Hristos a Înviat !

2011-09-21T14:31:00.000+03:00

Motto:

„Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine !” (Luca 1, 28)

„Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre !” (Tropar)

„Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide!”(Luca 11, 9)

„Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară.” (Ioan 6, 37)

Există uneori între noi, creştinii ortodocşi, obiceiul de a purta unele dispute pe tema rugăciunilor înălţate fie către Dumnezeu, fie către Maica Domnului, cu privire la felul în care aceste rugăciuni se cuvine a fi săvârşite. Sunt unii care manifestă o evlavie sporită, mult îmbogăţită faţă de a celorlalţi, în ceea ce priveşte închinarea la diferitele tipuri de icoane ale Maicii Domnului – ba pentru că unele ar fi mai făcătoare de minuni ca altele, ba pentru că ar fi parte preţioasă din patrimoniul cultic al Bisericii, ba pentru că sunt pictate „nu-de-mână” omenească (de parcă celelalte ar fi mai puţin reprezentative). Din acest motiv, cinstirea adusă Maicii Domnului (numită în limbaj teologic „preacinstire” sau „supravenerare”) poate uşor aluneca înspre exagerări pietiste, influenţate de gustul estetic şi de educaţia artistică a fiecărui închinător în parte, iar nu de dimensiunea mistică a icoanei (pe care i-o dă prezenţa harului, darul sfinţeniei). În realitate, atunci când un creştin cu adevărat credincios se închină înaintea unei Sfinte Icoane (care poate înfăţişa fie vreun sfânt, pe Maica Domnului sau pe Mântuitorul Hristos Însuşi) păzindu-şi inima curată şi străduindu-se să-i fie caldă şi simţitoare iar nu rece şi nepăsătoare, icoana însăşi îi devine acestuia fereastră deschisă către Cer, scară pe care mintea se înalţă către locaşurile cereşti, realizând o legătură spirituală vie cu Biserica Triumfătoare a Sfinţilor: „Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 19). Din descoperirile făcute de Dumnezeu sfinţilor Săi (învredniciţi prin credinţă de trăiri extatice şi răpiri mai presus de fire) ştim astăzi că pururea-Fecioara Maria a primit locul cel mai de cinste, de-a dreapta Tronului Slavei Sfintei Treimi: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată !” (Psalmul 44, 11) Din păcate, mulţi dintre cei care au rătăcit (dintr-un motiv sau altul) calea cea dreaptă a Bisericii, pierzând astfel harul Duhului Sfânt şi ajungând să hulească adevărurile de credinţă (datorită micimii lor sufleteşti), au negat dreapta cinstire cuvenită Maicii Domnului („Cea mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”) tratând-o ca pe o femeie oarecare, asemănătoare tuturor celorlalte femei. Cei care au căzut pradă acestor păreri mincinoase au încetat a se mai ruga Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, văduvindu-şi astfel sufletele de putinţa de unire reală şi deplină cu Hristos.

Iconografia creştină (atât cea comună tuturor zugravilor bisericeşti, cât şi cea specifică fiecărei şcoli de pictură înfiinţate de-a lungul istoriei bimilenare a Bisericii) ne dăruieşte Chipul Lui Hristos – Mântuitorul situat întotdeauna în aceleaşi două locaţii predilecte: ca Prunc nou-născut în braţele Fecioarei Maria (în Icoana praznicului Naşterii Fiului Lui Dumnezeu în ieslea de la Betleem, la 25 decembrie) şi ca Bărbat desăvârşit cu mâinile ţintuite pe braţele Crucii (în Icoana Răstignirii pe Lemn). În prima icoană se adevereşte Taina Întrupării ca început al mântuirii noastre (prin luarea de către Domnul Slavei a chipului de rob, de om asemenea nouă) şi se afirmă calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Maicii Domnului (care a zis şi Ea, la rândul Ei, - „iată roaba Domnului ! Fie mie după cuvântul tău !”- Luca 1, 38) iar prin cea de-a doua icoană se slăveşte Taina Învierii Lui din morţi – biruinţa vieţii asupra morţii, viaţa cea veşnică, mântuirea lumii prin Lemnul cel de Viaţă Dătător, Cinstita Cruce – armă asupra diavolului dăruită nouă ca Semn de biruinţă ! De aceea, Sfântul Apostol Pavel scrie: „Iară mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos !”(Galateni 6, 14) Chipul împlinit şi Icoana desăvârşită a restaurării lumii prin Întrupare şi Înviere, adică prin Jertfa Răscumpărării neamului omenesc din robia morţii şi a iadului, sunt Sfinţii – oameni asemenea nouă dar care, agonisind Duhul Sfânt în cursul vieţii lor pământeşti, au redobândit asemănarea cu Dumnezeu şi astfel au refăcut chipul divin întipărit în firea omenească la zidirea ei. „Aflându-i vrednici”, Dreptul Judecător le-a dat sfinţilor puterea de a judeca lumea (1 Corinteni 6, 2) întâi celor doisprezece Apostoli (care vor şedea pe douăsprezece scaune spre a judeca cele douăsprezece seminţii ale casei lui Israel) şi, prin ei, tuturor sfinţilor. Desigur, centrul Judecăţii de Apoi rămâne Persoana Lui Hristos Însuşi, Care prin Înviere a vestit lumii: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ !” (Matei 28, 18) şi, ca Cel Atotputernic, „va judeca vii şi morţii” şi-i va desparte de-a dreapta şi de-a stânga Sa precum desparte păstorul oile de capre: „Eu nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut la voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis !”(Ioan 5, 30); “Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului !”(Ioan 5, 22) De aceea putem mărturisi cu tărie faptul că „ajutorul nostru este de la Domnul, Cel Ce a făcut cerul şi pământul” şi că Maica Domnului şi Sfinţii ne sunt modelele de sfinţenie prin osteneală şi împreună-lucrare cu harul Lui Dumnezeu. După rugăciunea numită „a Lui Iisus” (care se face cu mintea în inimă şi care a reprezentat de mii de ani miezul de foc al luptei cumplite duse în singurătatea pustiurilor de pe faţa întregului pământ de către asceţii nevoitori cu duhurile răutăţii din văzduh şi cu patimile iscodite de acestea), chemarea cea preadulce „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi !” este cea de a doua armă nebiruită dăruită credincioşilor pentru mântuire. În consecinţă, a afirma că mijlocirea Maicii Domnului la Tronul Lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor nu este necesară – reprezintă o blasfemie ! „Mute să fie buzele cele viclene ale păgânilor celor ce nu se închină preacinstitei icoanei Tale, celei zugrăvite de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, ceea ce se cheamă <> !” (Slujba Paraclisului); „Măreşte sufletul meu pe Domnul şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale ! Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile !”(Luca 1, 46-48).

Prin cinstirea cuvenită Maicii Domnului şi prin încredinţarea că Ea ne ajută şi mijloceşte pentru mântuirea noastră, recunoaştem Taina Întrupării Fiului Dumnezeului Celui Veşnic din maică sub vremi, înţelegem Taina deşertării dumnezeirii în plămada omenească creată de Tatăl la facerea lumii: „Să facem om după Chipul şi asemănarea Noastră !”(Facerea 1, 26) şi mărturisim mângâierea adusă veacurilor (după căderea adamică) prevestită prin „protoevanghelia” Vechiului Testament: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul.” (Facerea 3, 15) Iată, Fecioara Maria a zdrobit toate patimele şi neputinţele celor ce O cheamă cu credinţă: „pentru că tot pot rugăciunile Maicii spre îmblânzirea Stăpânului !”( Slujba Pavecerniţei), „tămăduieşte-mă, Fecioară, şi mă întoarce dintru nesănătate în sănătate !” (Slujba Paraclisului)

A zăcea în păcat fără a te ridica este boala de moarte a sufletului, care dispreţuieşte faptul că Iisus Hristos a murit pe Cruce spre iertarea păcatelor tuturor oamenilor şi care necinsteşte Jertfa Lui, negând împăcarea dintre om şi Dumnezeu, dintre Adam şi Părintele Ceresc. De aceea se cuvine nouă să Îl păstrăm pururea pe Hristos în inimile noastre, nedespărţindu-L nici de Maica Sa şi nici de Crucea Sa. Doar astfel vom fi şi noi părtaşi la Cina Fiului de Împărat la care „mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor !” (Matei 8, 11)

Părintele Calistrat Chifan, Mănăstirea Vlădiceni (Iaşi)

Sfânta Euharistie şi lucrarea ei în viaţa creştinului

2011-09-09T15:05:00.000+03:00

Motto: „Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului.” (1 Corinteni 11, 28-29)

Încă dintru începuturile ei (marcate de prigoană cumplită şi de persecuţii grozave), silită să se ascundă în catacombe şi prin peşteri, Biserica Lui Hristos şi-a dus viaţa de rugăciune orânduită sub forma văzută a cultului divin public având în centru (ca măsură a tuturor lucrurilor) pe Iisus Hristos Cel Înviat, adus zilnic Jertfă Sfântă şi fără de prihană pe sfintele altare sub chipul pâinii şi al vinului – Sfânta Euharistie. „Vieţile Sfinţilor” ne povestesc (uneori cu foarte multe amănunte semnificative, aproape în fiecare zi a anului bisericesc) martirajul miilor de mucenici (duşi în incinta Colosseum-ului roman sau prin alte arene) ucişi de gladiatori nemiloşi, sfârtecaţi de fiare sălbatice sau chinuiţi de ighemoni cruzi pentru a se lepăda de credinţa în dumnezeirea Lui Iisus Nazarineanul - privită de contemporani ca o absurditate proprie unei secte provenite din sânul iudaismului şi stârnite de Cel socotit ca fiu al Mariei şi al bătrânului Iosif, teslarul din Nazaretul Galileii – „Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeşte mama Lui Maria ?” (Matei 13, 55).

Rostul central al Sfintei Euharistii (Sfintele Sfinţilor, Sfintele Taine ale Bisericii, Trupul şi Sângele Domnului) se vede cel mai limpede tocmai în cazul acestor mucenici şi martiri (al căror număr nu poate fi cunoscut) sacrificaţi pentru numele de creştin de furia ucigaşă şi de urgia distrugătoare a împăraţilor romani păgâni (al căror şir îl începe Nero cel sângeros şi până la începutul împărăţiei lui Constantin cel Mare). Acea părticică de Sfântă Împărtăşanie a fost de ajuns pentru ca toate acele rămăşiţe de trupuri omeneşti sfârtecate în fel şi chip să fie îndumnezeite prin harul Duhului Sfânt şi să înceapă a lucra minuni – să izgonească demoni, să tămăduiască boli, să izbăvească de neputinţe. Aşa începe cultul sfintelor moaşte şi aşa se şi justifică venerarea lor în Biserica Ortodoxă. Mântuire celor credincioşi şi foc îndumnezeitor pentru cei vrednici, Sfânta Euharistie însă s-a dovedit de-a lungul timpului osândă celor ce se împărtăşesc cu nevrednicie şi foc arzător pentru cei ce se împărtăşesc cu uşurătate (abuzând de multa milostivire şi de nemăsurata bunătate a Lui Dumnezeu şi ignorând dreptatea Lui). „Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi de El cu cutremur !” (Psalmul 2, 11) strigă Psalmistul, iar preotul cheamă: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi !” (Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur). În ceea ce priveşte împărtăşirea propriu-zisă, ceea ce contează de fapt nu este frecvenţa ei, ci dobândirea străpungerii inimii şi a înţelegerii profunde a sensului acestui gest de deschidere a gurii pentru primirea Lui Hristos în mădularele trupeşti, - deci trezvia. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul !” (Psalmul 33, 8). Oare să cugetăm că la gustul limbii se referă David, Regele lui Israel ? A gusta din bunătatea Stăpânului înseamnă a simţi cu inima dulceaţa rugăciunii, a limpezi văzduhul inimii, a dobândi vederea tainică a Lui Dumnezeu, a trăi extazul mistic sau răpirea în Duhul Domnului: „Inimă curată zideşte în mine Dumnezeule şi duh drept înnoieşte în lăuntrul meu !” (Psalmul 50, 11). Prin noi înşine, prin propria noastră conştiinţă doar, nu vom şti niciodată când avem inima cu adevărat curată; stările proprii rugăciunii celei mai înalte sunt daruri ale Harului Divin. Altfel spus, nu vom deţine niciodată controlul asupra Duhului Lui Dumnezeu sau a stării de sfinţenie: „Duhul suflă unde voieşte” (Ioan 3, 8; ediţia din 1914); doar „cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).

În ultima vreme, din păcate, creşte numărul creştinilor care ajung să se împărtăşească din ce în ce mai des – dar nu din sporirea iubirii pentru Hristos ci din pricina măririi mândriei şi a întăririi orgoliului de a avea imagine şi statut de persoană înduhovnicită în ochii celorlalţi. Câţi dintre aceştia au vorbit cu Dumnezeu ? Este trebuinţă de mare atenţie pentru a nu răspândi în popor nepăsarea şi neevlavia faţă de cele sfinte. A fi vrednic de împărtăşire nu include neapărat facerea de minuni – dar sigur exclude nepăsarea. În trecut, în viaţa credincioşilor de demult, împărtăşirea din Sfintele Taine era un prilej de mare sărbătoare. Creştinul se primenea cu totul (îşi curăţa trupul, îşi spăla hainele, postea între trei şi cinci zile cu mâncare uscată, îşi spovedea la duhovnic toate păcatele, se ierta cu toţi semenii săi – deopotrivă cu cei care îi greşiseră şi cu cei cărora le greşise, participa la Dumnezeiasca Liturghie – şi aşa, cu multă sfială şi evlavie, primea Sfintele Taine. Acest mod de a trata necesitatea împărtăşirii (iar nu altfel) dădea naştere în sufletul credinciosului la fericita stare de trezvie, atenţie plină de evlavie la sine şi la ceilalţi – „hai să nu ne supărăm, n-am voie, m-am împărtăşit, nu pot să greşesc”. Am pomenit despre acestea tocmai pentru că sunt prea multe scrierile sfinte care aduc grozave mărturii despre cei ce se avântă în mod cu totul necorespunzător către împărtăşirea din Sfântul Potir. Nu degeaba spune Apostolul Pavel: „Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit.” (1 Corinteni 11, 28-30). La fel şi vrednicul de pomenire, părintele nostru sufletesc, Cleopa Arhimandritul, ne vorbea din învăţătura Sfântului Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, despre feluritele chipuri ale împărtăşirii din harul Lui Hristos: din Sfântul Potir; prin miridele scoase de către preot la Sfânta Proscomidie; prin chemarea neîncetată în rugăciune a Numelui Lui Iisus; prin faptă şi, nu în ultimul rând, prin participarea cu evlavie şi trăire duhovnicească la Sfânta Liturghie. Pruncii pot fi împărtăşiţi oricând (pentru că se aseamănă îngerilor); de la vârsta de trei ani se împărtăşesc fără să fi mâncat mai înainte; de la vârsta de şapte ani este bine să mănânce mâncare de post în zilele de miercuri şi vineri – iar, cu timpul, chiar să ţină două-trei zile cu mâncare de post mai înainte de a se împărtăşi – pentru a le spori credinţa şi pentru a dobândi evlavia. Este foarte adevărat că autenticitatea ortodoxiei oricăruia dintre noi o dă o trăire cât mai curată şi mai sănătoasă, strădania de ridicare la înălţimea tainei; numai că râvna nechibzuită sau de moment nu duce decât la înălţarea minţii prin părerea de sine şi gândul de mărire („cine sunt eu care mă împărtăşesc des !”), asemeni fariseului rugător la Templu (din parabola Mântuitorului Hristos). Să ne aducem aminte, de pildă, de Sfântul Marcu de la Muntele Francisc sau de Sfânta Maria Egipteanca (amândoi făcători de minuni) – care au primit împărtăşirea cu Sfintele Taine la sfârşitul vieţii lor. Şi, cu toate că se înălţau de la pământ atunci când se rugau, totuşi nu se socoteau vrednici de Sfânta Împărtăşanie. Se gândeau la Focul care arde în Potirul Euharistic şi se temeau ca nu cumva să mănânce Odorul Cel Dumnezeiesc cu nepăsarea unei inimi lipite de mărunţişurile lumii acesteia. Doar în Sfânta Liturghie nu se spune „Sfintele râvnitorilor” şi nici „Sfintele credincioşilor” – ci „Sfintele Sfinţilor” !... Iar dacă ne credem sfinţi, atunci poate ar fi bine să-l întrebăm pe Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos, care vedea chipurile oamenilor ce se împărtăşeau în biserică, la Sfânta Liturghie, fie strălucitoare, fie luminate, fie întunecate sau chiar ca de arap ! Atunci când l-a întrebat pe Sfântul său Înger Păzitor despre aceasta, i s-a răspuns: „cei cu chipurile strălucitoare sunt aleşii Domnului şi sunt foarte rari; cei cu chipuri luminate se ostenesc cu nevoinţe mari şi grele şi se vor mântui cu Darul Celui Preaînalt; cei întunecaţi la chip sunt cei nepăsători şi care se cred vrednici – iar cei cu chip ca de arap sunt cei care nesocotesc puterea Sfintelor Taine şi lucrarea lor, cugetând că trebuie a le primi pentru că aşa e creştineşte, să fii cuminecat”. Spune Sfântul Macarie Egipteanul, în „Omiliile” sale, că „cel mai înfricoşător lucru este să te apropii cu nevrednicie de Sfintele şi Preacuratele Lui Hristos Taine” pentru că „ai ucis pe Hristos Însuşi, eşti responsabil de junghierea Lui; fapta pe care au făcut-o iudeii ucigându-L pe Iisus o săvârşesc cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie cu Trupul şi Sângele Său. Deci, şi cei ce I-au frânt atunci Trupul şi cei care-L întinează acum, împărtăşindu-se cu suflet necurat, vor avea parte de aceeaşi osândă, după cum spune Apostolul”. „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.” (Matei 7, 6) – iată grozăvie ! Nu degeaba Sfântul Ioan Gură de Aur (supranumit „trâmbiţa creştinătăţii”) strigă: „De-ţi va fi cu putinţă, o, creştine, să te spovedeşti în tot ceasul !” („Împăţirea de Grâu”), iar Sfântul Antonie cel Mare spunea unui tânăr ucenic: „până şi gândurile să ţi le mărturiseşti !” (Patericul). Iar dacă sfinţii ne avertizează că „viaţa omului nu este fără de păcat nici de o singură zi dacă ar fi” atunci cum ne-am putea imagina că noi nu-L supărăm pe Dumnezeu cu nimic ?

E cazul să considerăm două lucruri foarte importante: legătura cât mai strânsă cu duhovnicul în Taina Sfintei Spovedanii, pe de o parte – iar pe de altă parte vieţuirea în cât mai mare transparenţă (pentru a nu-l face pe duhovnic părtaş la propria noastră nepricepere şi nechibzuinţă). Iar un alt lucru la fel de important este cugetarea duhovnicească la puterea Sfintei Euharistii şi la efectele lucrării ei spirituale în viaţa credincioşilor; Sfânta Liturghie se săvârşeşte zilnic pentru a sfinţi Cinstitele Daruri – dar nu pentru a se împărtăşi din ele obligatoriu toţi ! Nu putem reduce valoarea Sfintei Euharistii la o terapie de tip „efect placebo” („oau, ce bine mă simt că m-am împărtăşit !” sau invers – „vai, azi am ispite pentru că nu m-am împărtăşit !”) sau efectul unor antibiotice care se iau la şase, opt sau douăsprezece ore una câte una – pentru ca apoi să nu aibă efect ! Dacă Hristos este veşnic atunci şi Euharistia este veşnică şi înveşniceşte în noi prezenţa Lui Hristos ! Împărtăşirea o singură dată cu Trupul şi Sângele Domnului a fost de ajuns pentru întărirea sufletească în cei patruzeci şi şapte de ani de aspră nevoinţă în pustie care i-au urmat (în viaţa Sfintei Maria Egipteanca); şi iarăşi, o singură împărtăşire la capătul acestei perioade de pocăinţă i-a asigurat Sfintei întâlnirea cu Hristos în veşnicia îndumnezeirii. Să căutăm un echilibru între voinţa omului şi harul Lui Dumnezeu, între nevoinţă şi sfinţenie. Nu încape îndoială în privinţa faptului că nici un nevoitor (chiar şi la cea mai înaltă măsură de nevoinţă de ar fi ajuns) nu se mântuieşte fără Sfintele Taine – „nu există mântuire afară de Hristos şi de Biserică” (Sfântul Ciprian de Cartagina); dar nici cel mai râvnitor „consumator” de Euharistie nu se va mântui fără o trăire autentică, fără o nevoinţă pe măsură şi fără o pregătire profundă: „Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11,12) - dar Sfântul Apostol Pavel afirmă cu fermitate: „Iar când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după regulile jocului.” (2 Timotei 2, 5).

