Hristos a Înviat !

Drumul spre Dumnezeu, ridicarea din păcat

2013-09-02T23:15:00.001+03:00

,,Luaţi aminte la voi înşivă: de-ţi va greşi fratele tău, dojeneşte-l; şi, dacă se va pocăi - iartă-l! Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi, şi totuşi de şapte ori se va întoarce către tine, zicând: mă căiesc! - iartă-l!”(Lc 17,3-4)

Lucrarea pocăinţei are o adâncime de taină care nu poate fi cuprinsă în marginile minţii omeneşti. Aceasta pentru că în pustia inimii şi în întunericul minţii este cu neputinţă să cunoşti doar prin slabele tale puteri omeneşti meşteşugurile de ispitire ale diavolului. Nu degeaba, în Rugăciunea Domnească, adresată Tatălui Ceresc, Mântuitorul Hristos ne-a învăţat să rostim aceste cuvinte:„Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean!”(Mt. 6,13). ,,Vieţile Sfinţilor” şi ,,Patericele” din întreg cuprinsul lumii şi istoriei creştine păstrează nenumărate pilde de cădere ale multor nevoitori din harul Dumnezeului Celui viu – uneori chiar şi asceţi încercaţi de-a lungul multor ani de osteneală întru mântuire. Vestiri precum cea pe care o făcea ucenicilor săi Sfântul Antonie cel Mare (,,Marele stâlp al pustiei a căzut!”) sunt semne că ochiul pătrunzător al Domnului nu poate fi înşelat nici de cele mai subţiri umbre de păcat tăinuite prin ungherele ascunzişurilor inimii celui nu întru totul lepădat de lume şi de propria sa voie: ,,În calea aceasta în care am umblat, ascuns-au cursă mie!”(Ps. 141,3).

Iată, de pildă, că vederea luminii slavei dumnezeieşti care a strălucit pe Muntele Tabor la schimbarea la faţă a lui Iisus n-a fost de-ajuns spre a-l întări pe Petru ca să nu cadă în păcatul lepădării de Învăţătorul său la vremea pătimirii Acestuia pentru mântuirea lumii. La fel, nici prezenţa nemijlocită la săvârşirea nenumăratelor minuni de către Hristos nu l-a împiedicat întru nimic pe Iuda atunci când s-a hotărât şi s-a pornit a-L vinde pe Fiul Celui Preaînalt. Astfel de exemple ne demonstrează categoric faptul că sufletul omenesc poate pierde harul Domnului atunci când nu păstrează întreagă, neştirbită, starea de trezvie: ,,Privegheaţi şi vă rugaţi!”(Mt. 26,41), căci „satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu”(Lc. 22,31). Prin urmare, slăbirea lucrării de păzire a minţii sau de luare-aminte la sine a omului neîncetat asaltat de pornirile păcătoase ale firii sale trupeşti, carnale, are ca efect căderea în iadul patimilor de ocară. Şi de aceea Petru „a început a se blestema şi a se jura: nu cunosc pe omul acesta!”(Mt 26,74), iar Iuda „ducându-se, s-a spânzurat”(Mt. 27,5): duhul demonic l-a cuprins, punând stăpânire pe sufletul lui! Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan o spune fără înconjur: „a intrat satana în el”(In. 13,27), iar Sfântul Apostol Petru o confirmă: „diavolul umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!”(1 Pt. 5,8). De aceea, bine e ca omul să nu uite că „duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios!”(Mt. 26,41).

Am făcut toate aceste consideraţii introductive pentru a putea înţelege mai bine rostul mântuitor al pocăinţei în viaţa duhovnicească a creştinului. Hristos ne-a încredinţat atât cu vorba, cât şi cu fapta, că: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”(In. 14,6). Şi de aceea, doar credinţa deplină şi statornică în puterea dumnezeiască a Mântuitorului poate să rodească în noi adevărata simţire de căinţă pentru tot răul săvârşit, pentru toate păcatele făcute, rostite sau (fie doar şi) cugetate.

„Adevărat grăiesc vouă: oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în Cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în Cer!”(Mt. 18,18). Acest lucru este cu putinţă numai prin puterea Duhului lui Dumnezeu: „Zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Primiţi Duhul Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, iar cărora le veţi ţine - vor fi ţinute!”(In. 20,22-23). Astfel de hotărâri sunt luate pe pământ şi se înfăptuiesc aidoma în Cer. Iar Cerul se îndreaptă spre pământ la fiecare lacrimă de pocăinţă pe care orice păcătos o varsă către Dumnezeu: „Zic vouă: aşa şi în Cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă!”(Lc. 15,7). Şi nu încape îndoială că adevărata pocăinţă înseamnă atât căinţă, plânsul cu amar pentru răutăţile de altădată, cât şi îndreptarea vieţii, a faptei şi a gândirii: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!”(Lc. 18,13). Nu întâmplător mărturiseşte vameşul Zaheu: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor; iar dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit!”(Lc. 19,8).

Pe de altă parte, lucrarea pocăinţei în suflet trebuie să fie statornică, nestrămutată, adâncind prin plânsul nefăţarnic simţirea acelei „întristări după Dumnezeu, care aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte!”(II Cor. 7,10). Practic, aceasta reprezintă începutul mânturii omului din robia morţii păcatului, prin lucrarea harului dumnezeiesc în „inima înfrântă şi smerită”(Ps. 50,18): „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut!”(Lc. 19,9-10).

Ca orice realitate duhovnicească, şi pocăinţa rămâne ceva de necuprins cu văzul ochilor trupeşti. Ea implică o trăire profund interioară, pe care nu o poţi afişa public aşa cum îşi expun unii hainele de gală la festivalurile modei. A te înnoi duhovniceşte înseamnă atât a regreta toate relele săvârşite în trecut – „mă căiesc!”(Lc. 17,3-4), cât şi a le înlocui cu faptele de binefacere şi milostenie: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor; iar dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit!”(Lc. 19,8). Oprirea făptuirii relelor este, de fapt, începutul pocăinţei. Căci nu există pocăinţă fără roade: „tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc!”(Mt. 3,10). Pocăinţa reprezintă tocmai întoarcerea omului de pe căile pierzării la calea mântuirii, pe calea cea dreaptă şi bună a învăţăturii sănătoase: „Pocăiţi-vă şi vă întoarceţi, ca să se şteargă păcatele voastre!”(FA 3,19).

Privită în miezul ei de foc duhovnicesc, pocăinţa este schimbarea firii gândirii păcătoase a omului necredincios şi necuvios, primenirea ei prin puterea harului smereniei dumnezeieşti , care taie din rădăcină lucrarea demonică a trufiei şi a lăcomiei ce alcătuiseră până atunci un mod de vieţuire schimonosit prin răutate, schimbându-l cu un nou mod de a trăi, după chipul îmbunătăţit al petrecerii îngerilor în ceruri, în rugăciune neîncetată şi mulţumire cu recunoştinţă. Cel dintâi gând al fiului risipitor ajuns flămând în ţara cea îndepărtată - „mă voi scula”(Lc. 15,180), reprezintă revenirea în sine a omului rătăcit pe cărările patimilor. Iar gândul care urmează gândului dintâi - „mă voi duce”(Lc. 15,18), reprezintă hotărârea de a se îndrepta pe calea mântuirii, intrând prin uşile pocăinţei în sfântul locaş al Domnului, spre întâlnirea cu duhovnicul şi întoarcerea la casa Părintelui Ceresc. Acest drum al „revenirii întru sine” sau al „întoarcerii acasă” a fost bătătorit de paşii nenumăraţi ai celor care s-au sfinţit prin lacrima de căinţă, prin grăuntele de credinţă, prin stropul de har şi bobul de faptă bună: ,,învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima - şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre!”(Mt. 11,29), căci „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”(In. 14,6).

Căci suferinţa omului căzut pradă păcatelor de tot felul stârneşte compasiunea divină, iar Cel Preaînalt participă la durerea sufletului întemniţat în bezna neştiinţei şi încătuşat în lanţurile neputinţelor: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!”(Ps. 129,1). Iar glasul Celui Sfânt răsună peste veacuri: „voiesc ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină!”(I Tim. 2,4). Şi de aceea, în pustie, s-a înălţat oarecând cu tărie de sabie şi fulger glasul Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!”(Mt. 3,2), ca o trâmbiţă de foc răsunând spre deşteptarea conştiinţei oricărui păcătos: „am greşit la Cer şi înaintea Ta, şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău!”(Lc. 15,21). Iar harul alb şi blând ca neaua al smereniei („spăla-mă-vei şi mai alb decât zăpada mă voi albi!” – Ps 50,8) se aşterne astfel în sufletul copleşit de mărinimia iubirii dumnezeieşti: „Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău; fă-mă ca pe unul din argaţii Tăi!” (Lc. 15,19). Iar din iertarea, îmbrăţişarea, binecuvântarea şi mărirea pe care Părintele luminilor le dă iarăşi omului trezit din moartea păcatului neascultării, în Sfânta Liturghie a Cinstitelor Daruri de Pâine şi Vin, în Jertfa euharistică a prefacerii lor în Trupul şi Sângele Fiului lui Dumnezeu, atunci când „aducând viţelul cel îngrăşat, îl înjunghiem şi, mâncând, ne veselim”(Lc. 15,23), răsună tainic şi duios, în murmur de recunoştinţă caldă, dulcea cântare de laudă şi mulţumire: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ţie Îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru!”(„Liturghierul”).

