întreaga civilizaţie se va prăbuşi. Puţin câte puţin, după cecetători şi agricultorii au manifestat un interes crescând pentru practici agricole integrate mai bine în ciclurile naturii. Au început să fie formulate unele concepte şi principii în vedera trecerii la modele alternative de agricultură. În decursul timpului au fost dezvoltate în principal trei sisteme de agricultură alternativă cu denumiri şi orientări specifice în funcţie de promotorii acestora:

Agricultura biodinamică

Sistemul a fost iniţiat în anul 1924 având ca promotori pe filosoful antroposoof Rudolf Steiner şi pus în aplicare către agronomul E. Pfeiffer. Acest sistem se bazează pe teoria elaborată în 1913-antroposofia, care în esenţă se rezumă la conceptul că ansamblul om-natură-univers este abordat holistic, în relaţii armonizate şi reciproc intercondiţionate. În acest ansamblu toate procesele biologice din zona bisferei cu cele patru nivele ale sale, sol-planta–animal-om au un caracter ritmic (cotidian, lunar, sezonier, anual), rezonând la ritmurile Pământului, Lunii, Soarelui precum şi la fenomenele de nivel cosmic. Sistemul de agricultură biodinamică, se bazează pe utilizarea aşa numitelor preparate biodinamice cu rol de starteri organizatori, armonizatori şi dinamizatori ai proceselor biologice şi biochimice din sol sau din compost, unde influenţează viaţa microbiană sau în plante şi animale unde influenţează procesele vegetative şi generative. Preparatele biodinamice sunt pregătite în mod natural, pe bază de plante (coada şoricelului, muşeţel, urzică, ghindă de stejar, păpădie, valeriană), bălegar, gunoi de grajd şi cuarţ, aplicându-se în doze homeopate. Pregătirea şi aplicarea lor presupune din partea adeptului de metodă, o pregătire mai complexă, întrucât el trebuie să coreleze în cele două faze, toate activităţile şi intervenţiile sale în viaţa plantelor şi animalelor şi respectiv a solului cu procesele cosmice ritmice. Procesele cosmice se referă la poziţia Lunii faţă de steaua fixă din constelaţia zodiacului – ritmul sideral, fazele Lunii – ritmul sinodic, depărtarea Lunii faţă de Pământ şi poziţia ei deasupra orizontului – în timpul mişcării de rotaţie a Pământului – revoluţia draconitică. Toate acestea fac destul de dificilă şi laborioasă metoda biodinamică, în abordarea ei, neputând fi practică fără utilizarea unui calendar bine gândit al lucrărilor în concordanţă cu influenţele cosmice. (Staicu N., 2000)

Agricultura organică

Principiile teoretice ale sistemului agriculturii organice au fost fundamentate în anii 30-40 ai secolului nostru de Sir Albert Howard şi Lady Eva Balfour. Pentru versiunea utilizată în Marea Britanie şi Irlanda s-a încetăţenit denumirea de „organic agriculture” în timp ce sistemul aplicat în SUA poartă denumirea de „organic farming” (Rodale, 1942) cu mutaţia acestui sistem ce a devenit astăzi „sustenable agriculture”. Ca element definitoriu, sistemul exclude din practica agricolă utilizarea tuturor resurselor naturale neregenerabile, inclusiv a energiei fosile. Sistemul agriculturii organice are ca bază teoretică utilizarea din plin a fertilităţii naturale a solului şi a factorilor care o favorizează. Materia nutritivă pentru plantele din cultură este asigurată de leguminoasele din asolament, iar elementele minerale din straturile mai adânci ale solului sunt aduse la suprafaţă prin utilizarea în asolament a unor plante cu înrădăcinare profundă. De asemenea se utilizează, în tandem, grupe de plante cu aport şi exigenţe diferite în ceea ce priveşte macro şi microelementele (ex. asocierea leguminoase-ierburi). O atenţie deosebită este acordată vieţii solului în special complexului de micorize care măresc accesibilitatea plantelor faţă de elementele minerale (în special P), exercitând şi un rol protector asupra plantei faţă de patogenii din sol.

