Tri haos e unul dintre cele mai frumoase locuri în care am stat vreodată în călătoriile noastre, la peste zece metri înălțime, bine legată de crengile unui banyan (cel mai mare copac din lume, care crește deseori cu o coroană mare cât un teren de fotbal).

Pe lângă urcatul în casă, mai e și priveliște care îți ia respirația. Junglă verde cât vezi cu ochii, iar deasupra junglei Yasur, vulcanul magic al insulei, care pufăie și explodează zi și noapte. E fascinant de-ți vine să stai toată ziua și toată noaptea să admiri împrejurimile de aici de sus. Doar așa vom putea lua, poate, o bucățică din priveliște, pe care să o putem revedea în viitor, când reușim să luăm o pauză din fața monitorului de la computer și să închidem ochii.

N-am rezistat să nu vrem să mergem cât mai aproape. Ne-am luat și un ghid local, Dominique, un tannez vesel care vorbea franceza, și am pornit la drum încântați și nerăbdători.

Încântarea a trecut prima, având în vedere că statul în scaun la birou și chiulitul de la fitness și-au spus cuvântul după ce am luat panta în piept. Am rezistat, gâfâind și uzi leoarcă (50% de la ploaie, 50% de la transpirație) timp de mai bine de o oră în care am urcat prin junglă pe poteci alunecate, cu bocancii afundându-se în cenușa neagră, bâzâiți de muște dar cu nerăbdarea intactă.

Când deja nu mai credeam că supliciul are sfârșit, am ieșit din junglă la poalele lui Yasur. Priveliștea e fascinantă, iar primul lucru care mi-a venit în minte a fost scena din Lord of the Rings cu ascensiunea hobbiților spre Mordor. Nu m-ar fi mirat să aflu că acea scenă a fost filmată aici. Totul era negru, ca o dună de cenușă împânzită cu bolovani aruncați cândva alandala de explozii.

Eram norocoși, pentru că nivelul de activitate era 2 (unde 0 înseamnă lipsă activitate iar 5 e deja pregătirea de evacuare)—numai bun de băgat nasul în crater. Am mai urcat ceva și ne-am trezit pe buza craterului, îngustă de doar un metru. Am înaintat cu grijă, un pas în dreapta ne-ar fi dus direct în găleata bolborosind de lavă, un alt pas, în stânga, ne-ar fi asigurat de o rostogolire serioasă pe o pantă de câteva sute de metri… niciuna dintre ele o opțiune atrăgătoare.

Cu siguranță, așa ceva n-ar fi posibil într-o țară  civilizată, în care ar exista cu siguranță o platformă metalică, gratii, paznici și amenzi serioase. Din fericire (speram), aici nu exista așa ceva—aveam aventura și vulcanul doar pentru noi.

Ne-am oprit pe un vârf dincolo de care nu puteam trece și a trebuit să ne așezăm pentru siguranță. Spectacolul, incredibil, a depășit orice limite după ce s-a lăsat întunericul. Orice explozie arunca în aer lavă și bombe care aterizau doar la o sută de metri în fața noastră, iar suflul exploziei se făcea simțit până sus pe marginea craterului. Vulcanii pe care îi mai văzusem, Gunung Papandayan și Gunung Bromo din Java, Indonezia, erau o joacă de copii pe lângă Yasur.

Am stat parcă în neștire, martori la cel mai terifiant dar și incredibil spectacol pe care îl poate da mama natură. „Hai să mai stăm o explozie!”. „Încă una!”. „Și următoarea!”. „Ultima!”.

Ne-a alungat de pe marginea craterului doar noaptea neagră care ne aștepta și vântul care începuse să bată din ce în ce mai tare, amenințându-ne fie cu aruncarea în crater, fie cu sufocarea printr-o reacție chimică și formarea de acid sulfuric direct în plămânii noștri. Drumul înapoi spre tri haos a trecut pe nesimțite, a trecut și cina. Abia când am adormit am mai scăpat din vraja maleficului Yasur, cu siguranță frate geamăn cu Mordor (sau măcar văr de gradul I).

Una dintre cele mai mari greșeli pe care le-am făcut venind în Vanuatu a fost să subestimăm cât de scump e să călătorești aici. Plecând de la ecuația simplă: țară de care n-a auzit mai nimeni + triburi + junglă = aventuri accesibile, am fost neplăcut surprinși de prețurile pe care le-am găsit.

Moneda națională e vatu (VUV) iar paritatea e aproximativ 1 EUR la 120 de Vatu. Și, cu toate că bancnotele au pe față un șef de trib dezbrăcat, aproape totul în Vanuatu e mai scump decât în Australia, Noua Zeelandă și, implicit, decât acasă.

O călătorie cu autobuzul e 150 vatu. Un suc de fructe e 750 vatu. Cea mai ieftină cameră de hotel de o stea e 5,000 vatu (două persoane). Iar un prânz nu scade sub 2,000 vatu de persoană (noroc că am găsit autoservirea de la un hypermarket unde poți mânca decent cu doar 1,000 de vatu).

Era momentul să fugim repede din Port Vila de prețurile mari, în speranța că în junglă va fi măcar puțin mai ieftin. Așa că la prânz eram deja cu bagajele la check-in pe aeroportul Bauerfield, fericiții posesori ai unor bilete pentru Tanna, o altă insulă din cele 82 pe care locuiesc fericiții ni-Vanuatu.

În copac

Sar peste detaliile legate de zbor și țopăiala fericită pe bancheta din spate a unui 4×4 pe o ploaie torențială pe singurul drum care traversa insula (zic „drum” sub formă de compliment pentru o porțiune lată de doi metri și lungă de 41 km a cărei singur merit e că nu crește junglă pe ea). Oricum, eram încântați că am scăpat de orașul presupus a fi perla Pacificului de Sud și că eram în mijlocul junglei.

Ca și cum asta n-ar fi fost suficient, am ajuns să dormim într-un tri haos (treehouse), un bungalow cocoțat într-un copac (la propriu, un banyan mai mic) la zece metri deasupra pământului, cu o vedere superbă spre Yasur, vulcanul din insulă.

Am adormit duși, legănați de vânt și deloc deranjați de bubuiturile emise de exploziile de pe Yasur.

La piață

E unul dintre cele mai bune moduri de a vedea dincolo de fața turistică a locului. Las deoparte bunătățile pe care le poți descoperi bântuind printre tarabe!

Ne trezisem oricum dimineață la 6:30 (probabil efectul benefic al diferenței de fus orar de 9 ore în plus față de România), așa că am fost matinali și am dat peste o piață plină în Nambawan. Fructe de toate soiurile (din care doar jumătate cât de cât familiare), crabi și tot felul de alte bunătăți îngreunau tarabele, lângă care tanti ni-Vanuatu afuriseau muștele cu mănunchiuri de frunze.

Ne-am cumpărat un ananas, niște banane dolofane și un mănunchi de fructele pasiunii, dar atracția a fost lap-lap, mâncarea tradițională a ni-Vanuatu. Lap-lap se pregătește din banane, manioc, kasava (cartofi dulci), lapte de cocos și, eventual, ceva proteine (pește sau pui). Totul se împachetează într-o frunză mare de palmier, apoi se pune timp de multe ore într-o groapă peste care se pun pietre încinse. Tot conținutul se topește și devine o masă omogenă, presupus extrem de delicioasă.

