Phyllomedusa bicolor

Asa se numeste broscuta simpatica si verde, care e capul rautatilor. N-ai zice, daca vezi de aproape cat de jucausa si speriata de bombe e. Cu toate astea, trebuie sa te speli bine pe maini daca te-ai jucat cumva cu ea. Cand e stresata, secreta pe corp un venin puternic care poate imobiliza in mai putin de un minut orice adversar.

Sincer, nu stiu cine a fost primul curajos (sau ghinionist) care a incercat prima data, insa indienii Matses folosesc acest venin de sute de ani in cadrul unui ritual—in acelasi timp o imunizare, demonstratie de barbatie si dovada de masochism extrem. Mai precis, isi administreaza veninul broastei, care ajunge imediat in circulatie si incepe sa-si faca de cap. Simptomele variaza, insa aproape intotdeauna bataile inimii o iau razna, peste ritmul pe care un medic l-ar considera normal, apar probleme serioase de respiratie, vederea se incetoseaza, apar ameteli, varsaturi si efect purgativ, uneori terminandu-se cu pierderea cunostintei.

De parca n-ar fi suficient, toate astea au loc pe fondul unei senzatii de rau extrem (nedureros), ceea ce a facut ca ritualul sapo sa fie descris ca fiind experienta cea mai aproape de moarte, fara sa mori.

Din fericire, chiar cand totul pare inutil, organismul reuseste sa isi revina, dupa 15–20 de minute sau mai mult de la administrarea veninului. Simptomele trec, iar fericitul care a scapat de supliciu isi revine complet in cateva ore, ramanand plin de energie si rezistent la efort, boli si stres—zic Matses.

Trecusem prin experienta asta cu trei ani in urma, in prima calatorie facuta cu Richard si Wellington. Se pare insa ca am talentul sa uit experientele neplacute, astfel incat abia asteptam o noua oportunitate sa demonstrez cat de „tare” sunt.

Veninul

Ne trezisem duminica dimineata cu o veste buna si una proasta. Vestea buna era ca Richard reusise sa prinda o broasca cu o noapte inainte. Vestea proasta era ca fiul de trei ani al lui Pepe se jucase prin bucataria acestuia si ridicase ligheanul sub care statea captiva broasca. Bineinteles, amfibianul a profitat din plin si a evadat, dandu-ne planurile peste cap.

Incepusem sa ne facem deja alte planuri, cand a aparut Wellington, hlizindu-se cu gura pana la urechi si cu broasca in mana. Se pare ca, din fericire, aceasta nu apucase sa fuga prea departe—sau ca ochii de vultur ai lui Wellington o reperasera la timp. In orice caz, am revenit la coliba lui Pepe, unde el si fratele sau Jorge pregateau „scena”.

Desi procedeul prin care se extrage veninul pare barbar, va asigur ca broscuta n-a suferit nici pe departe pe cat urma sa o facem noi. Pepe si Jorge au legat-o de fiecare picior cu fibre de palmier chambira, au ancorat-o intre patru bete infipte in pamant si au inceput sa o intarate. N-a trecut mult pana cand animalutul verde si aparent inofensiv a inceput sa transpire de nervi. Lui Pepe nu prea ii pasa de stresul broastei, ci de cantitatea de venin pe care aceasta o transpira. Dupa 10 minute de strans lichidul alb si vascos pe o bucata de lemn, seful de trib a considerat ca are suficient cat sa-si otraveasca toti consatenii, asa ca a pus veninul la uscat si a lasat broasca sa plece.

Rau. Foarte rau.

Am asteptat ceva timp pentru ca veninul sa se cristalizeze. Jorge s-a apropiat de mine cu un vreasc arzand luat din bucataria lui Pepe. Quantos? m-a intrebat, referindu-se la numarul de arsuri pe care le voiam. Ocho! i-am raspuns, pe un ton increzator (sau inconstient, consider acum). Cu trei ani in urma facusem sapte si supravietuisem, asa ca mi se parea normal sa fac un upgrade la opt. Quatro? a intrebat Pepe, de dupa umarul lui Jorge, crezand ca nu stiam sa numar foarte bine in spaniola. No! Ocho! am insistat, vrand sa demonstrez ca sunt cel putin la fel de tare ca un Matses, care face de obicei intre cinci si sapte „doze” de venin. Am vazut in ochii lui Pepe ceva intre refuz si frica de a lasa un gringo nebun sa-si faca de cap, insa am avut noroc cu Richard care mi-a sarit in aparare, martor ca in urma cu trei ani rezistasem la sapte doze cu brio (daca poti spune asa despre prestatia avuta).

Jorge s-a apucat de treaba, bombanind in dialectul lor tribal ceva care suna a „gringo loco”. Intr-un minut aveam deja pe bratul drept opt arsuri proaspete, sub cicatricile anterioare—sapte de la prima incercare, sase de la a doua (facuta in Romania). Dupa ce a terminat si a aruncat vreascul aprins, Jorge a rupt crustele de pe arsuri si mi-a pus cu darnicie venin cristalizat pe toate cele opt rani.

Eram foarte curios cum urma sa fie, comparativ cu prima experienta din jungla. Insa n-am mai avut cand sa judec lucid si sa analizez. Poate pentru ca veninul era cristalizat si deci mai concentrat, poate pentru ca opt doze erau al naibii de mult, dar efectele veninului au aparut imediat. Simteam un nod mare in gat si incepusem sa respir greu. Am simtit cum sangele o ia razna in cap, impins de o inima care trecuse in mod turbo si pompa din greu—asa ca n-am mai reusit sa ma tin pe picioare si dupa mai putin de un minut de la aplicarea ultimei doze m-am prabusit pe o banca.