În concluzie, e bine să ştim că liberul arbitru a fost dăruit omului încă de la începutul zidirii lui - „şi l-a încununat pe om cu voie de sine stăpânitoare şi l-a lăsat în mâna sfatului său” (scrie Sfântul Ioan Damaschin). Deci, fiecare cum crede - aşa face: şi cel ce se împărtăşeşte rar, ca şi cel ce se împărtăşeşte des; nici unul dintre ei nu poate şti sigur cît de plăcut Îi este Lui Dumnezeu. Dar numai cel ce se împărtăşeşte curat şi cu vrednicie va avea bucuria mântuirii: „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” (Ioan 6, 54); „Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui.” (Apocalipsa 22,11-12). Iubirea este Legea Cea Nouă a împlinirii voii Lui Hristos. Aşadar, se cuvine nouă să păstrăm în inimi dreapta credinţă nealterată. „De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.” (Evrei 12,1).Să urmăm învăţătura: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul Lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.” (Evrei 13,7), iar sufleteşte să fim ai Lui Hristos şi cu Hristos: ”pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră Lui Hristos Dumnezeu să o dăm !” (Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur). „Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului. De la Domnul s-a făcut aceasta şi minunată este în ochii noştri.” (Psalmul 117,22-23)... Dar pentru că „oamenii au stricat legea” Domnului (Psalmul 118,126) se împlineşte cu ei cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos din Sfânta Evanghelie: „Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi” (Marcu 8, 18).

Eroii, mărturisitorii, mucenicii…şi victimele !

2011-09-09T14:37:00.000+03:00

Motto: „Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.” (Marcu 8, 35) „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 10,32)

Cercetând Sfintele Scripturi vom descoperi numeroase îndemnuri adresate oamenilor chemaţi la credinţa în Dumnezeu de a-şi pune viaţa (ba chiar şi sufletul) pentru mărturisirea Evangheliei şi pentru păstrarea adevăratelor învăţături de taină revelate lumii de către Dumnezeu prin Duhul Său Cel Sfânt grăitor şi lucrător în istorie prin Sfinţii Prooroci şi Apostoli spre mântuirea lumii. Cel mai important factor implicat în propovăduirea Evangheliei şi în mărturisirea Adevărului este curajul, adică puterea şi îndrăzneala de a-ţi asuma orice risc de dragul Domnului. Tot Sfânta Scriptură ne descoperă care este deosebirea dintre curajul mărturisirii şi cutezanţa nechibzuinţei. Scris este: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea !” (Ioan 16, 33). Să fie oare vorba de tupeu ori de obrăznicie ? Sau poate suntem îndemnaţi să nu mai fim modeşti şi să ieşim în faţă ? Nu, nicidecum ! Mergând cu fruntea sus şi pieptul înainte, cântând cu glas mare sfinte rugăciuni şi stihuri prooroceşti din „Psalmi”, Sfinţii Mucenici nu pătimeau nici o clipă de beţia mândriei şi nici nu erau cuprinşi de fiorii semeţiei dorinţei de afirmare ! Sensul îndrăznirii la care ne îndeamnă Mântuitorul se luminează prin harul Duhului Sfânt Care ne insuflă priceperea de a şti drept când să mărturiseşti şi ce să mărturiseşti. Ar fi o greşeală să socotim mucenicia un simplu spectacol de scenă; discreţia care de cele mai multe ori a învăluit moartea celor cu adevărat credincioşi Domnului vorbeşte cel mai bine despre sensul autentic al jertfei lor. „Iar când vă vor duce în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi răspunde” (Luca 12, 11). Asumarea deplină şi trăirea întocmai a acestor cuvinte de către martiri le-a dat acestora puterea de a înfrunta cu un curaj nebiruit toată urgia prigonitoare a păgânismelor şi toată otrava ucigătoare a ereziilor care căutau să distrugă credinţa creştină şi Biserica zidită pe temelia ei. În vremea noastră de pace putem înţelege parcă mai uşor cuvântul prevenitor al Apostolului Ioan: „Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua. (Apocalipsa 21,8). Frica, acest afect al firii noastre omeneşti căzute, este cea care l-a făcut până şi pe cel mai înflăcărat Apostol, verhovnicul Petru, să se lepede de Hristos – pentru ca, mai apoi, să se căiască şi să plângă cu amar (Matei 26,75) Nici el, ca de altfel nici cei mai mulţi dintre noi nu putea înţelege deplin măsura iubirii dumnezeieşti din Taina Învierii săvârşite prin Jertfa Răstignirii pe Cruce a Fiului Lui Dumnezeu. Aceasta pentru că omenescul din noi pururea ne copleşeşte. Aşa se face că în vremea noastră lucruri aparent simple şi uşoare (cum ar fi mersul la biserică, închinarea cu semnul Cinstitei Cruci, strădania de a te comporta corect, drept, milostiv, omenos şi plăcut Lui Dumnezeu) au devenit valori incontestabile de măsurare a jertfelniciei; nu lupta cu parul şi nici uciderile necruţătoare. La un moment dat, mergând pe drumul către Ierusalim, Iisus i-a certat pe doi dintre ucenicii Săi mai râvnitori pentru nesocotinţa lor (pe Iacob şi pe Ioan, care erau gata să zică să se coboare foc din cer care să-i ardă pe samarineni), întrebându-i: „Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi ?” (Luca 9, 55) „Căci n-am venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea.” (Ioan 12, 47). De altfel, pe parcursul întregii Scripturi pot fi găsite nenumărate pilde de pocăinţă şi de întoarcere la Dumnezeu, mult mai grabnic mântuitoare decât măsurile „perfecţiunii” închipuite ori a jertfirii nechibzuite. Nu degeaba Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „Sufletul tulburat este tronul diavolului !”, iar Sfântul David, Regele poporului Israel, recunoaşte plin de umilinţă: „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită” (Ps. 50, 18). Toţi Sfinţii Prooroci, în frunte cu marele Iezechia, strigă: „Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu” (Iezechia 33, 11). Numai că a te avânta la mucenicie înainte de a fi lucrat pocăinţa – este un gest lipsit de sens şi de folos; mulţi s-au înşelat astfel iar căderea lor a fost mare !... Domnul Dumnezeu socoate nu valurile de sânge ci şiroaiele de lacrimi – „în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15, 7).

Eroii sunt o categorie de oameni mai aparte, pe care Dumnezeu îi alege pentru vrednicia lor şi îi cinsteşte ca pe nişte viteji ai neamului lor în lupta dusă pentru apărarea gliei strămoşeşti şi a dreptei credinţe a Bisericii sfinte, sobornicească şi apostolească; exemple din cuprinsul istoriei bisericeşti naţionale şi universale sunt cu miile. Ar fi o greşeală să amestecăm râvna sfântă a participanţilor la cele şapte Sinoade Ecumenice (adevărate temelii dogmatice, canonice şi administrative ale credinţei creştine - zidite prin puterea Revelaţiei Divine, a cărei culme o reprezintă Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu întrupat din pururea-Fecioara Maria , răstignit pe Cruce la Golgota şi înviat a treia zi din morţi) cu zelul neghiob şi prozelit al polemicilor religioase duse de nenumăratele secte ale modernităţii. Rădăcina acestora se poate lesne descoperi în istoria disputelor inter-religioase şi inter-confesionale stârnite de meschine interese politice, economice, financiare, comerciale, administrativ-teritoriale – şi nu de dorinţa de preamărire a Lui Dumnezeu ori de propovăduire a sfintelor Lui învăţături; astfel de lucruri pătează Icoana Adevăratului Dumnezeu ca şi Icoana Adevăratei Biserici întemeiate prin Pogorârea Duhului Sfânt la sărbătoarea Cincizecimii. „De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.” (Evrei 12, 1) scrie Sfântul Apostol Pavel, nouă (creştinilor): „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume !” (Galateni 6, 14). De aceea trebuie să fim astăzi martiri ai sensului duhovnicesc al Crucii, adică să strălucim în sfinţenie prin dreapta trăire a adevăratei credinţe – iar nu prin sânge. La începutul răspândirii creştinismului, sângele mucenicilor a dat sens lucrării Duhului Sfânt în lume prin preamărirea Lui Dumnezeu de către cei ce erau jertfiţi pentru Numele Lui; astăzi lucrarea Lui Dumnezeu în trupul tainic al Bisericii trebuie proslăvită întru smerenia liniştirii, în duh paşnic isihast, de către evlavioşii martiri ai împlinirii sfintelor porunci dumnezeieşti. De la teologii de elită şi până la credincioşii de rând – cu toţii propovăduim (în scris sau prin viu grai), formulăm şi iarăşi reformulăm, comentăm şi le tipărim – dar nici unul nu le trăim ! Pentru acest motiv Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că „adevărata credinţă poate fi aflată doar în sufletele oamenilor simpli din popor”. Acesta ar trebui astăzi să fie sensul asumat al muceniciei de către noi, iar nu vorbirea fără rost: „pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii.” (Matei 12, 36). Nenumăratele publicaţii şi periodice religioase (una mai bombastică decât alta în euforia lor literară şi în orgoliul documentarist-ştiinţific plin de texte şi imagini şi de explicaţii interminabile) nu reflectă şi nici nu insuflă cuiva Ortodoxia autentică. Şi aceasta pentru că autenticitatea Ortodoxiei consistă în mulţimea faptelor bune necunoscute marelui public, în sfinţi, în moaşte, în pocăinţă şi lacrimi doar de Dumnezeu ştiute. Lupta din spatele cortinei - clevetirile, denigrarea, calomnierea, anticlericalismul, antiecumenismul şi toate celelalte forme de „mucenicie” proprii mărturisitorilor de carton - nu au nimic valoros în ele pentru că nu reflectă dorinţa sănătoasă a Bisericii de pace şi lucrare sfântă. „pacea Mea o dau vouă !” (Ioan 14, 27), „Pace vouă !” (Luca 24, 36), „Bucuraţi-vă !” (2 Corinteni 13, 11). Porunca iubirii (proprie Noului Legământ) este şi rămâne temelia adevăratei vieţuiri creştine: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan 13, 35). Din aceasta se poate înţelege că toţi cei ce poartă lupte colaterale cu tot felul de aşa-zişi duşmani ai Bisericii şi ai Crucii Lui Hristos, nu sunt nici eroi, nici mărturisitori, nici mucenici; de fapt sunt victimele propriei ignoranţe, incompetenţe şi lipse de discernământ. Mucenicii din vechime erau nevoiţi să apere Biserica cu propria lor viaţă datorită cruzimii prigonitorilor ei; în comunism se cerea (tacit sau explicit) lepădarea de Hristos şi de credinţa în El. Astăzi însă nu mai cere nimeni sânge; temeiul muceniciei este viaţa curată, trăirea autentică, rugăciunea sfântă şi pacea binecuvântată dintre oameni: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21)

Dreptatea Domnului şi “dreptatea” omului

2011-09-09T13:08:00.000+03:00

Motto: „Dreptatea Lui rămâne în veac!” (II Cor. 9, 9)

Dreptatea este cârma tuturor lucrurilor care merg după Lege şi în rânduială. A vorbi despre dreptate înseamnă a vorbi despre perfecţiune. Dar singurul om fără de păcat şi fără de vicleşug a fost Iisus Hristos - Unicul şi Adevăratul Dumnezeu. În general, viaţa pe care o trăim în societatea contemporană este profund marcată de tot felul de nedreptăţi - cu putinţă de întâlnit la toate nivelele ei. Atât Sfânta Scriptură cât şi semnul Cinstitei Cruci pot fi văzute ca mărturie de adevăr şi dreptate în toate sălile judecătoriilor, tribunalelor, în primării precum şi în toate instituţiile sociale de dialog cu oamenii, de unde ar trebui să se împartă dreptatea tuturor celor ce o caută. Dar dreptatea este o virtute care ţine de inima şi de conştiinţa omului. Dreptatea se leagă de sufletul omului prin cuvânt - şi se pierde prin faptă. Mântuitorul Însuşi a zis unui învăţător de lege: „Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu !” (Lc.10, 29).

În viaţa de zi cu zi putem afla mai multe chipuri ale dreptăţii. Cea dintâi este Dreptatea supremă, absolută, Dreptatea Dumnezeiască, Legea Cea veşnică a Creatorului - Atotputernicul Dumnezeu: „Iar Tu, Doamne, în veac rămâi şi pomenirea Ta din neam în neam” (Ps.101, 13). Legea scrisă (consemnată în cuprinsul Sfintelor Scripturi) este cea care stă în legătură de acord cu conştiinţa. În starea de virtute conştiinţa nu mustră pentru că omul este cuprins de dragostea Lui Dumnezeu. Cine iubeşte pe Dumnezeu nu calcă cuvântul Lui: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte” (In. 14, 21) şi „Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi” (In. 14, 20) pentru că „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” (In.14, 15). De altfel tot în Sfânta Scriptură stă scris că „orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.” (Mt.7, 17-20). Dreptatea divină oricum se va împlini - fie că vrem noi sau nu; şi ea va fi pe măsura faptelor noastre: „vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii” (In. 5, 29). Cunoaştem cu toţii (din chiar modul tradiţional străvechi de cuget şi simţire românească) cum că nu există nici o faptă săvârşită în ascuns care să nu se descopere - precum nu există nici faptă fără răsplata cuvenită ei. Cu toţii vom primi ca răsplată (după moarte, în viaţa cea veşnică) doar cele ce au rezultat din propriile noastre fapte (săvârşite cu voie şi fără de voie în viaţa aceasta pământească); ba chiar încă de aici primim plată pentru unele dintre ele (cumva mai grave) pentru ca totuşi să ne mântuim ! O zice Sfântul Apostol Pavel: „Să daţi pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus” (I.Cor. 5,5).

În viaţa de zi cu zi dreptatea omenească lasă de dorit - lacunele conştiinţei sunt atât de mari încât singurul reper al acestei dreptăţi împărţite de oameni a dus la umplerea tribunalelor şi judecătoriilor; şi aceasta datorită corupţiei (unanim confirmată şi recunoscută de noi toţi) - de fapt, termenul propriu-zis care desemnează acest fenomen de proporţii catastrofale este „lipsa de conştiinţă” precum şi cel de „călcare-de-poruncă”. Nu poţi fi un creştin drept cu fapte strâmbe - şi nici un om strâmb cu fapte drepte ! Dumnezeu nu iubeşte jumătăţile de măsură. Dumnezeu ne vesteşte doar două căi: calea cea largă a faptelor întunericului (care duce la pierzare) şi calea cea strâmtă a faptelor luminii (care duce la mântuire). Deşi pe toată scara socială, din vârful cel mai înalt şi până la treapta cea mai de jos, se săvârşesc nedreptăţi omeneşti (uneori peste măsură) totuşi Dumnezeu veghează pururea, ocrotindu-i pe cei nedreptăţiţi, după cuvântul proorocesc „pe orfani si pe văduva va sprijini si calea păcătoșilor o va pierde.” (Ps.145, 9) şi „judecată tuturor celor ce li se face strâmbătate.” (Ps.102, 6) pentru că „nu vreau moartea păcătosului ci să se întoarcă şi să fie viu” (Iez. 33, 11) - de aceea „Tu, Doamne, Dumnezeu îndurat şi milostiv eşti; îndelung-răbdător şi mult-milostiv şi adevărat” (Ps. 85, 14). La oameni, nedreptăţile săvârşite asupra semenilor lor sunt (de cele mai multe ori) acte de răzbunare sau abuzuri de putere. Ponţiu Pilat I-a zis Lui Iisus Hristos: „Nu ştii că am putere să Te eliberez şi putere am să Te răstignesc ?” (In. 19, 10); răspunsul Mântuitorului a fost: „n-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus.” (In. 19, 11). Poziţia socială, funcţia importantă sau gradul înalt sunt dregătorii de la Dumnezeu rânduite – însă pentru cârmuirea oamenilor iar nu pentru prigonirea lor. Cei mai mulţi dintre noi sunt de părere că trecerea timpului (odată cu uitarea pe care o aduce) produce prescrierea unei infracţiuni (de ordin civil, penal sau chiar şi de ordin sufletesc), urmând ca (atât în lumea oamenilor de aici cât şi în lumea de dincolo, a îngerilor) aceasta să fie complet ştearsă. Numai că toate faptele noastre (ba chiar şi cuvintele şi gândurile) sunt şi rămân scrise înaintea Lui Dumnezeu - atât de îngeri cât şi de demoni; şi vom da seama pentru toate cele ce am zis şi am făcut. Scris este: „pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii.” (Mt.12, 36) ca şi pentru tot timpul pierdut în zadar, fără roadă de lucrare materială sau spirituală.

Mult mai serios este însă faptul că (la Înfricoşătoarea Judecată de Apoi) nu vom da socoteală pur şi simplu pentru toate relele pe care le-am făcut, ci mai ales pentru toate faptele bune pe care (deşi am fi putut) nu le-am făcut. Creştinismul nu este o religie la care năzuieşti când îţi convine şi de care te lepezi atunci când nu mai corespunde interesului tău. Într-adevăr, Lui Hristos Îi urmezi liber, de bunăvoie; dar nu poţi să renunţi la El fără ca, ignorând cuvintele Sfintei Scripturi [„Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca 9,62), „cine se va uita înapoi se va preface în stâlp de sare’’ ca femeia lui Lot (Facerea 19,1) „cine nu luptă după legile jocului pierde cununa” (2 Timotei 2,1)] să nu ai de suferit osânda cuvântului proorocesc rostit prin Sfântul David, Regele lui Israel: „Domnul risipeşte sfaturile neamurilor, leapădă gândurile popoarelor şi defaimă sfaturile căpeteniilor, iar sfatul Domnului rămâne în veac, gândurile inimii Lui, din neam în neam.”(Psalmi 32,10-11). „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru ? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni !” (Psalmi 76,13)

Maica Domnului – Maica Luminii Adormirea Ei şi mântuirea noastră

2011-09-09T12:38:00.001+03:00

Motto: „Pe Născătoarea de Dumnezeu şi Maica Luminii

întru cântări cinstindu-O să O slăvim !” (Slujba Utreniei)

Măreţia puterii dumnezeieşti şi harul Duhului Sfânt sunt cu deosebire arătate lumii în Taina Întrupării Fiului Lui Dumnezeu din Fecioară sub vremi (Taină cu neputinţă de pătruns de mintea omenească): „Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui”(Luca 1,49). Unirea celor două firi, divină si umană, în Persoana Lui Iisus Hristos (Dumnezeu adevărat şi om adevărat- după învăţătura Sfântului celui de-al treilea Sinod Ecumenic de la Efes din anul 431) constituie momentul unic şi nou sub Soare din cuprinsul istoriei multimilenare a neamului omenesc. Titlul de „Născătoare de Dumnezeu” (pe care acelaşi Sinod Ecumenic l-a recunoscut Maicii Domnului) reprezintă expresia dobândirii deplinătăţii harului Duhului Sfânt de către Fecioara Maria, fiica Sfinţilor şi Drepţilor dumnezeieşti părinţi Ioachim şi Ana, prin adâncul de necuprins al smereniei Ei. Puterea Lui Dumnezeu a aşezat-O astfel pe vârful Muntelui Sfinţeniei, ca Împărăteasă a întregului Univers creat (văzut şi nevăzut) pe „Cea mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii”. Înălţimile cerurilor de necuprins şi de neîncăput încap acum, prin zămislirea Trupului Lui Hristos, în pântecele Fecioarei. Profeţia de taină din Cartea Facerii (numită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii „Protoevanghelia Vechiului Legământ”) - „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul" (Facerea 3,15) se împlineşte astfel, umplând cerurile îngerilor şi lumea creştinătăţii de puterea atotbiruitoare a rugăciunii Maicii Lui Dumnezeu, „Chivotul Sfinţit şi Raiul cel cuvântător”.

Fără îndoială, nu va putea vreodată mintea să priceapă sau gura să rostească taina legăturii dintre Maică şi Fiu din clipa zămislirii mai presus de fire, din ceasul Întrupării: „mă spăimântez a striga Ţie: bucură-Te Mireasă pururea-Fecioară !”. Această Taină a Întrupării Fiului Lui Dumnezeu prin zămislire fără de sămânţă şi odihna Celui Preaînalt în lume prin pântecele Fecioarei ne arată deopotrivă măreţia Lui Dumnezeu dar şi dragostea Lui faţă de zidirea Sa: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3,16). Ca urmare a minunii preaslăvite a Naşterii Lui Iisus din Fecioara Maria, întreg neamul creştinesc a primit înfierea cea mai presus de lume, creştinii devenind astfel fii ai Lui Dumnezeu după har din dragostea Celui Care S-a deşertat pe Sine Însuşi de slava dumnezeirii, luând chip de rob şi Trup fără de păcat din precuratele sângiuri ale pururea-Fecioarei. În acest fel, Maica Domnului a devenit Altarul Preasfânt al celei dintâi Liturghii Cosmice săvârşite în lume şi pentru lume de către Dumnezeu Însuşi, Fecioara fiind prescura în care Duhul Sfânt a împlinit epicleza iubirii dumnezeieşti, dăruindu-ne (din încuviinţarea voii Ei şi din desăvârşita curăţie a trupului Ei) un Fiu Mântuitor Care să ne răscumpere din moarte şi din păcat: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău !” (Luca 1, 38). Cuvântul Arhanghelului Gavriil - „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1, 35) – reprezintă semnul vădit al minunii necuprinse de minte şi de cuvânt.