Prin aceasta se împlineşte întocmai cuvântul pe care Iisus Învăţătorul l-a rostit în casa lui Simon fariseul: „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit! Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte!”(Lc. 7,47). Scrierile aghiografice sunt pline de astfel de exemple care ne încredinţează cu privire la puterea pocăinţei de a face „din pescari apostoli şi din păgâni mucenici”, precum şi din femei (la început nu tocmai cuvioase), ulterior, adevărate raze de foc şi de lumină, ca unele care au biruit neputinţele firii şi au devenit vrednice de slujire sfântă şi demne de toată cinstirea. Maria Magdalena, „cea întocmai cu Apostolii”, şi Maria Egipteanca, cea din pustia Iordanului, nu sunt decât două dintre numele cele mai cunoscute care au străbătut de-a lungul şi de-a latul pământului creştinesc cu faima vredniciei trăirii şi a osârdiei lor duhovniceşti, mai presus de omeneasca înţelegere. Tot aşa precum şi Pelaghia sau Taisia ori Iacob Pustnicul şi Sfântul Bonifatie (cel oarecând plecat la Ierusalim ca un uşuratic şi desfrânat de la curtea stăpânei sale, dar întors de acolo ca sfânt mărturisitor al lui Hristos, prin sfintele sale moaşte cele muceniceşti) au uimit creştinătatea, fiecare la vremea sa (şi chiar şi dincolo de aceasta), de-a lungul veacurilor până la noi. Căci sfinţii mucenici de prin cetăţi şi sate şi oraşe primeau cu bucurie a li se jertfi viaţa de aici şi a li se vărsa sângele trupesc pentru Hristos, căci dobândeau în schimb viaţa cea veşnică şi harul cel dumnezeiesc. Acelaşi har pe care sfinţii asceţi de prin pustietăţi îl agoniseau în inimile lor prin jertfa cea fără de sânge a rugăciunii neîncetate întru necontenită priveghere şi postire neînfrântă: „Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă şi împlineşte Celui Preaînalt făgăduinţele tale, şi cheamă-Mă în ziua necazului - şi te voi izbăvi - iar tu Mă vei preaslăvi!”(Ps 49,15-16).

Aşa şi-au agonisit unii ca aceştia cununile neveştejite ale slavei cereşti netrecătoare. Dar este o mare diferenţă între aureola de lumină lină care înveşmântează făptura unui sfânt profet, apostol sau mucenic ori cuvios, lumină sfântă dobândită prin credinţă dreaptă şi prin fapte bune, şi aşa-zisa „aură” despre care învaţă aşa-numiţii „clarvăzători” şi „bioenergeticieni”, referindu-se de fapt (fără ca măcar să ştie!) la irizaţiile demonice ale duhurilor rele ce sălăşluiesc ca patimi de ocară în trupurile şi sufletele celor pe care îi chinuiesc din pricina nepăsării şi a neluării aminte la sine şi a nepurtării grijii celei pentru mântuire. Numai o pocăinţă sinceră şi deplină îl poate duce pe om la Dumnezeu. Şi doar o credinţă vie în puterea dragostei lui Dumnezeu şi în mila Lui îl poate izbăvi de păcate. „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” l-a făcut pe vameş să se întoarcă „mai îndreptat la casa sa”(Lc. 18,13-14). Cuvântul de îndemn al lui Iisus este limpede şi ferm: „Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti!”(In. 8,11). Iar altădată el capătă ecouri de avertisment proorocesc şi de neînduplecat: „De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău!”(In. 5,14).

Literatura duhovnicească de provenienţă ascetică monahală înfăţişează portretul povăţuitorului pe calea mântuirii sub chipul unui adevărat războinic luptător „împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh”(Efes. 6,12), pentru a elibera sufletele celor robiţi de demoni ori căzuţi pradă curselor diavolului, ca un strateg duhovnicesc iscusit în arta discernământului, dăruit fiind cu darul deosebirii duhurilor. Acest dar, însă, este rezultatul unui şir îndelungat de ani plini de nevoinţă, ca o acumulare uriaşă de experienţă spirituală, singura în măsură să dăltuiască măiastru caractere călite în focul ispitelor, adică în cuptorul încercărilor venite de la trup, de la lume şi de la diavol, de-a lungul întregului urcuş duhovnicesc al strădaniei de curăţire de patimi, de luminare duhovnicească şi de unire prin har cu Dumnezeu Cel veşnic viu.

Numai atunci când fugi de păcat te apropii de Dumnezeu. Doar aşa te poţi curăţi, lumina şi asemăna cu sfinţii. Doar când urăşti păcatul poţi să-L iubeşti pe Dumnezeu, şi astfel să te învredniceşti de minunate cercetări cereşti în rugăciune şi în contemplaţie. Şi atunci doreşti să te rogi, cauţi liniştea, râvneşti să meditezi, să citeşti ceva de suflet folositor – şi astfel să petreci mereu cu Dumnezeu. Cei iubitori de rugăciune şi de cântare, de citire şi de slavoslovie, de Psalmi şi de Scripturi, râvnitori la slujbele Bisericii şi împlinitori ai rânduielii de chilie, au semnul izbăvirii de patimi şi al apropierii de Cel Preaînalt. Din nefericire, sunt destui aşa-numiţii teologi (ai literei, nu ai Duhului!) lipsiţi de suflul rugăciunii. Una e teologia la care se referă, de pildă, cuvântul unui Evagrie Ponticul („Dacă vrei să fii teolog, roagă-te! Iar dacă te rogi – eşti teolog!”), şi cu totul altceva este să flecăreşti întruna formule, idei, păreri şi presupuneri despre Dumnezeu. Nu putem spune noi despre El mai mult decât El Însuşi a făcut-o: „Eu sunt Cel Ce sunt!”(Ieş. 3,14); „Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul!”(Apoc. 21,6); „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!”(Mt. 24,35); „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară!”(In. 6,37); „N-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea!”(In. 12,47). Şi de aceea Sfântul Apostol Pavel exclamă: „Înfricoşător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului Celui viu!”(Evr. 10,31). Acesta este Dumnezeul creştinilor: „Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni!”(Ps. 76,13). Iar iubirea de Dumnezeu înseamnă unirea deplină cu El, precum tot marele Pavel o spune: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!”(Gal. 2,20).

La aceasta, însă, nu se ajunge prea uşor. De pildă, în vremea noastră se manifestă în cuprinsul vieţii bisericeşti, unele curente de opinie care tind să relativizeze complet lucrarea pocăinţei. Aceasta nu mai este considerată ca indispensabilă pentru mântuire. Şi de aceea rostul duhovnicului în viaţa „credinciosului” de factură mai modernă devine unul destul de precar. Într-o asemenea perspectivă, duhovnicul riscă să se transforme într-un fel de „automat de dezlegat păcate” (probabil după modelul „automatului de cafea”). „Credinciosul” modern ar vrea întrucâtva să scape de păcate – dar fără să facă ceva anume în acest sens. Şi de aceea ajunge să pretindă ca duhovnicul să îl dezlege, pur şi simplu, ori de câte ori are el chef. Numai că nu există îndreptare fără lucrare. Dovadă stă îndemnul paterical: „Ai căzut? Ridică-te!”; şi iarăşi: „Iar ai căzut? Iarăşi ridică-te!”. Nu degeaba scria şi Apostolul: „cel căruia i se pare că stă neclintit, să ia seama să nu cadă!”(I Cor. 10,12). Numai că a cădea pururea în păcat, fără să te mai sinchiseşti de ridicarea din el, înseamnă de fapt a petrece viaţa în păcat, a îmbrăţişa păcatul, a te uni cu acesta, făcând din el cumva un alt mod de a fi. Dacă a cădea în păcat e omeneşte, a te ridica din el îi bucură pe îngeri. Dar a rămâne în păcat - aceasta este diavoleşte. Şi de aceea Sfântul Apostol Pavel ne reaminteşte: „În lupta voastră cu păcatul nu v-aţi împotrivit încă până la sânge!”(Evr. 12,4).