Imi era mai rau decat imi fusese vreodata. Nu dureros, ci un rau extrem pe care il percepeam cu fiecare neuron. Cu urma de ratiune ramasa imi blestemam decizia de a incerca sa demonstrez ceva, pornirea de machismo stupida care ma impinsese la un numar atat de mare de doze. Jungla se invartea cu mine si imi era din ce in ce mai rau. Rasuflam intrerupt, capul aproape imi exploda si incepusem sa vad ca si cum as fi cazut intr-o groapa, in care se uitau la mine un Pepe si un Jorge ingrijorati, impreuna cu jumatate de sat care asista la un spectacol de tipul „Stupid Gringos”.

Dupa inca un minut (care mi s-a parut o vesnicie), n-am mai reusit sa ma tin nici pe banca. Am cazut in fata, in praf, cu capul in santul din fata casei lui Pepe, si am inceput sa vars. Imi era rau, foarte rau, iar varsaturile nu aveau efectul de usurare pe care ar fi trebuit sa-l aiba. Dimpotriva, m-am inecat si am inceput sa ma sufoc, horcaind si incercand sa elimin tot raul din mine. Cu ultima farama de luciditate, ma agatam de speranta ca va trece—desi ceea ce se intampla cu mine ma facea sa cred contrariul.

Supliciul a durat in total opt minute, aproape jumatate fata de prima incercare. Mi-am dat seama ca am scapat, ca organismul isi revine. Pepe mi-a turnat o galeata de apa rece in cap, iar dupa mai putin de un minut reuseam sa ma ridic singur in picioare, clatinandu-ma.

Scapasem.

Adriana

Prichinduta fusese la fel de curajoasa, dar mult mai constienta (e o caracteristica probabil specifica doar femeilor). A optat pentru doar doua doze. A suferit in tacere, fara sa verse, respirand din ce in ce mai dificil, cu inima batand sa-i sara din piept. Insa nu s-a tavalit prin praf, cu capul in santul lui Pepe, si a scapat dupa aproape zece minute de agonie tacuta.

Final de zi

Uite-asa se termina o zi la pranz, pentru ca dupa un astfel de ritual nu-ti doresti decat sa savurezi fiecare gura de aer, fiecare secunda in care simti ca traiesti, fiecare leganare de hamac si fiecare picatura de ploaie. Asa ca am zacut in hamac, cu ploaia rapaind afara, bucurosi ca am scapat si de asta.

Am avut parte si de efecte secundare—de care m-am speriat, pentru ca veninul imi provocase o reactie alergica, asa ca nodul in gat imi ramasese mare si nu puteam inghiti, limba si toata fata imi erau umflate. Adriana s-a amuzat in schimb copios de buzele umflate ca ale unui negru (scuzati political incorectness) cu care ma procopsisem pentru urmatoarele doua zile.

N-aveam motor, asa ca Pepe a vaslit in tacere, pe masura ce raul se ingusta. Dupa o ora, am intrat printre trunchiurile unor copaci intr-o zona inundata. Ne-am strecurat prin cele mai stramte locuri, impingandu-ne in copaci pentru a carmi canoea, sau pentru a evita tufisurile pline de tepi.

Intr-un final, am iesit pe un alt brat al raului, mai lenes, unde la coturi zaream deja pesti sarind din apa. Probabil ca erau deja mancati la micul dejun, iar cand am ajuns noi trecusera la partea de fitness si gimnastica. Zic asta pentru ca, desi eram patru in barca, pestii au ezitat sa muste pentru cateva ore, timp in care ne-am copt incet-incet la soare, fara pic de umbra deasupra capului.

Eram deja terminat cand a muscat primul peste, la Adriana—un peste-pisica (erau mai mari mustatile decat el), care se zbatea si guita ca un purcel cand a fost aruncat in barca. N-au trecut cinci minute ca a muscat si la mine. Am intepat si… supriza, firul a iesit gol, retezat deasupra carligului. „Piranha” s-a amuzat Pepe, pe sub mustata. Am legat si am pierdut inca doua carlige pana cand am reusit sa prind monstrul, care abia era mai mare decat palma.

Monstrul care mi-a „papat” trei carlige

Tehnica de prins piranha difera radical de tehnicile clasice de pescuit (cel putin cele pe care le-am auzit eu). Daca la pescuitul clasic trebuie sa taci malc, aici e indicat sa faci cat mai mult zgomot, rascolind cu undita sau cu un bat suprafata apei (probabil pentru ca piranha sa aiba senzatia ca te ineci si sa se napusteasca in zona). In plus, la pescuit de piranha poti sa te duci fara momeala, cu conditia sa prinzi cumva un pestisor oarecare, pe care sa-l casapesti in bucati si sa-l atarni in carlig. Aaaa… si bineinteles, sa-ti iei o sarma pentru prins carligul, pentru ca piranha reteaza fara probleme firul de nailon.

Trofeele zilei

Gata! Ne ajunsese cu soarele si cu carligele pierdute (toate), asa ca l-am convins pe Pepe sa ne duca inapoi in sat. In plus, muream de foame, dupa o dimineata agitata.

Am mancat, dupa care Pepe a simtit nevoia sa ne demonstreze cum se pescuieste traditional, folosind metoda localnicilor, veche de nu mai stim cand—barbasco. Barbasco e radacina unei plante, care contine un alcaloid de o toxicitate extrema. Aruncat in apa, anihileaza capacitatea pestilor de a asimila oxigenul din apa, asa ca in mai putin de cinci minute rasar la suprafata, sufocati, de unde iti ramane doar sa ii culegi cu mana.

Fara a ne face siesta, ne-am tarat din nou prin jungla, noroi (tocmai plouase) si roiuri de tantari, spre un loc special cunoscut de Pepe. Dupa o ora, am ajuns la un mic lac, in mijlocul junglei. Wellington a strambat din nas, pentru ca Pepe ne povestise de o baltoaca, nu de o cantitate de apa la care volumul de munca era triplu. Cu toate astea, n-a stat pe ganduri si in 10 minute a zdrobit toate radacinile de barbasco si le-a aruncat in apa.