Presupus, bine zis. Trebuie să-ți fie foame serios să-ți placă lap-lap, mai ales când vorbim de niște gurmanzi simandicoși cum suntem noi. Adriana a reușit cu stoicism să-și termine porția, însă a mea a luat calea tomberonului, după ce m-am uitat înainte să nu mă vadă nimeni!

Am spălat gustul cu un mic dejun mai ortodox la Nambawan Café—două pahare gigantice cu suc proaspăt de fructe, quiche după rețetă franțuzească (un alt beneficiu al ocupației franceze), espresso și o nucă de cocos.

N-am avut același noroc însă cu nuca de cocos. E mai fadă cu siguranță decât surioara ei din Thailanda, lăsând deoparte periculozitatea crescută—semne de genul celui de mai jos abundă prin grădinile și parcurile din Vanuatu.

Imersiune culturală

Am uitat să menționez, probabil, că în Vanuatu plouă. E normal, e sezon ploios, însă nu mă așteptam ca singurul cer senin să-l vedem doar din avion, mult deasupra norilor. Sub nori plouă mocnit, nu chiar toată ziua dar cu siguranță de fiecare dată când vrem să facem ceva interesant.

Murați de ploaia tropicală, ne-am adăpostit la National Museum of Culture, presupus a fi cel mai frumos muzeu din Pacificul de Sud și obligatoriu de bifat pentru orice călător.

Ne-am petrecut o oră printre exponate doar pentru că ploua. Încep să cred din ce în ce mai mult că suntem niște călători prețioși pentru că n-am găsit nimic extraordinar în muzeu (în afară de câteva statuete și măști exotice), așa cum n-am găsit nimic extraordinar nici în Port Vila. Mai există și posibilitatea ca Lonely Planet să fi exagerat.

Kava

Pe lista de lucruri de încercat musai era și kava, băutura tradițională din Vanuatu. Extrasă din rădăcina unei plante asemănătoare piperului, modern prin procedee mecanice, tradițional prin mestecarea rădăcinii și apoi scuiparea în recipientul final, kava are un presupus efect sedativ și puțin halucinogen, parțial asemănător alcoolului, minus mahmureala de a doua zi. E o băutură rezervată doar bărbaților, însă în Port Vila nici femeile nu se dau în lături de la a bea.

La recomandarea unui șofer de microbuz, am ajuns seara pe întuneric la un nakamal tradițional—„barul” în care se bea kava. Ne-am trezit într-o beznă aproape totală (băutorii de kava nu suportă lumina), înconjurați de localnici beți care horcăiau și scuipau în toate direcțiile. Cu siguranță nu locul în care ne-am fi dorit să experimentăm ceva nou, mai ales din zona etnobotanică tradițională.

Ne-am luat tălpășița spre un alt nakamal, presupus frecventat de turiști. După ce am rătăcit jumătate de oră pe străduțele aproape pustii (noroc că Port Vila e un loc în care poți rătăci noaptea în siguranță), am dat peste Ronnie’s Nakamal. Foarte similar cu cel dinainte, diferența făcând-o puțin mai multă lumină, care ne-a ajutat să nu ne împiedicăm. În rest, horcăieli și scuipat similar.

Am cumpărat două boluri cu kava. Băutura arată ciudat, cam cum ar fi apa în care îți speli șosetele după ce ai călătorit o săptămână pe munte, prin ploaie și noroi. Din fericire, gustul a fost mai puțin respingător decât aspectul și am avut inspirația să ascultăm un localnic, care ne-a recomandat să dăm bolul peste cap dintr-o înghițitură, dacă nu vrem să ne răzgândim dacă simțim gustul.

Am înghițit, am scuipat tradițional, după care am așteptat, curioși. După un minut, ne-au amorțit buzele și limba, cam cum se întâmplă la dentist. După încă cinci, am început să ne simțim mai relaxați. După încă cinci, eram stoned (n-am găsit un termen mai bun pentru a descrie senzația). Starea n-a ținut mai mult de un minut, din păcate, mai ales că extrema curiozitate pe care o aveam legată de experiență ne-a făcut să fim analitici și să încercăm să o explicăm, în loc să ne bucurăm de ea.

Urma, probabil, să avem și alte ocazii să o încercăm, așa că am evitat să devenit totat stupefiați de un al doilea bol de kava, și ne-am întors cuminți la hotel.

De ce Vanuatu?

În cartea „Habarnam în Țara Soarelui” erau două personaje hazlii, ce purtau numele Probabil, respectiv Posibil—doi prichindei care generau tot felul de încurcături în momentul în care se băgau în vorbă. Așa că hai să-i întrebăm pe ei: De ce Vanuatu?

• Posibil: Pentru că sunt plaje frumoase și poți să stai cu burta la soare și să te bălăcești toată ziua.
• Probabil: Pentru că pe multe din plajele astea sunt rechini care papă prichindei și alte vietăți.
• Posibil: Pentru că ni-Vanuatu (așa îi cheamă pe locuitorii din Vanuatu, în loc să li se zică vanuatulezi) sunt printre cei mai fericiți oameni din lume, conform unor sondaje oficiale și serioase.
• Probabil: Pentru că prin insulele astea există tot felul de triburi de foști canibali, care mai păstrează din vechile ritualuri (culturale, nu gastronomice).
• Posibil: Pentru că e cald și soare.
• Probabil: Pentru că deși e cald, e sezon ploios, așa că soare și bronzat mai puțin. Însă avem vulcani activi din belșug și jungle sufocant de umede.

Dialogul ar putea continua la nesfârșit, însă ce sens ar mai avea poveștile ce urmează? Ia-ți o cană cu ceai cald (dacă e iarnă) sau un suc proaspăt de fructe exotice (dacă e vară cumva) și află de unul singur ce au căutat Habarnam și Prichinduța la capătul pământului.

Port Vila

Capitala Vanuatu e descrisă ca fiind cel mai frumos oraș din tot Pacificul de Sud. Probabil că cel care a scris asta în Lonely Planet a făcut-o de pe o terasă cu privire la ocean, mai precis spre insula Iririki—mică, cochetă și al naibii de scumpă, rezervată celor care și-au dorit o viață întreagă să stea cu burta la soare și un negru să le facă vânt cu o mare frunză de palmier.

Din păcate, centrul orașului (Nambawan, care vine de la Number One) e destul de prăfuit și plictisitor, doldora de duty-free cot la cot cu magazine chinezești și depozite en-gros. Nu cea mai plăcută priveliște, mai ales după ce salivezi cu gândul la o pensie petrecută pe Iririki

Restul cartierelor (ați ghicit, Nambatu și Nambatri) sunt predominant rezidențiale, așa că n-avem ce căuta acolo. Mai rămâneau resorturile unde cred că plictiseala (și gaura din portofel) ne-ar omorî mai repede decât rechinii, așa că n-am avut de ales decât să ne hotărâm încotro ne îndreptăm după Port Vila.

Ni-Vanuatu

Încă n-am reușit să ne dăm seama dacă Ni-Vanuatu sunt cei mai fericiți oameni de pe planetă, însă cu siguranță sunt veseli, relaxați (e cam greu să fii agitat pe căldura asta…) și foarte politicoși.