La adormirea cu trupul a Maicii Domnului, totul se întâmplă ca în cazul unei adevărate împărătese. Dumnezeu Tatăl, Cel Care a iubit-O şi a ales-O să fie templu al Duhului Sfânt (), a trimis pe Îngerul vestitor să-I adreseze chemarea către locaşurile cele cereşti. Prin Înălţarea cu Trupul la Cer a Fiului Ei, Iisus Hristos Mântuitorul lumii, şi prin şederea Lui de-a dreapta Tatălui, firea omenească a fost proslăvită la Tronul Sfintei Treimi; astfel, Maica Vieţii şi Maica Luminii Celei pururea-fiitoare, a pregustat veşnicia prin clipeala adormirii preasfântului Ei trup („Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi.” – 1 Corinteni 15, 51-52). Moartea ca adormire a fost o stare unică, proprie Maicii Fiului Lui Dumnezeu doar. Hristos Însuşi a venit cu oştile netrupeştilor Puteri să primească în braţele Sale sufletul Ei cel întru totul sfânt, pentru a O conduce la Tronul Lui Dumnezeu, netezindu-I calea printre cântările de laudă ale îngerilor încă necunoscători ai Celei ce avea să le fie de acum înainte Împărăteasă veşnică. Din braţele Fiului Ei, în Lumina cea pururea-fiitoare a Zilei celei neînserate, Maica Domnului privea cu ochii Ei preablânzi Împărăţia care O primea şi I se închina ca unei Stăpâne. Contemplând în Duh uimiţi frumuseţea acestei privelişti de taină, melozii şi imnografii Sfintei Biserici se întrec pe ei înşişi întocmind cuvinte şi cântări măiastre; şi totuşi- nu vor putea vreodată exprima acestea la înălţimea lor ! Ilie Miniat, Episcopul de Kalavitria, răpit de adâncimea acestei Taine, cântă în versuri pline de har: „Cine este Aceasta-frumoasă ca zorile şi curată ca dimineaţa?... Este Împărăteasa rugăciunii, este Rugăciunea întrupată!”

Prin adormirea Ei cu trupul, Preasfânta Fecioară Maria începe de fapt lucrarea de rugăciune neîncetată şi neadormită, pentru toată lumea, în Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt. Aici, orice Tron I s-ar fi cuvenit pe bună dreptate; totuşi, Fecioara păstrează aceeaşi smerenie de neînchipuit, îngenunchind la Tronul Slavei Sfintei Treimi pentru a mijloci iertarea păcatelor noastre, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire: „căci mult poate rugăciunea Maicii la îmblânzirea Stăpânului !” (Paraclisul Maicii Domnului). „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată.” (Psalmi 44, 11). Adormirea este de fapt deschiderea ochilor lumii în Împărăţia Lui Dumnezeu: „Pre Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre care nu cutează a căuta oştirile îngereşti; dar prin Tine Preacurată S-a arătat oamenilor Cuvântul Întrupat pe Care slăvindu-L cu oştile îngereşti, pe Tine Te fericim !”(Slujba Înmormântării Mirenilor). Într-adevăr, fericirea supremă cu putinţă de atins de către noi oamenii, este vederea Luminii Dumnezeieşti; doar prin aceasta putem simţi şi înţelege cum Fecioara Maria a devenit (prin rugăciune neîncetată, smerenie adâncă şi viaţă neîntinată) vasul ales al Duhului Sfânt în care s-a revărsat preaplinul mirului veşnicei bucurii, Maică a Lui Dumnezeu mai presus de fire şi de cuvânt: „Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu ?” (Luca 1, 43).

„Schimbarea la Faţă”- schimbarea lăuntrică

2011-08-11T02:06:00.000+03:00

Motto: „Şi a făcut Dumnezeu pe om, ţărână luând din pământ şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul cu suflet viu” (Fac. 2, 7) „Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia”(I Cor. 15, 22)

Adevărat „centru de greutate” al istoriei lumii în drumul ei către Eshaton, Jertfa pe Cruce a Fiului Lui Dumnezeu (încununată cu Învierea Lui din morţi) rămâne - în viaţa duhovnicească a fiecărui creştin - inima de foc a transfigurării firii prin puterea Duhului Sfânt. În Taina Schimbării Sale la Faţă Hristos dă un răspuns spiritual lumii, arătând faptic prin Revelaţie că este Fiul Lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatul lumii - după glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L” (Mt. 17, 5). Totodată Mântuitorul arată lumii că nu este un împărat pământesc şi nu are o împărăţie pământească: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (In. 18, 36).

Două sunt adeveririle trăirii mistice a îndumnezeirii pe care le recunoaşte orice trăitor în Hristos: întâi - transfigurarea vine din iluminare (adică prin descoperirea Luminii dumnezeieşti - dar nu prin căutare ci prin trăire); Hristos a fost, este şi va fi dintotdeauna şi pentru totdeauna modelul de om absolut, - dar ascultarea desăvârşită faţă de Tatăl este ceea ce Îl face Izbăvitorul lumii: „Cel ce ridici păcatele lumii”. El Însuşi a spus-o limpede: „Nu caut la voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” (In. 5, 30). Această Lumină divină, care izvorăşte şi se revarsă din adâncul Fiinţei dumnezeieşti, a acoperit muntele Tabor ca un nor luminos, moment în care pământescul şi cerescul s-au unit, devenind loc îndumnezeit; dulceaţa vederii acestei Lumini dumnezeieşti i-a cuprins pe Sfinţii Apostoli Petru, Ioan şi Iacov - care, trăind bucuria îndumnezeirii, au cerut: „bine este ca noi să fim aici; şi să facem trei colibe: Ţie una şi lui Moise una şi lui Ilie una.” (Mc. 9, 5). Muntele Tabor este locul în care Dumnezeu a revărsat din belşug harul Duhului Sfânt peste lume, arătând prin aceasta frumuseţea pe care ar fi avut-o lumea pământească dacă ar fi rămas nealterată prin căderea adamică. Cea de-a doua adeverire pe care o dă trăirea îndumnezeirii se referă la locul din care provine Lumina; privind Taborul şi slava Schimbării la Faţă descoperită lumii de la înălţimea lui, vedem că Lumina Cea din lăuntrul Lui Hristos a luminat toate - inclusiv pe Moise şi pe Ilie care prooroceau tainele mântuirii cu Fiul Lui Dumnezeu (pe Care Îl propovăduiseră ca Mesia şi Îl iubiseră ca pe Mântuitorul tuturor - înaintea tuturor - Moise prin şarpele de aramă înălţat pe stâlpul de lemn şi prin Rugul Aprins din Muntele Sinai, iar Ilie prin jertfa Vechiului Testament adusă pe Muntele Carmel, unde i-a tăiat pe toţi popii idoleşti slujitori ai lui Baal).

Ceea ce rămâne vrednic de consemnat din cuvântul Sfintelor Scripturi despre taina îndumnezeirii omului prin Lumina Lui Hristos care luminează tuturor este afirmaţia că nimeni nu poate pregusta dulceaţa iluminării taborice fără trăirea autentică a tuturor faptelor credinţei: „Arătând ucenicilor Săi slava sa cât li se putea” (Troparul Schimbării la Faţa) - pentru că, în momentul în care nu au putut pătrunde taina împărăţiei cereşti, „ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte” (Mt. 17, 6). În viaţa noastră pământească, rânduiala de înălţare către Dumnezeu este cea a despătimirii de pofte şi de patimi, continuate prin suişul pe Taborul virtuţii şi prin înălţarea sufletului la cer prin rugăciune - şi împlinite prin curăţirea inimii şi a minţii - din care apare iluminarea şi unirea cu Dumnezeu (contactul spiritual realizându-se cu mintea luminată, precum arată Sfinţii Sfimeon Noul Teolog şi Grigorie Palama în lucrările lor de Dumnezeu inspirate). În clipa în care Lumina pătrunde în suflet, şi Hristos intră în inimă: „Iată Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (Lc. 17,2 1). Aceasta este schimbarea pe care o vrea Hristos de la umanitate: să devenim fii ai Lui „Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă”(I Cor. 15, 45), nu să rămânem fii ai lui „Adam, cu suflet viu în care toţi mor” (cf. I Cor. 15, 22). Aşadar să murim cu Hristos pentru ca să înviem cu Hristos, să fim veşnic ai Lui Hristos schimbaţi în Duh la faţa sufletului, ajungând să fim foc ce arde şi nu mistuie: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cum aş vrea să ardă !”(Lc. 12, 49)

Părintele Calistrat,

Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi

Ocârmuirea între legiuire și canonisire

2011-07-31T15:22:00.000+03:00

Motto: „Legea Ta cugetarea mea este.” (Psalmul 118)

Așa cum este firesc în mersul tuturor lucrurilor, hotarul dintre bine și rău este și va fi întotdeauna conștiinţa. Rostul acestui dat existent în firea noastră nu este altul decât glasul Lui Dumnezeu din noi - și totodată vărguţa divină a pedepsirii pedagogice a omului lăuntric (zidit după Chipul Lui Dumnezeu și pentru asemănarea cu El) – precum spune Sfânta Scriptură: „Să facem om după Chipul și asemanarea Noastră.” (Fac. 1, 26).

Ceea ce este semnificativ pentru noi este tocmai faptul că, deși această vargă a conștiinţei se află în noi, ea nu lucrează decât atunci când sufletul (sau mintea) se îmbolnăvesc, pentru că, precum „luminătorul trupului este ochiul” (Lc. 11, 34) așa și al sufletului este mintea. Trupul poate ajunge din „templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 3, 16), slujitor păcatului – dar numai atunci când este împins la aceasta de puterea inteligibilă și cugetătoare a sufletului, prin nestăpânirea sau pornirea poftelor din firea trupească înzestrată cu capacitatea de a simţi deopotrivă plăcerea – dar și durerea: „omul în cinste fiind, nu a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte și s-a asemănat lor” (Ps. 48, 12). Cu alte cuvinte, păcatul ne întunecă mintea, ne slăbănogește sufletul și ne îmbolnăvește trupul. „Lege a pus și nu o vor trece” (Ps. 148, 6) spune Psalmistul, arătând că, deși există legiuiri omenești (care pot fi calcate și stricate) există însă și legiuiri divine, care rămân veșnic: „din veac și până în veac ești Tu” (Ps. 89, 2). Cele care pot fi călcate sunt „lucruri făcute de mâini omenești” (Ps. 113, 12) deci sunt legi pământești care nu aduc desăvârșirea sau izbăvirea, ci au doar un caracter moral și social. Numai că timpul, veacurile și istoria le distorsionează înţelesul și le pervertesc sensul, devenind simple rânduieli nefolositoare; așa a ajuns și poporul lui Israel în vremea Vechiului Legământ: „vremea este să lucreze Domnul că oamenii au stricat legea Ta” (Ps. 118, 126); tocmai de aceea, Fiul Lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, a spus limpede: „să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Mt. 5, 17). Adică este clar faptul că lumina și întunericul, binele și răul, nu au nici un amestec, rămân fiecare în parte distincte și separate cu sensul și felul lucrării lor: „Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” (Mt. 4, 16) – adică izbăvirea în Hristos prin Jertfa Crucii și prin Înviere.

„Canonisirea” este un termen nu întotdeauna interpretat corect prin prisma a ceea ce ar trebui să reprezinte de fapt. Canonisirea se referă tocmai la calea sau modul prin care sau în care Dumnezeu alege să împace cerul cu pământul și pe om cu Ziditorul Său. Spre pildă stă, soluţia divină de dezlegare și iertare a unui om păcătos, asemeni celorlalţi, dar cu inima curată, cinstit sufletește și dornic de mântuire și de curăţire a propriei vieţi ticăloșite prin păcat: „astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (Lc. 19, 9). Iată totodată și canonisirea izvorâtă din dorinţa sinceră cu Dumnezeu: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.” (Lc. 19, 8). Nu întâmplător, cu același prilej, Mântuitorul rostește cuvinte dumnezeiești, încurajatoare pentru toţi cei ce caută îndreptarea: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. (...) că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă.” (Mt. 9, 12-13). Cu alte cuvinte, canonisirea începe din însăși inima omului care se pocăiește: „Dar, venindu-şi în sine, a zis: (...) Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău !” (Lc. 15, 17-19) Tot așa stau lucrurile și în viaţa creștină, în viaţa duhovnicească a fiecărui om, cu îndreptarea prin pocăinţă. Nu de la duhovnici începe pocăinţa, ci din casa inimii omului care dorește cu adevărat să-L caute și să-L găsească pe Dumnezeul Cel Viu și adevărat: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Mt. 16, 24). Adică: oprim păcatul, ne pare rău că am gresit, ne îndreptăm și îl înlocuim cu fapta bună – aceasta este prima treaptă in urcușul duhovnicesc numită de Sfinţii Părinţi „făptuirea morală”. După aceea, curăţiţi la inimă și cu mintea limpede o luăm pe calea Lui Hristos, Biserica unde începe etapa a doua de pocăinţă, numită „odihna duhovnicească”; adică: mărturisirea păcatelor în Taina Spovedaniei, primirea canonului, făgăduinţa de a nu mai greși (punerea începutului bun) și, în cele din urmă, epicleza iertării – cuvenita dezlegare a păcatelor despre care Regele David spune: „stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi.” (Ps. 50, 8) Iar finalul înălţării la Dumnezeu înseamnă de fapt curăţirea trupului, care duce la curăţirea sufletului și la curăţirea minţii, astfel devenind din oameni trupești, oameni duhovnicești, temple sau biserici vii in care sălășluiește Însuși Dumnezeu. Canonisirea înţeleasă ca oprire de la cele sfinte sau de la împărtășirea euharistică nu reprezintă altceva decât răgazul de reflectie asupra legăturii dintre minte și trup – cât de necesar este Dumnezeu în viaţa omului. Dacă ne străduim să nu mai păcătuim, aceasta înseamnă că într-adevăr Îl dorim pe Dumnezeu, iar scurtimea sau lungimea acestui răstimp de penitenţă ţine starea de pocăinţă. Dacă însă ne întoarcem la păcat – inseamnă că prezenţa Lui Dumnezeu nu contează în viaţa noastră, conștiinţa adoarme iar omul ajunge să se asemene dobitoacelor (care nu au nici raţiune, nici discernământ).

Așadar, nu frica de canonisire sau de legiuire trebuie să ne stăpânească, ci trebuie să ne temem de mânia Lui Dumnezeu și de puterea îndelung-răbdării Lui cu care ne așteaptă: „De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi ? Că la Tine este milostivirea.” (Ps. 129, 3-4) Să căutăm deci să fim bine-plăcuţi Lui Dumnezeu prin vieţuire în curăţie și în dreptate ca să putem primi răsplata veșnică – „Bine, slugă bună şi credincioasă (...) intră întru bucuria domnului tău.” (Mt. 25, 21 ). Iar ca răsplată - David spune: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie ? Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema.” (Ps. 115, 3-4) Așa cum stă scris de altfel și la „Apocalipsă”: „Amin ! Vino Doamne Iisuse !” (Apoc. 22, 20)

Părintele Calistrat, Mănăstirea Vlădiceni (Iași)

În tot pământul a ieșit vestirea lui și la marginile lumii cuvintele lui !

2011-07-20T12:12:00.002+03:00

Părintele Arsenie Papacioc (1914 - 2011)

Asemeni marilor prooroci din Sfânta Scriptură, care având ucenici le lăsau îndoit har apoi plecau spre Împărăţia Lui Dumnezeu, și părintele Arsenie a fost chemat la Cer, asemeni lui Ilie, dar nu în car de foc ci pe aripi de înger, în ajunul sărbătorii marelui profet care fiind om al duhului și al focului a tăiat cu sabia cuvintele necredinţei în Dumnezeu. După faptele proorocului, în același duh de râvnă pentru Adevăr, părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc a fost singurul mărturisitor al dreptei credinţe - asemenea creștinilor din primele veacuri - prin celebra scriere de mărturisire a adevărului de credinţă ortodoxă „Singur Ortodoxia”.

La vârsta de 96 de ani, smeritul duhovnic a îmbrăţișat picioarele Lui Dumnezeu la Tronul Sfintei Treimi după o lungă și anevoioasă suferinţă fizică care venea din povara bătrâneţilor dar care radia întotdeauna o credinţă tânără, o voinţă bărbătească desăvârșită și un cuvânt bun în orice timp și în orice vreme pentru orice suflet întristat. Asemenea apostolului Pavel, primind totul ca pe jertfă, duhovnicul Arsenie a arătat prin faptă și adevăr că nu el, ci Hristos trăiește în el și tot asemenea marelui apostol, într-o răbdare desăvârșită, nu s-a plâns niciodată de suferinţele trupului sau povara bătrâneţii, ci dictonul nevoinţei părintelui a fost: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume !” (Gal. 6, 14)

Uneori binecuvântând, alteori sfătuind, uneori privind senin, alteori zâmbind, duhovnicul Arsenie a învins gnosticismul mileniului al treilea cu aceeași dârzenie cu care în anii tinereţii a învins minciuna hidrei comuniste. Lagărele, închisoarea, suferinţa și tortura le-a privit mereu ca pe o școală a rugăciunii zicând: „În pușcărie am învăţat să mă rog și să-L cunosc pe Dumnezeu.”

În prima jumătate a veacului al XX-lea, Arsenie Papacioc duhovnicul a avut fericirea să aibă educaţia unei familii cu coloană vertebrală incontestabilă de la care a învăţat sa înfrunte orice necaz și primejdie cu răbdare și seninătate. Caracterul ferm, iscusinţa minţii, priceperea și meșteșugul deprins prin școala vieţii au făcut din el un Petru care permanent s-a ţinut de poala Mântuitorului și să strige: „Doamne, ajută credinţei mele să pot rezista până la sfârșit !”

Filonul duhovnicesc care a străbătut veacul al douăzecilea fost marcat de trei mari personalităţi duhovnicești: Arsenie Boca în Ardeal, Cleopa Ilie în Moldova și gruparea Rugul Aprins în Muntenia, la București. Alexandru Mironescu, Sandu Daniil Tudor, Ioan Culighin, Benedict Ghiuș, Dumitru Stăniloae, Dometie Manolache, Vasile Voiculescu, Nechifor Crainic, Constantin Noica, Petroniu Tănase sunt numai câteva figuri emblematice la umbra cărora smeritul și marele duhovnic Arsenie a crescut ca un stejar falnic pregătit pentru înfruntarea marilor furtuni din perioada comunistă. În tinereţe simpatizant al mișcării creștine condusă de Zelea Codreanu, aceste împrejurări au făcut ca duhovnicul Arsenie să treacă prin școlile de reeducare ale temniţelor comuniste, alături de marele cărturar Antonie Plămădeală și Bartolomeu Anania, ieșind biruitori din aceste încercări crunte și exclamând cu apostolul: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte !” (Filip. 4, 13) Lucrul acesta a făcut ca până la sfârșitul vieţii, acești oameni să păstreze linia spirituală a înaintașilor lor, pregătind Romania pentru noaptea întunecată a comunismului ateu. Sub îndrumarea spirituală a lui Sofian Boghiu, a părintelui Cleopa și a părintelui Petroniu Tănase, părintele Arsenie va rămâne un reper pentru ortodoxia românească prin verticalitatea exprimării și învăţăturii dreptei credinţe. Dacă Pilat a spus despre Hristos: „Iată Omul !” (In. 19, 5), contemporanii parintelui Arsenie au scris: „Iată duhovnicul !”

Volumele intitulate „Convorbiri duhovnicești” ale părintelui Ioanichie Bălan cuprind, în două părţi diferite, mai întâi imaginea autobiografică a marelui duhovnic, și o a doua parte, care mai târziu s-a separat în seriile literare „Ne vorbește părintele Arsenie”, alături de „Ne vorbește părintele Cleopa”, și la fel cu părintele Paisie și nu în ultimul rând, părintele Sofian Boghiu. Această colecţie de cărţi de învăţătură cuprinde o parte din tezaurul învătăturilor duhovnicului Arsenie, autentice și folositoare pentru toate problemele vremilor de astăzi și care, prin puterea și esenţa lor, l-au așezat în catalogul marilor duhovnici.

Ţinând cont de cuvântul Apostolului Pavel: „Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire.” (I Cor. 15, 41), Biserica îl poate așeza pe bolta frescelor monahale românești printre stelele strălucitoare de învăţătură bisericească românească. Rugăciunea Lui Iisus, pustia, experienţele ascetice și duhovnicești din vremurile tulburi ale pribegiei - alături de părintele Cleopa și alţi mari duhovnici - au făcut din Arsenie Papacioc un reper incontestabil și nezdruncinat.