Wellington, zdrobind radacini de barbasco

Am asteptat. Mult si bine, zgaindu-ne si asteptand vreun peste gigant de macar 5 kile sa se dea batut, cu burta in sus. Ne lingeam deja pe buze la gandul unei cine cu peste (nu vreti sa mancati piranha decat daca sunteti fani ai oaselor in gat).

Dupa 10 minute, un chitic cat un deget a fost singurul care s-a predat. Wellington si Richard au izbucnit in ras la adresa lui Pepe. Seful de trib daduse gres de data asta, si mormaia evident stanjenit, undeva intre mustati si tatuajul cu surasul de jaguar.

Din pacate, intoarcerea din fiecare incursiune in jungla e parca mai lunga si mai lipsita de entuziasm. Asa a fost si de data aceasta, intorcandu-ne cu buzele umflate si cu o oarecare ciuda pe greseala lui Pepe, care nu isi imaginase ca ploaia schimbase conditiile “jocului”.

Wellington a avut insa grija de cina noastra. A disparut in jungla din jurul satului si in mai putin de un sfert de ora a revenit cu un animal in spate. Un sajino (un fel de porc salbatic) sangera din abundenta pe umarul lui, impuscat direct in inima. Am asistat la jupuirea si spintecarea lui, iar mai tarziu nici macar vedea ficatului infestat cu paraziti nu ne-a taiat pofta de carne la cina.

Marele vanator, Wellington

N-ar fi fost nimic mai placut decat sa lancezesti o zi intreaga in hamac cu o carte buna si o farfurie cu felii zemoase de papaya langa—daca nu ne-ar fi sufocat caldura din casa de oaspeti a lui Pepe. A trebuit sa treaca de ora 4 ca sa putem scoate si noi nasul afara, pentru a sari direct in rau. Am uitat complet de piranha, crocodili, serpi, lipitori si alte de-astea in extazul apei reci, de care n-am fost lasati sa ne bucuram singuri. A sarit langa noi, improscandu-ne, o intreaga gradinita de puradei cu gura pana la urechi. Eram probabil primii gringos pe care ii vedeau, asa ca inotau curiosi si hlizindu-se de fiecare data cand ne uitam in ochii lor. Ne-a atras atentia in mod special o fetita de 9-10 ani, care s-a recomandat “Sheila” in spaniola. Avea trasaturi aspre, insa un zambet larg ii aducea o lumina frumoasa pe fata. Dupa cateva zile, aveam sa o surprindem incercand sa cojeasca o trestie de zahar rupand-o cu dintii, oferindu-ne o expresie extrem de salbatica, la cealalta extrema a spectrului fata de zambetul luminos.

Sheila, fetita cu zambetul salbatic

Ne-am intors in casa transpirati leoarca de la drumul de doar doua minute dintre rau si casa lui Pepe. Aveam sa ne dam seama ca baia in rau reprezenta doar o alinare a suferintelor caniculare de peste zi, si in nici un caz o metoda de a fi curati. Deh, la trei grade sud de ecuator viata nu e asa de usoara pentru doi gringos veniti de la –10° C.

In casa, total indiferent la incalzirea globala, Wellington prepara mabe. Mabe sau ypi este un amestec din frunze de coca prajite cenusa de Cecropia, transformat mai apoi intr-o pudra fina. In Peru, frunzele de coca sunt consumate frecvent in special in Anzi pentru rau de altitudine, dar si pretutindeni in restul tarii pentru probleme digestive, pentru efectul energizant si alte proprietati benefice. E departe, foarte departe de cocaina. Cu toate astea, cu mii de ani in urma, indienii din Amazon au descoperit ca amestecand pulbere de coca cu cenusa din frunze de Cecropia, efectul frunzelor de coca este mult amplificat. E si normal, cenusa fiind o baza care potenteaza alcaloizii din frunzele de coca—principiu chimic care dus la extrem face posibila in laboratoare si cu baze puternice fabricarea cocainei. Mabe insa nu e drog, ci doar un energizant care cel mult iti anesteziaza limba si interiorul obrajilor. N-am reusit sa-i gasesc gustul, mai ales ca de fiecare data cand incercam sa iau o lingura de praf, jumatate imi ajungea in nas, innecandu-ma. In schimb, Adriana s-a declarat incantata de gust si avea sa imparta pentru restul excursiei proviziile de mabe cu Richard si Wellington.

Wellington pregatind de zor mabe

Am urmarit inseratul si venirea ploii din noaptea care urma intr-o plimbare cu canoea pe lagunele din jurul satului, incercand sa vedem cat mai de aproape delfinii roz si gri care isi faceau aparitia aleator, doar pentru a ne intarata. A trebuit sa ne declaram satisfacuti doar cu peisajele fantastice si o apa lina ca oglinda, cel putin pana cand am inceput sa simtim pe piele trezirea tantarilor dupa apus. Uitasem in rucsac spray-ul impotriva nesuferitelor insecte, care s-au declarat astfel incantate de o cina exotica, din doi gringos cu sange dulce.

O seara linistita pe Aucayacu (tantarii nu se vad la rezolutia asta)

Viata la sat

Jenaro Herrera e un mix interesant intre un sat din jungla amazoniana, pe malul Rio Ucayali, si un set de programe guvernamentale de progres si modernizare rurala. Mai concret, exista strazi asfaltate, stalpi de iluminat public, scoala, farmacie si biblioteca. In schimb, e curent electric la generator, doar 2 ore pe seara; nimeni nu e nebun sa iroseasca benzina pe iluminat public; la farmacie nu gasesti mai nimic, dar la biblioteca e singura toaleta publica functionala din sat.

In Jenaro Herrera

Nu stiu daca e trist sau nu ca am ajuns aici un pic prea tarziu (doar vreo 10-15 ani), pentru ca in locul sanilor goi, al tunicilor din fibra de palmier si sulitelor cu varful otravit cu curare am gasit indieni in pantaloni scurti si tricouri Nike sau Diesel, adapostiti veseli la cateva terase improvizate, la o bere sau p gaseosa. In orice caz, nu a fost o surpriza, si ma indoiesc ca mai erau niscai triburi necontactate in zona—desi in Jenaro Herrera simti ca ai ratat la mustata epoca de piatra.