Agricultura biologică

În Elveţia, în anii 1940, Hans Peter Rush şi H. Muller au pus accent pe autarhia producătorilor şi interesul unor circuite scurte de piaţă. Aceste idei s-au concretizat într-o metodă pe care autorii au numit-o agricultură biologică şi care pune accentul pe resursele regenerabile în vederea asigurării securităţii alimentare a populaţiei. Agricultura biologică este definită ca un sistem productiv ce evită utilizarea îngrăşămintelor de sinteză, a pesticidelor, a regulatorilor de creştere la plante, a adausurilor furajere în creşterea animalelor. Elemente tehnologice sunt admise şi practicate variate procedee de însămânţare, utilizarea resurselor vegetale după recoltare, a gunoiului de grajd, a leguminoaselor, a îngrăşămintelor verzi, cultivaţia mecanică, utilizarea prafurilor de rocă - sursă minerală pentru menţinerea unei fertilităţi ridicate, combaterea biologică şi fizică a dăunătorilor, bolilor şi buruienilor. Scopurile fundamentale ale acestui model de agricultură biologică sunt:

- menţinerea îndelungată a fertilităţii solului,

- evitarea tuturor formelor de poluare ce pot fi provocate de tehnicile agricole,

- producerea în cantităţi suficiente de alimente de o calitate nutritivă ridicată,

- reducerea la minim a folosirii energiei fosile – energie nerecuperabilă în practica agricolă,

- creşterea animalelor în condiţii de viaţă conforme cu necesităţile lor fiziologice.

În momentul de faţă principiile agriculturii biologice cuceresc tot mai mult piaţa alimentară devenind o componentă inseparabilă de politică agrară a ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic, care dispun de o organizare a agriculturii biologice prin legi, ordonanţe şi regulamente.

Agricultura ecologică (durabilă). Sistemul de agricultură de tip industrial, cu neajunsurile care o însoţesc, tinde să fie înlocuit de "agricultura ecologică" ("agricultura durabilă"). Agricultura a fost de la începuturile sale "ecologică", însă în anii din urmă se caută aplicarea în agricultură a viziunii sistematice şi a tehnologiilor moderne. Agricultura ecologică promovează cultivarea pământului prin acele mijloace care asigură un echilibru între agroecosisteme şi ambianţă, generând "agroclimaxuri specifice" (I. Puia şi V. Soran, 1981). Agricultura ecologică devine de fapt sinonimă cu agricultura anilor care vin, care asigură integritatea biosferei, valorificarea la maximum a capacităţii de producţie a agro-ecosistemelor şi obţinerea unor produse de bună calitate (Al. Ionescu, 1988).

Biofertilizatori

2011-09-15T13:30:00.000+03:00

Am vazut in ziarul "Lumina" o reclama la biofertilizatorii produsi de compania Antibiotice SA, drept care o postez aici:

"Produse biologice destinate cresterii productivitatii culturilor
Compania Antibiotice fabrica un produs biologic inovator, un inlocuitor natural al ingrasamintelor chimice, care imbunatateste calitatea produselor si creste productivitatea cu un procent cuprins intre 10 - 35%.

Azotofertil® contine doua bacterii fixatoare de azot care prezinta avantajul de a determina asimilarea azotului in sol, preluandu-l direct din atmosfera. Acest biofertilizator asigura intre 50 si 70 de kg substanta activa la hectar de azot. Produsul poate fi utilizat pentru culturile de grau, ovaz, orz, porumb, soia, floarea soarelui, sfecla de zahar, cartofi, rosii, vinete, pepeni, precum si pentru pasuni si fanete.Calitatea produsului a fost certificata prin testele efectuate timp de trei ani de zile, pe toate tipurile de culturi, in diferite zone ale tarii, de catre Institutul de Cercetare pentru Agrochimie si Pedologie din Bucuresti.