Astăzi, la ceas de taină ceresc, Fiul a cerut Tatălui să dezlege pământului ceea ce i se cuvine, adică trupul morţii și să cheme spre cereștile locașuri, a Cerului plămadă, omul slavei, duhovnicul Arsenie. Sufletul lui încărcat de fapte bune și nevoinţe, purtat de îngeri pe căile tainice ale Împărăţiei Celei fără de stricăciune, în drumul spre Tronul Sfintei Treimi, cu îngăduinţa Duhului Sfânt Care l-a călăuzit și l-a umbrit în toată viaţa sa, îl vor face să devină un rugător pentru semenii săi de pe pământ și în același timp, o floare duhovnicească a Raiului creștinătăţii Lui Dumnezeu.

Astăzi, Sfântul Pahomie cel Mare, întemeietorul monahismului, care a primit rânduiala călugăreasca de la îngeri, va primi prin sufletului parintelui Arsenie, răspunsul la ceea ce-L întreba pe Dumnezeu acum 1700 de ani: „Doamne, ce vor face monahii veacurilor de pe urmă ?” , primind mult așteptatul răspuns: „Nu vor face nimic din cele ce aţi făcut voi, ei vor fi supuși unor ispite și încercări groaznice cum nu s-au mai văzut vreodată, dar dacă vor răbda până la sfârșit, se vor mântui.”

Astăzi, Sfântul Paisie Velicovsky, Sfântul Vasile de Poiana Mărului, Sfântul Gheorghe de la Cernica vor primi cu bucurie rodul ostenelilor lăsat pentru posteritate atunci când au trecut prin Tările Române, practicând isihasmul în Munţii și peșterile ţinuturilor românești.

Părintele Arsenie este lumânarea de Înviere a acestui neam, care își termină feștila și ceara pământească iar lumina ei, la asfinţitul vieţii sale se aprinde veșnic în cer pentru toate veacurile „devenind din străin și locuitor vremelnic, împreună cetăţean cu sfinţii și casnic al Lui Dumnezeu.” (Ef. 2, 19)

Vărsatul lacrimilor, scâncelile pietiste și imaturitatea spirituală de a plânge un mare duhovnic pot dovedi pe deplin că încă nu ne-am făcut ucenicii lui. Psalmistul David spune întru Duhul Sfânt: „Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului; inima mea şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu. (...) Că mai bună este o zi în curţile Tale decât mii. Ales-am a fi lepădat în casa Lui Dumnezeu, mai bine, decât a locui în locaşurile păcătoşilor.” (Psalmi 83, 11)

Întrebat odată părintele Arsenie dacă a avut experienţe directe cu Dumnezeu, a destăinuit: „Eram în pușcărie închis în zarca la întuneric, deznădăjduit oarecum de încercările vieţii și resemnat că voi muri. Întins pe spate în umezeala rece a pardoselii pușcăriei, o mână m-a atins pe spate în acel întuneric în care nici măcar punctele cardinale nu le puteai distinge; o mâna m-a atins și mi-a zis: «Arsenie, scoală ! Încă nu ai terminat osteneala ta !». Mi-am dat seama în clipa aceea că fost îngerul Lui Dumnezeu trimis să mă salveze și să-mi dea nădejde. În clipa aceeea mi-am adus aminte de o văduvă săracă căreia îi făceam milostenie si de câte ori primea ceva, mereu îmi spunea: «Să fie Dumnezeu cu tine încotro te-oi întoarce, cu și fără voia ta.» Săraca..., parcă îmi proorocea, fără să-mi dau seama, prin ceea ce aveam să trec. De atunci am simţit tot timpul mâna Lui Dumnezeu cu mine, timp de aproape șase ani, cât am fost vieţuitorul temniţelor comuniste.” Mai spunea unora zâmbitor: „Frate, azi nu am cu ce să te ajut dar din respect și dragoste îţi întind o mână caldă.”

Aceasta este, în câteva cuvinte, imaginea duhovnicească a ceea ce a fost și va ramane, Arsenie Papacioc pentru neamul românesc.

Veșnica lui pomenire !

Doamne, pentru rugăciunile părintelui Arsenie duhovnicul, miluiește-ne și pe noi pacatoși !

Părintele Calistrat, Măn. Vlădiceni (Iași)

20 iulie 2011

Rugăciunea, pravila, canonul şi lucrarea minţii

2011-07-17T18:02:00.000+03:00

Motto: „Neîncetat vă rugaţi !” (I Tesaloniceni 5, 17) „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită ! (Matei 26, 41) „Diavolul umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită !” (I Petru 5, 8)

Cuvintele care definesc constant practica vieţii ascetice duhovniceşti (fie laică, fie monastică) sunt: „rugăciune”, „canon” şi „pravilă”. Uneori apar anumite confuzii între ele; acestea provin din modul greşit al multora dintre noi de a înţelege scopul şi rolul lor. În general, rugăciunea este actul sacru prin care vorbim cu Dumnezeu, dialogul de taină cu Sfânta Treime, legătura dintre cer şi pământ; în acelaşi timp, rugăciunea este puntea Duhului Sfânt între inima omului şi Dumnezeu. Fiind lucrare duhovnicească, rugăciunea are legătură directă cu partea cuvântătoare a sufletului omenesc: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea !” (Psalm 33, 1); are legătură şi cu mintea fiindcă o antrenează în chemarea Numelui Lui Iisus şi Îl odihneşte gânditor ca pe un tron în omul nostru lăuntric sufletesc: „Cel Ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc !” (Psalm 103, 5). Adică, mintea adâncită în lucrarea rugăciunii devine ca o făclie care luminează în lăuntrul sufletului nostru: luminătorul sufletului este mintea precum al trupului este ochiul. Totodată, în rugăciune antrenăm partea irascibilă (mânioasă) a inimii, care se transpune într-o stare de bunătate încât, la un moment dat, străpungerea inimii prin zdrobire şi smerenie o face pe aceasta locaş al minţii: „Dintru adâncuri am strigat către Tine; Doamne ! Doamne, auzi glasul meu !” (Psalm 129, 1); şi iarăşi: „răcnit-am din suspinarea inimii mele !” (Psalm 37, 8). În această parte mânioasă ni se învârtoşează inima la rugăciune, provocând starea de împietrire a inimii - de aceea găsim scris în Sfânta Scriptură: „Jertfa Lui Dumnezeu: inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi !” (Psalm 50, 18). Tot la inimă se referă şi Mântuitorul atunci când spune: „Învăţaţi-vă de la Mine căci sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Ca sediu al acestei lucrări lăuntrice, inima este centrul care dă comanda ultimă şi care face calitatea rugăciunii. Niciodată adevărata rugăciune nu va putea fi un program impus din afară, nu se poate pune accentul pe tehnica exterioară fără să se piardă esenţa, nu putem face din rugăciune o simplă inginerie a minţii. Tehnicile orientale (ca şi ale altor religii) nu pot fi puse nici în antiteză nici în analogie cu rugăciunea duhovnicească; este mult prea evident (în special din „Vieţile Sfinţilor”) că lucrarea Duhului Sfânt nu are nimic comun propriu-zis cu tehnica. Nu se va pogorî niciodată Duhul Sfânt în rugăciune prin intermediul tehnicii exterioare de săvârşire a ei; nu Se lasă impresionat Dumnezeu nici de manifestări aspre, nici de cine ştie ce nevoinţe grozave ! Aşa precum Pământul era acoperit de ape iar Duhul Lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor – tot aşa Duhul Sfânt pluteşte în jurul rugătorului căutându-i inima ca pe un cuib în care să Îşi afle sălaş; precum cloşca îngrijeşte şi încălzeşte ouăle, tot aşa cuvintele rugăciunii trebuie să-L apropie pe Duhul Sfânt de inima omului - atât de frumoase şi calde, atât de simple şi smerite, atât de înalte în trăire şi rostire trebuie să fie cuvintele rugăciunilor noastre către Domnul: „Cât sunt de dulci limbii mele, cuvintele Tale, mai mult decât mierea, în gura mea !” (Psalm 118, 103). Această stare copleşitoare a inimii este taina întregii puteri a rugăciunii: „Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu !” (Matei 5, 8). Vederea mistică a Lui Dumnezeu înseamnă de fapt coborârea Lui Dumnezeu în inima nevoitorului. Nu poţi agonisi darul înainte-vederii, nu poţi ajunge la extaz, uimire sau răpire până când nu Îl aşezi pe Hristos în inima ta !

Nu are cum mintea sa-L recunoască în văzduhul inimii până nu-L vede cu ochii Duhului. A începe să vorbeşti aşa, pur şi simplu, cumva abstract despre Dumnezeu - este un snobism: cum să descrii frumuseţea şi dulceaţa a ceea ce tu însuţi nu vezi şi nici nu simţi ?! A-L vedea pe Dumnezeu în minte şi a-L simţi în inimă este o stare harică, de dincolo de limitele firii omeneşti, este o stare a duhului lăuntric. Scrierile „Filocaliei” (ca şi Părinţii „Patericelor” de pretutindeni) tâlcuiesc (fără urmă de infatuare) toate aceste excepţionale stări duhovniceşti - care celor cu mintea nepricepută şi zăbavnică le pot părea „basme” şi „năluciri”; de altfel, s-au şi întreprins de-a lungul timpului tot felul de încercări de explicare „ştiinţifică” a fenomenului viziunilor sau vedeniilor ca pe nişte stări halucinatorii provocate de înfometarea îndelungată prin postul excesiv al asceţilor (care ajungeau astfel la un fel de „beţie a minţii” - atât a priceput ştiinţa modernă a psihanalizei despre stările mistice !...)

Rugăciunea rămâne împărăteasa nepreţuită de deasupra tuturor faptelor celor bune. Nimic nu este mai înalt decât starea de rugăciune în care sufletul vorbeşte cu Dumnezeu şi se reculege în cuvinte dumnezeieşti: „Legea Ta cugetarea mea este !” (Psalm 118, 147). Pentru toţi cei cu inima bună, curată şi blândă, Dumnezeu are daruri alese şi binecuvântări neştiute, peste măsura priceperii minţii omeneşti. Psalmistul David spune: „Cât de bun este Dumnezeul lui Israel celor drepţi la inimă !” (Psalm 72, 1). Dreptatea dumnezeiască a inimii noastre ne împinge spre frica sfântă, spre teama spirituală de a nu-L supăra pe Dumnezeu; firea mânioasă însăşi împinge spre cugetare şi părere de rău: „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi; de cele ce ziceţi în inimile voastre, întru aşternuturile voastre, vă căiţi !” (Psalm 4, 4). Căinţa, trezvia, luarea aminte şi paza minţii sunt părţi din lucrarea noastră lăuntrică, lucrare care nu se dobândeşte într-o singură zi sau în timp scurt. Măiestria înaintării în rugăciunea plină de dulceaţă duhovnicească vine doar prin eliberarea sufletului de patimi şi de dorinţe trupeşti, de pofte şi neînfrânări: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” (Efeseni 6, 12); „mulţi sunt cei ce se luptă cu noi din înălţime !” (Psalm 55, 2). La fiecare Slujbă de seară auzim cântându-se ruga Psalmistului: „Scoate din temniţă sufletul meu, ca să se mărturisească Numelui Tău, Doamne !” (Psalm 141, 7). Această instruire mistică în treptele mai înalte ale calităţii rugăciunii se face prin rânduiala zilnică a pravilei de chilie şi a canonului de metanii şi închinăciuni. Acest regulament personal al pravilei şi canonului diferă de la creştin la creştin, de la nevoitor la nevoitor şi se prescrie după măsura fiecărui duhovnic sau povăţuitor în parte. Cu cât instruirea în arta rugăciunii este mai exigentă şi mai promptă, cu atât rezultatele vor fi mai performante. Nu are rost să ne raportăm la numărul de foi, de psalmi, de acatiste sau de catisme citite zilnic - ci la calitatea lor spirituală. Balastul spiritual îi trage pe credincioşi (deopotrivă în obşte ca şi individual) în „josul” acestei vieţi, iar nu în „susul” ei. „Normele” de lucru sunt pentru lumea materială; în rugăciune suntem chemaţi să trăim şi să gustăm duhovniceşte o altă lume, spirituală, nu chiar palpabilă dar simţită; aşadar este nevoie de dezvoltarea simţului dumnezeiesc, - vibraţia inimii, trezvia minţii, atenţia neslăbită în rugăciune. Poate că toată lumea se roagă - dar nu toată lumea este şi ascultată de Dumnezeu. Cerul este străbătut doar de acele rugăciuni izvorâte din sufletele care au Lumina Duhului. Spune Sfânta Scriptură: „dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult !” (Matei 6, 23). Să nu ne amăgim deci prin cantitate şi prin număr. Dumnezeu cere luarea aminte: „fărădelegea mea o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea !” (Psalm 50, 4). Câtă frumuseţe spirituală se cuprinde în a te vedea şi a te cunoaşte pe tine însuţi ca fiind nevrednic înaintea Lui Dumnezeu ! E adevărat - e greu să accepţi despre tine însuţi că eşti păcătos; dar este mult mai greu să te crezi sfânt - şi să nu fii ! Aceasta este cea mai grea pierdere duhovnicească a nevoitorului - autosuficienţa sau părerea de sine - care duce la pierderea căii adevărate şi la cumplite înşelări diavoleşti; sunt pline „Patericele” de asemenea pilde ! Spune Apostolul: „cel căruia i se pare că stă neclintit - să ia seama să nu cadă !” (I Corinteni 10, 12).

Nu-i greu a cădea în păcat; acest lucru e foarte simplu; mai greu este să-ţi vezi căderea, să accepţi faptul că într-adevăr persişti în cădere. De aceea singurul răspuns al Lui Dumnezeu către Adam cel căzut şi ascuns în Grădina Raiului (şi care se credea deja ajuns dumnezeu prin propriile sale puteri, fără harul Duhului Sfânt) a fost strigătul îndurerat: „Adame, unde eşti ?...” (Facerea 3, 9). Ecoul acestui strigăt al Părintelui Luminilor răzbate prin mileniile istoriei lumii până la inima şi conştiinţa fiecăruia dintre noi: cum stăm, cum ne aflăm, cum ne mişcăm spiritual înaintea Domnului Dumnezeu prin rugăciunea noastră personală - de-a dreapta sau de-a stânga Lui ? „Să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia înainte Ta !” (Psalm 140, 2)

Părintele Calistrat, Mănăstirea Vlădiceni (Iași)

Suferinţa - maica adevăratei iubiri

2011-07-09T15:46:00.000+03:00

Motto: „Cel ce va răbda până la sfârşit acela se va mântui” (Matei 10, 22) „Când se lupta cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat dupa regulile jocului.” ( II Timotei 2, 5)

În creştinism (în general) şi în Ortodoxie (în special), cu privire la mântuire se vorbeşte mai ales despre necesitatea dobândirii a două realităţi întemeietoare ale vieţii duhovniceşti - „virtutea şi jertfa”. Acestea două sunt esenţiale pentru desăvârşirea oricărei lucrări spirituale, cât de înaltă ar fi ea. În Sfânta Scriptură întâlnim un cuvânt de maximă însemnătate pentru deosebirea făptuirilor duhovniceşti: „Dupa roadele lor îi veţi cunoaste. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini ? Așa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele.” (Matei 7, 16-17). Poate de aceea în toată istoria biblică a Vechiului Legământ nu vom găsi decât un singur Moise care a ştiut să străbată cerul cu rugăciunea până la a vorbi cu Dumnezeu faţă către faţă şi a lua din mâna Domnului Tablele Legii; de ce n-au făcut aceasta şi oricare altul dintre prooroci sau dintre cei aleşi ai Legii Vechi ?

Dacă vom cerceta în profunzime rugăciunea omului Lui Dumnezeu, Moise, cel numit şi „chip al blândeţii”, nu vom afla vorbe goale, lălăieli lăutăreşti sau închipuiri de sine, înălţări de minte ori pietisme lacrimogene; esenţa iubirii care umplea inima proorocului era tocmai durerea care i-a străbătut adâncul fiinţei şi care l-a făcut să-L roage pe Cel Atotputernic ca, de va hotărâ să-și piardă poporul, atunci să-l osândească şi pe el: „Rogu-mă acum, de vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, sterge-mă și pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris !” (Ieşire 32, 32) - iată iubire dusă până la suprem, nu vorbe goale ! De altfel, acelaşi sens al iubirii se regăseşte în dragostea Lui Dumnezeu Tatăl „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3, 16) – aşadar jertfa totală reflectată în iubirea pentru oameni.

Cine ar putea oare exprima în cuvinte durerea pe care a simţit-o Dumnezeu (sau să descrie în sens spiritual suferinţa Creatorului) la căderea lui Adam - şi prin acesta la pervertirea întregii zidiri ?!... Oare ce să-L fi determinat pe Dumnezeu totuşi să răscumpere omul căzut prin Întruparea Logosului Divin, Iisus Hristos, Fiul Omului - şi prin jertfa Acestuia pe Cruce şi prin Învierea Lui din morţi ? „Aceasta îţi va zdrobi capul !” (Facere 3, 15)

Ce L-a făcut pe Iisus Hristos, confruntat permanent cu un popor de răzvrătiţi şi îndărătnici certaţi cu Legea (cu Tora şi cu toate învăţăturile Pentateuhului) să pronunţe cuvinte de neînţeles într-o asemenea situaţie: „Eu am venit ca lumea să aibă viaţă - şi din belşug să o aibă !” (Ioan 10,10) şi „Păstorul Cel Bun îşi pune sufletul pentru oile Sale !” (Ioan 10,11) arătând prin aceasta jertfa totală din iubire. Modelul acesta de jertfă deplină adusă din simplitatea sufletului şi curăţia inimii se regăseşte şi în persoana Patriarhului Avraam care pe singurul său fiu cel dobândit la bătrâneţe prin dar dumnezeiesc l-a suit pe asin cu lemnele împreună şi a urcat fără şovăire pe Muntele Moria pentru a-l aduce jertfă Lui Dumnezeu - făcându-L pe Acesta să exclame: „Să nu-ţi ridici mâna asupra copilului, nici să-i faci vreun rău, căci acum cunosc că te temi de Dumnezeu şi pentru Mine n-ai cruţat nici pe singurul fiu al tău" (Facere 22, 12). Oare ce părinte ar mai fi în stare să-şi sacrifice pruncul pentru Dumnezeu, pruncul în ochii căruia părinţii văd tot ceea ce ei înşişi nu au realizat în timpul vieţii, sperând că urmaşii lor vor rezolva şi dezlega neîmplinirile lor trecute !...Numai că nu e deloc aşa: comoditatea, lenea, desfrâul, libertinajul, laxitatea morală exagerată - toate amestecate cu o necredinţă de fond şi de fapt - fac din societatea de consum a vremii noastre o masă umană amorfă, lipsită de limite şi fără scrupule, o adunătură de indivizi egocentrici, încrezuţi, autosuficienţi, siguri de propria „măreţie” şi „valoare” şi incontestabili în propria ideologie. Nu degeaba Hristos ne-a atras atenţia: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa !” (Ioan 14, 6); iar vorba bătrânească spune: „Taci tu pentru ca să vorbească faptele tale !”

Unde oare am putea găsi adevărata iubire desăvârşită prin durere şi suferinţă atroce decât pe Golgota, la picioarele Crucii, acolo unde unii băteau şi schingiuiau cu cruzime pe Cel fără de păcat şi fără de vină, pe Fiul Lui Dumnezeu Însuşi, smerit şi deşertat de slava Sa dumnezeiească, pogorât până la puterea noastră mică şi neputincioasă de a pricepe ! Iar cu cât omenirea hulea şi lovea mai criminal în Dumnezeu („Huu ! Cel care dărâmi templul şi în trei zile îl zidești mântuieşte-Te pe Tine Însuţi, coborându-Te de pe cruce !” (Marcu 15, 29-30) - cu atât răspunsul Lui aducea sens şi realitate Scripturilor din adâncul tainelor dumnezeieşti: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.” (Luca 23, 34) Câtă diferenţă se vădeşte între fineţea lucrării Creatorului şi grosolănia mentalităţii umane, a atâtor creştini subţiri până la irascibilitate, gata să se simtă jignţi la orice gest părelnic interpretat prin prisma părerii de sine, gata să împroaşte cu fraze mediocre necugetate, fără vlagă şi fără sevă, de genul „uite, câtă incredere am avut, câte sentimente am investit, cu câtă atenţie m-am implicat ca să ajut - şi iată, câtă dezamăgire !” Auzim astfel de replici pretutindeni - în societate, la locul de muncă, între prieteni chiar şi în familie. Ni se pare că s-a răsturnat cerul când cineva ne minte ori îşi calcă cuvântul, promisiunea sau făgăduinţa; e cât se poate de firesc să săvârşeşti astfel de lucruri (care par perfect normale) când nu ai pe Dumnezeu, când dragostea ta este doar din interes personal ori pentru propriul beneficiu, neavând nici temelie nici ţintă duhovnicească, când eşti prieten sau colaborator cu altul doar dacă ai interes şi foloase. De aceea zice Iisus Mântuitorul: „Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea ?” (Matei 5, 46) şi „iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44) - cea mai grea şi cea mai înaltă poruncă. Spun Sfinţii Părinţi: „Cine te laudă nu te iubeşte; cine te jigneşte sau te vorbeşte de rău - acela te iubeşte, pentru că te întăreşte în virtutea răbdării” (Filocalia). Ce altceva a putut face din Sfântul şi Dreptul Iov un monument universal de răbdare şi smerenie decât dragostea curată pentru Dumnezeu şi credinţa dreaptă faţă de El care a nesocotit cu totul pierderile şi suferinţele, lepra şi groapa de gunoi ?! „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ !” (Iov 1, 21) - iată credinţă fără interes ! „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat !” (Iov 1, 21) - iată dragoste neclintită iar nu şovăieli şi smiorcăieli de genul „dacă sunt credincios şi mă rog de ce am încercări şi ispite ?”. Ne sclifosim ca pruncii fără jucării, uitând cuvântul apostolic: „Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte" (Evrei 12, 6) şi cuvântul profetic: „Toiagul Tău şi varga Ta m-au mângâiat” (Psalm 22, 5); altfel spus „aurul se curăţă prin foc iar omul prin ispite”.