E ciudat dar frumos să mergi pe stradă și să te trezești că te salută lumea—parcă e la noi, la țară, doar că aici îți trântesc și un zâmbet larg și cald, care te topește chiar dacă e emis de un nene fioros și dublu cât noi.

E o plăcere să stai la povești cu vânzătorii din magazine sau cu șoferii de microbuz, când în engleză, când în franceză (Bislama, limba oficială de aici, n-am prins-o încă, însă avem timp în următoarele cinci săptămâni).

Cam pe oriunde ai merge în Port Vila, relaxarea și bonomia localnicilor compensează din plin monotonia locului, de-ți vine să lași toate planurile sau grijile deoparte și să te bagi la un joc de petanque sau să te întinzi pur și simplu pe o bancă, să mai treacă oleacă de timp.

Și gata prima zi

Așa, leneș, a trecut prima jumătate a zilei, cu o cafea la fel de moale (cred că și cofeina e mai relaxată și fără de griji prin părțile astea).

Iar cealaltă jumătate de zi a trecut plouând, semn că probabil e rândul nostru să ne adaptăm la ritmul locului!

Mda, noi suntem ăia. Dacă nu ne-a ieșit anul trecut să ajungem în Vanuatu, de ce am fi renunțat?

Ne-am înarmat cu foarte mult entuziasm pentru a rezista celor peste 28 de ore de zbor pe parcursul a trei zile. Atât de mult, încât n-am fost impresionați nici de faptul că Kevin Costner zbura cu același avion cu care zburam și noi. Oricum, nici el n-a fost impresionat de prezența noastră, așa că să zicem că suntem chit.

Totul a decurs lin, cât de lin poate să decurgă trei zile prin aeroporturi pe ruta București–Frankfurt–Tokyo–Auckland–Port Vila. Să le dea Dumnezeu sănătate japonezilor care au venit cu ideea să închirieze camere și dușuri cu ora în aeroport.

Plecasem din București joi dis-de-dimineață. Sâmbătă după-amiază la 16:30 am coborât din avion la 32 °C și 85% umiditate, pe fostul aeroport militar Bauerfield din Port Vila, în Vanuatu. Aici urmează să se toarne noile aventuri ale lui Habarnam și ale Prichinduței.

Faceți cunoștință cu Jeannie, o tigruță de trei luni somnoroasă și foarte mâncăcioasă.

Jeannie

O descoperisem pe Jeannie la Tiger Kingdom, la 20 km nord de Chiang Mai, după o călătorie aventuroasă pe scuter. Tiger Kingdom e un adăpost pentru tigri, în care poți interacționa limitat cu ei—o inițiativă controversată. Mulți zic că tigrii sunt drogați pentru a nu fi agresivi, că sunt mult prea expuși la atenția turiștilor sau că sunt maltratați. Și, bineînțeles, suficiente articole despre turiști mușcați de tigri la Tiger Kingdom. Sincer, din tot ce am văzut aici, multe dintre zvonuri sunt distorsionate sau neadevărate, iar senzația de a ține un tigru în brațe bate orice experiență!

Revenind la Jeannie, ne-am bucurat de ea timp de aproape 20 de minute, cât a durat să sugă tot laptele din sticlă, mormăind fericită în brațele noastre cu burtica bombată și tigrată pufos.

Capitolul alăptare

Ne-am trezit la un moment dat spionați de doi ochi verzi și foarte curioși. Tiptil, tiptil, de noi s-a apropiat un frățior al lui Jeannie, curios și cu chef de joacă (sau poate doar gelos pe surioara lui care beneficia de biberonul cu lapte). A dat cu lăbuța de câteva ori, cerșind afecțiune și lăptic, însă n-a avut mult noroc—un îngrijitor a apărut și l-a separat, pentru a nu-i fura biberonul lui Jeannie.

Un tigruț jucăuș

The big guys

După ce Jeannie s-a săturat, am trecut în cușca cu tigrii mari. Îți trebuie ceva curaj, după ce citești cum o neozeelandeză s-a ales cu treizeci-și-ceva de copci după ce a fost mușcată de unul dintre tigrii mari de la Tiger Kingdom.

Leonardo, un “tigruț’ de doi ani și 175 de kilograme

Și colegul lui, Oliver

Ne-am trezit în compania a doi tigri tineri, de doi ani—Leonardo și Oliver. Leonardo ne-a lăsat să-l mângăiem, destul de nepăsător, ca un motan plictisit (ok, un motan mai mare). A reacționat însă incredibil când Adriana a început să îl scarpine pe burtă, și a început să se rostogolească ca un cățel alintat pe o parte și alta. Nu ne venea să credem că e vorba de tigri, acei ucigași feroce ai junglei!

N-a durat mult, însă, și am avut parte de o demonstrație care ne-a urcat adrenalina în tavan—probabil gâdilat (“scărpinatul” presupune forță suficientă), Leonardo a devenit brusc deranjat și s-a întors mârâind spre noi. Am simțit cum ni se ridică părul pe spate și ne-am dat un pas în spate… nu ne doream să devenim subiectul unui nou articol despre turiști atacați de tigri.

Zâmbind forțat la mârâitul lui Leonardo

Am trecut la Oliver, fratele mai pașnic al lui Leonardo, care dormea plictisit. Ne-am întins și noi lângă el, pentru siestă, punând capul pe spatele lui, ca și cum ar fi fost un animal de catifea.

Din păcate n-am avut un somn liniștit (nici dacă am fi avut mai mult timp nu cred că ne-am fi încumetat să închidem vreun ochi). După douăzeci de minute, timpul nostru cu tigrii a expirat, am urcat în șea (la scuter) și gata e povestea! Aveam să păstrăm până seara târziu mirosul de tigri și părul lor pe haine, gura ușor uscată și bucuria unei experiențe unice…

Obsesia noastră pentru nucile de cocos ne-a dus invariabil la o școală de gătit, a unui chef local faimos (inclusiv vedetă TV)—Chiang Mai Thai Cookery School.

Lecția de gătit (o zi întreagă), a început în piață, printre miresme de pește proaspăt, legume și fructe. Am cumpărat cu mâna noastră ingredientele—tăiței proaspeți, frunze de kaffir lime, coriandru și creveți (cei din urmă încă mișcau când Adriana i-a transportat de pe tarabă în sacoșă…).

În piață la cumpărături

Au urmat câteva ore de teorie îmbinată cu practică, în care am învățat cum combinăm legumele cu sos de pește fermentat, ardei iuți, sos de soia, frunze de kaffir lime și de lemongrass pentru a scoate adevărate bucate delicioase.

Prichinduța și Habarnam “la butoane”

Tăiței cu carne de pui și sos dulce de soia

În ordine—pui cu caju, respectiv curry galben (și roșu) de pui

Salată de creveți fierți în lapte de cocos

Banane fierte în lapte de cocos cu aromă de pandanus

Bineînțeles, majoritatea felurilor pregătite au pe undeva prin ele nucă de cocos (sub formă de lapte sau cremă) și sunt iuți de îți ies pe nas (chiar și pentru noi)—mai ales că mâncărurile nu sunt foarte grase pentru a mai dilua iuțeala (cum e cu bucătăria indiană). Însă cu mult orez și răbdare, reușești să le stingi.