A da vina pe contextul social este o mare greşeală. Istoria nu are treabă cu mântuirea. Nu puţini au fost cei care, la adăpostul părelnic al aşa-zisei „persecuţii comuniste”, au refuzat a-L mai sluji pe Dumnezeu, debarasându-se de „obligaţiile” spirituale ale Bisericii. Să nu uităm, însă, că primele veacuri de creştinătate au cunoscut prigoane mult mai diabolice decât prigoana comunistă. Şi totuşi, catacombele şi peşterile şi crăpăturile pământului au umplut cerul Bisericii de creştini adevăraţi, încât astăzi gem sinaxarele de mulţimea numelor de sfinţi, iar bisericile de mulţimea moaştelor lor. E foarte adevărat şi faptul că, în dimensiunea lui agresiv ateistă, comunismul a dat la iveală (fără să vrea!) milioane de vajnici mărturisitori ai Cuvântului întrupat din Fecioara Maria. Au plătit tribut de sânge şi de credinţă toate categoriile sociale, de la ţăranii simpli şi până la intelectualii de marcă, cu toţii fiind supuşi uneori la chinuri şi forme de tortură fizică şi psihică de un diabolism aproape cu neputinţă de închipuit. Dacă ar fi să ne gândim numai la sutele de ierarhi, episcopi şi mitropoliţi mucenici, la miile de preoţi şi de monahi martirizaţi, şi la milioanele de creştini ucişi numai în cuprinsul pământului rusesc pentru credinţa în Hristos şi purtarea în inimă, pe buze şi pe trup, a Crucii Celui Răstignit (ca un refuz total al propagandei ateiste şi al hulelor „materialismului dialectic şi istoric”, pretins „ştiinţific”) – şi ar fi de ajuns! Dar şi în România veacului al douăzecilea prigoana drăcească declanşată împotriva dreptei închinări în Duh şi în Adevăr, a jertfit prin temniţe de tortură şi lagăre de muncă silnică vieţile a mii de credincioşi, mai tineri şi mai vârstnici: sfântă mucenicie forţată de împrejurări, nepretinsă de Dumnezeu, dar îngăduită de El pentru mulţimea păcatelor poporului şi pentru nepăsarea faţă de credinţa moşilor şi a strămoşilor noştri.

Dârzenia luptei neînfricate cu păgânătatea şi avântul ctitoricesc şi mărturisitor al unui Ştefan, înălţimea idealului de moralitate şi înţelepciune al unui Neagoe, puterea curajului de neînfrânt a unui Mihai, smerenia jertfirii unui Barnovschi, ca şi măreţia verticalităţii de neînduplecat a unui Brâncoveanu – sunt tot atâtea mărturii ale istoriei creştine româneşti de altădată, care ar trebui să reprezinte modele de trăire autentică a credinţei în Dumnezeul Cel Viu al Adevărului pentru noi, cei de azi. Căci lucrarea personală a fiecăruia dintre cei pomeniţi, ca şi a celor pe care nu i-am amintit aici, l-a făcut să strălucească pe „fiecare în rândul cetei sale”(I Cor. 15,23). Şi de aceea s-ar cuveni ca fiecare dintre noi, deopotrivă clerici sau laici, monahi ori mireni, să păstrăm în minte cuvintele Mântuitorului: „vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii!”(In. 5,29).

În loc de acestea, însă, auzim cu totul altfel de „învăţături” şi „apoftegme”, enunţate uneori chiar şi de unii părinţi duhovnici, precum: „Nu poate greşi omul cât poate ierta Domnul!”, sau chiar: „Nu poţi greşi tu, păcătosule, cât pot ierta eu, ca duhovnic!”. Numai că astfel de „propovăduiri” şi „încredinţări” nu sunt izvorâte dintr-o conştiinţă limpede şi curată a măreţiei înfricoşătoare a Jertfei Fiului Lui Dumnezeu pe Cruce spre încetarea potopului de păcate de pe pământ. Iar Sfinţii Săi ucenici şi Apostoli ne îndeamnă categoric: „fiţi treji!”(I Pt. 5,8), „fiţi tari!”(I Cor. 15,58). Şi de aceea, nu poate un om rânduit ca simplu iconom al Tainelor lui Dumnezeu să depăşească sau să întreacă măsura lucrării divine, care se face în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, iar nicidecum în numele lui personal! Nu ne pocăim la concurenţă, nu ne pocăim la pariu ori de dragul duhovnicului, ci din dorul de Dumnezeu şi din dorinţa sinceră de a fi cu El: „şi aşa pururea cu Domnul vom fi!”(I Tes. 4,17).

O altă atitudine destul de răspândită în numeroase comunităţi parohiale şi obşti monahale contemporane, ce poate fi calificată ca şi rătăcire duhovnicească sau formă de înşelare, abordează problema împlinirii poruncilor evanghelice într-o manieră străină de duhul patristic autentic. Astfel, se constată că duhovnicul (sau povăţuitorul) aproape că suprimă dreptul de a gândi şi de a decide al credinciosului (sau al nevoitorului). Deşi atât credinciosul mirean, cât şi nevoitorul monah, sunt numiţi „oi cuvântătoare” din turma lui Hristos, „Păstorul Cel Mare al oilor” (Evr. 13,20) înzestrate cu raţiune, deci cu chemarea şi puterea de a discerne între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între lumină şi întuneric, între frumuseţe şi urâţenie, totuşi se promovează uneori ideea că păstorul sufletesc ar trebui neapărat să-şi dea cu părerea şi să hotărască el în orice privinţă – oricât de măruntă. Numai că una e să soliciţi cuvântul povăţuitorului ascetic iscusit în desluşirea curselor pe care demonii le întind nevoitorilor din pustie (prin tot felul de vedenii, arătări, voci, glasuri, mirosuri, proorocii şi descoperiri – tot atâtea posibile forme de înşelare diavolească ce trebuie deosebite de lucrările îngereşti), şi cu totul alta este să-ţi soliciţi duhovnicul pentru ca să-ţi stabilească meniul, garderoba, parfumurile, coafura şi mijlocul de transport cu care să călătoreşti de la serviciu acasă şi înapoi! În viaţa cotidiană lucrurile se simplifică: creştin fiind, ai binecuvântare să faci tot ceea ce e bine pentru tine şi pentru semeni, ai blagoslovenie la tot binele, şi nu ai binecuvântare la a păcătui sau la a face rele!... Dar ceea ce e încă şi mai interesant e faptul că, atunci când facem (sau vrem să facem) răul, nu mai avem nevoie de duhovnic! În schimb, n-avem deloc simţul ridicolului sau al penibilului atunci când ne înfăţişăm înaintea părintelui duhovnicesc pentru lucruri de-a dreptul puerile ... Nu are nimic de a face despătimirea ta cu descurcăreala printre cele cotidiene şi efemere ale lumii de aici. În această perspectivă, înţelegem mai bine răspunsul pe care avva Dorotei l-a dat acelor ucenici ai săi care l-au întrebat de ce îi evită: „Fug de voi pentru că vă iubesc!”. Altfel spus, nu pot pune laolaltă gândurile pământeşti ale minţii împătimite de cele lumeşti cu gândurile cereşti ale minţii înduhovnicite prin rugăciunea neîncetată făcută în Numele lui Iisus. Aceasta pentru că, atât timp cât omul nu-şi dezlipeşte mintea de gândurile la treburile lumeşti, nici nu va birui vreodată în lupta cu duhurile demonice ale patimilor, spre a se elibera de acestea. Edificator în acest sens este îndemnul pe care Sfântul Apostol Petru îl adresează lui Simon vrăjitorul: „Pocăieşte-te, deci, de această răutate a ta şi te roagă lui Dumnezeu - doară ţi se va ierta cugetul inimii tale!”(FA 8,22). Fără străduinţa susţinută a efortului de păzire a minţii de spurcatele gânduri prin neîncetata luare-aminte la sine, nimeni nu va putea conştientiza vreodată propria sa stare de păcătoşenie. Ci păcatele îi vor apărea ca ceva cât se poate de firesc, de normal chiar, fără să deranjeze în vreun fel conştiinţa. În această privinţă, Sfântul Nicodim Aghioritul scrie: „Vei vedea unii duhovnici care dezleagă foarte uşor anumite păcate – aceasta pentru că sunt şi ei robiţi de ele. Sau, dimpotrivă, vei vedea alţi duhovnici, foarte severi şi aspri cu cei păcătoşi: unii ca aceştia, prin darul lui Dumnezeu, au fost feriţi de căderea în păcate, şi de aceea înţeleg mai greu starea de neputinţă a celui păcătos”. Ideal, însă, este să discerni cu inimă de mamă iubitoare (care mustră cu blândeţe şi iartă cu mărinimie), cu minte de judecător (ca să arăţi neîndoielnic şi precis consecinţele greşelii şi greutatea păcatului), dar şi cu meşteşug de doctor (ca să dai leacuri potrivite, atât pentru patimile grele, cât şi pentru păcate mai uşoare, ca să poţi să-i vindeci şi să-i câştigi deopotrivă pe cei mari ca şi pe cei mici, pe cei şcoliţi ca şi pe cei nepricepuţi), după cum şi Sfântul Apostol Pavel scrie: „Căci, deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulţi: cu iudeii am fost ca un iudeu, ca să dobândesc pe iudei; cu cei de sub Lege, ca unul de sub Lege, deşi eu nu sunt sub Lege, ca să dobândesc pe cei de sub Lege; cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără Lege, deşi nu sunt fără Legea lui Dumnezeu, ci având Legea lui Hristos, ca să dobândesc pe cei ce n-au Legea; cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii!”(1Cor 9,19-22).