Iată într-adevăr o temă de gândire pentru conştiinţa noastră (astăzi adormită): mai avem noi oare măsura dragostei Lui Hristos şi a Sfinţilor Săi, ca să ne punem viaţa şi sufletul pentru aproapele nostru şi pentru mântuirea lui ? Oare mai suntem noi receptivi la suferinţele celor care ne imploră ajutorul ?... Nu degeaba: doar picăturile de sânge jertfite pentru Hristos şi pentru aproapele nostru vor fi cu adevărat nestematele din cununa mântuirii - indiferent că suntem laici, monahi, mireni sau clerici.

Părintele Calistrat, Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi

Fericita întristare-cea după Dumnezeu

2011-07-06T08:32:00.001+03:00

Motto: „Întristat este sufletul Meu până la moarte.”

(Matei 26, 38)

În zilele noastre vedem pretutindeni oameni cuprinşi de întristare. Creştinii ştiu, însă, că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Galateni 5, 22). Din păcate, din pricina problemelor cotidiene, oamenii din jurul nostru sunt din ce în ce mai trişti, cuprinşi de frică, de panică, de numărul mare de griji pe care le au. Fără îndoială pricinile de întristare astăzi sunt nenumărate; s-ar putea spune că nu există loc în care întristarea să nu-şi fi cuibărit răsadul. La rădăcina acestei stări (stare de blazare totală şi de profundă nemulţumire) stă de fapt maica tuturor răutăţilor - „iubirea de sine.” Tocmai aceasta este cea care ne împiedică să ne vedem propriile noastre slăbiciuni şi să ne recunoaştem propriile noastre patimi, făcându-ne să nu putem suferi ocara, nici mustrarea „care vin din scripturi.” (Romani 15, 4): „fraţilor (...) nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde !” (I Tesaloniceni 4, 13) Cu alte cuvinte, o altă pricină a întristării este lipsa nădejdii în Dumnezeu.

Acestea sunt două motive mai importante; există, însă, şi altele. De pildă-nepăzirea poruncilor sfinte. Însuşi Mântuitorul Hristos ne-a avertizat: „Fără Mine nu puteţi face nimic !” (Ioan 15, 5). În acelaşi context putem observa şi faptul că relele lumii de azi vin nu atât din ispita diavolului cât din îndepărtarea omului de Dumnezeu. Izvorul tuturor răutăţilor este, aşadar, necredinţa - care atrage totodată lipsa comunicării cu Dumnezeu: „Cine nu adună cu Mine, risipeşte (...)” (Matei 12, 30) Prin urmare, ar trebui să conştientizăm faptul că toate încercările grele prin care trecem (de care nu ne bucurăm deloc şi care ne transformă viaţa într-un calvar) provin din propria noastră cădere în necredinţă - astfel ignoranţa şi nepăsarea măcinându-ne zadarnic viaţa ! Practic, nu există formă de păcătuire care să nu fie pedepsită de Dumnezeu cu ispite şi încercări pe măsura ei: „Certa-voi cu toiag fărădelegile şi păcatele (...) !” (Psalmi 88, 32). Constatăm însă faptul că oamenii (în loc să se căiască şi să îndrepte răul săvârşit) se grăbesc să Îi reproşeze toate relele din lume tot lui Dumnezeu (Care aşteaptă întoarcerea păcătosului şi nu intervine degrab în a-l certa ci „îl lasă să umble după dorinţele inimii...” (cf. Psalmi 80, 11) sau la socoteala sărmanei sale minţi; o astfel de atitudine este tocmai rezultatul reacţiei omeneşti raţionaliste care se întrebă cum este posibil ca Dumnezeu (Care este bunătate, blândeţe, iubire, smerenie, iertare) să îngăduie asemenea nedreptăţi cum sunt cele ce se întâmplă între oameni pe pământ ?! Pretutindeni se aud murmure şi cârteli: de ce întârzie Dumnezeu, de ce nu intervine, de ce în jurul nostru toate par a se petrece în hazard şi la voia întâmplării ?... De fapt, în toate există o ordine divină şi un criteriu de judecată mai presus de mintea omului, care face ca ajutorul să sosească atunci când e nevoie şi e rânduit prin lucrarea A-Toate-Ştiutorului: „Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, pe toate întru înţelepciune Le-ai făcut.” (Anixandare, slujba Vecerniei) După toate ispitele şi greutăţile sufleteşti (insuportabile doar din pricina propriilor noastre păcate şi fapte rele) se aşterne mângâierea Duhului Sfânt, se trezeşte conştiinţa, ne vedem păcatele şi începem să facem roade vrednice de pocăinţă. Revenirea în sine a omului „ieşit din minţi” şi dorinţa de ridicare din starea de decădere (pilduitoare prin parabola „Fiului risipitor”) îl aduc pe om pe calea restaurării sufleteşti. Singur Dumnezeu are puterea şi voinţa de a vindeca relele sufletului îngreuiat de povara păcatelor: „Astăzi de veţi auzi glasul Domnului să nu vă învârtoşaţi inimile voastre !” (Psalmi 94, 8)... şi aşa Dumnezeu va fi receptiv faţă de nevoile şi problemele noastre. Fiecare altă amânare a pocăinţei nu înseamnă altceva decât o nouă zi în care îl supărăm pe Dumnezeu. Nu aşa făceau sfinţii; atinşi fiind adânc de fiorul sfinţeniei-pentru ei naşterea duhovnicească a omului lăuntric constituia cea dintâi prioritate. Ascetul creştin îşi petrece zilele într-o permanentă (dar fericită !) întristare duhovnicească, temându-se ca nu cumva să mânie pe Dumnezeu cu păcatele sale, oriunde i-ar fi dat să-şi ducă umila-dar sublima sa viaţă. „În tot locul stăpânirii Lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul.” (Psalmi 102, 22) Evanghelia Darului (totuna cu Legea Iubirii) descoperă umanităţii suspinul şi tremurul întregii făpturi faţă de covârşitoarea bunătate şi cea de necuprins iubire a lui Dumnezeu revărsată peste lume prin suprema jertfă a Fiului Său: „fraţilor, ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum; şi nu numai atât ci şi noi care avem pârga Duhului suspinăm aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru.” (Romani 8, 22-23) Iată glasul Proorocului: „Dintru adâncuri strigat-am către Tine; Doamne ! Doamne auzi glasul meu !” (Psalmi 129, 1)

În concluzie înţelegem că, de fapt păcătuim, ori de câte ori suspimăm tânjind după tot felul de „obiective” şi „ţeluri” (materiale, tehnice, ştiinţifice, socio-profesionale etc.) dorite sau planificate şi întristându-ne atunci când lucrurile nu se petrec după voia noastră. Spune Sfântul Isaac Sirul: „atunci când nu te ruşinezi de Dumnezeu va rândui El să te ruşineze alţii.” („Filocalia”). Iar când ne întristăm pentru păcatele noastre şi ne pare rău că le-am făcut-atunci vine dragostea Lui şi mângâie inima înfrântă şi smerită: „Jertfa Lui Dumnezeu, duhul zdrobit, inima zdrobită şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi.” (Psalmi 50, 18)

Bolile şi vindecarea lor

2011-06-25T21:27:00.003+03:00

De-a lungul miilor de ani de cruntă pătimire în neamul omenesc, Sfinţii Părinţi ai Bisericii n-au încetat niciodată a aminti tuturor că vindecarea oricăror boli, patimi sau suferinţe nu se poate afla decât numai în dragostea şi milostivirea Lui Dumnezeu faţă de făptura mâinilor Sale.

Dintre nenumăratele daruri pe care Ziditorul cerului şi al pământului le-a revărsat din preaplinul vistieriilor adâncului iubirii Sale nemărginite asupra omului, cel mai sfânt - şi, prin aceasta, cel care ar trebui preţuit cel mai mult - este sănătatea. Fără nici cea mai mică îndoială, echilibrul desăvârşit dintre puterile trupului şi cele ale sufletului pe care îl reprezintă starea de sănătate, descoperă ochiului vigilent prezenţa fină, discretă (dar deloc lipsită prin aceasta de eficienţă şi valoare) a harului dumnezeiesc, a binecuvântării şi bunăvoinţei Celui Atotputernic. Pe parcursul celor trei ani şi jumătate de activitate mesianică, Iisus Fiului Lui Dumnezeu a adeverit prin mulţimea minunilor preaslăvite şi a tămăduirilor nemaiîntâlnite până atunci pe care le-a săvârşit că este şi rămâne Unicul Doctor al trupului şi al sufletului deopotrivă, Doctorul Cel Mare: „Crezi tu că pot Eu face aceasta ?” (Ioan 11, 26). Tot ceea ce a fost consemnat de către Sfinţii Apostoli în cuprinsul celor patru Sfinte Evanghelii are o profundă relevanţă în acest sens. Asemeni unei „Enciclopedii Medicale” sau unui „Atlas al patologiilor psihosomatice”, ne sunt prezentate toate bolile timpului aceluia, în toată complexitatea şi cruzimea lor, tocmai pentru a putea înţelege că la rădăcina lor stă pricina căderii noastre duhovniceşti. Cauza oricărei boli care roade necruţător făptura umană este păcatul acesteia. De altfel, şi în ansamblul vieţii terestre, la scară planetară, urmarea căderii omului primordial din starea de har originar în cea de biologic stricăcios şi muritor, a fost faptul că recunoaşterea de către omul căzut a valorilor spirituale ale propriei sale existenţe în Univers s-a limitat şi s-a opacizat într-o măsură direct proporţională cu îndepărtarea sa de Creatorul său. Harul sfânt a mai strălucit de atunci în lume doar prin adevăraţii nevoitori. Căderea în timpul istoric din starea paradisiacă originară a atras după sine nesfârşitul cortegiu nefast al tuturor relelor, chinurilor şi pătimirilor care au lovit neîncetat în cele ce s-au numit ulterior „afectele firii omeneşti”: foamea şi setea, vulnerabilitatea la ger şi arşiţă, oboseala, boala şi îmbătrânirea - toate acestea nefiind decât cele mai mici şi nevinovate suferinţe, în comparaţie cu cele care au vătămat sufletul omenesc, cum ar fi:ura, răutatea, lăcomia, zgârcenia, zavistia, invidia, pizma şi multe altele asemenea lor, care ucid omenescul din noi precum oarecând mândria a făcut din înger demon iar neascultarea a golit omul de har şi l-a umplut de patimi.

Cu alte cuvinte, rătăcirea căii celei drepte şi abaterea de la adevăr este consecinţa imediată a întunecării minţii şi a pervertirii vederii duhovniceşti la o viziune trupească, secularizată, înrâurită demonic, asupra rostului suprem al existenţei. Dovadă stă răspunsul Mântuitorului la cererea a doi dintre ucenicii Săi: ”Nu ştiţi ce cereţi !” (Marcu 10, 39) De altfel, atunci când Iisus Hristos era confruntat cu o situaţie-limită, de boală incurabilă a vreunei persoane, de fiecare dată diagnostica cu precizie dumnezeiască substratul duhovnicesc implicat. Orbiri, infirmităţi trupeşti, demonizări, hemoragii, cangrenări, gârboviri, epilepsii şi paralizii - toate acestea sunt prezentate asemeni unui inventar monstruos şi înfricoşător al bolilor care devastau poporul de rând, toate având însă motivaţii de fond în plan duhovnicesc: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.” (Ioan 8, 11) „Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.” (Matei 17, 21) - deci nevoinţă şi curăţire sufletească; „Mare e credinţa ta !- şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela” (Matei 15, 28) - deci de trăire în Dumnezeu este nevoie; „Iertate îţi sunt păcatele, ia-ţi patul tău şi umblă” (Ioan 5, 8) - deci dezlegarea păcatelor nespovedite era cauza suferinţei; „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” (Ioan 9, 3) - deci minune de preamărire a lucrării Lui Dumnezeu în lume prin credinţă; „Au lăsat-o frigurile şi slujea Lui”(Marcu 1, 31) - deci a sluji Lui Dumnezeu cu viaţa, cu trăirea; şi exemplele de acest fel ar putea continua. Dumnezeu este Cel Care ne dăruieşte starea de sănătate ca stare de armonie între toate puterile trupeşti şi sufleteşti.

Vedem aşadar din toate aceste pilde de viaţă relatate în Sfintele Evanghelii că rătăcirea de la calea Lui Dumnezeu şi pierderea luminii pe care o aduce cunoaşterea Lui Hristos sunt legate deopotrivă şi de boli ale sufletului, nu doar ale trupului: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele !” (Marcu 9, 24); „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14); „Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă ?” (Matei 22, 12); „Ce ai cu noi Iisuse ?” (Luca 8, 28) „şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc.” (Luca 8, 31)

Ca răspuns la toate acestea (şi la multe altele asemenea lor) Mântuitorul afirmă limpede: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (Ioan 6, 37) „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.” (Ioan 3, 17). „Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Matei 26, 26-28). „Şi mulţi dintre cei dintâi vor fi pe urmă, şi din cei de pe urmă întâi.” (Marcu 10, 31) căci „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” (Matei 7, 21). Rezultă destul de evident aşadar, că sufletul care boleşte este ucis duhovniceşte de uitare, de necredinţă şi de lene - cei trei uriaşi omorâtori de suflet, după cum îi numesc Sfinţii Părinţi. Există însă şi patimi ale minţii - mai ales cea chinuită de înălţare, de mândrie, de fălire cu raţiunea şi înalta „teologhisire”, căci prin mândrie rătăcirea duce la înşelare duhovnicească, la orbire sufletească şi până la pierderea dreptei credinţe, adică la erezie, adică la pierderea Duhului Sfânt şi întunecarea minţii prin necunoaşterea Scripturilor: „Vă rătăciţi neştiind scripturile” (Matei 22, 29); „Cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar.” (Ioan 10, 1); „Oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc pe ele, şi ele vin după Mine.” (Ioan 10, 27); „Eu sunt uşa oilor” (Ioan 10, 7); „Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi din belşug să aibă.” (Ioan 10, 10); „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6, 54) - iată, acesta este Medicamentul Suprem ! Credinţa curată şi adevărată, rugăciunea curată şi adevărată, trupul curăţit prin înfrânare şi suflet virtuos prin nevoinţă. Aceasta este fericirea de a cunoaşte calea: „Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (Matei 5, 8)

Liniştea din noi şi de lângă noi

2011-06-25T21:16:00.001+03:00

Motto: „Singurătatea - maica înţelepciuni !”

(Sfântul Isidor Pelusiotul)

Sfinţii Părinţi scriitori ai „Filocaliei” au îndemnat întotdeauna pe toţi ucenicii lor să caute liniştea ca pe cea mai preţioasă cale de izbăvire a minţii din tulburarea gândurilor. „Liniştea înseamnă înfrânarea de la rele.”- ne atrag ei atenţia. În vremea noastră auzim de multe ori cuvântul „linişte.” Această linişte (ca stare de fapt) este o necesitate a firii noastre umane, fără de care nu am putea face nimic. Este evident faptul că omul simte nevoia apropierii de cadrul natural, creat de Dumnezeu. Natura în sine oferă de cele mai multe ori o linişte pe care obişnuim să o numim ”liniştea din natură”, acea armonie din cadrul natural către care năzuim atunci când fugim de aglomeraţii. Retragerea în natură poate să reprezinte o primă etapă a strădaniei de ferire a sufletului din valurile tumultului lumesc: „Taci, fugi, linişteşte-te !”- aude un glas Avva Arsenie; sau, iarăşi: „Taci tu pentru ca să vorbească faptele tale !” În viziunea patericală, curăţirea inimii şi liniştirea minţii vin din însingurarea monahului în lăuntrul de taină al chiliei sale: „Stai tu în chilia ta-şi ea te va învăţa de toate !” După părerea comună a oamenilor obişnuiţi este că liniştea vine din exterior; în viziune ascetică, însă, ea provine din interior şi aceasta pentru că lăuntrul inimii noastre este de fapt altarul jertfei liniştirii. Sfânta Scriptură spune: „caută pacea şi o urmaeză pe ea” (Ps. 33, 13) „şi vei trăi în veacul veacului” (Ps. 36, 27) pentru că „fericiţi sunt făcătorii de pace” (Mt. 5, 9). De ce toate acestea ? - pentru că cea mai importantă lucrare (care are într-adevăr rost) este să realizezi curăţirea propriului tău interior. Pilda sihaştrilor care îşi caută liniştea cu semenii şi cu ei înşişi în sânul naturii, vieţuind ani mulţi prin peşteri şi în codri neştiuţi de nimeni-este un model posibil. Pustnicia sau izolarea de lume nu este tot una cu viaţa de obşte. Spune „Filocalia” că în asceza (mult mai severă) a pustiei, diavolul ascunde patimile în chip viclean. De ce ? - pentru ca să le facă din nou prezente şi lucrătoare în momente neaşteptate şi necunoscute nouă, ca şi cum aceste patimi de fapt nu au fost niciodată absente. Părintele Stăniloae ne învaţă că, cu cât vom avea mai multă legătură cu semenii, cu cât vom manifesta mai deplin arta iubirii în legătura cu aproapele - cu atât mai mult ne vom curăţa de zgura păcatelor din noi înşine: „Folosul aproapelui-roada ta !” Odihnirea aproapelui şi mângâierea lui la nevoie este mai mare înaintea Domnului decât rugăciunea îndelungată. Citim (în „Pateric”): „Părinte, am învăţat toate rugăciunile pe de rost ! - Da, fiule, ai umplut văzduhul de cuvinte...” Cu alte cuvinte, comunicarea în Duhul Sfânt al Lui Dumnezeu (menită a deveni cuminecare) este infinit mai importantă decât izolarea de toţi şi de toate, după zisa: „când nu va mai fi cărare de la un vecin la altul, atunci sfârşitul va fi aproape.” Vesteşte Scriptura: „iubirea multora se va răci.” (Mt. 24, 12) Aceasta este, de fapt, o formă de degradare, de corupere a liniştii. Ne dovedim a fi neiscusiţi duhovniceşte dacă ne închipuim că armonia naturii exaltă sufletul şi-l înalţă la Dumnezeu; Părinţii Pustiei, auzind „freamătul trestiilor din adierea vântului” - au zis ucenicilor: „să mergem în adâncul pustiei, fiilor, pentru că mintea nu se poate înălţa la Dumnezeu întru unele ca acestea !”. Aşadar, nu freamătul codrului sau cântecul păsărilor reprezintă înălţimea cugetării dumnezeieşti; acestea sunt doar începutul liniştirii...; adică deprinderea minţii la contemplarea arătată în versetul psalmic „Cerurile spun slava Lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria !” este doar începutul cunoaşterii Lui Dumnezeu. Etapa următoare este liniştea din noi - pacea Duhului Sfânt: „Pacea Mea o dau vouă !” (In. 14, 27); altfel spus, legătura noastră cu Tatăl-Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor, se realizează prin Fiul. Cu toate că noi, fiind pământeşti, admirăm toate cele văzute (fie munte, fie codru, fie mănăstire, fie sfânt locaş de închinăciune) şi însetăm de frumuseţea lor, totuşi performanţa cea mai înaltă a minţii este să poţi vedea în întunericul inimii.Abia aceasta înseamnă că am dobândit accesul la transcendent...Puterea de a pogorî Lumina Lui Hrisos în inima noastră cea plină de patimi şi de vanitate constituie izbânda celei de-a treia trepte a liniştirii-liniştea Duhului în suflet: ţelul cel mai înalt al tuturor monahilor şi creştinilor râvnitori de viaţă duhovnicească; desăvârşita linişte sufletească, pacea deplină din lăuntrul nostru. Această pace implică în primul rând voinţă, mult curaj şi credinţă în Dumnezeu. Pe această cale au păşit cei mai mari oameni ai Duhului, care au reuşit să împlinească cuvântul Apostolului Pavel: „Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm !” (Gal. 5, 25) şi ea dă măsura liniştirii: nu „pizmuindu-ne unii pe alţii” (Gal. 5, 26), ci „datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi” (Rom. 15, 1) - „aşa veţi împlini Legea Lui Hristos.” (Gal. 6, 2)

Aşadar, în urcuşul duhovnicesc, Sfântul Antonie cel Mare dă măsura liniştii din noi şi de lângă noi: „Puteţi răbda ocara ca cinstea ? Puteţi întoarce celălalt obraz celui care vă loveşte ? Puteţi ierta pe cei ce nedreptăţesc ?”... Dacă răspunsul va fi afirmativ, atunci suntem în Duhul păcii Lui Dumnezeu. „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Mt. 11, 29) Dacă răspunsul va fi negativ... zis-a Avva Antonie: „Asta nu vreţi, asta nu puteţi, cealaltă nu vă place, atunci fraţilor, de puţină fiertură e nevoie... să nu vă fie osteneala în zadar !” („Pateric”) Iar dacă roadele Duhului nu sălăşluiesc în noi, atunci tot de hrana smerită a postului este nevoie, - şi de multă rugăciune: „Acest soi de draci iese decât cu post şi cu rugăciune.” (Mt. 17, 21) Să ţinem deci în minte şi în inimă cuvântul Mântuitorului nostru: „Privegheaţi şi vă rugaţi să nu cădeţi în ispită.” (Mc. 14, 38) Dragostea de Dumnezeu şi de aproapele se naşte în noi prin înfrânarea de la cele materiale şi liniştirea gândurilor.„Ajunge zilei răutatea ei !” (Mt. 6, 34)

Lumină şi întuneric - Binele şi răul

2011-06-19T00:29:00.000+03:00

Motto: „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat.” (Matei 6, 22)

Două dintre cuvintele cel mai des întâlnite de-a lungul paginilor Sfintei Scripturi sunt „ întuneric” şi „lumină”. Încă de la începutul celei dintâi cărţi a Vechiului Testament stă scris că întunericul acoperea pământul: „întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. (Facerea 1, 3) dar, totodată, citim că Dumnezeu a dorit ca acest întuneric să se risipească: „Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină ! Şi a fost lumină.” (Facerea 1, 3) . Cu alte cuvinte, Izvorul luminii Cel mai presus de toată puterea gânditoare şi cuvântătoare a dăruit mai multe feluri de lumină – ce îşi au rădăcina în puterea creatoare a Lui Dumnezeu, răsfrângându-se asupra întregii creaţii văzute şi nevăzute.

„Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte.” (Facerea 1, 5) spre a marca deosebirea dintre întunericul natural al nopţii (timpul de rugăciune, de odihnă şi de contemplare a Lui Dumnezeu) şi întunericul demonic (produs de către diavolul din iad prin toată lucrarea lui nefastă şi răuvoitoare). În sânul Sfintei Biserici întâlnim oameni luminaţi mistic, persoane înduhovnicite, înţelepţi, pricepuţi, cuprinşi de lumina cunoştinţei prin lucrarea Duhului Sfânt: „Luminează înaintea mea calea Ta” (Psalmi 5, 8); sau, în altă parte, în textul evanghelic, citim: „Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii.” (Ioan 12, 35-36) Întunericul este starea care ne desparte de lucrarea Duhului Sfânt, prin ceea ce numim, filocalic - întunecarea minţii sau întunecarea sufletească. Acest neajuns demonic (întunecarea) este tocmai tărâmul limită dintre bine şi rău, dintre ură şi bunătat, dintre respect şi lipsa de bun-simţ, dintre obrăznicie şi buna-cuviinţă, dintre tupeu şi smerenie. Tot Sfânta Scriptură spune că: „Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi şi nu vă aduceţi aminte.” (Marcu 8, 18) - de aceea, atunci când mustra, Mântuitorul nu rostea vorbe grele ci avertiza cu privire la starea de nesimţire prin pilde care de obicei se încheiau cu îndemnul ferm şi categoric: „Cine are urechi de auzit să audă !” (Matei 11, 15) De aceea, de-a lungul miilor de ani ai istoriei umanităţii (ca şi în vremea noastră, de altfel) am întâlnit şi încă mai întâlnim tot felul de „prezenţe ” cuibărite la sânul societăţii - la toate nivelele ei sociale şi intelectuale, tot felul de falşi luminători sau falşi cunoscători ai Luminii. Orbirea ca fapt real, ca boală, este semnul neputinţei trupeşti şi al prejudicierii stării de sănătate; dar cei ce sunt orbi sufleteşte şi duhovniceşte sunt mult mai periculoşi - prin faptul că „dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi cad în groapă.” (Matei 15, 14) Nu degeaba renumitul Diogene, filosof din vremurile de demult, umbla ziua în amiaza mare prin cetate purtând cu el un felinar aprins şi răspunzând celor ce îl întrebau ce face : „Caut un om !...” Se simţea sărmanul în plin întuneric în mijlocul lumii acesteia văzute cu ochii cei trupeşti !

Cu atât mai mult se resimte azi, la mii de ani după aceea, întunericul din minţi, din inimi şi din suflete ! Iată, tot mai multă lumină - ba de la soare, ba de la iluminatul electric, ba de la mulţimea studiilor superioare (cu de-asupra de măsură !), ba de la tot felul de sateliţi şi aparate ultrasofisticate... şi totuş, în pofida acestui uriaş jet de lumină care izbeşte lumea, bietul om se scufundă tot mai mult în întuneric, într-un disconfort sufletesc violent agresat de ură, de răutate, de deznădejde, de nemulţumire, de nervozitate, de nebunie, de agitaţie din ce în ce mai mare - până la cumplitele crize schizofrenice ! S-au înmulţit patimile şi neputinţele umane, oamenii au devenit ca fiarele, devorându-se unii pe alţii – şi material-economic dar şi sufleteşte. De atâta „lumină” s-a cufundat lumea de tot în întuneric ! Întunericul a pătruns pe faţa a tot pământul, ridicând pacea lumii şi stricând „sarea pământului” (Matei 5, 13)

Cauţi - şi nu găseşti, afli – dar nu preţuieşti; totul devine banal, profanul a înlocuit duhovnicescul, iar imoralitatea şi-a arogat întâietatea în detrimentul omeniei, cinstei şi corectitudinii. Poate că atunci când deja încărunţise de câte trăise de-a lungul vieţii, Regele David exclama cu amar, mai-înainte privind la această stare de decădere umană, morală şi spirituală, zicând: „Când se ridică sus oameni de nimic, nelegiurea mişună pretutindeni.” (Psalmi 11, 8) Aşa se explică haosul din jurul nostru, ca şi toate fenomenele sociale şi politice, ca şi ieşirile din matca normală a comportamentului social-tot mai imoral şi mai inuman, ce transformă societatea de astăzi dintr-o societate creştină, întemeiată pe principii creştine de etică moral-spirituală, într-o societate infectă, căzută în întunericul necredinţei şi al lipsei oricărui reper, toate redevenind la starea înfăţişată la începutul Cărţii Facerii: „Pământul era netocmit şi gol.” (Facerea 1, 2)

Părintele Calistrat

Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi

„Lăsaţi copii să vină la Mine !” (Matei 19, 14)

2011-06-10T23:55:00.002+03:00

Motto: “Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu !” (Psalmul 52, 1)

Zis-a înţeleptul: „Varga şi certarea aduc înţelepciune, iar tânărul care este lăsat în voia apucăturilor lui face ruşine maicii sale.” (Pilde 29, 15) De-a lungul atâtor generaţii care s-au perindat pe pământ, fiecare la vremea sa, cea mai bună şcoală de educaţie creştină a tinerilor a fost şi a rămas familia. În esenţa ei, căsnicia sau căsătoria - sfinţită creştineşte prin Taina Cununiei - nu este altceva decât binecuvântarea vieţii conjugale şi a unirii trupeşti dintre bărbat şi femeie prin naşterea de prunci. În toate aspectele principale ale vieţii de familie, prioritatea de căpătâi o reprezintă grija părinţilor pentru fiii lor. Biserica Ortodoxă a mărturisit dintru început firescul biologic al naşterii pruncilor ca roadă binecuvântată şi comoară a iubirii dintre tată şi mamă. Iar această roadă este adeverirea faptului că dragostea dintre părinţi se revarsă prin puterea ei de viaţă dătătoare asupra fiilor. Pilda Sfântului şi Dreptului Iov - consemnată spre veşnică pomenire în scripturile Vechiului Testament - ni-l înfăţişează pe plăcutul Domnului aducând zilnic jertfă înaintea Lui Dumnezeu la altar pentru ca nu cumva vreunul dintre cei ai casei sale să fi greşit cu lucrul, cu cuvântul sau cu gândul. Prin Taina Nunţii binecuvântarea pe care o primesc cei doi soţi face ca Dumnezeu să reverse harul Duhului Său Sfânt şi peste pruncii care se vor naşte. Pildă de neşters sunt în această privinţă Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana (născătorii pururea-Fecioarei Maria), Sfinţii Zaharia şi Elisabeta (părinţii Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan), dar şi (cu mult înaintea acestora) nevinovatul prunc Isaac, fiul patriarhului Avraam. Cu alte cuvinte, rădăcina copiilor binecuvântaţi sunt părinţii binecuvântaţi. Pe de altă parte, poate nu degeaba Sfântul Prooroc Iezechiel pomenea poporului zicala bătrânească: „Părinţii mănâncă aguridă iar copiilor li strepezesc dinţii !” (Iezechiel 18, 2)

Iată, de pildă, un semn relevant cu privire la faptul că în viaţa de familie copiii reprezintă valoarea cea mai de preţ, -prin care părinţii înşişi uneori îşi pot afla îndreptarea: atunci când conducătorul Egiptului, temutul Faraon, s-a împotrivit voii Lui Dumnezeu de a-Şi elibera poporul din amarnica robie, încercând împiedicarea plecării israeliţilor, - întregul neam egiptean a fost pedepsit prin îngeri nimicitori care i-au ucis pe toţi cei întâi-născuţi ai lor; fiul Faraonului însuşi nu a fost cruţat. Iar Faraon s-a ales cu durerea năpraznică şi cu dorinţa crâncenă de răzbunare. Atunci când Regele David L-a mâniat pe Dumnezeu, l-a pierdut şi el pe cel întâi-născut al său; dar a plâns înaintea Domnului şi s-a căit, iar mai apoi şi-a îndreptat viaţa prin păzirea Legii. Când Abesalom s-a răzvrătit - a suferit profetul pentru moartea lui groaznică între crengile unui copac. Am amintit toate aceste întâmplări tocmai pentru a înţelege că sufletul părinţilor sunt fiii lor; când suferă unii, suferă şi ceilalţi. Oare câtă durere simţea inima lui Iair, mai-marele sinagogii, la moartea fiicei sale, ori inima văduvei din Nain lângă sicriul fiului ei – încât Hristos Însuşi nu a trecut pe lângă ea fără să intervină pentru a-i alina suferinţa, adresând cuvântul Său atotputernic celui mort:”Tinere, ţie îţi zic: scoală-te !” (Luca 7, 14) – iar mortul a înviat.

E drept că în societatea modernă şi contemporană nu prea mai există noţiunea de „întâi-născut”; necredinţa şi nesupunerea implicite în aşa-numita „planificare familială” distrug tot ceea ce e mai frumos şi inocent din fiii noştri. Plăcerea trupească ridicată la rang de normă socială, amploarea fără precedent a dezvoltării industriei pornografice pe seama tinerelor generaţii – e semn de slăbiciune a neamului: „Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe ei !” (Psalmi 2, 4) Putem compara (din nefericire, cu mult prea multe asemănări !) plăgile lui Faraon cu noile plăgi ale societăţii româneşti „creştine”, îngăduite de Dumnezeu şi suportate mai ales de cei tineri (victime ale indolenţei celor mari): oligofrenia, sindromul Down, rahitismul, handicapurile severe, autismul – tot atâtea boli grozave de care suferă atâţia copii concepuţi printre programe de contracepţie şi de „protecţie” sexuală. Să nu uităm nici de urgiile dezlănţuite în sânul atâtor familii sub forma abuzurilor sexuale, a vieţii sexuale premature (începute la vârste fragede) şi care distrug fondul biologic-sanitar (dar şi sufletesc) al copiilor şi adolescenţilor noştri; în plus, drogurile şi aşa-numitele plante „etnobotanice” care nu fac altceva decât să deschidă noi fronturi de distrugere a fiinţei umane tinere lipsite de apărare prin cortegiul funest şi înfricoşător al bolilor neuro-psihiatrice. În vremea din urmă ştiinţa psihologiei şi-a dezvoltat ca ramură „psihoterapia” în efortul disperat de a face faţă tăvălugului sociopat... Dumnezeu răspunde prompt: „Lăsaţi copiii să vină la Mine !” (Matei 19, 14) Numai că preotul şi harul cu care a fost înzestrat de la Duhul Sfânt nu mai sunt astăzi privite şi asumate ca şanse de îndreptare la îndemâna noastră, - ci (mai degrabă) ca nişte rămăşiţe medievale ale îngrădirii libertăţii personale prin norme etice neconforme „drepturilor” omului ! E drept că aveţi toate „drepturile” – inclusiv acela de a vă distruge complet, deodată sau încetul cu încetul... cam aşa s-ar traduce „drepturile omului” lipsite de norme de conduită morală. Să nu uităm nici de spectrul teribil al bolilor incurabile, între care hepatitele virale de tip B sau C (care curmă anual vieţi nenumărate) nu sunt decât cele mai „blânde”. Sau „boala secolului” - numită (ca idee) „stress” ( în „Filocalie”, ceea ce distruge de fapt stress-ul este numită „pacea sufletului” sau „liniştea minţii”); acesta provoacă o mulţime de alte plăgi ucigaşe: nevroza, insomnia, criza de personalitate sfârşită în nebunia minţii (numită medical discordanţă sau anxietate). Iar urmarea tuturor acestor rele şi „încununarea” lor ... cancerul atotnimicitor care seceră tocmai organele cu care păcătuim: gura, plămânii şi prostata (în cazul bărbaţilor, din pricina fumatului şi a excesului sexual), iar la femei sânii şi uterul – tocmai cele două organe care au fost întru totul sfinţite prin Întruparea Lui Hristos – şi pe care din izvoare de viaţă le-am făcut izvoare ale păcatului şi morţii ! Oare cât de supărat trebuie să fie Hristos când în Evanghelie Prototipul maternităţii, Maica Domului Însăşi, a fost lăudată de îngeri, preamărită de Dumnezeu, aleasă de Duhul Sfânt şi cântată de popor în grai omenesc: „fericit este pântecele care te-a purtat şi pieptul la care ai supt !” (Luca 11, 27) Acesta ar trebui să fie rolul feminităţii în societatea umană – oricât de modernă şi de intelectualistă s-ar vrea ! Tocmai despre aceasta nu se interesează strădaniile ştiinţei şi tehnicii: cât de important este rolul fecioriei în formarea de familii creştine sănătoase cu prunci biologic sănătoşi, - dar şi rolul curăţiei, al onoarei şi al moralei personale în formarea de modele sociale cu prestanţă intelectuală în lume !... „Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta !” (Psalmi 50, 16) „Gustaţi şi vedeţi ca bun este Domnul !” (Psalmi 33, 8) Oare nu acesta este rostul gurii, oare nu acesta este răspunsul cuvenit unei societăţi avansate tehnico-ştinţific, dar stricate moral ? Să ne mai mirăm, aşadar, de boli cu anvergură apocaliptică de genul „Sida” sau „Altzheimer” (care implică distrugerea lentă până la pierderea completă a facultăţilor mintale încă din cursul vieţii acesteia) ?... toate reprezintă plăgi care, de fapt, ne împiedică din calea pierzării.

Ar mai fi o plagă: tehnologia cu toate produsele ei fascinante (între care maşinile de lux de putere mare nu sunt decât cele mai „domestice”); unele ca acestea au reuşit să secere mult mai multe vieţi tinere în accidente rutiere decât epidemii întregi... Iar apoi hazardul libertăţii nelimitate de sine, afirmarea prost înţeleasă a propriei personalităţi, - a cărei ultimă doctrină şi concluzie de sorginte satanică este sinuciderea. Dar oare de ce îngăduie Dumnezeu toate acestea ?... După umila noastră părere, o face din milă, din dragoste şi din dorinţa de a ne mântui „cu forţa” – de vreme ce de bunăvoie nu dorim nicidecum să-L cunoaştem şi să-I împlinim Legea: „de bunăvoie voi jertfi Ţie, Doamne.” (Psalmi 53, 6); iar El aşteaptă îndelung întoarcerea păcătosului: căci „nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu !” (Iezechiel 18, 32) Aşa se explică faptul că o ţară creştină cum este România (cu mii de preoţi şi biserici, cu zeci de seminarii şi facultăţi de teologie) are totuşi atâţia tineri distruşi, a căror soartă face doar obiectul calculelor în procente ale sondajelor din mass-media: câţi adolescenţi se droghează, câţi se sinucid, câţi se îmbolnăvesc psihic. Dar ar mai fi de făcut şi un alt fel de sondaj sociologic: în urma atâtor dezastre - câţi copii s-au întors la Dumnezeu ? Câţi tineri se roagă ? Câţi tineri se spovedesc ? Câţi tineri practică rugăciunea Lui Iisus ? Câţi tineri citesc „Psaltirea” ? Câţi doresc să-şi păstreze curăţia fecioriei ? Sau: câţi părinţi îşi educă spiritual copiii ? Câţi părinţi conştientizează binecuvântarea educaţiei lor peste casa copiilor lor ? Şi câţi părinţi îşi distrug copii cu necredinţa lor personală ? Sau câţi părinţi se gândesc că fiii de astăzi sunt părinţii de mâine, - şi că doar prin sănătatea lor spirituală mai poate dăinui neamul acesta creştin... Oare pricepem că pierzând zestrea Duhului Sfânt (prin nelucrarea poruncilor dumnezeieşti şi îndepărtarea de harul celor şapte Sfinte Taine ale Bisericii) - ne afundăm deja într-un iad temporal pământesc şi că suntem pe calea care duce la muncile cele veşnice mai-înainte vestite de Hristos în Sfintele Scripturi ? „Astăzi de-aţi auzi glasul Domnului – să nu vă învârtoşaţi inimile voastre !” (Psalmul 94, 9) zice proorocul; iar Pavel apostolul rosteşte ferm în epistole: „Nimic necurat nu va intra în împărăţia lui Dumnezeu !” (cf. Efeseni 5, 5) şi „dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri !” (Luca 13, 3) Însă, cu mângâiere şi cu iubire de oameni, tot blândul Păstor Iisus Hristos ne spune: „Pe cel care vine la Mine nu-l voi da afară.” (Ioan 6, 37) Şi privind spre cărturari şi farisei şi spre mulţimile ce-L ascultau, Hristos le-a arătat un prunc, zicând: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia Lui Dumnezeu !” (Matei 18, 3)

Părintele Calistrat

Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi

Când ne ascultă Dumnezeu - şi când nu ne ascultă?

2011-06-10T23:49:00.001+03:00

Motto: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.”