Azotofertil® inlocuieste total sau partial ingrasamintele chimice, fiind un produs eficient din punct de vedere al raportului cost/beneficiu. In plus, acest fertilizator biologic determina obtinerea unor produse agro-alimentare sanatoase si nu polueaza solul, apa ori mediul inconjurator.
Alte avantaje includ faptul ca produsul nu necesita masuri speciale de protectie a muncii, nu necesita precautie la transport si administrare, solubilizeaza nitritii si nitratii din sol, contribuind la formarea structurii solului.

Ecofertil®

Biofertilizatorul Ecofertil® este un produs intrat recent in fabricatie, fiind destinat fertilizarii solului cu fosfor. Utilizarea produsului Ecofertil® are o actiune biostimulatoare asupra productiei de cereale, de plante tehnice, leguminoase, pretandu-se foarte bine la pasuni si fanete. Prin administrarea de Ecofertil®, fosforul insolubil din sol este solubilizat asigurandu-se astfel intre 30 si 70% din fosforul necesar plantelor.

Utilizand Ecofertil® productia poate inregistra cresteri cuprinse intre 10 si 35% la hectar. In momentul administrarii, solutia de Ecofertil® se poate amesteca cu cea de Azotofertil®, cu erbicide si fungicide uzuale, respectandu-se insa dozele recomandate in prospectul produsului. Ecofertil® nu este toxic sau inflamabil si are avantajul ca nu necesita masuri speciale de transport ori de protectie a muncii."

O reteta pentru productia de biofertilizatori foliari gasiti aici

Hibrizii de tomate

2011-08-08T17:55:00.000+03:00

Deoarece tendinta in cultura tomatelor (mai ales in solarii) este de-a inlocui soiurile clasice cu hibrizi mai productivi si mai rezistenti la boli si pentru ca eu nu aveam habar de modul in care sunt creati acestia prin ingineria genetica si cum poate fi influentat astfel gradinaritul ecologic, am adresat si eu o intrebare prosteasca: „-Hibrizii de tip F1 sunt OMG-uri?” Raspunsul a fost ferm: „ -Nu. Hibrizii sunt organisme create prin polenizare incrucisata, nu prin inoculare genetica.”
Asa deci! Mai departe, am citit in manualul de Genetica ca: „ hibridarea reprezintă metoda care permite obtinerea de plante hibride (hibrizi).
Ea constă in principal, in două operatii: castrarea formei mamă si polenizarea cu polen de la forma tată. Hibridul reperezintă un organism rezultat prin hibridarea (incrucisarea) a doi sau mai multi genitori (părinti) diferiti prin anumite caractere. Hibridul intruneste caractere de la părintii folositi la incrucisare. Părintii se notează cu P1 si P2, iar generatiile hibride (filiatiile) cu F0, F1, F2,......, Fn. Incrucisarea unor forme parentale care se deosebesc printr-o singură pereche de caractere se numeste monohibridare, iar incrucisarea unor indivizi care se deosebesc prin două sau mai multe perechi de caractere se numeste dihibridare si, respectiv, polihibridare”. Exemplul clasic stiut de toti elevii este urmatorul: „Incrucisand două soiuri pure de mazăre, unul cu boabe galbene si celălalt cu boabe verzi, Gregor Mendel a obtinut in F1 numai plante cu boabe galbene. Acest caracter l-a denumit dominant, in timp ce caracterul pereche care nu s-a manifestat l-a denumit recesiv. Cu această ocazie, Mendel a constat uniformitatea plantelor hibride in F1. Prin autopolenizarea plantelor din F1 a obtinut in generatia a doua ( F2), atat plante cu boabe galbene, cat si plante cu boabe verzi, in proportie de 3:1. Acest fenomen constatat in F2 a fost denumit de Mendel segregare sau disjunctia caracterelor (genelor).”