Am găsit până și o sursă mai apropiată pentru ingrediente (bineînțeles, de pe Internet) când vom ajunge în România și nu vom găsi în grădina bunicilor lemongrass, galangal și kaffir limes.

Ne-am trezit, cum era și normal, la o nucă de cocos, din prima zi a anului. Chiang Mai era încă somnoros după petrecerea din ultima zi a anului deja trecut, așa că ne-am integrat în atmosferă și am umblat toată ziua hai-hui prin oraș.

Chiang Mai e capitala fostului regat Lanna, în nordul Thailandei, la granița cu Myanmar—un oraș mare dar liniștit, cu un aer calm și prietenos. Plin de temple (wat-uri), Chiang Mai are un je-ne-sais-quoi care te face să te pierzi aici zile întregi și apoi să te întrebi ce ai făcut. Răspunsul corect ar fi “Nimic, chiar nimic. Am hoinărit printre temple, am băut cafea și ceai în cafenele moderne sau coloniale; am citit cărți în liniște; am căscat gura la trecători; m-am rătăcit prin night market, amestecând mirosuri de frigărui satay și frunze de lemongrass cu cel de bețișoare parfumate; am încercat toate bunătățile și ciudățeniile care îți lasă gura apă sau ți-o fac pungă. N-am făcut nimic.”

Însă e cel mai plăcut mod de a nu face nimic…

Am aterizat în Chiang Mai, în nordul țării nucilor de cocos (OK, o să-i zicem Thailanda, pentru a evita inconsecvențele) după un zbor de două ore, direct din Kuala Lumpur. Iar din aeroport am aterizat, bineînțeles, în fața unei nuci de cocos. Ok, ca sa nu fiu înțeles greșit: nuca de cocos din Thailanda nu are nimic de a face cu nuca de cocos pe care o găsești în Carrefour sau Kaufland, nu are nimic de a face cu nucile de cocos care îți sunt servite pe stradă în Malaezia sau India, așa cum roșiile nu au de a face nimic cu căpșunile! Nuca de cocos din Thailanda are în ea un suc limpede, ușor dulce, cu aromă de alune, iar pulpa albă din interior (pe care o scobești cu o lingură în mod ideal) e delicioasă. Bineînțeles, totul e mult mai bun dacă nuca e rece, de la frigider.

Ok, acum că v-am înnebunit cu nucile de cocos (și sper că v-am oferit un motiv în plus să vizitați Thailanda), pot să trec mai ușor peste detaliile plicticoase cu găsit hotel sau gazdă (incredibil de greu dacă aterizezi aici în ultima zi a anului) sau cu prânz și cină (inutil de descris și invariabil mai bun decât tot ce am mâncat în Malaezia).

Ne-am trezit din agitație abia spre seară, când lumea era deja adunată în jurul pieței centrale Tha Pae Gate, în așteptarea noului an.

Aglomerație mare în față la Tha Pae Gate în Chiang Mai

Cerul era plin de lampioane luate de vânt… așa că am lansat și noi câteva, cum cere tradiția. Făcute dintr-o hârtie foarte subțire și având peste un metru înălțime, lampioanele (kom loi) sunt lansate aprinzând un rotocol de hârtie ceruită la bază (e incredibil cum nu ia totul foc), care încălzește aerul din lampion și în mai puțin de un minut îl ridică spre cer. Lampioanele plutesc ore întregi, purtate de curenții de aer, la înălțimi de sute de metri, uneori dincolo de unde pot fi văzute cu ochiul liber.

Am lansat și noi câteva, bucuroși ca niște copii care descoperă noi jucării. E într-adevăr fascinant să vezi cum lampioanele aprinse de tine se alătură celor câteva sute sau mii care plutesc deasupra orașului, creând o atmosferă magică de sărbătoare.

Lansăm lampioane cu ocazia finalului de an

A urmat ora 00:00, s-a schimbat și anul, au bubuit artificii și concerte cu staruri locale, însă nimic nu a reușit să facă seara atât de magică cum au făcut-o lampioanele, care au plutit pe cerul Chiang Mai-ului până spre dimineață.

La Mulți Ani 2011!

Am părăsit sultanatul din Brunei, având o destinație clară: țara nucilor de cocos delicioase (cunoscută în atlasele de geografie drept Thailanda). Pentru asta trebuia însă să revenim în Kuala Lumpur, de unde aveam ziua următoare zborul spre Chiang Mai, în nordul țării nucilor de cocos.

N-a fost inutil zborul până în Kuala Lumpur, mai ales că am reușit să discutăm la Air Asia și să obținem scuzele de rigoare și promisiunea rambursării biletului cumpărat forțat. Aviz amatorilor de AirAsia—biletele foarte ieftine (cum ar fi 100 EUR pentru Bandar Seri Bagawan–Kuala Lumpur–Chiang Mai) vin cu prețul unui customer service execrabil, cu mailuri la care primești răspuns după trei săptămâni, o linie telefonică de suport în care asculți reclame jumătate de oră și apoi ți se închide în nas… etc. Însă gata cu văicăritul.

Înapoi în Kuala Lumpur

Întoarcerea noastră în capitala malaeziană avea să fie însă mai mult decât un stop-over. Spre seară ne-am dat întâlnire cu Otilia, o prietenă stabilită în Kuala Lumpur, însă ne-am trezit la un restaurant thailandez, în compania a încă șase români—toți ieșeni. Și pentru ca atmosfera să fie ca acasă, în jurul nostru au apărut tot felul de vânzători de DVD-uri piratate—printre care inclusiv “Garcea și oltenii” cu subtitrare in thailandeza!

Și uite-așa a luat naștere o comunitate temporară a ieșenilor din Kuala Lumpur (în total opt, cu noi), la o nucă de cocos (cum altfel) pe o terasă thailandeză în Bukit Bintang, sărbătorind finalul de an 2010.

Din fericire, Brunei nu e doar doar un rezultat defazat temporal al ecuației USA + moschei = Brunei, ci are și o parte colorată și delicioasă. Unde puteam altundeva să găsim asta, dacă nu în piețele colorate și magazinele ascunse printre zgârie nori…

Prin ceața din Pasar Gadong, navigând după satay (frigărui în sos de alune)

Bineințeles că n-am reușit să facem sampling la toate băuturile colorate din piață

Și nici la toate parfumurile cu nume exotice (Zam-Zam, Sultan of Brunei, Chendana, Raja Isteri)

Accidental, am descoperit și că există și altfel de nuci de cocos. Băusem de câteva ori suc direct din nucă de cocos (India, Indonezia) însă era pe la coada listei… până când am descoperit la o tarabă din Brunei că există două feluri de nuci de cocos: cele din Thailanda și restul. E o diferență cel puțin la fel de mare ca între Miss Thailanda și o turistă englezoaică, divorțată la pensie. Adică imensă. Ne-am îndrăgostit atât de tare de Thailanda din acest motiv, încât am fugit repede la ambasada din Brunei și am depus pașapoartele pentru viză!