Noua generatie

N-am vrut sa zabovim mai mult de 2-3 ore in care Fernando (despre care am uitat sa va zic ca e de-al locului, avand familie aici) a procurat si ultimele provizii pentru mai departe. Am gasit si un peki-peki, o canoe cu un motor adaptat raurilor din jungla, care sa ne duca mai departe in adancul junglei, spre locuri oarecum mai departate de civilizatie, iluminat public si tricouri Nike.

In mijlocul Matses

Timp de aproape patru ore, sub un soare ucigator care batea din toate directiile, reflectat de suprafata apei, am navigat in amonte pe Rio Ucayali si mai apoi pe un mic afluent, Quebrada Aucayacu. Eram terminati, mai terminati cu siguranta decat zecile de iguane care se prajeau la soare pe cele mai inalte ramuri ale copacilor de pe maluri, asa ca ne-am bucurat nespus cand am vazut in fata intrarea in sat—de fapt o simpla placa scrisa cu vopsea, pe un mal mlastinos: Bienvenido Nuevo Aucayacu

Nuevo Aucayacu e un sat al tribului Matses. Matses inseamna oameni in limba lor, insa sunt mai cunoscuti drept Mayoruna, sau oamenii-jaguar. In prezent, doar 2000 de Matses mai traiesc intre Rio Ucayali si Rio Yavari, la granita cu Brazilia, si sunt printre ultimele triburi civilizate. Desi nu se mai cunoaste, zona in care eram avea o istorie zbuciumata, pe care am aflat-o de la Richard. In urma diverselor conflicte cu triburile Matses din zona, in anii ‘60-’70 armata peruana a bombardat satele cu napalm, ucigand sute de indieni, printre care copii, femei, batrani. Dupa o perioada de groaza, a venit si randul repercursiunii—Matses au facut raiduri, inarmati cu arcuri si sageti, au ucis soldati si au luat ostatici misionari, carora le-au taiat organele genitale si i-au impanat cu sageti otravite. Bineinteles, n-am vazut picior de misionar pe aici.

In cele din urma, toata treaba s-a calmat, Matses s-au “domesticit” si acum poarta si ei tricouri branduite, sepci si pantaloni. Cu toate astea, stau in case pe piloni, cu acoperisul din frunze, facute fara a bate nici un cui, iar cei in varsta mai poarta insemnele tribului: tatuajele de pe obraji (“surasul jaguarului”) si, ocazional, mustati lungi, dintr-o planta, pe care si le infing in gauri aproape invizibile din nari. Asa era si Pepe, un Matses de peste 60 de ani (care arata a 45), seful satului (sau apo), care ne-a gazduit in casa lui de oaspeti si care avea sa ne suporte acolo pentru o saptamana.

Pepe, un sef de trib bolnav de civilizatie

Crocodili si alte lighioaie

Mai rau decat la soare era doar in casa de oaspeti a lui Pepe. Peretii din scoarta de palmier huacapona, o inventie recenta data de o nevoie de intimitate (una dintre ultimele boli aduse de civilizatie), faceau atmosfera umeda din interior sufocant de calda si adaposteau de soare si o gasca de tantari flamazi. Asa ca am preferat varianta de a pleca intr-o mini-expeditie in amonte pe Aucayacu, pentru a incerca sa gasim ceva vietati de vazut.

Ora 3 s-a facut 4, apoi 6 pe nesimtite, pentru ca adierea de vant din barca facea mai multi bani decat soarele la 4 grade sud de ecuator. Iar inainte de 7 s-a intunecat, insa am continuat in amonte. Doar ca jungla e altceva decat o gradina zoologica—e ca-n padure la noi, din anumite privinte (sincer, probabilitatea de a vedea maimute sau bursuci, jaguari sau rasi, serpi sau serpi e cam aceeasi in ambele habitate). Fara ochiul ager al lui Fernando “Commando” n-am fi vazut nimic in afara de pasari, si nici macar pe acelea toate. Si mai ager a devenit pe intuneric, cand a reusit sa vada reflexia rosie a luminii lanternei in ochii unui mic caiman, aflat la mai bine de 30 de metri distanta. Va dati seama ca daca a reusit asa ceva, partea cu prins reptila cu mainile goale a fost un fleac. Am reusit sa-l eliberam dupa 5 minute, inainte sa muste pe careva.

Un caiman mic dar rau

Cea mai terifianta parte (cel putin pentru Adriana, daca nu si pentru mine) s-a desfasurat tot in intuneric, cu Fernando ochind un boa (tot mic, dar tot boa) intr-un copac deasupra apei. Timp de doua minute, cat Fernando a scuturat copacul pentru ca sarpele sa cada in canoe, am devenit brusc credincios si m-am rugat non-stop sa nu aterizeze direct in bratele noastre. Si, uraaaa, a functionat!

La 3 a sunat semnalul de plecare, moment in care jumatate din cei prezenti pe feribot s-au napustit spre ponton, calcandu-se in picioare si imbrancindu-se. Un sfert din ei erau vanzatori ambulanti de toate cele, de la mancare la sucuri, bere, tigari si brichete. Restul erau hoti de buzunare, insa din fericire echipamentul nostru era la loc sigur, cu Richard tolanit si dormind pe el.

Pe feribot, la vale pe Amazon

Ne-am repezit si noi sa ne atarnam hamacele in linie cu ceilalti peruani, inghesuiti ca sardelele pe cele trei nivele ale feribotului, cu gaini, caini, motociclete si copii plangaciosi. Si, pentru ca aveam coate ascutite si un cap in plus la inaltime, am prins si un loc bun (sau cel putin asa am crezut pana cand a dat noaptea).