Desigur, gravitatea unui păcat ţine atât de contextul în care acesta s-a săvârşit, cât şi de dispoziţia sufletească a celui care l-a făcut: fie din iuţime, fie din ură, din răutate, din invidie, zavistie, pizmă ori frustrare, din dorinţă de răzbunare, din obişnuinţă, pentru plăcere – ori, pur şi simplu, din dorinţa de a face rău. Unele ca acestea (aflate în flagrantă contradicţie cu normele de vieţuire creştinească) abundă, însă, în viaţa de zi cu zi a creştinilor contemporani. Nu degeaba tot marele Pavel semnala acest aspect cu totul nefericit: „Ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu. Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc! Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele: om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?!”(Rm 7,19).

Dar, dacă ar fi să ne gândim fie şi numai la cea dintâi poruncă din Lege: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”(Lc 10,27), oare cum am mai putea justifica astfel de moravuri şi năravuri, apucături şi patimi, în viaţa noastră cotidiană de creştini ortodocşi?! Şi ce răspuns am da noi Celui Sfânt, ca şi creştini ortodocşi – câtă vreme Ortodoxia pe care pretindem că o trăim şi că o întruchipăm este împlinită, de fapt, prin credinţa dreaptă în Dumnezeul Cel adevărat şi prin vieţuirea curată în pacea şi dragostea Duhului Sfânt – ceea ce la noi nu se mai regăsesc?! Şi cum, oare, să Se sălăşluiască Duhul Sfânt în inima omului, când aceasta devine cuib a toată necurăţia?! „Căci din prisosul inimii grăieşte gura!”(Mt 12,34). De aceea este nevoie să ne pocăim. Tertulian scria că „mărturisirea păcatelor este sfătuire cu Dumnezeu”. Iar Origen o numeşte „învierea lui Lazăr cel mort de patru zile, săvârşită de Hristos”. Şi tot Origen spune că prezenţa păcatului în suflet este ceva cu totul nefiresc, cu totul străin şi vătămător. Pocăinţa este condensată în cele mai elementare forme de lucrare: „Milă voiesc, iar nu jertfă!”(Mt 9,13), căci „jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit; inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi!”(Ps 50,18).

De-a lungul veacului trecut, Ortodoxia românească a strălucit prin mari luminători de suflete, deschizători de căi spre mântuire, trăitori de o valoare incontestabilă (recunoscută ca atare de Biserică) ai misterului îndumnezeirii omului prin credinţă dreaptă şi statornică, prin viaţă curată, împodobită cu fapte de virtute, şi prin har: Dometie Manolache, Arsenie Boca , Arsenie Papacioc, Sofian Boghiu, Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Iachint Unciuleac, Vichentie Mălău, Antim Găină, Mina Prodan, Elefterie Mihail, Iustin Pârvu – toţi aceştia, ca şi ceilalţi asemenea lor, au întruchipat în viaţa şi mărturia credinţei lor adevărul Sfintelor Scripturi şi valoarea învăţăturilor patristice şi filocalice. Căci nici unul dintre ei nu s-a abătut în vreun fel de la calea pe care au păşit cuvioşii lor înaintaşi de care au fuseseră formaţi, la rândul lor. Şi de aceea, duhovnicia nu se învaţă (doar cu vorba), ci se transmite (şi cu fapta!). Argumente precum „aşa zicea Avva!” sau „aşa făcea Bătrânul!” au reprezentat întotdeauna, în viaţa duhovnicească a monahilor, de pildă, adevărate definiri ale canonicităţii vieţuirii fiecăruia, direcţii în care, mergând, sigur nu se rătăceau, căci mergeau pe calea bătătorită de paşii înaintaşilor şi adeverită prin izbânda lor. Precum şi marele Pavel confirmă: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase!”(2Tim 1,13); „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa!”(Evr 13,7).

Izbânda (sau neizbânda) unui povăţuitor duhovnicesc o face izbânda (sau neizbânda) ucenicilor săi. Aici problema e mai delicată. Dacă ucenicul ascultă şi respectă întocmai cuvântul povăţuitorului său, dar totuşi sfârşeşte în eşec, atunci şi povăţuitorul va gusta amărăciunea eşecului. Şi astfel va fi nevoit să-şi asume carenţa şi să schimbe modul de lucrare. Sau chiar să îşi oprească lucrarea. Căci ţinta este sfântă: „tuturor toate m-am făcut, pentru ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii!”(1Cor 9,19-22). Dar dacă ucenicul nu ascultă sau pleacă, lepădându-se de făgăduinţa ascultării, ori contestă eficienţa canonului primit, atunci unul ca acesta e liber să guste eşecul (căderea, înşelarea sau rătăcirea) pe cont propriu. Nu Hristos este vinovat de spânzurarea lui Iuda, şi nici de lepădarea lui Petru. Aşa şi în Ortodoxie: nu e de vină Biserica pentru că în rândurile ei apar uneori cei lepădaţi de cele sfinte, tot felul de rătăciţi şi înşelaţi, certaţi cu buna rânduială. Aceasta nu înseamnă că lucrarea Duhului Sfânt este umbrită în Biserică. Scris este şi rămâne: „Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu!”(Iez. 33,11). Aşa şi în Taina Spovedaniei: pocăinţa (adică îndreptarea) dă roade numai în lumina cuvântului Sfintei Evanghelii şi a învăţăturii filocalice – şi numai în Biserică: „În afara Bisericii nu există mântuire!”(Sfântul Ciprian de Cartagina). Unde este Hristos, acolo este episcopul, acolo este Biserica, acolo este şi mântuirea. Fineţea lucrării pocăinţei, adică sporirea tainică în harul sfinţeniei divine, o putem recunoaşte din două pilde evanghelice: cea a tânărului bogat, căruia Hristos îi spune: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în Cer; după aceea, vino şi urmează-Mi!”(Mt 19,21) – ceea ce înseamnă că e cam greu să ne desăvârşim, pentru că uneori (cu lacrimi!) putem fugi de desăvârşire pentru grija cea lumească, pentru deşertăciunea cea de zi cu zi, şi pentru părerea de sine, impresia bună despre propria noastră persoană de „ortodox învederat”, precum cel ce zicea: „toate acestea le-am păzit din copilăria mea!”(Mt 19,20) - numai că ne lipseşte mult lepădarea de sine...; şi, apoi, din pilda pe care ne-o dă (fără să vrea) Petru mergând pe mare: faţă în faţă cu Iisus, merge pe apă ca pe uscat, dar „văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!”(Mt 14,30). Atât de subtilă e problema mântuirii şi a sfinţeniei! Când crezi că eşti mai sfânt, atunci eşti în cădere... Când te crezi cel mai păcătos, atunci eşti cu adevărat plăcut lui Dumnezeu!

În viaţa duhovnicească nu vom putea face vreodată vreo ierarhizare a lucrărilor tainice din inimile oamenilor. Acesta pentru că poţi cădea cu capul în jos (prin păcate grosiere), după cum poţi cădea şi „în sus” (prin fapte de înălţare a minţii). Nu poţi prea uşor să ajungi să spui precum Pavel: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!”(Gal 2,20). Viaţa duhovnicească toată este o luptă acerbă şi o ispitire permanentă. Tocmai de aceea Mântuitorul Hristos Însuşi ne îndeamnă la trezvie neîncetată: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită!”(Mt 26,41). Dacă Adam L-a pierdut pe Dumnezeu chiar în grădina Raiului, cu cât mai mult nouă, oamenilor cu trup carnal şi simţiri păcătoase, ni se cuvine să fim pururea atenţi la cei trei mari uriaşi omorâtori de suflet (lenea, uitarea şi nepăsarea), în lupta neîncetată cu ispitele care ne vin de la trup, de la lume şi de la demoni: „Chiar numai de o zi de-ar fi viaţa omului, nu este fără de păcat!”(Iov 14,4); „căci fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea!”(Ps 50,4) şi „nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta!”(Ps 142,2). Iată, „risipit-am păcatele tale ca pe un nor şi fărădelegile tale ca pe o negură!”(Is 44,22). „Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri!”(Mt 6,12). „Domnul a ridicat păcatul de deasupra ta, şi tu nu vei muri! ”(2Regi 12,13).