Din nefericire, cultivarea hibrizilor te va face dependent de cei care vand seminte in fiecare an, pe cand cultivarea soiurilor pure te va determina sa-ti faci propria ta banca de seminte. Ai putea incerca cu cei de la Suceava aici, pentru soiuri traditionale romanesti, dar ce te faci daca esti in Baragan? Oricum, cu timpul, unele dintre soiurile pe care le folosesti an de an se vor corci, daca nu sunt cultivate la o anumita distanta intre ele. Realitatea este si mai dureroasa, soirile romanesti nu prea mai exista nici la statiunile de cercetare care s-au privatizat sau au tras obloanele. O exceptie mai este statiunea de la Buzau aici unde dl.Costel Vanatoru a creat hibridul Siriana F1 despre care am auzit numai de bine. Dintr-un articol de revista am extras urmatorul fragment: „Toată lumea, de la un simplu muritor şi până la un parlamentar, întreabă unde sunt tomatele româneşti de altă dată. Răspunsul este foarte clar. Ele există, dar sunt sufocate de promovarea, uneori agresivă, a hibrizilor străini. Din buzunarele cultivatorilor pleacă anual 20-25 milioane de euro numai pentru procurarea seminţelor de tomate! Şi când te gândeşti că guvernul, de orice culoare a fost, nu a făcut mai nimic pentru stoparea acestei risipe. Practic a lăsat la voia întâmplării cercetarea legumicolă şi nu numai. Deşi, sunt voci care spun că nu ar fi chiar întâmplător! În primul rând, banii care au plecat din ţară nu au fost ai guvenului, au fost ai cultivatorilor. În al doilea rând, clasa comercianţilor s-a îmbogăţit din ce în ce mai mult, devenind o adevărată putere, cu mari influenţe politice. Invităm cultivatorii să apeleze cu mai multă încredere la soiurile şi hibrizii româneşti de legume, destinaţi cultivării în solarii. Calitatea acestora va demonstra că au făcut o alegere bună, alegere care le va fi confirmată de aprecierile consumatorilor. Nu sunt nici „bombe cu apă” cum sunt definite tomatele olandeze, nici „bombe chimice” cum li se spune tomatelor spaniole! La aceasta se adaugă şi un preţ mai mult decât convenabil, pe măsura posibilităţilor marii majorităţi a producătorilor români şi a salariilor cu care sunt remuneraţi cercetătorii! Prin comparaţie, preţul seminţelor de hibrizi româneşti este de la de 3 ori până la de 13 ori mai mic faţă de preţul altor hibrizi din Olanda sau din Israel! Şi, dacă uneori se găsesc seminţe de legume aduse din afară la preţuri mai mici, să fie atenţi nu numai la calitatea acestora - energie germinativă, facultate germinativă şi autenticitate - dar, şi la provenienţă şi mai ales la calitatea nutriţională a fructelor, la gustul acestora.”