Aliniati pentru 14 ore de somn in hamac

Iquitos e extrem de izolat fata de restul Peru-ului, asa ca cele 14 ore erau doar o gluma—pentru a ajunge pe rau din Iquitos in cel mai apropiat oras conectat la reteaua rutiera (Pucallpa), ai de mers 7-10 zile cu feribotul. Insa atmosfera era la fel de somnolenta ca si cum am fi avut in fata un drum mai lung, asa ca ne-am conformat si ne-am lungit in hamac, asteptand sa treaca apusul (nimic deosebit, e la fel de fascinant in fiecare seara), iar mai apoi noaptea.

Un alt apus pe Amazon

Si pentru ca la jungla i se mai zice si rainforest, am avut parte de mai multa ploaie cat puteam duce pe timpul noptii, cu rafale de vant care ne-au udat si in hamace, unde am tremurat pana dimineata, pe feribotul care mormaia monoton, la vale spre tropice.

Prin Iquitos

Unul dintre ciudatii ‘gringo’ rezidenti din Iquitos

Mai multe despre Iquitos-ul pe care l-am vazut acum trei ani, cititi aici. Vesti proaste, insa—Karol “Charlie” Pal, romanul pe care l-am intalnit atunci aici, a murit intre timp de cancer. Dumnezeu sa-l odihneasca!

Mare parte din zi n-am facut mare lucru decat sa lancezim in cafenelele din Miraflores—rusine noua—in asteptarea orei de plecare. Oricum, meritam un pic de rasfat inainte de jungla, un rasfat numit cofeina. Ce e ciudat aici e ca, desi Peru exporta cafea, 99,9% din cafeaua pe care o poti bea in tara asta e o posirca “ness” instant, pe care doar o doza mare de lapte o poate face ingerabila.

Seara, cand am coborat in aeroportul din Iquitos, mi-am adus aminte imediat de jungla. Cald. Umed pana la sufocare. Si tantari. Insa am simtit mai mult decat bucurie sa le reintalnesc. Plus prieteni vechi care ne asteptau la iesirea din aeroport—Richard “Aukcoo” Fowler si Delicia, “delicioasa” lui sotie.

Richard (sau Aukcoo, cum ii zice mai toata lumea) fusese ghidul meu in jungla in urma cu trei ani. Veteran din razboiul din Vietnam, herpetolog (nu inseamna doctor de herpes, ci expert in serpi) si specialist in tehnici de supravietuire, Richard imi asigurase o experienta cu adevarat off-the-beaten-track, cu triburile Bora, Huitoto si Huacaina, la nord de Pevas. Revenisem acum, cu Adriana, pentru noi aventuri “habarnamiene” in jungla amazoniana.

Richard “Aukcoo” Fowler, singurul ghid cu care as calca in jungla

M-am simtit ca ajuns acasa. Iquitos imi fusese cel mai drag loc din Peru, cu trei ani in urma. Poate pentru ca i-am gasit multe asemanari curioase cu Iasul—de la numarul foarte apropiat de locuitori, la relaxarea si calmul oamenilor, la faptul ca ambele orase au in centru o cladire proiectata de Gustave Eiffel (Hotelul Traian in Iasi, respectiv Casa de Fierro in Iquitos).

Casa de Fierro, o cladire semnata Gustave Eiffel si adusa demontata, pe magari, peste Anzi

Am incheiat seara cu Richard, Delicia si inca alti prieteni vechi—Wellington zis si “Wallito”, calauza Bora cu care fusesem acum trei ani la vanatoare, venit impreuna cu Lila (sotia) si cei trei copii, si cu Fernando “Commando”, un alt indian din tribul Matses pe care il cunoscusem scurt, insa care urma sa ne fie insoteasca in jungla, impreuna cu Richard si Wellington. Si nimic n-a fost mai potrivit decat o bere neagra Cuzquena si un trabuc pe malul Amazonului, fascinantul fluviu care incepe chiar din Iquitos, din dreptul aglomeratului El Boulevard.

De-aici incepe Amazonul

Toata dimineata am bantuit prin piata din Chiclayo, asa zisa Mercado Modelo, pentru scufundari fascinante in viata localnicilor.

E o aglomeratie de abia te strecori printre tarabe

Gasesti de toate, de la legume…

… la caracatite si sepii-gigant

… la dragalasi porcusori care nu sunt cumparati pe post de animale de companie

… la chestii pentru stomacuri mai serioase

La curanderos gasesti ce vrei, de la sirop de algarobbina, la miere de albine culeasa din florile din cimitir si, inevitabil, extras halucinogen de cactus San Pedro

Iar, bineinteles, cat femeile fac piata, barbatii stau la hairstylist (invers decat acasa)

Lambayeque e la 12 km nord de Chiclayo si are, se pare, cel mai tare muzeu din toata America de Sud—Museo Tumbes Reales del Señor de Sipán, in care se gasesc toate minunatiile descoperite acum nu mult timp in mormantul Stapanului din Sipán, un fel de domnitor local Moche si un fel de Tutankhamon al continentului.

Muzeul din Lambayeque

Cladirea extrem de moderna e inspirata din piramidele Moche, cu o forma interesanta. Am intrat in muzeu pe rampa care urca la al treilea nivel, trecand de la 30 de grade si lumina puternica la intuneric si racoare. Si n-am iesit de acolo pentru mai bine de doua ore, fascinati de ce puteau face bastinasii din aur acum 1700 de ani.

Doar cateva din sutele de ornamente de aur din tinuta Stapanului din Sipán

Si un fel de benzi desenate Moche, de acum 1700 de ani

Insa am ajuns OK la destinatie, in Chiclayo.

Plaza de Armas din Chiclayo, sau Revelion la 30 de grade

Nu orice pranz, ci ceviche de lagartito, o specialitate care se gaseste doar in San Pedro de Lloc. Ce e lagartito? O soparla destul de uscata si cu un schelet… abundent. O adevarata aventura gastronomica, in completarea celor deja avute. Si, va asigur, nu e ultima!

Ceviche de soparla

Gata cu 2009!