„Oricât de mari ar fi păcatele celui care se pocăieşte, dacă pocăinţa aceluia este deplină şi sinceră, atunci să-l primeşti în Biserică!”(Sfântul Grigorie Teologul). „Pocăinţa este o vindecare sufletească, iar preotul este doctorul duhovnicesc”(Tertulian). „Ca şi putere harică, Pocăinţa este egală cu Botezul!”(Sfântul Grigorie Teologul). „Tatăl a dat toată judecata Fiului, iar Fiul a dat-o preoţilor – pentru că şi preoţii iudeilor au avut puterea de a fi martori şi de a vedea cum s-au curăţit leproşii de lepră. În Noul Testament preoţii împacă pe fiii lor duhovniceşti nu cu puternicii acestei lumi, ci cu Dumnezeu Însuşi. Iar puterea de a lega şi a dezlega n-a dat-o Dumnezeu îngerilor, arhanghelilor sau puterilor, ci preoţilor, fiindcă ceea ce hotărăsc preoţii pe pământ Dumnezeu confirmă în Cer: Stăpânul Cerului este de acord cu părerea slujitorilor Săi de pe pământ!”(Sfântul Ioan Gură de Aur). „Gura celui care face din rău bun, gură a Duhului Sfânt este!”(Sfântul Chiril al Alexandriei). „Nici un om întinat de păcat nu este lipsit de mântuire prin puterea Tainei Pocăinţei!”(Sfântul Vasile cel Mare).

Sfinţenia – adevăr şi smerenie

2013-07-29T05:12:00.002+03:00

„Învăţaţi de la Mine, pentru că sunt blând şi smerit cu inima - şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre!”(Mt 11,29)
„Fiţi, dar, desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!”(Mt 5,48)
„Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos - iar cuvântul Lui nu este întru noi!”(1In 1,10)
„Cine va fi curat de păcat? Nici măcar unul! Chiar dacă ar fi numai de o zi viaţa lui pe pământ...”(Iov 14, 4-5)
„Oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite!”(In 3,20-21)
„Nici glasul Lui nu l-aţi văzut vreodată, nici faţa Lui nu aţi văzut-o!”(In 5,37)
„Slavă de la oameni nu primesc!”(In 5,41)
„V-am cunoscut că n-aveţi în voi dragostea lui Dumnezeu!”(In 5,42)
„Dacă nu veţi vedea semne şi minuni, nu veţi crede!”(In 4,48)
„Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?”(In 6,28)
„Dar ce minune faci Tu, ca să vedem şi să credem în Tine? Ce lucrezi?”(In 6,30)
„Eu v-am ales pe voi din lume - de aceea lumea vă urăşte!”(In 15,19)
„Nu este sluga mai mare decât stăpânul său!” (In 13,16)
„Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Care M-a trimis!”(In 4,9)
„Cel care vorbeşte de la sine îşi caută slava sa; dar Cel Care caută slava Celui Ce L-a trimis pe El, Acela este adevărat şi nedreptate nu este în El!”(In 7,18)
„Eu n-am venit de la Mine, dar adevărat este Cel Ce M-a trimis pe Mine, şi pe Care voi nu-L ştiţi!”(In 7,28)
„Nu Mă ştiţi nici pe Mine, nici pe Tatăl Meu; dacă M-aţi şti pe Mine, aţi şti şi pe Tatăl Meu!”(In 8,19)
„Cel Ce M-a trimis este cu Mine; nu M-a lăsat singur, fiindcă Eu fac pururea cele plăcute Lui!”(In 8,29)

De la un veac la altul, cunoştinţele pe care umanitatea le are despre lume şi viaţă sunt din ce în ce mai bogate. Puterea de cunoaştere a omului este din ce în ce mai pătrunzătoare. Şi totuşi, nu puţini sunt oamenii care uită că, pur şi simplu, nesfârşitul nu are margini. Că necuprinsul nu poate fi cuprins. Că veşnicia nu e limitată. Că nimeni nu ştie să spună, de fapt, cum au început toate. Şi nici cum şi când se vor termina: „Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa!”(FA 1,7), căci „despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie - nici îngerii din Cer, nici Fiul, ci numai Tatăl!”(Mc 13,32).

Şi totuşi, necuprinsul necunoaşterii omeneşti este cuprins de Dumnezeu. Care din fiii oamenilor ar putea explica cum stau stelele pe cer? Sau cum stă sufletul în trup? Ori cum se iveşte gândul în minte? Sau cum intră şi rămâne Hristos Cel Înviat în inima creştinului prin Taina Sfântului Botez? Ori, cum stă lumina în ochi sau cum iese cuvântul de pe buze? Oare nu sunt acestea tot atâtea minuni la care nimeni nu ia aminte?! „Toate întru înţelepciune le-ai făcut!”(Ps 103,25), „Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni!”(Ps 76,13). Acestea sunt tot atâtea daruri pe care Dumnezeu le face omului prin Duhul Său Cel Sfânt. Căci minunile Domnului din zidiri sunt cele care mărturisesc despre slava puterii Lui: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria!”(Ps 18,1); „Cunoscut-am toate păsările cerului şi frumuseţea ţarinii cu Mine este!”(Ps 49,12). Psalmii nu sunt altceva decât adevărate imne de o frumuseţe unică prin care omul, cuprins de fiorul simţirii prezenţei şi lucrării tainice a Domnului în lume, Îl preamăreşte pe Ziditorul, Proniatorul şi Mântuitorul său: „Toată suflarea să laude pe Domnul!”(Ps 150,6).

Pe lângă aceste lucruri uimitoare ce ţin de revelaţia naturală, Biserica lui Hristos mărturiseşte şi o salbă de minuni care reprezintă dimensiunea sau caracterul supranatural al Descoperirii Dumnezeieşti. Astfel s-a format şiragul anual al praznicelor împărăteşti care fac pomenire neîncetată de faptele preaslăvite prin care Cel Preaînalt a săvârşit lucrarea de mântuire a lumii din robia păcatului şi a morţii. Strălucirea lor sărbătorească mărturiseşte deopotrivă atât frumuseţea însăşi a evenimentului istoric invocat, cât şi harul acestuia care ajunge până la noi prin şirul lung al anilor care au trecut de atunci. Este dovada vie a lucrării nemijlocite a lui Dumnezeu prin Duhul Său Cel Sfânt, Care i-a şi inspirat, de altfel, pe parcursul veacurilor, pe toţi acei cântăreţi şi scriitori din neamul omenesc ce s-au arătat a fi prooroci, apostoli şi mărturisitori ai iubirii lui Dumnezeu pentru umanitate. Aşa au fost vestite şi Naşterea Domnului, şi pătimirile şi moartea şi Învierea Sa, cu sute de ani mai înainte de săvârşirea lor. Iar Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan adevereşte că „mai sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus, care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar fi cuprins cărţile ce s-ar fi scris!”(In 21,25).

De altfel, caracterul minunat al tuturor faptelor şi cuvintelor lui Iisus este mărturisit involuntar până şi de adversarii Săi: „Arhiereii şi fariseii au adunat sinedriul şi ziceau: Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni?!”(In 11, 47); şi iarăşi: „Cum ştie Acesta carte fără să fi învăţat?! ”(In 7,15). Erau cu atât mai contrariaţi cu cât nu-L văzuseră vreodată participând în vreo sinagogă la lecţiile rabinilor. Şi iată ce le răspunde Hristos: „Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face lucrările Lui!”(In 14,10); „Eu sunt Cel Ce mărturisesc despre Mine Însumi, şi mai mărturiseşte despre Mine şi Tatăl, Cel Ce M-a trimis!”(In 8,18). Este ceea ce confirmă şi verhovnicul Apostolilor Domnului: „Doamne, la cine ne vom duce?! Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice!”(In 6,68).

Dar şirul nesfârşit al minunilor săvârşite de către Iisus nu sunt nicidecum o metodă de alcătuire a unui „curriculum vitae” impresionant, şi nici rezultatul vreunei ambiţii uriaşe de a forma şi îmbogăţi cine ştie ce palmares unic şi nemaipomenit de medalii sau brevete de invenţii. Minunile lui Iisus sunt rodul ascultării Lui desăvârşite de Tatăl: „Eu şi Tatăl Meu una suntem!”(In 10,30), „Părinte, preaslăveşte pe Fiul Tău pentru ca şi Fiul să Te preaslăvească!”(In 17,1). „Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în Numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi; şerpi vor lua în mână, şi chiar ceva dătător de moarte de ar bea, nu-i va vătăma; peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile - şi se vor face sănătoşi!”(Mc 16,17-18). Iar mulţimilor care Îl urmau pretutindeni, Mântuitorul le atrage atenţia asupra faptului că: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat!”(In 6,26). Altfel spus, voi nu urmăriţi un rost spiritual, o împlinire duhovnicească, mântuirea, ci urmăriţi un interes de moment, căpătuirea, o cale prin care să dobândiţi anumite beneficii şi foloase materiale. Ca dovadă că până şi Petru cel plin de râvnă şi-a pus problema: „Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi - oare ce va fi?!”(Mt 19,27). „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” (Simbolul Credinţei), dar şi Om adevărat, „întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”(Crezul), Iisus „nu avea nevoie să-I mărturisească cineva despre om, căci El Însuşi cunoştea ce e în om”(In 2,25); şi, de aceea, rosteşte răspicat către ucenicii Săi aceste cuvinte: „Nu vă bucuraţi de aceasta - că duhurile vi se pleacă, ci bucuraţi-vă pentru că numele voastre sunt scrise în ceruri!”(Lc 10,20), ceea ce şi Sfântul Apostol Pavel întăreşte despre cei împreună-lucrători cu el ,,ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii”(Filip 4,3).