Fascinantele nuci de cocos thailandeze

În orice caz, n-am putut să nu rezist să încerc un pahar cu suc din bunul meu prieten, durianul. Durianul e cel mai bun fruct din lume (aromă de banane cu iz de alune și textură de mango) dacă faci abstracție de duhoarea emanată (de ceapă putredă și râncedă). E simplu de înțeles de ce fructul e interzis în toate hotelurile din Asia și de ce are milioane de dușmani (nu sunt sigur, poate miliarde). Ultimul dușman declarat a devenit Adriana, care a avut de suferit tot restul zilei din cauza mirosului emanat de mine (iar eu a trebuit să mențin o distanță apreciabilă).

Durian, cel mai iubit/urât fruct din lume

Pentru ca să o îmbunez pe Adriana, i-am propus o croazieră cu un water-taxi (ahaaaa, veți spune, deci există taxiuri în Brunei) pe apele din jurul capitalei, pentru a admira apusul soarelui, palatul sultanului (altfel ascuns privirilor muritorilor), moscheile și jungla din jurul capitalei.

Am negociat agresiv cu un barcagiu (pardon, taximetrist), pentru o croazieră romantică de o oră. Blestemul durianului însă a continuat, pentru că doar romantică n-a fost croaziera—a început să plouă torențial după cinci minute după ce ne-am urcat în barcă.

Turna atât de tare, încât n-am reușit să scoatem nasul de sub umbrele, așa că n-am avut parte nici de priveliști excepționale. Mai mult ne-am adăpostit cu barca pe sub podurile din Kampung Ayer, cealaltă față a BSB-ului—mii de case sărăcăcioase pe piloni, o adevărată Veneție orientală, contrastând puternic cu luxul Bruneiului.

Kampung Ayer. Nu, nu aici locuiește sultanul.

Am rezistat 45 de minute până când am realizat că nu există șanse ca ploaia să se oprească, dar că există șanse ca barca să se umple cu apă înainte de sfârșitul croazierei noastre romantice. Când am ajuns din nou pe ponton ne-am bucurat nespus de mult de senzația de pământ solid sub picioare (amestecată cu mirosul de frigărui satay), și ne-am tras sufletul. Am mai chinuit-o pe Adriana doar cu încă două minute în ploaie, pentru că nu puteam pleca din Brunei fără să fotografiez cadrul de mai jos, extrem de popular în toate broșurile turistice.

Moscheea Omar Ali Saiffudien

BSB (Bandar Seri Bagawan, capitala sultanatului Brunei) e un oraș fascinant. Nu e genul de destinație turistică gen Dubai (de altfel, n-am văzut picior de turist vestic în cele câteva zile petrecute aici). Nu e nici chiar exotismul de tip 1001 de nopți, cu Șeherezade, cămile și bazaruri…

E greu să găsești o paralelă pentru a descrie BSB, însă încercați să vă imaginați cum ar fi arătat un oraș din Midwest din Statele Unite prin anii ’90 dacă ar fi fost cucerit de arabi: un peisaj amestecat de zgârie-nori (bănci și instituții financiare), mall-uri, autostrăzi cu 10-12 benzi și moschei (obligatoriu cu acoperiș din aur).

Jame’Asr Hassanal Bolkiah, cea mai impunătoare moschee din Brunei

Spun anii ’90 pentru că totul pare înghețat undeva în trecut, probabil perioada de glorie a sultanului, pe atunci cel mai bogat om din lume (și probabil perioada cu cea mai bună “recoltă” de petrol). Arhitectura, mașinile, mall-urile sunt cu vreo 15 ani în urmă, așa că n-a fost de mirare că am găsit în librării ghiduri Lonely Planet în țiplă, ediția ’92. Din fericire, mâncarea e bună și în termenul de valabilitate!

“Aș vrea să ne-ntâlnim la maaaall… Lalalalala”.

N-am servit McDonalds (Doamne-ferește, și nu din cauză că era coadă), ci mâncare halal, la un restaurant musulman plin de familii de localnici cu 5–6 copii (cel puțin). Cu burta plină, a fost cel mai greu a fost cu întoarcerea la hotel. Am constatat două lucruri interesante: în Brunei nu există taxiuri, și nici pietoni. Toată lumea are mașină, motiv pentru care nu există treceri de pietoni sau trotuare decât în buricul târgului.

Așa că am avut parte de suficientă adrenalină traversând o autostradă cu 12 benzi (noroc că nu era oră de vârf) și mai apoi mergând trei kilometri pe banda 1 până în centru, încercând să nu fim călcați de camioane sau Ferrari-uri. Dacă citiți aceste rânduri, ele sunt dovada faptului că am scăpat cu viață (de altfel, viața în Brunei e foarte safe, cred că noi ne-am dorit cu adevărat să descoperim aventura).

Ok, nu e chiar acasă (deși sultanatul din Brunei îi stă la picioare) și nu mai e cel mai bogat om din lume, de când Bill Gates a lansat Windows’95. Cu toate astea, maiestatea sa Kebawah Duli Yang Maha Mulia Paduka Seri Baginda Sultan Haji Hassanal Bolkiah Al-Mu’izzaddin Waddaulah ibni Almarhum Sultan Omar Ali Saifuddien Sa’adul Khairi Waddien (ăsta e numele întreg al sultanului) acum câștigă cam 100 EUR pe secundă, adică 8 mil. EUR pe zi. Fără să facă nimic altceva decât să conducă una dintre cele mai mici țări din lume—Brunei.

Am ajuns în Bandar Seri Bagawan (pe scurt BSB, capitala Bruneiului), după patru ore cu autobuzul din Miri. BSB nu e un mini-Dubai, cum probabil te-ai aștepta la câți bani are sultanul. Banii sunt făcuți din petrol, și se estimează că rezervele de petrol ale Bruneiului vor secătui în 5–10 ani, ceea ce îi ridică probleme serioase sultanului, care s-ar părea că va trebui să mai vândă din colecția de 7,000 de mașini din garaj.

Moscheea Omar Ali Saifuddien, cu modeste acoperișuri din aur și barca regală parcată în fața ei, fix în buricul târgului. Pardon, sultanatului.

Deocamdată, cel puțin, totul pare să meargă excelent—o țară mică, liniștită, fără șomaj, fără criminalitate (exceptând corupția și potlogăriile pe care le fac rudele sultanului), cu un nivel de trai foarte ridicat. Am decis să rămânem câteva zile, să ne bucurăm de o variantă exotică a poveștilor din 1001 de nopți.

Ne hotărâsem să plecăm mai departe, spre Brunei, însă ratasem autobuzul de dimineață, așa că ne-am petrecut restul zilei lenevind în Miri. Deși un oraș curat, frumos și civilizat, pe coasta de nord a Sarawak-ului, Miri nu e genul de oraș în care să cauți șocuri culturale. Aventuri culinare, poate!

N-a fost greu să găsim locul potrivit, Seaworld Seafood Centre fiind chiar în buricul târgului și fiind destul dificil să treci de el fără să te împiedici de acvariile cu tot felul de vietăți care te rugau să le iei în farfurie.

Seaworld Seafood Centre în Miri

“Pick me, pick me!!!” strigau langustele din bazin

Iar stridiile (nevorbitoare) pozau în posturi cât mai sexy

“The chosen one” (cel din centru)

Același “the chosen one”, de nerecunoscut în farfurie

Și un coleg de suferință, red snapper pregătit la abur.