Un sfat pentru cultivatori: nu cumparati seminte varsate sau la plic din piete si oboare, de la indivizi dubiosi, acestea sunt in majoritatea cazurilor falsuri. Iar pentru consumatori: feriti-va de rosiile de pe taraba care prezinta un mic tugui, care au o masa verzuie in loc de seminte sau o parte lemnoasa la interior. Acestea sunt stimulate hormonal si chimizate excesiv, fiind mai periculoase chiar si decat OMG-urile de care ne este asa de frica...

Tratamente bio din plante

2011-07-30T17:07:00.000+03:00

Usturoi

-infuzie: se introduc 150 g de usturoi macinat în 5 l de apa în fierbere

-macerat: se macereaza 80 g de usturoi în 5 l de apa timp de 12 ore dupa care se filtreaza si apoi se adauga 4 ml alcool.

-macerat în ulei: se macereaza 100 g de usturoi în 20 ml de ulei timp de 24 de ore. Se adauga 1 l de apa si 10 ml de sapun. Se dilueaza 1/20 pentru aplicare. Se poate combina si cu un macerat de ardei iute.

Usturoi cu ceapa

-macerat: se macereaza 80 g usturoi si 500 g de ceapa în 8 l de apa timp de 12 ore dupa care se filtreaza – INSECTICID (afide, paianjeni,melci); FUNGICID

Urzica

-macerat: 1kg la 10 l de apa, dupa care se filtreaza – INSECTICID (afide); FUNGICID

Vetricea

-infuzie: se infuzeaza 150 de grame de planta taiata marunt în 5 l de apa fierbinte, dupa care se filtreaza. INSECTICID: afide, furnici, carpocapsa, viermele zmeurului

Pelin

-infuzie: se infuzeaza 150 g de planta taiata marunt în 5 l de apa fierbinte dupa care se filtreaza - INSECTICID (afide, furnici, carpocapsa, viermele zmeurului)

-macerat: se taie marunt si se macereaza 1kg la 10 l apa dupa care se dilueaza 1/10 - INSECTICID

Busuioc

-infuzie: se infuzeaza 150 g de busuioc taiat marunt în 5 l de apa fierbinte - INSECTICID (afide)

Coriandru

-infuzie: se infuzeaza 150 g de coriandru taiat marunt în 5 l de apa fierbinte - INSECTICID - Afide si paianjeni

Flori de soc

-infuzie: se infuzeaza 150 g de flori de soc taiate marunt în 5 l de apa fierbinte. INSECTICID (afide)

Menta

-infuzie: se infuzeaza 150 g de menta taiata marunt în 5 l de apa fierbinte. INSECTICID (furnici)

Revent sau rubarba

-infuzie: se infuzeaza 150 g de revent taiat marunt în 5 l de apa fierbinte. INSECTICID TOTAL (Afide, paianjeni)

Piper

-infuzie: se infuzeaza 150 g de planta de piper taiata marunt în 5 l de apa fierbinte. RÉPULSIV TOTAL

(Afide, paianjeni)

Ardei iute

-macerat: se macereaza 250 ml de ardei iute în 500 ml de apa timp de 24 de ore, dupa care se dilueaza 15 ml din preparat în 4l de apa pentru tratament. RÉPULSIV TOTAL (Afide, paianjeni)

Cum sa obtineti maceratul (sau purinul) de urzica (video):

Plante experimentale

2011-07-24T14:01:00.000+03:00

Un tur prin uriasele sere din Orlando, Florida, unde pot fi admirate o sumedenie de plante experimentale cum ar fi arbori plini cu dovleci uriasi sau pomi care rodesc tomate, de asemenea diverse culturi hidroponice si acvaponice...Iata unde duce ingineria genetica, la crearea de plante care nu au existat nicicand in natura salbatica

Broccoli

2011-07-21T20:22:00.000+03:00

Denumire știinţifică: Brassica oleracea, var. botrytis.

Denumire populară: conopida broccoli.

Prezentare. Broccoli se deosebește de conopidă prin partea comestibilă care nu este atât de aglomerată, ci mai rară, precum un chiorchine. Prin urmare, am putea spune că broccoli este o conopidă cu inflorescenţa mai rară. Această inflorescenţă poate fi verde, galbenă sau violetă, neexistând deosebiri în ceea ce privește conţinutul și consistenţa. Broccoli este o legumă foarte fragedă
și hrănitoare. Are și calităţi medicinale, recunoscute din ce în ce mai mult. Se consumă în salate (există foarte multe reţete, bine puse la punct), dar și gătită cu carne, cu paste, cu ouă, cu brânză, cu orez. Mai multe retete cu broccoli gasiti aici

Substanţe active importante: conţinut mare de vitamina C, vitamina K, betacaroten, săruri minerale, celuloză, glucide. Recent s-au descoperit doi compuși – sulforafan și indol-carbinol – care atestă broccoli ca o legumă utilă în profilaxia cancerului de stomac și de sân.

Întrebuinţări. Preparatele din broccoli sunt recomandate în avitaminoze, anemii, deranjamente digestive, în prevenirea cancerului pe tractul gastro-intestinal, în osteoporoză, în combaterea hemoragiilor. Leguma numită broccoli este cunoscută și ca un ușor, plăcut și eficient depurativ gastro-intestinal.

Cultivarea. Se poate spune ca nu exista diferente majore in cultivarea sa si a suratelor sale din familia verzei si a conopidei. Cerintele fata de factorii climatici sunt aceleasi ca si la conopida. Este mai putin afectata de arsita si da rezultate bune si in cultura de vara; rezista mai bine la inghet decat conopida. In functie de soi, tipul calabrese e gata pentru recoltare de vara pana toamna, de obicei la 10-12 saptamani dupa semanat. Tipul calabrese va produce intai o singura capatana care ar trebui sa fie taiata cand este inca inchisa si indesata. Sunt anumite soiuri ce produc mladite laterale cu capete mai mici.