Ortodoxia este fundamentată pe mărturisirea adevărului de credinţă că omul nu se poate mântui singur, prin propriile sale puteri. Că numai Cel Sfânt, prin puterea Sa dumnezeiască, Îl poate sfinţi, adică Îl poate curăţi de păcat, Îl poate lumina prin cunoaşterea adevărului şi Îl poate desăvârşi, unindu-l cu Sine prin harul iubirii Sale nemărginite. Abia atunci când Împăratul Ceresc vine şi Se sălăşluieşte întru noi, curăţindu-ne de toată întinăciunea, putem să ne numim cu adevărat sfinţi, cu adevărat creştini. Adevăraţii sfinţi nu vor purta niciodată panglică la butonul cămăşii, sau ecuson de gală la reverul sacoului. Nici nu îşi vor atesta sfinţenia cu vreo ştampilă de autoritate administrativă. Adevăraţii sfinţi, adevăraţii creştini, sunt roadele discrete şi neştiute ale lucrării nevăzute a harului dumnezeiesc din Sfintele Taine ale Bisericii. Ei sunt florile din grădina Raiului cel adevărat.

Nu există minuni în afara harului sfinţeniei. Nu există minuni fără curăţire, fără luminare, fără desăvârşire. Nu există minuni fără rugăciune. Dacă ajungem să înlocuim „Filocalia” Sfinţilor Părinţi sau „Apoftegmele Părinţilor Pustiei” cu „Apoftegmele babelor bigote”, s-ar putea să ne procopsim cu ditamai bogomilismul tuturor pietăţilor exagerate şi exacerbate, în loc să dobândim o viaţă duhovnicească autentică şi sănătoasă. Într-o asemenea perspectivă, mărturia noastră ajunge să facă până şi din sfinţi (cu adevărat sfinţi) simpli oameni de rând. Cu atât mai mult, dacă vom începe să căutăm (şi să găsim cu tot dinadinsul) „sfinţi” prin alte părţi decât acolo unde sunt ei de găsit – şi anume, în Biserică, în Liturghie, în rugăciune, în lucrare duhovnicească, în smerenie, în isihie, în pustie – adică întru liniştire. E o mare înşelare să ajungi să consideri că sfântul cu adevărat sfânt îşi va lăsa ale sale îndeletniciri sfinţite şi sfinţitoare, va părăsi mediul duhovnicesc propriu şi propice sfinţeniei, şi se va expune în profanul spaţiului public – pentru ca să-ţi recupereze telefonul mobil pe care l-ai pierdut, să-ţi pornească automobilul a cărei baterie e uzată, să-ţi răscumpere casa ipotecată la bancă, să-ţi „aranjeze” odraslele, să-ţi rezolve afacerile sau să-ţi umple portofelul – asta pentru ca tu să huzureşti în prosperitate prin harul rugăciunilor lui! Nu puţini sunt creştinii care îşi scriu numele pe pomelnice însoţite de cereri precum: „pentru sporul casei, al afacerilor, cumpărători mulţi la toate punctele de desfacere, pentru protecţia afacerilor, a bunurilor, pentru vânzarea la un preţ bun a stocului de marfă, pentru închirierea spaţiilor comerciale, pentru rezolvarea tuturor problemelor financiare”... Mare rătăcire contemporană! Să nu uităm că, în aceste condiţii, „glasul poporului” care a cam uitat de Dumnezeu, care nu mai caută mântuirea, ci căpătuirea, nu e neapărat şi „glasul lui Dumnezeu” Însuşi! Atunci când Proorocul Iona a străbătut cetatea Ninive, vestindu-i sfârşitul iminent, aceasta s-a salvat prin faptul că toţi locuitorii ei, de la rege până la ultimul supus, s-au pocăit în sac şi în cenuşă, - iar nu pentru că şi-au făcut mai departe de cap, după placul lor! Nu degeaba zis-a Hristos: „Nu ştiţi ce cereţi!”(Mt 20,22) şi ,,Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi şi primit - şi le veţi avea!”(Mc 11,24). Dar porunca Domnului nu zice: „Fiţi prosperi!”, ci: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!”(Mt 5,48). Atunci când un om a venit la Hristos, cerându-I să judece în conflictul iscat între el şi un frate al său din pricină de avere („Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea!” -Lc 12,13), Iisus l-a respins categoric: „Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?! Şi a zis către ei: Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale!”(Lc 12, 14-15). Iar altădată, altcuiva, i-a adresat cuvinte încă şi mai aspre: „Vino după Mine - şi lasă morţii să-şi îngroape morţii lor!”(Mt 8,22).

Atunci când a fost cazul, Iisus a săvârşit minuni – fie prin atingere: „S-a atins de mâna ei, şi au lăsat-o frigurile, şi s-a sculat, şi Îi slujea Lui!”(Mt 8,15); „El, punându-Şi mâinile pe fiecare dintre ei, îi făcea sănătoşi!”(Lc 4,40); „a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului”(In 9,6) - şi de aceea a vestit apostolilor că „peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi!”(Mc 16,18), ori fie numai prin cuvânt: „Tinere, ţie îţi zic: scoală-te!”(Lc 5,24), precum s-a întâmplat şi la tămăduirea omului cu mâna uscată, a femeii gârbove de optsprezece ani, ori la izbăvirea de duhuri rele a copilului lunatic şi a celor doi demonizaţi din ţinutul gherghesenilor. Astfel de întâmplări ne vădesc tăria minunilor în Ortodoxie. Minunile nu sunt scopul sau ţinta credinţei în Dumnezeu, ca şi cum „dacă nu faci minuni, nu eşti sfânt!”; să nu uităm că „Ioan n-a făcut nici o minune”(In 10,41) – tocmai el, cel despre care Iisus Însuşi a mărturisit: „Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul!”(Mt 11,11). În schimb, minunile sunt suflul de viaţă şi de adeverire al credinţei ortodoxe. Sunt destui cei care consideră că a fi ortodox înseamnă, pur şi simplu, să fii participant la anumite practici ritualice bisericeşti. E adevărat că acestea sunt lucrări de laudă şi de preamărire a lui Dumnezeu; dar faptele credinţei sunt minunile. Căci scris este: „credinţa fără fapte este moartă!”(Iac 2,26). Atunci când Dumnezeu rânduieşte săvârşirea vreunei minuni în viaţa credincioşilor Bisericii (printr-unul din vasele alese ale Duhului Său Sfânt), aceasta arată lumii întregi că avem o credinţă vie şi lucrătoare.

Iată, de pildă, ce mărturiseşte Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan: „Un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa - iar cine intra primul, după tulburarea apei, se făcea sănătos de orice boală ar fi fost ţinut!”(In 5,4). Dar ce descoperim aici? Oare o tămăduire obişnuită, precum cele din staţiunile climaterice cu băi termale, sau apă care se umple de putere îngerească?! Neîndoielnic, se arată prin mesager ceresc bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de oameni, o dovadă şi o reamintire şi o păstrare a credinţei că Dumnezeu priveşte atent spre pământ, milostiv faţă de toate necazurile, bolile şi suferinţele celor zidiţi de El după chipul şi asemănarea Sa. Căci „n-a suferit Preabunul Dumnezeu să vadă neamul omenesc chinuit de diavolul”(„Rugăciunea de la Sfinţirea cea Mare a Apei”). Aceasta este, însă, totodată, şi un îndemn stăruitor la trezvie neîncetată.

Apoi, în privinţa săvârşirii minunilor de către Dumnezeu, trebuie să remarcăm şi faptul că ele nu sunt făcute niciodată demonstrativ-autoritar, dintr-un „preaplin de har” manifestat ca abuz de putere. Ci numai din dragoste şi din milă faţă de oameni, într-o smerenie autentică, şi cu o delicateţe ce depăşeşte orice închipuire, izvorâtă deopotrivă din compasiune şi din preţuire: „Doamne, coboară-Te înainte de a muri copilul meu! Iisus i-a zis: Mergi, copilul tău trăieşte! Şi omul a crezut cuvântului pe care i l-a spus Iisus”(In 4,49-50). Iar pe drumul de întoarcere spre casă, la întâlnirea tatălui copilului cu unii dintre slujitorii săi trimişi ca să-l întâmpine, aceştia i-au confirmat faptul că „ieri, în ceasul al şaptelea, l-au lăsat frigurile!”(In 4,52). Era tocmai ceasul în care omul vorbise cu Iisus! Rostul acestei minuni n-a fost pentru Iisus doar vindecarea trupească a unui copil bolnav, ci şi convertirea sufletească a celor din jurul acestuia, prin puterea, harul şi autenticitatea minunii. Iată care a fost efectul lucrării prin cuvânt: „a crezut el - şi toată casa lui!”(In 4,53).