Ne petrecusem seara de ajun într-un hotel chinezesc mizer, cu igrasie și miros de mucegai, însă singurul deschis în Belaga. Cina a constat în două porții de noodles pregătite în două minute de o chinezoaică de la singurul magazin încă deschis în Belaga, un fel de chioșc la care se vindea băutură.

Tăițeii îi mâncasem dintr-o pungă de plastic, cu mâna (n-am avut tacâmuri sau farfurii de plastic), însă au fost cei mai delicioși din toată vacanța noastră în Malaezia.

Dimineața de Crăciun ne-am petrecut-o pe același drum forestier dintre Belaga și Bintulu, înghesuiți într-un 4×4 alături de o familie de localnici nefericiți (noi suntem obișnuiți cu stilul ăsta de sărbători).

Am ajuns mai târziu în Miri, pe coasta de nord a Sarawak-ului, înapoi la civilizație, cu pomi cu globuri chinezești (un surogat pentru Crăciun), căldură și umezeală, dar gata de noi aventuri…

A doua zi ne-am trezit fără mahmureală—probabil singurii din tot satul, având în vedere că restul fie băuseră tuak, fie ascultaseră karaoke toată noaptea.

Încă nu eram decis dacă eram sau nu dezamăgit de incursiunea la triburile foștilor vânători de capete. Nu mai rămăsese nimic din tradițiile generațiilor anterioare—fără dansuri, fără port tradițional, fără ritualuri, fără cranii atârnate de grindă (îngropate de mult la insistențele misionarilor). În schimb, peste tot doar haine moderne, televizoare, casetofoane chinezești cu mii de beculețe, telefoane mobile și mult, prea mult karaoke.

Până la urmă am hotărât că a fost o experiență inedită. Probabil că mulți alți călători înaintea noastră au comentat la haine moderne, electricitate și alte schimbări, deși poate atunci mai erau păstrate alte tradiții, deja dispărute când am ajuns noi. Cu siguranță astfel de comentarii vor fi și peste ani—când va fi greu de găsit și ceea ce am văzut noi la cele două nunți.

Una dintre puținele sculpturi tradiționale Kejaman, cu un cântăreț la sape călare pe un leopard.

Trezit înaintea noastră, Hamdani a simțit oarecum dezamăgirea noastră și s-a oferit să scurtăm incursiunea noastră în amontele Batang Rejang. Lipsa lui de entuziasm, împreună cu perspectiva de a asista la o seară de ajun de Crăciun în biserică urmată de o băută serioasă cu tuak ne-au făcut să renunțăm la planurile de a mai petrece câteva zile în zonă. Așa că ne-am luat rămas bun de la puținii săteni Kejaman care nu erau mahmuri după beția de la nuntă, am urcat în barcă și am plecat.

Am plutit pe coturile Batang Rejang la vale, printre stânci ieșite amenințător din apă și cimitire Orang-Ulu ascunse în jungla de pe malurile râului. O parte dintre monumentele funerare, vechi de peste o sută de ani, se înalțău la șase metri pentru a proteja osemintele de apele crescute—un fel de case suspendate, care aduc aminte de tongkonan, casele morților din Tana Toraja. Pe vremuri, la înmormântările șefilor de trib, la picioarele monumentelor funerare erau sacrificați sclavi, îngropați de vii pentru a servi șeful de trib în viața de dincolo.

Monument funerar Orang-Ulu

Jocuri de noroc

După vreo oră de plutit mai departe spre Belaga, Hamdani ne-a arătat câteva bărci ascunse după un cot de râu. “Illegal cockfighting!” a zâmbit ghidul nostru. Am tras și noi barca printre cele zece ascunse și ne-am croit drum prin noroi până într-un luminiș în care era zarvă mare.

Luptele de cocoși, tradiționale în tot nordul Borneo, sunt ilegale de peste 20 de ani—asta însă nu oprește localnicii să crească niște exemplare extrem de sportive, și clar nu pentru ouă sau friptură.

Cocoșilor li se atașează pinteni tăioși, înainte de a intra în ring

Lupta e crâncenă, sângeroasă și doar unul dintre combatanți rămâne în viață

Soarta învinsului…

Am aflat ulterior că am riscat pedeapsa cu închisoarea (1 lună) sau amendă (250 EUR) pentru participarea la astfel de evenimente. Din fericire, în momentul în care barca cu polițiști a sosit, noi eram deja în barcă, din nou la vale pe Batang Rejang, mai jos de Belaga la un sat Kenyah.

Ultimul mohican

Am ajuns în Long Dungan, după o rafală de ploaie care ne-a udat la piele, sub privirile amuzate ale copiilor din tribul Kenyah care zburdau în veranda longhouse-ului.

Ne-am adăpostit de torente în casa lui Mr. Lahang, șeful de trib. La 67 de ani, n-are fir de păr alb în cap și e plin de viață și de povești (păcat doar că Hamdani nu era genul care să se omoare cu traducerea). Bătrânul ne-a primit cu ceai și banane, pe podeaua casei pline cu instrumente sape, scuturi și săbii. De altfel, e singurul din regiune care mai știe să sculpteze și să picteze—pe vremuri tribul Kenyah era renumit pentru frumusețile pe care le descoperea în lemn; astăzi arta e aproape pierdută, iar obiectele pe care le găsești în magazinele cu suveniruri din Kuching sunt făcute la marginea capitalei pe bandă rulantă, de meșteri chinezi sau malaezieni.

Mr. Lahang, ultimul bastion al artei Kenyah

Și două dintre scuturile pictate de el

Am petrecut aproape două ore sorbind ceai și forțându-l pe Hamdani să ne traducă din poveștile lui Mr. Lahang. Ceaiul s-a terminat, a început să se însereze și ploaia să devină din ce în ce mai amenințătoare—așa că am plecat.

Ploaia ne-a prins când mai aveam cinci minute până în Belaga. După încă un minut, motorul bărcii s-a oprit, înecat în fum. N-am știut ce se defectase, însă curenții ne-au tras la vale, fără să putem ancora la un mal. Am plutit prin ploaia torențială aproape o oră, spre seară, când un prieten al lui Hamdani a reușit să ne găsească și să ne preia spre Belaga. Atunci a fost primul moment în care am apreciat impactul tehnologiei moderne—fără telefonia mobilă soarta noastră ar fi fost mult mai nefericită în ajunul Crăciunului din 2010.

Dimineața ne aștepta devreme, împreună cu Hamdani, la un kopitiam musulman. Ocazie cu care mi-am propus să țin minte o rețetă excelentă—suc de morcovi cu lapte și gheață (încercați voi până când ajungem noi acasă).

Hamdani ne anunțase deja că vom avea ocazia să asistăm la două nunți Orang-Ulu, așa că am frunzărit magazinele din Belaga (nu multe la număr, chinezești și universale toate) în căutarea unor cadouri. N-am găsit nimic mai creativ decât două termosuri pentru ceai, pe care însă le-am ambalat frumos pentru a nu ne face de rușine.

Am coborât fără să ne rupem gâtul pe bârnele alunecoase de la debarcader, până în barca lui Hamdani, și am plecat în sus pe Batang Rejang.

Pe Batang Rejang, spre noi aventuri

Prima nuntă. Uma Kahei.