Broccoli-ul nu rezista mai mult de cateva zile dupa ce a fost cules. Pentru o pastrare pe termen lung se poate congela, reprezentand o metoda buna de a face fata capatanilor in plus, care ar trebui intotdeauna culese si nu lasate pe planta.

Patrunjelul

2011-07-05T13:29:00.000+03:00

Denumire știinţifică: Petroselinum hortense.

Prezentare. Pătrunjelul, o plantă bienală aromatică, aparţine familiei umbeliferelor. Are o rădăcina pivotantă, consistentă, uneori îngroșată, lungă până la 30 cm. Frunzele sunt penat-sectate, cărnoase și onctuoase, peţiolate. Pătrunjelul înflorește pe întreg parcursul verii celui de-al doilea an de vegetaţie. Inflorescenţa este o umbelă. Plantă cultivată, pătrunjelul, asemenea mărarului, se poate sălbătici. Pentru uz medicinal, ca și pentru alimentaţie, se recoltează frunzele și rădăcina. Se folosesc și seminţele.

Substanţe active importante: vitaminele A, B, C (pătrunjelul este foarte bogat în vitamina C), săruri minerale, ulei esenţial.

Întrebuinţări. Pătrunjelul are efecte hipotensive, excitante, revigorante.Reglează activitatea ficatului. Este indicat în astenie, tulburări de nutriţie, anxietate, infecţii, reumatism, gută, având influenţă benefică și în funcţionarea tractului gastro-intestinal și a căilor respiratorii. Efecte notabile are pătrunjelul și asupra purităţii sângelui, fiind un detoxifiant activ, un depurativ eficient și la îndemână.

Mararul

2011-07-05T13:20:00.000+03:00

Denumire știinţifică: Anethum graveolens

Prezentare. Mărarul, plantă cultivată, dar întâlnită și în flora spontană, face parte din familia umbeliferelor. Este o plantă anuală. Tulpina poate avea o înălţime de până la 1,20 metri. Este ramificată, iar florile, aflate în vârful ramurilor, sunt adunate sub formă de umbelă. Au culoare galbenă. Mărarul înflorește în iulie și august. Frunzele – partea principală cu efecte medicinale – sunt mici, ramificate, ascuţite. Mirosul acestor frunze este caracteristic și deosebit de puternic. Din punct de vedere medicinal sunt utile nu numai frunzele, ci și seminţele. Din frunze sau din seminţe se prepară infuzie și apă distilată de mărar.

Substanţe active importante: esenţă, carvonă.

Întrebuinţări. Mărarul are calităţi ce revitalizează întregul organism, de la respiraţie și funcţionarea sistemului digestiv, până la circulaţia

sângelui. Efectul său în organism este asemănător cu acela al aerisirii generale făcute într-o locuinţă. Pe acest fond, mărarul determină și o relaxare a organismului, fiind cunoscut și ca somnifer.

Mărarul face parte din alimentaţia sănătoasă, naturistă, fiind un participant la salate și la alte mâncăruri bazate pe crudităţi.

Leusteanul

2011-07-05T13:13:00.000+03:00

Denumire știinţifică: Levisticum officinale.

Prezentare. Leușteanul este o plantă perenă cultivată, dar care în anumite condiţii se poate sălbătici. Aparţine familiei umbeliferelor. Leușteanul are un rizom gros și o tulpină aeriană dreaptă și ramificată. Frunzele au formă de elipsă, fiind crestate și consistente; uneori au formă rombică. Sunt prinse de plantă prin peţiol și au un miros foarte puternic, specific. Leușteanul înflorește pe tot parcursul verii și poate crește până la un metru, uneori chiar mai mult. Este foarte apreciat în bucătărie. Virtuţi medicinale are întreaga plantă, importante fiind, însă, rizomul, frunzele și seminţele. În scopuri medicinale, leușteanul se poate utiliza sub formă proaspătă, dar și uscat, pentru infuzii, sau sub formă de tincturi sau pulbere.