Prin urmare, temeiul Ortodoxiei este mărturia Sfintei Evanghelii, care este cuvântul lui Dumnezeu. Iar ceea ce este scris, scris rămâne: „Cerul şi pământul vor trece - dar cuvintele Mele nu vor trece!”(Mt 24,35). Dacă ar fi să înfăţişăm pictural tabloul creştinătăţii contemporane (creştinătate care pentru unii reprezintă ceva anacronic, învechit, depăşit de realizările ştiinţei şi ale tehnicii, iar pentru alţii este ceva de neînţeles sau de ignorat, vrednic de dispreţ), am contura o mare de o întindere uimitoare, la ţărmul căreia se opresc pentru a-i admira apa toţi doritorii de frumos sau iubitorii de frumuseţe. De altfel, şi Psalmistul cânta oarecând: „Marea aceasta este întinsă şi largă; acolo se găsesc târâtoare cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari!”(Ps 103,26). Numai că, dintre toţi aceştia, puţini sunt cei care reuşesc să pătrundă în adâncul misterelor ei, dincolo de ceea ce ochiul vede, mintea pricepe şi cuvântul poate descrie, precum şi Sfântul Pavel mărturiseşte: „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit - pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El!”(1Cor 2,9). Şi tot Apostolul neamurilor dă dovadă de o discreţie exemplară: „Cunosc un om în Hristos, care (acum paisprezece ani), -fie în trup (nu ştiu), fie în afară de trup (nu ştiu, Dumnezeu ştie!) –, a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer!”(2Cor 12,2). Aceasta pentru că omul harismatic, omul cu adevărat credincios, „nu se laudă, nu se trufeşte”(1Cor 13,4), nu se afişează triumfalist, şi nici nu excelează în evidenţierea minunilor săvârşite. El ştie că harul lucrător prin persoana Sa este darul lui Dumnezeu, şi că el însuşi nu e decât un vas prin care Domnul lucrează: „pe toate câte le veţi cere, rugându-vă cu credinţă, - le veţi primi!”(Mt 21,22).

Religiozitatea alunecată în profan şi lipsită de caracterul profund duhovnicesc, patristic şi filocalic, al căii nevoinţelor ascetice şi mistice pe care, de-a lungul miilor de ani, şi-au dus crucea vieţii pământeşti toţi luptătorii pentru mântuire, în loc de sfinţi poate naşte... monştri! Falsele minuni nu sunt decât lucrări ale demonilor. Să ne amintim, de pildă, de lumânările călugărului Ioil de la Schitul Rarău (plecat la pustie fără binecuvântarea părintelui său duhovnicesc), care s-au aprins... „singure”, şi despre care a scris Mitropolitul Antonie Plămădeală în lucrarea sa intitulată „Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă”. Iar acesta nu este un caz izolat. Câmpurile vieţii bisericeşti sunt pline de „aspiranţi” la sfinţenie, complet lipsiţi de pregătire ascetică elementară, care consideră că orice simplă coincidenţă, presupoziţie banală, intuiţie efemeră sau capacitate psihologică mai aparte, reprezintă deja semne ale puterii facerii de minuni, ale puterii de mai-înainte-vestire ori de mai-înainte-vedere. Dumnezeu poate îngădui ca anumite minuni (de un caracter supranatural neîndoielnic) să se săvârşească în viaţa anumitor persoane – dar aceasta nu pentru a dovedi cu dinadinsul că persoana în cauză ar fi ajuns la o măsură duhovnicească atât de înaltă, ci pentru a arăta mai ales că darul lui Dumnezeu lucrează prin om. Harul Domnului e ca un foc ce nu mistuie omul, ci doar îl curăţă, îl luminează şi îl încălzeşte, desăvârşindu-l duhovniceşte. Precum se şi arată în rugăciunea pe care arhiereul o rosteşte în Taina Hirotoniei: „Dumnezeiescul har pe toate cele cu lipsă le împlineşte”. Şi de aceea cântă Biserica: „Binecuvântat eşti Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela Ce preaînţelepţi pe pescari i-ai arătat, trimiţându-le lor Duhul Sfânt!” (Troparul Praznicului Pogorârii Duhului Sfânt). Fără Duhul Sfânt nu se pot face minuni. Iar în omul păcătos şi întinat , lipsit de lucrarea pocăinţei sau a înnoirii vieţii, Duhul Sfânt nu adastă: „Ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, de este cineva cinstitor de Dumnezeu, şi face voia Lui - pe acesta îl ascultă!”(In 9,31); „Un lucru ştiu: că, fiind orb - acum văd!”(In 9,25).

Din nefericire, în vremea noastră, oamenii înclină mult prea lesne să nesocotească dreptatea lui Dumnezeu, pentru ca să evidenţieze dragostea Lui nemăsurată, îndelunga Sa răbdare, preamulta Sa milostivire şi iertare, uitând, însă, că păcatul rămâne păcat, şi că fiecare va da socoteală pentru el. Iar dreptatea divină este legea şi cârma existenţei şi a credinţei noastre: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, şi dreptatea Lui - şi toate acestea se vor adăuga vouă!”(Mt 6,33). Iar proorocul vesteşte cu tărie: „cu cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi, nici cu aleşii lor!”(Ps 140,4). Alergarea permanentă în căutare de minuni ne scoate din dreptarul filocalic. Iată ce ne învaţă Sfântul Isaac Sirul: „Mai mare este cel ce-şi vede păcatele şi plânge pentru ele, decât cel care îi vede pe îngeri!”. Fără această dimensiune filocalică a învăţăturii creştine, uităm că, de fapt, toţi suntem chemaţi să devenim părtaşi ai minunii propriei noastre mântuiri, şi împreună-lucrători cu Domnul la izgonirea demonilor din noi. Izbăvirea de patima care ne munceşte, extirparea ei totală din suflet (asemeni unei tumori canceroase din trup) e o minune. Lepădarea năravurilor grosolane şi a apucăturilor răutăcioase pe care le manifestăm faţă de semenii noştri - este o altă (adevărată!) minune; dar pe care nu prea o cultivăm... Şi mai mare minune este să fii în pace cu toată lumea, să nu ai potrivnici. Aceasta arată că eşti la măsura desăvârşirii omului duhovnicesc. Oare ce minuni ar trebui să facă mormintele părinţilor sfinţi, la care mergem atât de des să ne rugăm, pentru ca să devenim mai buni, mai blânzi, mai prietenoşi?! Ce moaşte ar trebui să mai sărutăm ca să nu ne mai urâm, să nu ne mai duşmănim?!...

Dar care sunt semnele împuternicirii duhovniceşti a Sfinţilor (prin harul Domnului) de a face minuni? În primul rând, să fi vieţuit cucernic, drept şi evlavios. Apoi, să vindece pe cei bolnavi şi să izgonească duhurile rele. Să răspândească în jur miros de bună-mireasmă duhovnicească. Şi să aducă în suflete har de nădejde, de pace şi de curaj. Ca urmare a acestora se produce proslăvirea, adică descoperirea sfinţeniei către mai mulţi oameni credincioşi, evlavioşi, cu viaţă îmbunătăţită, aflaţi deopotrivă în aceeaşi cugetare şi chemare. Şi, dincolo de acestea, chiar şi unele semne suprafireşti. Să ne amintim, de pildă, de hirotonirea de către îngeri a Sfântului Amfilohie ca episcop al cetăţii Iconium. Sau de cântarea în biserică, în timpul Sfintei Liturghii, a îngerilor împreună-slujitori cu Sfântul Spiridon, episcopul Trimitundei; ca şi de vorbirea acestuia cu femeia cea moartă din mormânt, de umplerea vaselor cu untdelemn, de prefacerea unui şarpe într-un bulgăre de aur (şi de retransformarea acestuia în şarpe) – şi multe altele, care vădesc pe deplin lucrarea sfinţeniei printr-un om cu adevărat credincios Celui Sfânt. Să ne amintim şi de Părintele Dometie de la Mănăstirea Neamţ, care (deşi mort şi aşezat într-un sicriu în mijlocul bisericii) şi-a deschis gura, şi din ea a răspândit mireasmă de tămâie în jurul său. Ca şi de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul care, prin vis, şi-a chemat prietenul din tinereţe să vină şi să-l viziteze. Iar când acesta a ajuns la mănăstire, a aflat că Sfântul trecuse la Domnul în urmă cu douăzeci de ani, şi astfel i-a găsit trupul întreg şi neputrezit în peştera în care fusese înmormântat, răspândind în jur mireasmă din miresmele Raiului. Iar ca dovadă a neprefăcutei smerenii dumnezeieşti, uneori chiar şi osemintele celor ce au vieţuit bine-plăcând Domnului, se arată a fi sfinţite şi de mir izvorâtoare, pline de putere tămăduitoare, ca un dar al Celui Înviat pentru Biserica Sa. Nu degeaba profeţise marele David: „bucura-se-vor oasele cele smerite!”(Ps 50,9). Şi, să nu uităm nici de faptul că, atunci când un mort a fost atins de osemintele Sfântului Prooroc Elisei, cel mort a înviat: „Dar iată, odată, când îngropau un mort, s-a întâmplat ca cei ce-l îngropau să vadă una din aceste cete şi, speriindu-se, au aruncat mortul în mormântul lui Elisei. Căzând acela, s-a atins de oasele lui Elisei - şi a înviat, şi s-a sculat pe picioarele sale!!”(4Regi 13,21). Astfel de minuni au autenticitate în Duhul Sfânt, iar sfinţenia este vădită şi neîndoielnică prin efecte nemijlocite şi lucrări mai presus de fire.