După jumătate de oră sau mai mult, am debarcat în Uma Kahei, un sat Kayan mai sus de Belaga. De la aceste triburi Kayan au preluat majoritatea celorlalți localnici pasiunea pentru sportul vânătorii de capete. Însă misionarii i-au făcut să uite de astfel de pasiuni, și să le înlocuiască cu dragostea pentru Iisus. Cel puțin formal, pentru că în biserică, unde avea loc cununia religioasă, doar pastorul era atent și pios. Restul spectatorilor din biserică, plictisiți de prelegerea care dura deja de câteva ore, își găsiseră alte ocupații—copii se fugăreau, adulții se jucau cu telefoanele mobile, iar mirele adormise în rolul principal.

În Uma Kahei, la nunta urmașilor vânătorilor de capete

Într-un final a obosit și pastorul, așa că lumea s-a întreptat bucuroasă spre longhouse, unde îi aștepta deja mâncarea. S-a încins o petrecere cu localnici hămesiți, care însă a durat cât a durat și orezul cu pui din farfurii. Adică nici mai mult, nici mai puțin decât un sfert de oră. După care toată lumea a mulțumit (civilizat, de altfel) și a dispărut. Așa da eficiență!

Veselie mare la nuntă, cât a fost de mâncare

Aveam două nelămuriri, însă Hamdani ne-a răspuns la amândouă. Nuntă în postul Crăciunului? Acceptabil, pentru că e singurul moment în care toți membrii familiilor se reîntorc la longhouse, din toate colțurile Sarawak-ului. Nuntă în timp record? De data aceasta, nu era ceva normal, însă bunica mirelui tocmai plecase dintre ei, așa că petrecerea și chefuiala au fost ținute la un minim acceptabil.

A doua nuntă. Kejaman Lasah.

Fără mâncare și fără săteni (sau doar cu câțiva care își făceau siesta), nu avea sens să mai petrecem timp pe capul celor din Uma Kahei, așa că am urcat din nou în barca lui Hamdani și am plecat mai departe pe Batang Rejang, spre a doua nuntă. (Trebuie să mărturisesc că e un record personal, în condițiile în care în țară mă mențin cu o dietă de maxim două nunți pe an).După încă o oră am ajuns în Kejaman Lasah, un sat al tribului Kejaman, parte din marele grup Orang Ulu. N-am fost întâmpinați de sălbatici cu pene și sulițe sau de roiuri de săgeți, ci de săteni chercheliți, îmbrăcați în tricouri și blugi, care chiuiau veseli la apariția bărcii noastre.Chiuiturile s-au potolit repede, când și-au dat seama că sunt niște străini și nicidecum mirele și mireasa pe care îi aștepta tot satul.

Tribul Kejaman așteptând barca tinerilor căsătoriți

Pușca e pentru efecte sonore, nicidecum pentru vânătoarea capetelor de oaspeți inoportuni

Veselia nu s-a potolit încă, ba dimpotrivă. Văzându-ne, sătenii și-au dat seama că e rost de încă o rundă de tuak (rachiu tradițional de orez). Găletușa cu rachiu a apărut imediat, împreună cu 5–6 săteni care mă invitau să cinstesc. Din fericire, am reușit să-i fentez după primul pahar, fără multă zarvă, iar restul paharelor au fost distribuite în mod echitabil între ei.

Fan Manchester United, cu dinții stricați de la prea mult betel

Invitație la chefuială

După câteva pahare, toată lumea știe brusc să vorbească în engleză

De partea cealaltă, fetele gătite așteaptă și ele sosirea mirilor

În cele din urmă, a sosit și barca mirilor, s-a lăsat cu împușcături inofensive, chiuituri și pahare bonus cu rachiu. N-am reușit să ne dăm seama care sunt mirii, pentru că în barca respectivă sosiseră cel puțin zece noi persoane. Însă am urmat convoiul care se întrepta spre longhouse, unde mâncarea era deja înșiruită în așteptarea flămânzilor (incluzându-ne pe noi, bineînțeles).

Un fel de prânz târziu, la nunta din Kejaman Lasah

După ce toată lumea aliniată de o parte și de alta a farfuriilor a curățat tot ce era de mâncare, a urmat siesta—fix ca la prima nuntă. Am rămas aproape singuri, până când canicula de după masă ne-a doborât.

Singura parte neplăcută a fost siesta. Vina îi aparține guvernului Sarawak-ului care insistă ca sătenii să renunțe la longouse-urile din lemn (din motive de prevenire a incendiilor) și să se mute în case solide, din cărămidă și acoperiș de tablă. Fără să se gândească la noi, bineînțeles, care numai n-am fiert în camera din podul casei șefului de trib Kejaman, la peste 50 de grade.

Din fericire, spre seară am reușit să evadăm din cameră și să ne întoarcem la nuntă (sau în locul în care presupuneam că va continua nunta, întreruptă după amiaza din cauza caniculei.

Ne-am întreținut (mult spus pentru niște zâmbete și trei cuvinte în kejamano-engleză) cu câteva doamne bine din trib, care se zgâiau la noi. Într-adevăr, poate pentru noi nu era nimic deosebit să vedem un trib din mijlocul junglei din Borneo, îmbrăcat în tricouri Adidas și dând SMS-uri pe telefonul mobil, însă ele nu mai văzusera români în viața lor, așa că măcar cineva era încântat.

Doamnele respective erau și singurele care mai păstrau din vechile semne Orang-Ulu: mâinile și picioarele tatuate și urechile lungi, deformate de la cercei de jumătate de kilogram fiecare.

O doamnă bine Kejaman, fumând “trabucuri” tradiționale, din tutun și frunză de banane

Tatuaje tradiționale Orang-Ulu

O simpatie imediată și reciprocă

După lungi momente de așteptare, a început și nunta propriu zisă. Ne-am bucurat de dansul tucanului (hornbill dance), specific triburilor Orang-Ulu, în care un bărbat cu o căciuliță ciudată din păr de animale mânuiește cu o grație de balerin două evantaie din pene de tucan (sau de curcan, nu garantez autenticitatea).

Dansul tucanului

A urmat o nouă tură de mâncare (nu știu unde ar mai fi putut să încapă), după care au apărut, în cele din urmă, mirele și mireasa. O pereche inedită—el un Michael Jackson din anii mai negricioși, slab, mic și cu paiete; ea destul de frumușică, dar de două ori mai mare decât mirele, cu perspective de evoluție în greutate și circumferință (după o analiză sumară a soacrei mici).

Momentul serii (și deliciul spectatorilor) a fost când am dus cadoul mirilor. Din fericire, nimeni n-a desfăcut pachetul să vadă termosul din anii ’60 cumpărat din Belaga, ci doar telenovela în care doi străini au venit de peste mări și țări să cinstească nunta cu prezența lor.

Momentul serii—oferit cadouri și pozele obligatorii cu mirii

Audiența, fascinată și emoționată de prezența noastră—o telenovelă cu un singur episod, live.

Reveniți de pe scenă în mijlocul publicului (oarecum nu foarte în centrul atenției), am așteptat ceva tradițional în continuare. Tradițional la modă acum în Malaezia (implicit și la mama naibii în jungla din Borneo) e să cânte toată lumea karaoke. Au început socrul mare, a urmat soacra mare și soacra mică. Ne așteptam ca următorul să fie socrul mic, însă ne-am înșelat. Persoana care a luat microfonul era Mr. Jani, un consiler local (evident și politician), care a întrerupt spectacolul karaoke cu un discurs politic de mai bine de jumătate de oră.