(Marcu 11, 24)

Sfânta Biserică ne învaţă că există rugăciuni de laudă, rugăciuni de cerere şi rugăciuni de mulţumire. Rugăciunea de căpătâi, cea mai simplă dar şi cea mai importantă, pe care ne-a dăruit-o Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi cu propriile Sale cuvinte este rugăciunea „Tatăl nostru”. În cuprinsul ei găsim esenţa trăirii creştine a vieţii pământeşti: să iertăm-pentru ca şi noi să fim iertaţi, să ne ferim de ispită pentru ca să nu fim ispitiţi. Şi tot din rugăciunea aceasta aflăm şi ţelul vieţii creştine: să vină împărăţia Lui Dumnezeu la noi şi toate cele ale noastre să se facă după voia Lui iar între cele de sus şi cele de jos să fie armonie - „precum în cer aşa şi pe pământ” (Matei 6, 10). Această din urmă precizare ne ajută să înţelegem că, dacă noi creştinii nu ne vom strădui să armonizăm legătura cu semenii şi legătura cu Dumnezeu, nu vom putea comunica sau conlucra sufleteşte cu Cerul. Scrie Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca: „Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor” (Matei 7, 21). Ceea ce contează însă este faptul că, deşi toată creştinătatea înalţă rugăciuni, totuşi nu ştim câte dintre acestea reuşesc să fie bine-plăcute Lui Dumnezeu. Nu degeaba a spus Hristos: „Nu stiţi ce cereţi !” (Matei 20, 22), altfel zis-nu ştiţi să vă rugaţi ! Sunt destui cei care renunţă la rugăciune, resemnându-se că Dumnezeu oricum nu-i ascultă: „Da, m-am rugat, dar fără rost !” - este expresia cea mai des auzită. Aceasta nu înseamnă altceva decât că gândurile omului se abat spre alte feluri sau moduri de rugăciune: cele de laudă să le facă Biserica (pentru că cele de cerere le fac credincioşii); dar cele de mulţumire trebuie făcute de Biserică şi de credincioşi totodată ! În cuprinsul Sfintei Liturghii mulţumim de fiecare dată pentru toate binefacerile făcute de Dumnezeu nouă. Însă nu vom reuşi niciodată să ştim cât de plăcută este glăsuirea noastră către Dumnezeu. Trebuie să fim cu toată fiinţa concentraţi sufleteşte pentru a putea deschide bunăvoinţa Lui Dumnezeu. Spune Profetul David: „Când Te-am strigat m-ai auzit Dumnezeule” (Psalmi 4, 1) - ceea ce înseamnă că trebuie să fii şi să rămâi în legătură de taină cu Dumnezeu, pentru că rugăciunea nu se împlineşte trâmbiţată în pieţe sau în văzul lumii. Dumnezeu are motiv să Se bucure doar atunci când ne rugăm sincer, smerit şi curat : „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta !” (Psalmi 140, 2) şi, în acelaşi timp, smerenia este ceea ce-L face pe Dumnzeu să-Şi plece ochii către noi: „Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur” (Psalmi 2, 11). Trebuie să ai fiorul sfinţeniei atunci când te rogi, altfel rugăciunea este doar o vorbă deşartă: să nu se facă rugăciunea voastră întru păcat ! Aşa cere Sfânta Scriptură: „Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva...” (Matei 11, 25); „Lasă darul tău acolo, înaintea altarului şi mergi întâi şi te împacă cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău.” (Matei 5, 24) Alt motiv este şi acela care cere ca atunci când facem rugăciuni să nu ispitim pe Dumnezeu, să cerem în limita bunului simţ. Începem rugăciunea cu evlavie numai că, pe parcurs reuşim o schimbare dogmatică a sensului rugăciunii: „Doamne, fie voia mea nu facă-se voia Ta !”... Şi atunci Dumnezeu ridică harul de la noi şi ne lasă pe seama minţii noastre. Iar dacă lucrurile nu decurg după voia noastră, atunci trecem la acţiuni aşa-zis „tipiconale” - individualiste: canoane peste canoane, acatiste peste acatiste, mulţime de rugăciuni şi pravile după mintea celor care uită că Sfânta Scriptură spune: „Ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El.” (Matei 6, 8) căci „Nu vei cere păine şi vei primi piatră, sau peşte sau vei primi şarpe” (cf. Matei 7, 8-9). Tot Sfânta Evanghelie mărturiseşte: „dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El ?” (Matei 7, 11).

Atunci când mergem la biserică şi ne adresăm preotului, obişnuim să cerem în rugăciunile noastre tot felul de dorinţe, citim, catisme, acatiste, împlinim tot felul de practici cu lumânări aprinse, cu fitile în candele (tot atâtea soiuri de obiceiuri omeneşti)- în care, de fapt, punem dorinţa voii noastre deasupra voii Lui Dumnezeu. Modelul de urmat îl aflăm doar în smerita cugetare a minţii la propria noastră nimicnicie. Cu câtă frumuseţe sufletească ne relatează Sfânta Evanghelie : „A căutat spre smerenia roabei Sale” (Luca 1, 48) ! Iar răspunsul curat al „Celei pline de har” (Luca 1, 28) e pe măsură: „Să-mi fie mie după cuvântul Tău, iată roaba Domnului” (Luca 1, 38).

Ca o concluzie: atunci când ne rugăm nu trebuie să spunem „multe ca neamurile” (Matei 6, 7) pentru tot ceea ce ne este de folos; un „Doamne miluieşte !” rostit din inimă face mai mult decât toate pravilele noastre de chilie şi decât toate psaltirile cu care pretindem să Îl convingem pe Dumnezeu. Pentru că de aici decurg toate acele dezechilibre din care mulţi pierd legătura cu Biserica sau părăsesc Legea Lui Dumnezeu pe motiv că rugăciunea nu le-a rezolvat problemele. Mai înainte de a face asemenea lucruri meschine poate ar fi bine să ne punem întrebarea : ne-a cerut El vreodată jertfe inutile sau eforturi peste măsură ? -nu, niciodată: „Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi .” (Psalmi 50, 18) Iar ca încurajare - de două milenii şi mai bine ne-a lăsat cuvântul care să mângâie toate sufletele chinuite de tristeţe: „Milă voiesc, iar nu jertfă !”(Matei 9, 13). La rândul său, Sfântul Apostol Pavel ne învaţă (pe lângă îndemnul „ rugaţi-vă neîncetat !” (I Tesaloniceni 5, 17) şi rugăciunea de taină a inimii, - cele „cinci cuvinte cu inima” (I Corinteni 14, 19): „Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul !”

Părintele Calistrat,

Mănăstirea Vlădiceni

Conştiinţa personală între Legea divină şi legile omeneşti

2011-05-28T02:07:00.001+03:00

Motto: „Lege a pus - și nu o vor trece !”
(Psalmi 148, 6)

Două dintre noţiunile fundamentale cel mai des întâlnite în Sfânta Scriptură sunt „Legea Domnului” şi „fărădelegea”. Atât una cât şi cealaltă desemnează realităţi concepute contextual, fie la nivel uman fie prin raportare directă la Divinitate: „Legea Ta cugetarea mea este” (Psalmi 118, 77); „Cu cei ce lucrează fărădelegea - nu mă voi însoţi cu aleșii lor !” (Psalmi 140, 4). Astfel de citate denotă limpede existenţa armoniei lucrurilor, din voia Creatorului lor, - peste care nimeni nu va putea trece, și nici cineva nu ar putea-o schimba. „Cerul și pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Matei 24, 35)

Fără îndoială, viaţa noastră pe pământ este marcată practic de două legi – Legea Domnului şi legea omului (poate pentru că se şi vorbeşte de două lumi). Măsura tuturor lucrurilor (aşa cum ne este prezentată în Sfânta Scriptură) este Legea Cuvântului: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.” (Ioan 1, 1) Aşadar, două cuvinte: Dumnezeu și Cuvântul. „El a poruncit și s-au făcut, El a zis și s-au zidit” (Psalmi 148, 5). Până când Dumnezeu nu a săvârşit lucrarea creatoare din iubire, nu a existat nimic din toate cele ce se cuprind în universul material al existenţei noastre. Legea guvernării lumii este pronia divină; altfel spus, - atotștiinţa și atotputernicia Domnului de a veghea peste toate și în toate, pentru ca nimic din cele ce s-au făcut, există, mişcă, suflă şi viază – să nu fie la întâmplare. Dacă cineva crede că ar putea vreodată să schimbe legile proniei divine din rânduiala lucrurilor – unul ca acela se înșeală ! Hristos a afirmat limpede: „Cerul și pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Matei 24, 35) Din tot ceea ce vedem în jurul nostru, putem deduce buna rânduială a lucrurilor exterioare și interioare ale lumii. Dacă lumea Lui Dumnezeu este guvernată cu Cuvântul, în schimb lumea oamenilor este guvernată cu litera - „Ce este scris în Lege? Cum citești ?” (Luca 10, 26) Iată primul hotar al minţii căzute sub tirania neînfrânării poftelor și a dorinţei de păcat, şi dominate de neputinţa stăpânirii de sine ca şi de neputinţa de a crede. „Litera ucide” (2 Corinteni 3, 6) - de ce ? Tocmai pentru că este forma de guvernare a omului căzut în păcatul neascultării: „să nu furi, să nu ucizi, să nu poftești cu vicleșug bunul aproapelui” (cf. Deuteronom cap. 5) etc. Pe când Cuvântul este pentru duh, pentru omul lăuntric: „să nu mâncaţi căci veţi muri negreşit” (Facerea 2, 17). „Duhul dă viaţă !” (2 Corinteni 3, 6) ... Acest Duh Îl găsim trimis nouă oamenilor sub forma legii conștiinţei, a păstrării legăturii vii şi nealterate cu Dumnezeu, adică în dragoste și armonie. De aceea, insuflat fiind de către Duhul Sfânt, Psalmistul David, Regele lui Israel, se roagă: „și cu duh stăpânitor mă întărește !” (Psalmul 50, 13) Aşadar, conștiinţa luminată este tot un dar de la Dumnezeu, de aceea Sfântul Părinte Talasie Libianul scrie (în volumul al patrulea al „Filocaliei”): „Conștiinţa stă în om doar atât cât este în conlucrare divină cu Creatorul”; altfel spus, lucrează după legi stabile ale sufletului care orânduiesc legătura lui cu Dumnezeu. Și tot Sfântul Talasie adaugă: „două sunt cazurile când conștiinţa nu te mai judecă: la desăvârșirea în virtute și la desăvârșirea în păcat”. Lovește în minte, în inteligenţă și raţiune la săvârșirea păcatului, dar adoarme și dispare la călcarea măsurii normale a firii, adică la culmea păcatului, când chiar încetează să mai existe. Iar stăruind în lucrarea pozitivă a împlinirii voii Lui Dumnezeu, ea încetează să mai lucreze mustrarea, întrucât se umple de dragoste, - care este roadă a Duhului Sfânt; iar cine dobândeşte Duhul Sfânt, lucrează binele lui Dumnezeu, dobândind astfel harismele sau darurile Sfântului Duh, - duhul temerii și al înţelepciunii îmbrăcând sufletul în haina dragostei dumnezeiești care pururea te ferește de păcat, ajutându-te să nu greșești și să nu-L superi pe Cel Preaînalt. Cântă Psalmistul: „Duhul Tău Cel Bun nu-L lua de la mine !” (Psalmi 50, 12) Deci dacă „Duh este Dumnezeu” (Ioan 4, 24), trebuie şi noi să fim oameni de duh. Nu degeaba ne îndeamnă Marele Pavel, Apostolul neamurilor „ dacă trăim în Duhul, cu Duhul să şi umblăm !” (Galateni 5, 25)

În fond, prin puterea Duhului Adevărului, Dătătorul de viaţă, toate legile firii merg în armonie cu Legea divină. Iar la scară pământească, orice Constituţie (naţională sau internaţională, de Stat sau de Guvern), şi de oricine ar fi fost ea întocmită - nu va putea niciodată să stea mai presus de Creator, de Decalog, de conștiinţă. De aceea, deloc intâmplător, Mântuitorul nostru Iisus Hristos avertizează: „Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi şi nu vă aduceţi aminte.” (Matei 8, 18) Atâta timp cât dorești binele aproapelui și-l iubești, nu poţi face legi împotriva lui. Aşadar, Constituţia rămâne doar o formă omenească de guvernare, îngăduită de Dumnezeu celor ce au pierdut calea dreptei credinţe. Fără varga conștiinţei și lucrarea ei, oamenii pot oricând să devină monștri.

Măsura iubirii înscrisă în porunca de a-ţi iubi aproapele „ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-39), depășeşte cuvintele de prisos ale tuturor legilor lumii. Filocalia ne arată că luminătorul sufletului este mintea; dacă avem minte curată și sănătoasă, brăzdată de varga conștiinţei, nu putem greși: „Frica Domnului îndepărtează păcatele” (Eclesiastul 1, 14) – desigur, nu frica slugii de toiagul stăpânului, ci frica de a nu pierde legătura cu Ziditorul-a-toate, Ocrotitor şi Proniator a tot ceea ce a creat din dragoste: „A iubit lumea atât de mult, că l-a dat pe Unicul său Fiu ca lumea să nu piară.” (Ioan 3, 16) Iubirea este şi rămâne Legea nepieritoare a îndumnezeirii: „Toţi sunteţi dumnezei şi fii ai Celui Preaînalt !” (Psalmul 81, 6). „Toiagul Tău și varga Ta acestea m-au mângâiat” (Psalmi 22, 5), „subţiat-ai sufletul omului ca pânza păianjenului !” (Psalmul 38, 15) (acest mod de exprimare ne ajută să putem înţelege cam cât de fină este conştiinţa din noi !). „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în iubirea Mea după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui.” (Ioan 15, 10)

În concluzie, socot că ar trebui să ne preocupăm mai mult de călcările de conștiinţă decât de abaterile de la Constituţie.

Părintele Calistrat

Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi

Între judecăţile Lui Dumnezeu şi judecăţile acestui veac

2011-05-21T00:20:00.000+03:00

Motto: „Pocăiţi-vă căci s-a apropiat împărăţia cerurilor !” (Matei 4, 17 )

Momentul precis în care toate cele ce au existat, s-au întâmplat, s-au rostit şi s-au făptuit de-a lungul timpului în lume de către oameni vor fi cântărite în balanţa Dreptului Judecător - rămâne până astăzi o taină a Celui Ce pe toate le-a zidit, precum zice Scriptura: „Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.” (Matei 24, 36). Cu toate acestea se găsesc destui nechibzuiţi care să se aventureze în pronosticuri „profetice” cu privire la Cea de-a Doua Venire a Mântuitorului Iisus Hristos şi la ceasul în care lumea va fi judecată. Cu trei mii de ani în urmă, inspirat fiind de către Duhul Lui Dumnezeu, Psalmistul David, Împăratul lui Israel, cânta: „Domnul se cunoaşte judecăţi făcând, în faptele mâinilor lui s-a prins păcătosul ! ”(Psalmul 9, 16).

Dacă vom cerceta cu atenţie şi cu evlavie Sfintele Scripturi, vom descoperi lesne faptul că Dumnezeu Creatorul a făcut lumea, cerurile şi pământul, cu scopul precis şi categoric al desăvârşirii şi înveşnicirii lor - prin om, regele zidirii - pentru mântuirea căruia Părintele Ceresc L-a dat până şi pe Unicul Său Fiu; Sfântul Apostol Petru vesteşte, de altfel, în cea de-a doua Epistolă Sobornicească a sa că, la sfârşitul lumii vor fi „un cer şi un pământ nou” (cf. II Petru 3, 13). Este evident faptul că Dumnezeu are un plan bine întocmit atât pentru „reşedinţa” omenirii – pământul, planeta Terra, cât şi pentru omul însuşi, zidirea sa cea mai de preţ, creată prin unirea materialului cu spiritualul – către care Dumnezeu a poruncit : „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul !” (Facerea 1, 68). Neîndoielnic, judecăţile Lui Dumnezeu sunt şi rămân complet diferite de judecăţile oamenilor care suferă de întunecarea produsă atât de căderea primordială în păcatul neascultării, cât şi de multitudinea patimilor ce frământă necontenit firea omenească Judecata cea dreaptă a omului ar trebui ancorată în ceea ce spune Sfânta Scriptură: „Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni !” (Psalmul 54, 25); „Legea Ta cugetarea mea este” (Psalmul 118, 77); „Viu va fi sufletul meu şi judecăţile Tale îmi vor ajuta mie !” (Psalmul 118, 175); „Îndreptează înaintea mea calea Ta ! ”(Psalmul 5, 8)- iată cât de clară se arată a fi Legea Lui Dumnezeu, care duce la veşnicie şi bucurie dumnezeiească: „Legea Ta cugetarea mea este !” (Psalmi 118, 77). Mântuitorul afirmă tare în auzul tuturor : „N-am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea !” (Ioan 12, 47). Frica aceea turbată pe care o resimt cei mai mulţi dintre fii oamenilor atunci când cugetă la moarte, spaima, teama, teroarea, groaza care copleşesc şi zguduie sufletul - sunt de la firea pătimașă și de la diavol; Dumnezeu este şi rămâne iubire. Nu credem că s-a menţionat vreodată, în vreo scriere inspirată de Sfântul Duh, cum că Dumnezeu ar înceta cândva, în vreo împrejurare oarecare, să poarte grijă de aleşii Săi: „Sufletele drepţilor sunt în mâna Lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele !” (Înţelepciunea lui Solomon 3, 1).

Pe de altă parte, este la fel de adevărat faptul că, prin căderea în păcatul neascultării de cuvântul sfânt, binevoitor şi plin de iubire al Lui Dumnezeu, oamenii au alterat acest mod simplu de a fi şi de a gândi - fără a se mai îndoi sau a se mai preface: „Ce este da, da; iar ce este nu, nu !” (II Corinteni 1, 17). Cauzele principale ale acestei stricăciuni de suflet sunt cei trei uriaşi omorâtori de suflet: uitarea, lenea duhovnicească şi nepăsarea de cele sfinte . Una dintre cele mai recente manifestări ale acestei întunecări duhovniceşti este, de pildă, afişarea în chiar centrul oraşului a unui banner care anunţa cu precizie matematică data, ziua şi ora la care se va produce sfârşitul lumii înseşi - de parcă Ceasul Judecăţii de Apoi ar sta să vină în glumă, cu reclamă şi publicitate ca la un oarecare eveniment monden de duzină - cum ar fi concertul exaltat de zgomotul infernal, de surplusul de alcool şi de fumul de etnobotanice al vreunei formaţii de muzică pentru adolescenţi-spectacol în care rolul principal ar urma să-I revină Lui Dumnezeu Însuşi - şi aceasta spre distracţia şi deliciul tuturor consumatorilor. Aici se vede cel mai bine mintea slabă, ticăloşită de patimile inimii, de poftele cărnii, năucită de senzaţiile simţurilor prin neînfrânarea care duce la lipsa de raţiune logică, la lipsa de discernământ, la desacralizarea dimensiunii duhovniceşti a vieţii prin amestecarea cu profanul – toate acestea laolaltă rezultând într-o blasfemiere (generalizată la nivelul întregii societăţi) a tot ceea ce numim îndeobşte „Legea Cea Sfântă”. „Dar deşertăciune sunt fii oamenilor, mincinoşi sunt fii oamenilor; în balanţă toţi împreună sunt deşertăciune” (Psalmul 61.9) , „toţi s-au abătut împreună netrebnici s-au făcut nu este cel ce face bunătate, nu este până la unu!”(Psalmul 13, 3). Ce să ceri de la o masă amorfă de oameni dominaţi de aceeaşi mentalitate comună al cărei principiu de funcţionare rămâne ancorat între frigider, televizor, pat, plăceri trupeşti şi lene cât încape !

Referindu-se la o astfel de lume precum se prezintă astăzi societatea de consum (devastată de libertinajul modernismelor de tot felul, nivelată uniform prin globalizare, desacralizată de tăvălugul informaţional lipsit de minima cenzură a bunului-simţ şi manipulată intenţionat şi tendenţios prin mass-media), Scriptura îi aseamănă pe falşii prooroci mai-înainte vestitori ai sosirii sfârşitului lumii (morţi de vii prin necredinţă, patimi şi îndărătnicie) cu statuile moarte ale vechilor idoli:„ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud !” (cf.Marcu 8, 18). E drept, suntem siliţi să recunoaştem că e mult mai comod să priveşti Parusia la televizor instalat confortabil în fotoliul din odaie cu o bere la îndemână şi scuipând coji de seminţe... – aceasta în vreme ce cuvântul proorocesc din Psalmi trâmbiţează în Duhul Sfânt: „Munţii ca ceara s-au topit de faţa Domnului !” (Psalmul 96, 5) „că vine, vine să judece pământul. Judeca-va lumea cu dreptate şi popoarele cu nepărtinire !” (Psalmul 97, 10-11). E limpede că nu se potrivesc nicidecum judecăţile noastre cu judecăţile Lui Dumnezeu ! La câtă necredinţă înfundă inimile noastre şi la nepăsarea în care zacem - nici n-ar mai fi necesară Parusia; Atoateziditorul ar putea foarte simplu să desfiinţeze materia în întregul ei... Numai că, răstignindu-Se din iubire pentru lume,- tot din iubire va şi judeca lumea !

Pentru vremuri din acestea ticăloase precum vremea noastră, Hristos a pronunţat un îndemn adresat tuturor ucenicilor Săi, din toate timpurile şi din toate locurile: „Privegheaţi şi vă rugaţi să nu cădeţi în ispită !” (Matei 26, 41); şi iarăşi, prin gura Apostolului Său: „rugaţi-vă neîncetat !” (I Tesaloniceni 5, 17); şi aceasta pentru că diavolul a cerut sufletele ca să le cearnă şi „ca să amăgească, de-i va fi cu putinţă, până şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24). Ca răspuns la rătăcirea lumii prin istorie (în căutarea unei fericiri şi a unei salvări niciodată, nicăieri şi nicicum aflate) - Mântuitorul Iisus Hristos a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa ! ”(Ioan 14, 6). „Umblaţi cât aveţi lumina ca să nu vă prindă întunericul !” (Ioan 12, 35). Pentru că întunericul necredinţei distruge toate sufletele pe care le cuprinde, iarăşi Scriptura vesteşte: „Largă este poarta şi lată este calea ce duce la pieire şi mulţi sunt cei ce o află ! ”(Matei 7, 13). De altfel moartea fiecărui om nu este decât o nouă judecată particulară, toate acestea culminând cu Ziua Judecăţii celei Mari când „drepţii în veac vor fii vii !” (cf. Psalmi 36, 29). Numai că Judecata nu-i a noastră, a celor păcătoşi - ci a Sfinţilor care au trăit şi au pătimit pentru a moşteni darul întâlnirii cu Hristos şi al veşnicei împreună-vieţuiri cu El. „Nu vor învia necredincioşii la judecată, nici păcătoşii în sfatul drepţilor” (Psalmi 1, 5) - care păcătoşi vor pieri din lipsa dragostei de Dumnezeu pentru că, deşi avându-i „pe Moise şi pe prooroci” (Luca 16, 29), neascultându-i pe ei...” nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi !” (Luca 16, 30) „Aşa zice Dumnezeu”( Isaia 28, 16); „Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu !” (Iezechiel 25, 15)

Părintele Calistrat

Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi.