Ne-am intors in Huanchaco pentru a incheia anul pe malul Pacificului, pregatiti de o fiesta in stil latino. In spiritul traditiei—care zice ca trebuie sa ai cat mai multe lucruri galbene la trecerea in noul an, pentru a-ti purta noroc—ne-am cumparat lenjerie intima galbena de la unul din zecile de standuri cu asa ceva.

Lucrurile galbene poarta noroc

Tot traditia zice ca trebuie sa dai foc lucrurilor vechi…

Am tot asteptat fiesta la miezul noptii, insa in afara de obisnuitele artificii, agitatia din strada a fost neasteptat de “obosita”.

2010 pe plaja

Si uite-asa s-a terminat si 2009, un an mai lung pentru noi cu 12 ore, adunate din diferente de fus orar din calatoriile din Indonezia (5 ore) si de acum, din Peru (7 ore).

La Multi Ani!

In nord, zona cu cea mai mare densitate de curanderos e in munti, langa o laguna cu proprietati magice aproape de satul Huancabamba. Asta ar insemna opt ore cu autobuzul de la Trujillo la Piura, inca opt de la Piura la Huancabamba (in cel mai bun caz, pentru ca in munti ploua iar drumurile nu sunt asfaltate), inca doua cu o camioneta de la Huancabamba la Salinas, dupa care doua ore pe cal pana la laguna. Am renuntat cu parere de rau la traseul asta, pentru ca n-am mai ajunge la timp inapoi in Lima pentru a prinde avionul spre Iquitos.

Chino Tuno

Cu toate astea, n-am ramas chiar cu buzele umflate. Aflasem ca in zona e unul din cei mai renumiti curanderos, Eduardo Calderon, cunoscut ca ‘El Tuno’. Taximetristul care ne-a ajutat sa-l cautam ne-a spus ca El Tuno a murit de ceva timp, insa ca fiul sau, zis Chino, traieste in Las Delicias la zece kilometri la sud de Trujillo.

Chino Tuno, fiul faimosului curandero Eduardo ‘El Tuno’ Calderon

Chino ne-a primit foarte entuziast cand a auzit ca suntem interesati de traditiile locale de curanderismo. E singurul dintre cei 14 copii ai lui Eduardo care a continuat meseria tatalui sau, si e Maestro Curandero cautat de toti din regiune. De fapt, inaintea noastra, cat am asteptat, intrasera doua tinere (dintre care una cu probleme in dragoste, ne-a zis mai apoi Chino) si un avocat din Trujillo.

Am stat la taclale cu vorbaretul vraci timp de mai bine de trei ore. Ne-a povestit despre viata tatalui sau, despre cat de multi sarlatani practica curanderismo doar pentru a satisface curiozitatea pentru droguri a turistilor, in conditiile in care meseria e de fapt legata de cunoasterea plantelor si a remediilor. Asa am aflat o gramada de lucruri interesante despre traditiile locale si modul in care se vindeca sau sunt diagnosticate tot felul de boli.

De exemplu, in zona se gaseste o rasa aparte de caini, Viringo sau perro calato—caini fara par. Si, pentru ca temperatura corpului lor e foarte ridicata (peste 40 de grade Celsius), sunt folositi la tratarea racelilor, pneumoniilor si a altor boli. Cum? Simplu, se ia cainele, se pune pe zona din corp afectata (sa spunem piept) si se incearca mentinerea lui acolo cat mai mult timp (cu sau fara biscuiti).

Perro calato, cainele fara par

Insa cea mai ciudata practica e limpia con cuy, prin care un porcusor de Guinea e folosit pe post de tomograf, pentru a diagnostica afectiunile pacientului. Din nefericire, diagnosticarea presupune sacrificarea animalului la finalul ritualului.

Cat timp Chino ne-a povestit despre diagnosticul cu cuy, sotia lui a tras o fuga pana in vecini de unde a cumparat doi—un mascul si o femela. Am mers cu totii in “cabinetul” vraciului, practic o camaruta din spatele casei, unde Chino a inceput diagnosticarea.

Pentru inceput, Chino mi-a pus porcusorul pe cap, pulverizand din gura (practic scuipandu-ma) un lichid galben dintr-o sticla murdara. Apoi a inceput sa frece animalul de tot corpul meu, din cap pana in picioare, insistand pe anumite zone energetice. In tot acest timp, a reluat explicatiile pe care ni le daduse inainte. Computer tomografie exista doar in Lima, si e scump. Majoritatea peruanilor nu si-ar permite, asa ca apeleaza la un curandero si la metoda cu porcusorul—prin frecarea lui de tot corpul uman, se transfera energiile negative de la om la animal. Porcusorul e considerat un fel de receptor, extrem de sensibil, si toate afectiunile pacientului au impact imediat asupra organelor animalului.

Limpia con cuy

Dupa mai bine de cinci minute in care porcusorul a fost frecat de toate partile corpului (cu doar mici exceptii intime) a urmat partea sangeroasa a diagnosticului—Chino a despicat dintr-o miscare porcusorul, expunand pe rand organele interne. “El corazón está bien”, mi-a zis, aratandu-mi inima cat unghia degetului mic, pulsand in palma. Probabil ca doar curiozitatea fata de traditie (si experientele din facultatea de medicina) mi-au invins o repulsie care ar fi fost normala pentru un ritual atat de sangeros.

Chino a continuat cu expunerea pe rand a organelor porcusorului, explicandu-mi ca am ceva probleme la stomac si ficat, si ca ar fi bine sa beau mai multa apa la cum arata rinichii mei (in fine, ai porcusorului). Apoi, Adriana a trecut prin acelasi ritual, de la cap la coada.

Am mai stat inca vreo ora de vorba, pana cand ne-am trezit ca deja petrecusem cam jumatate de zi cu Chino, si poate omul are treaba, insa nici vorba—omul era foarte incantat sa povesteasca despre traditiile meseriei. Ne-a cerut pana si adresa, sa ne trimita o carte postala, iar in cele din urma ne-a condus pana la strada principala, pe motiv ca zona in care locuia era destul de periculoasa.