Substanţe active importante: uleiuri eterice, terpinol (compusul cel mai important), vitamine, acizi organici, săruri minerale.

Întrebuinţări. Leușteanul este recomandat de specialiști ca diuretic, expectorant, carminativ, sedativ, regulator al tractului intestinal. Se folosește în tratarea unor afecţiuni curente, cum ar fi colicile abdominale la copii, edemele cardiace, edemele renale, bronșitele, traheitele, constipaţiile, durerile menstruale.

Cimbrul

2011-07-04T14:44:00.000+03:00

Denumirea știinţifică: Satureja hortensis.

Denumiri populare: lămâioară, lămâiţă, iarba cucului.

Prezentare. Cimbrul de cultură este o erbacee anuală, înaltă de 10 – 15 cm.Crește în tufe. Florile sale sunt foarte mici, în nuanţe roz sau violet, inflorescenţa fiind oarecum asemănătoare cu un spic. Asemenea cimbrișorului, crește bine în locurile cu lumină puternică.Pentru terapii obișnuite se recoltează toată planta. În scopul obţinerii de preparate foarte puternice se culege, însă, doar partea superioară a plantei, mai fragedă și cu flori.

Substanţe active importante: ulei eteric, cineol, timol, compuși amari, carvacrol.

Întrebuinţări. Cimbrul de cultură este un agent antiseptic și antispastic (cu efecte notabile în reglarea activităţii stomacale și intestinale), precum și un expectorant deosebit de activ. Are efecte în astmul bronșic, tuse, dischinezii biliare, enterocolite. Contribuie la revigorarea coardelor vocale. Mai este folosit, cu succes, în afecţiuni cum ar fi: sciatica, reumatismul, în combaterea anemiilor de primăvară, a anorexiei, dar și în tratamentul împotriva viermilor intestinali. Se utilizează cu succes și în tonifierea părului, precum și în menţinerea igienei bucale.

Busuiocul

2011-07-04T14:33:00.000+03:00

Denumire știinţifică: Ocimum basilicum.

Denumiri populare: vasilisc, bosioc, borjolică, mătăcină, floarea bisericii, bazilic, planta lui Hristos, buruiana dragostei.

Prezentare. Plantă foarte cunoscută, aparţinătoare de familia labiatelor, busuiocul se cultivă, fiind cunoscut ca busuioc de grădină. Există și busuioc sălbatic (Prunella vulgaris), dar acesta nu are prea mare importanţă ca plantă medicinală. Busuiocul de grădină ajunge până la 50 – 60 cm înălţime. Înflorește în iulie-august, florile fiind albesau roz. Se usucă foarte bine și miroase plăcut, persistent. Valoare medicinală are partea aeriană a busuiocului și se recoltează când apar florile. Preparatul principal pentru uz medicinal este infuzia. Alte preparate semnificative: siropul și esenţa.

Substanţe active importante: oestragol și linalol.

Întrebuinţări. Busuiocul este un bun stimulent general, fiind antibacterian, antifungic, stomahic, carminativ, antispastic. Naturiștii îl recomandă în tulburări gastrointestinale, în inflamaţii ale căilor