Creştinii şi moartea - omul şi viaţa

2011-05-21T00:16:00.000+03:00

Motto:

„Oricât unelteşti atee - viaţă nu vei fabrica

Însă de osânda morţii negreşit nu vei scăpa !”

(Sfântul Ioan Iacob, „Hrană duhovnicească”)

Moartea înseamnă propriu-zis despărţirea sufletului de trup, ceea ce în plan biologic implică încetarea funcţiilor vitale ale organismului. În lumina Sfintelor Scripturi, moartea este văzută ca un somn şi prilejul de întâlnire cu Hristos. Privită în perspectivă biblică, moartea a fost prevestită omului de către Dumnezeu Însuşi încă de când acesta se afla în Rai: „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, negreşit vei muri !” (Facerea 2, 17). Înţelegem din acest avertisment că moartea a apărut ca rezultat al unei îndepărtări de Dumnezeu, al neascultării de cuvântul divin, al călcării unei porunci pline de grijă şi bunăvoinţă; la rigoare, moartea poate fi văzută ca avându-şi rădăcina în neînfrânarea poftei. Pofta aduce păcatul, păcatul aduce moartea. În perspectiva duhovnicească patristică a viziunii filocalice, moartea este o simplă etapă de trecere de la viaţa pământească la viaţa cerească, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „se seamănă întru stricăciune înviază întru slavă” (I Corinteni 15, 43) şi iarăşi : „voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul” (II Corinteni 5, 8).

De cele mai multe ori, pentru noi, oamenii simpli, moartea este resimţită ca o adevărată nenorocire, ca un dezastru catastrofal, de nesuportat şi de neîndurat; întrebarea oricărui om într-o asemenea situaţie este mereu aceeaşi : „Cum a putut îngădui Dumnezeu aşa ceva ? - şi aceasta pentru că în mintea fiecăruia se află această neînţelegere: oare chiar să fie o greşeală divină faptul că Dumnezeu îngăduie morţii să secere suflete - pe care îngerii le aduc în Împărăţia Lui Dumnezeu ? La o adică moartea nu este produsul Lui Dumnezeu. El a creat viaţa, moartea aparţine minţii umane, este produsul raţiunii şi al imaginaţiei noastre limitate, care a ales cochetarea în discuţii cu demonul (prin Eva şi Adam) în grădina Raiului şi lepădarea sfatului Lui Dumnezeu. În Octoihul Mare se păstrează o cântare dogmatică de profunzime: „frumos la vedere şi bun la mâncare era rodul ce m-a omorât... ! ”. Cu alte cuvinte, nu prea avem ce să-i reproşăm Lui Dumnezeu. El a iubit lumea şi ne-a dăruit viaţă veşnică prin Unicul Său Fiu Iisus Hristos, răstignit pe Cruce şi înviat din morţi. Şi Sfântul Apostol Pavel o mărturiseşte: „Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia.” (I Corinteni 15, 22) Altfel spus, ceea ce se naşte din materie prin împreunare biologică este supus stricăciunii, iar ceea ce se naşte din Duhul, duh este ! Sfântul apostol Pavel vorbeşte despre această devenire de la stricăciune la nestricăciune în cea dintâi Epistolă a sa către Corinteni: „Se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune, se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamnă întru slăbiciune, înviază întru putere, se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc.” (I Corinteni 15, 42-44)

E clar - avem două vieţi şi două morţi. O viaţă duhovnicească pe de o parte, şi una biologică, proprie regnului vegetal şi animal, consumatoare, pe de altă parte; şi iarăşi: o moarte duhovnicească, ce se deosebeşte de moartea biologică înrădăcinată în raţiunile umane justificative: „Dacă este trup firesc este şi trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 44) , de aceea tot Apostolul neamurilor ne spune că: „Dacă locuinţa noastră pământească se va strica avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică în ceruri.” (II Corinteni 5, 1). Este mai mult decât relevant pentru actualitate cât de inaccesibilă şi rafinată a devenit pentru mentalitatea societăţii contemporane gândirea creştină profund duhovnicească; tabloul de ansamblu al lumii în care trăim ni-l prezintă pe creştinul zilelor noastre situat foarte departe de autenticitatea vieţii duhovniceşti prin absenţa unei adevărate voinţe de a trăi în Dumnezeu. Creştinii (care ar fi însemnat oameni cu vieţuire asemenea celei a îngerilor) - au rămas, bărbaţi şi femei deopotrivă, simpli oameni –tocmai prin faptul că dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii (în detrimentul şi în devafoarea asceticii şi misticii) a dus la posibilitatea prelungirii vieţii biologice, pământeşti, prin domenii de cercetare cu performanţe mult superioare celor din trecut - farmacie, chirurgie, gastro-enterologie, genetică, etc. Ce demonstrează oamenii de ştiinţă prin aceste progrese ? Oare doresc să se întâlnească mai repede cu Dumnezeu ? Oare dorim să agonisim mai mult timp de îndreptare, de slujire Lui Dumnezeu, de pocăinţă şi împăcare cu propria noastră conştiinţă şi cu semenii noştri ? Să nu uităm că scopul vieţii creştine (al vieţii însăşi) este agonisirea Duhului Sfânt . În cele din urmă, noi înşine hotărâm prin liberul - arbitru dacă ne prelungim viaţa de aici pentru folos sufletesc sau trupesc, spre osândă veşnică sau spre învrednicirea de viaţa cea veşnică. Toate aceste realizări ale tehnicii din epoca modernă şi contemporană - la Judecata cea de Apoi ne vor fi spre mângâiere sau spre mustrare. Şi aceasta pentru că vom da seama de scopul pentru care ne-am străduit să ne prelungim viaţa aceasta ce ţine de biologic: şi va fi fie spre slavă şi bucurie că am putut duce o viaţă rodnică prelungită în folosul obştesc al societăţii, al familiei şi al nostru personal, fie ne vom da singuri sentinţa înaintea Tronului de Judecată al Lui Hristos dacă acel ajutor medical tehnico-ştiinţific nu a fost spre slava Lui Dumnezeu.

Să fim serioşi: nu-L deranjează deloc pe Dumnezeu faptul că ne dorim să trăim bine şi frumos, sănătos şi elegant; dar Îl deranjează enorm faptul că, prin puterea necontrolată a descoperirilor ştiinţifice folosite în scopul dobândirii de putere și profit iar nu spre folosul omenirii, mai degrabă distrugem tot mai mult templul sufletului - adică trupul. Sfânta Evanghelie ne previne că nu vom fi pedepsiţi pentru numărul de zile trăit sau dobândit prin tehnica medicală, ci vom da fiecare socoteală de cele săvârşite „ori bine ori rău” (II Corinteni 5, 10) şi că „cei ce au făcut cele bune vor ieşi spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii.” (Ioan 5, 29)

Părintele Calistrat,

Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi

„Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29)

2011-05-21T00:12:00.000+03:00

Încredinţarea Sfântului Apostol Toma (cel numit în popor - cu o anumită înţelegere - „necredinciosul”) de Învierea Mântuitorului Iisus Hristos rămâne totuşi, peste veacuri, o dovadă a faptului că, chiar şi să vezi - şi tot nu poţi cuprinde cu mintea Taina Dumnezeirii. Numeroasele mărturii pe care le dă Sfânta Scriptură despre cele întâmplate la Ierusalim acum două mii de ani arată faptul că Hristos a trebuit să ţină seama de capacitatea omenească limitată a Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli - atât de a înţelege cele mai presus de fire (legate de Înălţarea Sa cu Trupul la Cer şi de trimiterea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii) cât şi de a le rămâne statornic credincioşi în faţa ameninţărilor iudeilor şi ostaşilor romani.

Primul lucru de care S-a îngrijit Iisus după ce a înviat din morţi a fost aşezarea lăuntrului sufletesc al Ucenicilor Săi (şi Uceniţelor Sale) în duhul păcii, al liniştirii profunde şi depline a inimii: „Bucuraţi-vă !” (Matei 28, 9); „Pace vouă !” (Ioan 20, 26) - îndemnuri şi binecuvântări repetate iară şi iară, de nenumărate ori, după aceea. Aceasta a fost de altfel şi cea dintâi confirmare a Puterii Învierii: „Pacea Mea o dau vouă !” (Ioan 14, 27). Legat însă de momentul (am spune noi) critic al neputinţei lui Toma de a da crezare spuselor celorlalţi cu privire la Învierea Lui Iisus - „de nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi de nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi de nu voi pune mâna mea în coasta Lui - nu voi crede !” (Ioan 20,25) se poate lesne constata această (mereu aceeaşi) tendinţă omenească de a condiţiona credinţa (bântuită de îndoială) de experienţă şi verificare-nimic altceva decât semnul necredinţei; nu degeaba răspunsul Mântuitorului a venit ferm şi categoric: „nu fi necredincios, ci credincios !” (Ioan 20,27). Cazul Sfântului Apostol Toma este unul fericit, pentru că acesta - om cu suflet curat şi inimă sinceră - nu dorea nimic altceva decât simţirea Învierii Domnului, în Duhul Sfânt al Adevărului, în lăuntrul cel mai adânc al inimii - acum cuprins de uimire: „Domnul meu şi Dumnezeul meu !” (Ioan 20,28) - de fapt, cea dintâi mărturisire creştină ieşită din gura unui om convertit la credinţă prin cele cinci simţuri ale sale.

Nici Maria Magdalena nu poate altfel decât să treacă prin aceleaşi „chinuri” ale îndoielii şi neputinţei de a crede atunci când (deşi cu puţin mai înainte Îl văzuse înviat, ba chiar Îi şi cuprinsese picioarele şi I le sărutase) întâlnindu-L la mormânt, în Grădina Ghetsimani, cugetă în sinea ei că este grădinarul; uimirea şi extazul care o cuprind recunoscându-L (atunci când El îi pronunţă numele -„Marie !”- Ioan 20,16) sunt foarte frumos redate în imnografia bisericească prin aceeaşi exclamaţie de adorare: „Domnul meu şi Dumnezeul meu, slavă Ţie !” (Ioan 20, 28); - tot o mărturisire a credinţei prin cunoaştere şi cercetare. Situaţia se repetă şi cu ceilalţi Sfinţi Ucenici şi Apostoli atunci când Iisus „zicând, a suflat şi a zis lor: luaţi Duh Sfânt !” (Ioan 20,22) - reiterând cumva gestul divin primordial, de la facerea lumii - când„Duhul Lui Dumnezeu se purta pe deasupra apei” (Facerea 1,2); Iisus rosteşte limpede, răspicat şi definitiv cuvintele: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute !” (Ioan 20, 22-23), precum şi îndemnul: „Mergând, învăţaţi toate neamurile” (Matei 28,19) şi totuşi ei tot nu erau convinşi, nu erau în măsură să priceapă, ba chiar tăgăduiau în sinea lor cele ce vedeau şi auzeau: „şi s-au părut înaintea lor ca o minciună [...], şi nu le credeau pre dânsele” (Luca 24,11). Au crezut însă, deplin şi definitiv, atunci când în ziua Cincizecimii „s-a făcut fără de veste din cer sunet ca de suflare de vifor ce vine repede şi a umplut toată casa unde şedeau şi li s-au arătat lor limbi împărţite ca de foc şi au şezut pe fiecare din ei şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt” (Fapte 2,2-4). Au şi plecat la propovăduire.

Din cele prezentate înţelegem că Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă pe toţi să urcăm pe o treaptă mai înaltă, anume aceea a credinţei revărsate în dar de Sus (pe cale supranaturală) într-o inimă curăţită de patimi printr-o viaţă dusă fără păcate-credinţă asemănătoare credincioşiei proorocilor din vechime. Aceştia nici nu cereau nici nu stăteau la explicaţii; din gura lor nu se auzea nimic altceva decât cuvintele credinţei de nezdruncinat: „Aşa grăieşte Domnul !” (I Regi 2, 27) sau „Domnul a zis !” (Ieremia 25, 15) Aşadar, cu mii de ani înainte de întruparea Mântuitorului din Fecioară şi arătarea Lui ca Om şi Dumnezeu lumii întregi, atât Adam însuşi cât şi Noe, Avraam şi toţi patriarhii Vechiului Testament au trăit această viaţă în chip curajos prin credinţă, prin nădejde şi prin dragoste adevărată. Aşa a consimţit Adam cuvintelor: „acela va zdrobi capul tău şi tu vei păzi călcâiul lui” (Facerea 3,15), aşteptând mântuirea şi izbăvirea de moartea cea veşnică. Aşa s-a grăbit Avraam a jertfi pe unicul său fiu, Isaac. (Facerea cap.22) Şi tot aşa ar trebui şi noi astăzi să lepădăm toată îndoiala, iscodirea şi căutarea cu dinadinsul de răspunsuri raţionale (formulate în cuvinte omeneşti) la lucruri de taină şi mai presus de fire- aşa cum este Taina Tainelor însăşi,Taina Învierii. Doar aşa vom izbândi să înviem din veşnica moarte a păcatului şi să petrecem cu Hristos, după cum ne încredinţează Sfântul Pavel, Apostolul neamurilor: „Şi aşa pururea cu Domnul vom fi !” (I Tesaloniceni 4, 17) Cel ce cu îndărătnicie stăruie a pătrunde cu mintea dincolo de Taină, „izbeşte cu călcâiul în ţepuşă” (Fapte 9, 5) şi se arată a fi deja mort cu sufletul; din păcate pentru el...

„Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le !” Cu adevărat a înviat !

Părintele Calistrat,

Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi.

Învierea lui Hristos - pacea şi bucuria lumii

2011-04-23T09:34:00.003+03:00

„Bucuraţi-vă !” (In. 20, 19) „Pace vouă” (Mt. 28, 9)

„Ce căutaţi pe cel viu între cei morţi ? S-a sculat nu este aici” (Luca 24, 5-6). Mesajul îngeresc este clar, Revelaţia ascunde întreg adevărul tainei Întrupării şi Învierii. Tocmai de aceea Mântuitorul a putut afirma: „Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine Însumi, mărturia Mea este adevărată, fiindcă ştiu de unde am venit şi unde Mă duc. Voi nu ştiţi de unde vin, nici unde Mă duc.” (Ioan 8, 14) Această putere a Sfintei Învieri are la bază dragostea lui Dumnezeu Tatăl, Care a dăruit lumii pe Unicul Său Fiu să fie Biruitorul morţii. Lupta Fiului împotriva morţii veşnice este dusă în Lumina Duhului Sfânt. Lucrarea duhovnicească a Fiului constă în spiritualizarea firii omenești prin puterea Duhului Sfânt: „Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; (Ioan 20, 22)” Acest mesaj se permanentizează pentru toate neamurile până la sfârșit: „Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28, 20), „Vă este de folos să Mă duc. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi.” (Ioan 16, 7).

Duhul Sfânt a venit în lume ca model de lucrare desăvârșită. Prin smerenia și ascultarea Fiului faţă de Dumnezeu Tatăl și prin trimiterea Duhului în chip de limbi limbi ca de foc, umanitatea este restaurată dar este îndumnezeită prin Înviere. Duhul Sfânt nu este doar o lucrare ci este Persoana Care purcede din Tatăl din veșnicie dar Care lucrează și fiinţează creaţia prin Fiul: „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla.” (Ioan 10, 9), „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.” (Ioan 15, 26)

Actul divin de biruinţă a morţii poartă pecetea smereniei desăvârșite a Fiului Lui Dumnezeu și în acest context afirma Sfântul Maxim Mărturisitorul că puterea dumnezeirii S-a arătat plenar la moartea Mântuitorului pe Cruce, de aceea smerenia este veșmântul dumnezeirii arătat încă începutul săptămânii Patimilor: „Iată Împăratul tău vine blând şi smerit pe mânzul asinei.” (Zaharia 9,9) Prin Iisus Hristos s-a arătat în lume pacea și dragostea Tatălui, „căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două – una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii” (Efeseni 2, 14): „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu.” (Ioan 14, 17)

În momentul întâlnirii cu femeile mironisiţe care vin cu miresme la mormânt, le dă pacea sfântă a învierii Sale: „Pace vouă, bucuraţi-vă!”. Când intră prin ușile încuiate în foişorul Sfinţilor Apostoli le spune acelaşi lucru: „Pace vouă !" (Ioan 20, 19). Deci se vede clar că în momentele istorice toţi erau cuprinşi de frică şi de cutremur, dar Iisus Hristos le-a sădit în inimi nădejdea Învierii şi a bucuriei: „Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus.”Marcu 16, 7)

Iar în drumul Emausului mustrarea constructivă este însoţită de mesajul dumnezeiesc strecurat cu grijă în suflet şi în inima celor doi Luca şi Cleopa, care călătoreau pe cale: „O, nepricepuţilor si zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii !” (Luca 24,25)

Cu alte cuvinte, în ton blând, le-a zis: „staţi liniștiţi, nu vă fie frică, regăsiţi puterea de a vă aminti toate câte v-am spus vouă. Datorită evenimentelor v-a scăpat miezul adevărului problemei, reveniţi-vă, treziţi-vă”; „Nu trebuia oare, ca Hristos sa patimească acestea și să intre în slava Sa ?” (Luca 24, 26) Minunea se vede în relatarea istorică a Sfintei Scripturi: „Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora.” (Matei 27, 52-53)

Mesajul pascal are două dimensiuni: unul de jertfă şi de suferinţă care înseamnă cruce, spini, bice, loviri, scuipări, cuie şi moarte, adică restaurarea omului în Hristos prin moarte şi înviere „Căci precum în Adam toţi mor, așa și în Hristos toţi vor învia.” (I Corinteni 15, 22); iar cealaltă dimensiune este „Trupul slavei” (Filip. 3, 21) care reiese din episodul întâlnirii cu mironosiţele, când i-au sărutat picioarele, din călătoria pe drumul Emausului, când cei doi ucenici nu l-au cunoscut decât la frângerea pâinii: „Şi au zis unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile ?” (Luca 24, 32), din Trupul pnevmatizat și înălţat la Cer: „Pe scaun ai fost Hristoase, cu Tatăl și cu Duhul, toate umplându-le Cela ce ești necuprins”. (Troparul de la Heruvic)

Iată omenitatea restaurată din căderea neascultării prin ridicarea la starea cea dintâi și îndumnezeirea ei, așa cum își dorise de fapt Dumnezeu când l-a creat pe om. Luând Hristos chip de rob și întru toate făcându-se asemenea oamenilor, afară de păcat, a luptat cu firea noastră, a sfinţit-o cu sângele Său, răscumpărând blestemul și ridicând povara morţii celei veșnice.

De aceea cu atâta bucurie de două mii de ani sărbătoarea Învierii nu a pierdut încărcătura duhovnicească a salutului pascal: „Hristos a Înviat !” cu răspunsul: „Adevărat a înviat”. Sfântul Apostol Pavel confirmă realitatea celor întâmplate la Înviere: „Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii.” (Romani 6, 4) „Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră.” (I Corinteni 15, 14)

Dar Învierea nu este expresia limitării individuale, ea poartă amprenta universalităţii, a ridicării întregii umanitaţii la viaţă: „Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă.” (Ioan 10, 10), „Cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.” (Troparul Învierii)

Dincolo de ouă roşii, pască, cozonaci şi bucurii pământeşti de care lumea se bucură, stă puterea Sângelui şi a apei curse din coasta Mântuitorului, care au dat eternitate Bisericii şi veşnicie creştinătăţii prin Botez cu puterea Duhului Sfânt: „Luaţi Duh Sfânt” (Ioan 20,22) „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,”(Matei 28,19) Iar prin Sfânta Euharistie Biserica se îndumnezeiește plenar şi viţele ei din butucul Hristos se curăţă desăvârșit prin neîncetată iertare şi dezlegare de păcater: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.” (Matei 26,26) „Beţi dintru acesta toţi, Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Matei 26, 27-28) Aici este biruinţa morţii şi sămânţa veşnică a evangheliei creştine care înviază de-a pururea pe toţi morţii ce aud glasul Fiului lui Dumnezeu: „morţii vor auzi glasul Fiului Lui Dumnezeu și cei care vor auzi vor învia.” (Ioan 5,25), „şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28,20) În această zi luminată a Învierii Lui Hristos „veniţi să bem băutură nouă, nu din piatră stearpă făcută cu minuni, ci din izvorul milostivirii carele adapă toată făptura cu rodire de viaţă”. (Tropar din Slujba Învierii)

Azi de Paște trebuie să iertăm, să iubim, „să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.” (Slava Învierii)