Mr. Jani, la un mic karaoke politic

N-am mai rezistat (mai ales că nu voiam să ajungem la microfon), așa că ne-am fofilat de la nuntă. Am adormit greu, chinuiți de orele de karaoke care au urmat și de căldura din incubatorul în care eram cazați.

Am căutat timp de trei ore o mașină care să ne ia din Bintulu spre Belaga. Dacă spre alte zone erau autobuze sau minivan-uri, spre Belaga se putea merge doar cu “ia-mă nene”, unde nenea respectiv trebuia să aibă un 4×4 serios, capabil să se descurce cu 150 de kilometri de drum forestier prin junglă.

Aproape ne pierdusem speranța, învârtindu-ne prin jurul Li Hua Plaza și tot întrebând, până când un tânăr cu ochi alungiți și fălci rotunde ne-a promis că ne ia, dacă ne înghesuim pe bancheta din spate a unei Toyote HiLux. N-am făcut mofturi și ne-am trezit înghesuiți între un adolescent cu țepi în cap (la modă în Malaezia, o fi oare din cauză de prea multă ploaie?) și o tanti grasă cu dinții stricați și roșii de la mestecat prea mult betel.

După patru ore de țopăit pe bancheta din spate datorită gropilor, admirând când frumusețea junglei din Borneo, când peisajul deprimant dat de alunecările de teren cauzate de defrișări exagerate, am ajuns în Belaga. Un sat mic la mama naibii, în miezul junglei, din câteva clădiri agățate pe malul Batang Rejang-ului.

Batang Rejang, Amazonul din Borneo

Nu ne-a fost greu să dăm de persoana pe care o căutam, Hamdani Louis, cel cu care voiam să plecăm mai departe. A dat el de noi, Belaga fiind prea mică pentru ca sosirea noastră să treacă neobservată.

Hamdani Louis, ghidul nostru pe Batang Rejang

În căutarea unor triburi mai tradiționale, trebuia să ne continuăm călătoria în amonte pe Batang Rejang, timp de șase ore, până la Belaga.

Bineînțeles că nimeni nu știa dacă barca spre Belaga merge sau nu. Am aflat abia când am ajuns pe debarcader, la 8 dimineața, că nu va fi nicio barcă, pentru că nu e suficientă apă pe Batang Rejang. N-am avut încotro, și ne-am luat bilete de întors la Sibu. După care ne-am înecat amarul cu două halbe de Guiness pline cu cafeaua de dimineață, la un kopitiam (un fel de restaurant/cafenea, obligatoriu cu personal chinez, obligatoriu extrem de sictirit cu turiștii).

Nu e bere, cel puțin nu așa de dimineață

Nimic interesant de povestit despre restul zilei—cele nouă ore de dat prin bărci și autobuze de la Kapit la Sibu și apoi la Bintulu. Poate doar faptul că Bintulu înseamnă “locul de adunat capete” (tăiate de băștinași) și că noi am scăpat totuși întregi. Din nou… Însă nu suficient cât să mai îndurăm încă cinci ore într-un 4×4 până în Belaga.

Eram într-un final mai aproape de faimoasele triburi de headhunter-i din Borneo. Pe vremuri, aceste triburi dăduseră mult de furcă rajahilor albi din familia Brooke, și treziseră imaginația multor generații de călători—cu siguranță ultimii fiind noi.

Deși fascinați de descrierile lui Charles Hose din cartea The Pagan Tribes of Borneo, nu ne așteptam să vedem triburi necontactate. De fapt, nici nu ne-am fi dorit foarte mult, având în vedere că ținem să păstrăm ceva intact pe umeri…

Șef de trib Iban (sursa: Tropenmuseum)

Războinic Orang-Ulu (sursa: Tropenmuseum)

Practica vânătorii de capete ajunsese acum 100 de ani la rang de sport. Triburile Iban împrumutaseră deja obiceiul de la sălbaticele triburi Orang-Ulu, din adâncurile junglei. Pentru ca un cap să fie “valabil”, el trebuia tăiat dintr-o singură lovitură, cât victima era încă în picioare. Dacă victima era deja moartă sau căzută, se considera că spiritul victimei e deja plecat, iar capetele nu mai aveau nicio valoare, ba chiar puteau aduce ghinion.

Capetele erau mai apoi prinse cu fibre de ratan și atârnate la afumat, apoi atârnate de grinzile casei, cam cum atârnăm noi globurile în pomul de Crăciun. Fără niciun fel de considerație pentru feng-shui sau igienă (capetele erau apoi hrănite, mai ales la sărbători, cu mâncare îndesată între maxilare sau în orbitele goale ale ochilor).

Foto: Charles Hose

Lăsând deoparte lecția de istorie, ne-am aventurat în junglă, la o oră și ceva de Kapit, spre Rumah Bundong, una dintre cele mai vechi “case lungi” din zonă, veche de peste 130 de ani.

Rumah Bandong

Casele lungi (longhouses) sunt deseori sate întregi care împart aceeași casă, cu o lungime de zeci sau sute de metri, în care locuiesc uneori peste o sută de familii. Ce e interesant la Rumah Bandong e că e o casă făcută în întregime din lemn, în stil tradițional, în condițiile în care majoritatea caselor lungi sunt făcute în zilele noastre din materiale moderne (ciment, prefabricate etc.) pentru a preveni incendiile.

Orice longhouse are două zone interioare—zona comună, în care oamenii își petrec timpul ziua lucrând sau socializând și care e un coridor lung, de abia îi vezi capătul; și locuințele private, în care se intră din zona comună.

Zona comună din longhouse

Din fericire pentru noi, hobby-ul cu tăiatul capetelor a încetat acum peste 50 de ani, însă bătrânii (care pentru fiecare cap tăiat își făceau un tatuaj) își mai aduc aminte de acele vremuri.

Bătrân din tribul Iban, cu câteva tatuaje—însă fără capete tăiate la activ

Ca dovadă a sângerosului obicei, de grinda din zona comună erau agățate vreo zece tărtăcuțe de nefericiți dușmani, însă ferite de ochii curioșilor și acoperite cu un sac. Ies la iveală doar la sărbători mari, când tot tribul dansează în jurul lor și le dau de mâncare—la propriu, înghesuind orez și carne în orbitele craniilor înnegrite de fum.

Un sac cu capete, atârnat de grindă

Și un exemplar la vedere

În rest, viața decurge normal, fix ca într-un sat din România:

Bătrânii muncesc…

…tineretul se uită la televizor

…sau suflă în vuvuzele

…iar la bucătărie e gol, pentru că părinții sunt la muncă, nu în Italia ci în Kuching sau Sibu

Poate doar la nivel de detaliu să mai existe diferențe față de satele din România. Pe pereții caselor lungi, în loc de “Răpirea din serai”, sunt trofee de vânătoare, săbiile de tăiat capete (just in case…) și diplome nenumărate pentru donat sânge—singurul hobby sângeros cu care au mai rămas foștii vânători de capete.

Trofee de toate felurile