respiratorii și ca diuretic. Interesantă este și utilizarea infuziei de busuioc în afecţiuni pe fond nervos, altfel greu de vindecat. Chiar migrenele, tot cu busuioc se tratează și, deci, nu întâmplător, în casele de la ţară, pe vremuri, în grindă trona busuiocul pe toată durata iernii. De asemenea, busuiocul se folosește pentru calmarea durerilor în urma înţepăturilor de viespi și albine. Dar iată lista afecţiunilor tratate cu busuioc: gripă, vomă, răceală, bronșite, colici și balonări intestinale, nevralgii, lipsa poftei de mâncare, în reglarea lactaţiei la femeile care alăptează. Mai există încă o afecţiune care se tratează cu busuioc – neplăcutele afte. În acest caz se face gargară cu decoct concentrat de busuioc, punându-se două linguri de decoct la 100 ml apă. În bucătărie, busuiocul are locul său, fiind folosit, sub formă de pulbere sau frunze proaspete, la prepararea diferitelor mâncăruri. Datorită aromei sale plăcute și persistente, busuiocul este utilizat, din ce în ce mai mult, și în industria cosmetică. Un loc aparte are busuiocul în credinţele și tradiţiile poporului român, fiind considerat plantă sfântă. Există credinţa potrivit căreia, pus la icoană sau în grinda casei, aduce liniște în gospodărie, pace între cei aflaţi sub același acoperiș. Se zice că la nașterea Domnului, în juru-i a răsărit busuioc și de aceea preoţii își fac agheasma cu busuioc și stropesc cu agheasmă folosind un pămătuf de busuioc.Busuiocul este prezent în multe alte împrejurări ale vieţii românilor, fiind socotit o plantă miraculoasă. De pildă, mireasa care se duce la cununie trebuie să ia, neapărat, un fir de busuioc din grinda casei. Pentru noroc, pentru copii frumoși și sănătoși, pentru spor și bine în viaţă. În vechiul sat românesc, frecarea mâinilor și a tâmplelor cu busuioc era o procedură curentă, fiind o primă formă de tratament în aproape orice afecţiune. Desigur, busuiocul este considerat nu numai un leac pentru trup, ci și, deopotrivă, pentru suflet.

Stevia de gradina

2011-06-03T20:02:00.000+03:00

Stevia (Rumex patientia) este raspandita in toate zonele din lume cu clima temperata. Originea ei este pe continentul european, unde apare in flora spontana cu precadere pe vaile raurilor, la marginea padurilor, de la campie pana in zonele de deal. Rar este cultivata, fiind o planta nepretentioasa, adaptata la clima temperata, este culeasa direct din natura. Stevia – Rumex patientia este o planta perena de la care se consuma frunzele tinere intregi, cu tot petiol. In unele retete se foloseste si radacina, pivotanta, puternica si lunga de aproape un metru. Stevia este printre primele verdeturi in piete, primavara. Imediat ce temperatura solului creste peste zero grade, stevia pleaca in vegetatie. Nu are pretentii mari fata de temperatura, rezista atat in arsita verii cat si neprotejata de geruri, iarna. Radacina infipta adanc in pamant ii asigura necesarul de apa, chiar si in perioadele de seceta prelungita.

Daca este cultivata in gradini, stevia prefera un pamant ferm, argilos si bogat in substanta organica. Prefera zonele cu umbra partiala. Daca este lasata in plin soare, planta se va dezvolta, dar frunzele se vor pali si vor capata arsuri. Lucrarile incep din toamna sau din primavara, in functie de culturile existente pe teren. Este de preferat ca stevia sa fie pusa dupa o cultura care lasa terenul liber de buruieni. Toamna se face o aratura la 40-50 cm, cand se inglobeaza si ingrasamant organic. Anul urmator, prima lucrare este de modelare si nivelare a straturilor inaltate, late de un metru. Primavara devreme, in mustul zapezii, se face pregatirea patului germinativ si insamantarea cate trei randuri pe brazda, la 30 de centimetri distanta intre ele. Dupa rasarire, la doua saptamani, cand plantele intra in stadiul de 4 frunze adevarate, se face o rarire lasandu-se 20 de centimetri intre plante, pe acelasi rand. Urmeaza apoi prasile repetate, la nevoie, si o ingrasare faziala cu o norma de 100-200 kg/ha azotat de amoniu. Recoltarea steviei se face prin taierea frunzelor la nivelul coletului, in mai multe serii. Se recomanda ca recoltarea sa fie facuta esalonat, pentru a a sigura o productie constanta pe toata durata culturii. In conditii optime, la un hectar se recolteaza 20 de tone de frunze verzi.

Principalii daunatori ai steviei sunt limacsii, care se indeparteaza prin tratament cu metaldehida (30 kg/ha)

Articol preluat dupa www.bioproduct.ro

Food matters (1/6)

2011-05-19T11:08:00.000+03:00