Tot drumul inapoi spre Huanchaco si tot restul serii ne-am intrebat daca faptul ca ritualul nu ne-a ingrozit prin cruzimea lui e pentru ca suntem excentrici sau pentru ca incercam sa respectam si sa intelegem o traditie locala, veche de mii de ani. N-am gasit un raspuns, insa mi-am adus aminte ca si in laboratoarele din lumea civilizata, porcusorii de Guinea au aceeasi soarta, diferenta fiind doar niste eprubete sau halate albe.

Plaja din Huanchaco

Pe marginea plajei zac sprijinite caballitos (“caluti”), un fel de barcute facute din trestie, care imi aduc aminte de cele de pe insulele Uro de pe lacul Titicaca.

Cabalittos sunt mai degraba precursoarele placilor de surf, pentru ca pescarii le folosesc sa plece in larg la intins plase, si se intorc calare pe valuri. E o arta (sau un sport) pe cale de disparitie, pentru ca batranii sunt singurii care mai stiu sa le faca.

Huacas del Moche

Ne-am lasat convinsi de un taximetrist sa vedem unul dintre zecile de monumente din zona. Huacas sunt piramide construite din chirpici (lut si paie), iar in zona sunt doua dintre cele mai importante, Huaca del Sol si Huaca de la Luna, construite de civilizatia Moche.

Huaca del Sol, vazuta de pe Huaca de la Luna

Moche au trait in zona undeva intre anii 100 si 600 e.n.—aparent migrati dinspre nord si cel mai probabil in legatura cu mayasii. As zice ca destul de avansati tehnologic, din moment ce piramidele au ramas in picioare dupa nenumarate cutremure si inundatii. Faptul ca Huaca del Sol a ajuns la o treime din inaltimea sa initiala se datoreaza spaniolilor care au incercat in 1602 sa gaseasca aur in interiorul ei, deviind cursul unui rau din zona pentru a sapa la baza ei.

Ai-Apaec, zeul suprem Moche

Cu toate astea, e incredibil cat de bine s-au pastrat anumite detalii in interiorul Huaca de la Luna—picturi cu zei si tot felul de figuri de acum 1800 de ani. Desi nu ma dau in vant dupa monumente, a meritat vizita.

Inapoi in Huanchaco

Ne-am intors in Huanchaco pentru un pranz tarziu, si am lenevit pe o terasa pe marginea plajei, aruncand cate un ochi la viata de zi cu zi din sat.

Pe partea opusa plajei, Huanchaco e un traditional sat sud-american

Iar majoritatea localnicilor nici nu baga de seama putinii turisti, vazandu-si de “treaba”

Cu toate astea, oamenii locului par optimisti referitor la vreme, si se risca. Niciunul n-avea umbrela, iar altii mai curajosi se exprimau artistic cu creta pe asfalt. Orar a Jesús que no llueva!.

Altfel, orasul e ca multe altele din Peru—Plaza de Armas in centru, plina de oameni chiar daca e luni, multa agitatie si mancare buna.

Cladirile coloniale din Trujillo

Cu toate astea, am admirat mai degraba placutele de faianta pictate migalos cu numele strazilor (deh, ce sa-i faci, deformatie profesionala).

Ma asteptam sa fie mai usor de gasit, insa a trebuit sa sapam ceva timp prin carti de telefoane, sa intrebam tot felul de taximetristi, pana cand am dat de ea in Chorillos, o suburbie dubioasa de la periferia Limei. Am avut noroc ca am ajuns cu jumatate de ora inainte de pranz, pentru ca am ocupat una dintre ultimele mese libere.

Cevicheria Sonia e un mic restaurant de familie, al unui pescar din Chorillos (Freddy), care prinde chestiile pe care Sonia, sotia lui, le transforma in delicioase ceviche. Bineinteles, au ajuns si pe masa noastra cat de repede. Din pacate, in noi au incaput doar doua variante de ceviche din lista din meniu.

Ceviche de la casa, specialitatea Soniei

Un turist hamesit

Turul de forta a fost reprezentat de leche de tigre si leche de pantera, doua paharele de “suc” de la prepararea ceviche—extrem de sarat si de intens ca gust, insa n-am fi putut sa plecam fara sa le incercam!

Laptele de tigru si de pantera

In final, inainte de a ne urca in autobuzul care ne duce din Lima spre Trujillo, va dau de treaba cat noi dormim: retete de ceviche de la Gaston Acurio, unul dintre cei mai “tari” bucatari peruani.

Quierolo

N-a fost greu sa-mi aduc aminte nici de prima mea interactiune cu gastronomia peruana, asa ca impreuna cu Adriana am luat micul dejun intr-o taverna pitoreasca, Quierolo, asa-zisa a artistilor.

Am inceput, cum altfel, cu ceviche, mancare traditionala. Adica peste crud, marinat zece minute in suc de lamaie cu condimente, garnisit cu prea multa ceapa cruda si nelipsitele cartof si porumb fiert. Mmmmm…. delicios!

Chevice de lenguado

Arta, dom’le

Dupa un brunch sanatos, e nevoie si de ceva “mancare” pentru creier, asa ca ne-a iesit accidental in cale o expozitie a doi frati, Rember si Santiago Yahuarcuani. Sper ca preferati niste poze in locul a doua pagini de critica literara, asa ca iaca:

Plaza de Armas

Fiecare oras peruan are in centru o Plaza de Armas, asa cum probabil avem si noi in fiecare oras o Piata a Unirii (si eventual o strada Stefan cel Mare). Numele vine de la depozitele de arme si praf de pusca pe care spaniolii le aveau in garnizoana din apropierea nelipsitei catedrale din piata centrala, gata de reactie in orice moment.

Acum, nu stiu daca trupele de parada care au aparut imediat ce am ajuns noi au dat dovada de viteza de reactie, sau pur si simplu a fost o coincidenta. Cert e doar ca eram pe cat pe ce sa fiu calcat cand faceam poze.

La parada, in Plaza de Armas

Cu vaca…

Am tinut neaparat sa bem un pisco sour, bautura tot traditionala, din albus de ou si din distilat de vin alb. Si, deformatie profesionala, am ales pentru asta barul cu cel mai bun nume si cel mai tare logo—El Gaucho Y La Vaca.

Salud!

… si cu porcul!

Pentru ca trecuse ceva timp de la cheviche, ne-am ametit binisor de la un pahar de pisco rece si bun. Si, pentru ca se apropia si seara, ne-am decis sa-l stingem cu o cina tot traditionala. Carne de porc (ok, purcelus pentru sufletele mai sensibile). De Guinea. O mancare traditionala a incasilor, care aveau tarcuri cu zeci sau sute de cuy, cum e cunoscut purcelusul de Guinea in meniurile din Peru.

Pentru curiosi: nu ne-a impiedicat nimic sa savuram cina, pentru ca animalul din farfurie nu aducea deloc cu chestiile alea pufoase si grasune din pet-shop! Si pentru ca l-am udat cu o carafa de chicha morada, o bautura usor fermentata, din porumb negru.

Cuy, un porc mai mic si de Guinea

De ce din nou o luna in Peru, se vor intreba multi. Simplu. Pentru ca trei saptamani in jungla amazoniana nu se compara cu nici o alta experienta avuta. Aventura la maxim, experiente inedite si multe altele (daca n-ai citit despre aventurile anterioare in jungla, poti incepe de aici).

Gata pe azi! Povestile interesante incep de maine!

Pentru ca aveam 12 ore la dispozitie pana la zborul spre Amsterdam, am ales sa mai aruncam ochii prin capitala indoneziana si ne-am targuit cu un taxi pentru o zi intreaga de plimbari.

Jakarta e destul de saraca in privelisti, chiar daca in ea se inghesuie noua milioane de indonezieni. Destul de moderna, cu zgarie-nori si centre de afaceri, autostrazi suspendate care leaga cartierele intre ele, nu pare o priveliste care sa promita experiente deosebite. Drept urmare, ne-am multumit cu cateva obiective clasice.

Primul pe lista a fost Monas, adica Monumen Nasional, o coloana de aproape 150 de metri inaltime, ridicata in memoria luptelor pentru independenta Indoneziei. Un monument grandoman inceput de presedintele Soekarno in 1965 si inaugurat de dictatorul Soeharto in 1973, Monas e cunoscut, trivial, drept ‘ultima erectie a lui Soekarno’. Nesatisfacatoare, turistic, as spune, mai ales ca am nimerit din nou in mijlocul unor trupe de scolari care stateau la coada pentru a urca cu liftul in varf. Au urmat din nou inevitabilele fotografii cu telefoane, scolarii concurand uneori cu profesorii insotitori in a ne cere sa pozam pentru ei.

Monas, monumentul national

Am evadat din turn la timp, agasati de ‘paparazzi’ si de panorama anosta a capitalei. Ceva mai interesante au fost, in schimb, sculpturile cu scene din istoria Indoneziei care pazeau monumentul (nu ca am fi fost noi foarte la curent cu partea de istorie).

Din analele istoriei indoneziene

Taxiul ne-a dus mai departe in nordul Jakartei, in fosta capitala Batavia (vechiul nume al Jakartei), unde am cascat gura la pinisi, vasele cu vele ancorate in praful din vechiul port, Sunda Kelapa, unele dintre ele gata de plecare spre Makassar in Sulawesi.

Pinisi in Sunda Kelapa

Si, pentru ca traficul ne-a luat peste jumatate din timp, n-am mai reusit sa vedem mare lucru (nu ca ar fi meritat). Ne-am indreptat spre aeroport, iar ce a urmat (26 de ore pe ruta Jakarta-Kuala Lumpur-Amsterdam-Bucuresti) e prea plictisitor pentru a fi povestit.

(Intermezzo–pentru ca urmeaza o mica pauza, de 11 luni, pana la urmatoarea calatorie)

Asa ca la revedere Gili Trawangan, si ne-am intors in Senggigi de unde am fugit in Mataram, capitala Lombok-ului, pentru a vedea si altceva decat plajele si hotelurile din Senggigi.

Ne-am adus aminte in mod placut de Bali si de demonii care pazesc templele. In Mataram sunt mai colorati–iar cel de fata pazeste intrarea intr-un hotel

E greu sa gasesti artefacte traditionale din Lombok, insa nu imposibil

Cea mai placuta si surprinzatoare experienta a fost la 3C Café, o cafenea despre care citisem intr-un ziar local in Gili Trawangan. Ne asteptam sa gasim ceva pretentios, pentru turisti, in stilul barurilor si cafenelelor din Bali. In schimb am dat peste cateva scaune si mese de plastic pe marginea strazii, langa un Internet café. Ne-am uitat mirati unul la celalalt, insa dupa cateva minute, dupa primele inghitituri din produsul casei am decis ca a meritat incercarea. Ba mai mult, doua ore si multe alte produse mai tarziu, ne-am decis sa renuntam la a mai incerca si altele, pentru ca incepusem deja sa tremuram de la supradoza de cofeina. Verdictul–cea mai buna cafea din Indonezia!

Proprietarul 3C Café, un tanar de 25 de ani cu o singura pasiune–cafeaua. Si, dupa cum spunea, ‘A good coffee is black as the devil, hot as hell, pure as an angel and sweet as love’

Din nefericire, ploile torentiale din sezon au crescut debitul raurilor din Lombok, asa ca tot oceanul din jur, inclusiv langa Gili Trawangan e plin de aluviuni, ceea ce a scazut vizibilitatea la cinci metri–in mod normal poti vedea peste 30 de metri. Asa ca m-am multumit cu fauna de acvariu, de toate culorile, baracude si pesti leu, superbi de veninosi.

Un peste leu