În schimb, unii creştini din cei de azi, mai puţin întăriţi în credinţă, cu sau fără voia lor, reuşesc performanţa nedorită de a coborî faptul cu adevărat minunat şi supranatural (aflat în mod evident peste puterile omeneşti), la tot felul de artificii banale din viaţa cotidiană, de tipul: „Mare minune că a prins autobuzul, că n-a întârziat la servici!”, „Mare minune că nu i s-a stins candela!”, „că n-a uitat cheile acasă!, sau uşa întredeschisă!”, „că şi-a găsit duhovnicul la slujbă!”, „că s-a rugat grozav de interesant!” – şi tot aşa mai departe, mentalitatea pietistă mergând până la a ridiculiza prin exacerbare orice lucru mărunt şi obişnuit, trecându-l pe lista „minunilor” închipuite ca întâmplate personal „trăitorului” misterului înduhovnicirii! Dar ce ne învaţă Scripturile Sfinte? „Pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti - oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii!”(Mt 12,36); „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert!”(Deut 5,11). Atunci când Îi atribui lui Dumnezeu astfel de „responsabilităţi” pământeşti, înseamnă că, de fapt, nu-L respecţi şi nici nu-I acorzi cinstea care I se cuvine: „Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă Îţi înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin!”.

Prin urmare, haideţi, mai bine, să-L lăsăm pe Dumnezeu să intervină în viaţa noastră atunci când şi cum crede El de cuviinţă. Ajunge răstignirea de pe Dealul Căpăţânii, atunci când nişte călăi au bătut în cuie Dragostea divină pe lemnul crucii! Căci tot o răstignire a fost şi cea prin care Dumnezeu a dat omului voie liberă, de-sine-stăpânitoare, adică liberul-arbitru. Căci, deşi ştia că omul va cădea în păcatul neascultării, totuşi Domnul l-a iubit, l-a aşteptat şi l-a răscumpărat prin jertfa de bunăvoie a Fiului Său Unul-Născut, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, întrupat, răstignit şi „înviat a treia zi, după Scripturi”(Simbolul Credinţei). Oare nu tot pe Hristos Îl ţintuim în cuie atunci când nesocotim faptul că „toată dreptatea noastră este înaintea lui Dumnezeu ca o cârpă lepădată”(Taina Sfântului Maslu)?!... De când şi până când Îi arătăm noi, pământeni păcătoşi, Domnului Dumnezeu unde sunt izvoarele harului Său şi care Îi sunt sfinţii?! Oare n-au trecut veacuri întregi de la petrecerea pământească a multora dintre Sfinţii neamului românesc şi până la urcarea numelor lor în calendarele sinaxarelor bisericeşti?! De pildă – cine a fost contemporan cu Sfântul Necunoscut de la Neamţ? Cine i-a ştiut viaţa şi mormântul? Cine l-a preaslăvit? Cine a săvârşit minunea descoperirii lui în plin secol comunist, bântuit de ateism ideologic şi „materialism ştiinţific”?! Singur Domnul Dumnezeu! El a săvârşit toate acestea! El a adunat mulţimile. El a tulburat stăpânitorii veacului, precum oarecând, pe vremea lui Daniel cel aruncat în groapa cu lei, sau a celor trei tineri aruncaţi în cuptorul cel cu foc din Babilon... De ce oare vorbeşte Dumnezeu proorocului Său despre „Nabucodonosor, regele Babilonului, robul Meu”(Ier 27,6)?! Ca să-l ironizeze? Nicidecum! Ci, tocmai pentru că era instrumentul prin care curăţa zgura păcatului poporului iudeu de atunci, ai cărui profeţi şi învăţători mincinoşi îl învăţau să facă tocmai ceea ce nu se cuvenea să facă, luând fărădelegea drept Lege! „Vremea este să lucreze Domnul, pentru că oamenii au stricat Legea Ta!”(Ps 118,126), striga de demult Psalmistul. Iar marele Pavel scria: „Va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor!”(2Tim 4,3).

Aici este taina şi minunea Bisericii Ortodoxe: că, vieţuind după Legea lui Dumnezeu şi având Cap pe Hristos Însuşi, curăţenia spirituală a sufletului unui om nu o decid oamenii de lut, ci o hotăreşte Duhul Sfânt: „Vântul suflă unde voieşte, şi tu auzi glasul lui - dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce... Aşa se întâmplă şi cu cel ce e născut din Duhul!”(In 3,8). Prin urmare, se cade să cerem de la Dumnezeu har care să ne îmbunătăţească inima, viaţa şi faptele. Să luăm ca model autentic şi vrednic de urmat pe Hristos Însuşi; dar şi pe Preasfânta Sa Maică, pururea-Fecioara Maria, pe cinstitele cereştile netrupeşti Puteri şi pe Sfinţii Săi Prooroci, Apostoli şi Mărturisitori. Pentru că „oricine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa sa pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea - dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă! Şi oricine aude aceste cuvinte ale Mele, dar nu le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit, care şi-a clădit casa pe nisip. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au izbit casa aceea – şi ea a căzut. Iar căderea ei a fost mare!”(Mt 7,24-27). „Pe voi lumea nu poate să vă urască, dar pe Mine Mă urăşte - pentru că Eu mărturisesc despre ea, că lucrurile ei sunt rele!”(In 7,7). „De va vrea cineva să facă voia lui Dumnezeu, va cunoaşte despre învăţătura aceasta - dacă este de la El, sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi!”(In 7,17). „Oare nu Moise v-a dat Legea? Şi nimeni dintre voi nu ţine Legea!”(In 7,19). „Voi sunteţi din cele de jos; Eu sunt din cele de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta!”(In 8,23). ,,Oile Mele ascultă de glasul Meu, şi Eu le cunosc pe ele, şi ele vin după Mine. Iar Eu le dau viaţă veşnică!”(In 10,27-28). „Cel ce nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe aiurea - acela este fur şi tâlhar!”(In 10,1). „Dacă i-a numit dumnezei pe aceia către care a fost cuvântul lui Dumnezeu – şi Scriptura nu poate să fie desfiinţată! –, despre Cel pe Care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume, voi ziceţi: Tu huleşti!, doar pentru că am spus: ,,Fiul lui Dumnezeu sunt!”?! Iar dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, atunci să nu credeţi în Mine; dar dacă le fac, chiar dacă nu credeţi în Mine, credeţi în aceste lucrări, ca să ştiţi şi să cunoaşteţi că Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl!”(In 10,35-38).

Aşadar, să-L lăsăm pe Dumnezeu să aleagă El dintre noi pe cei cu adevărat bine-plăcuţi Lui, ca să-i proslăvească şi să facă minuni prin ei spre slava Lui şi spre binele nostru, al tuturor. Iar minunile pe care le trăim, de lumina cărora ne învrednicim, haideţi să le mărturisim, gustând din harul lor cu mulţumire şi recunoştinţă, pentru ca astfel şi noi să dobândim dulcea mântuire: „Oare ce voi răsplăti eu Domnului pentru toate câte El mi-a dat?! Paharul mântuirii voi lua - şi Numele Domnului voi chema!”(Ps 115,3-4).

Curăţirea, iluminarea şi desăvârşirea duhovnicească

2013-07-12T17:15:00.000+03:00

„Şi dacă aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi - căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos!”(1Cor 4,15)

„Învăţători să nu vă numiţi pe pământ, pentru că Învăţătorul vostru este unul: Hristos!”(Mt 23, 10)

„Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire - aşa încât ei să fie fără cuvânt de apărare!”(Rm 1,20)

„Şi cunoşti voia Lui şi ştii să încuviinţezi cele bune, fiind învăţat din Lege!”(Rm 2,18)

„Deci tu, cel care înveţi pe altul - pe tine însuţi nu te înveţi?!”(Rm 2,21)

„Căci întru El v-aţi îmbogăţit deplin întru toate, în tot cuvântul şi în toată cunoştinţa”(1Co 1,5)

„Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, pentru că Duhul pe toate le cercetează - chiar şi adâncurile lui Dumnezeu!”(1Cor 2,10)

„Cel care sădeşte şi cel care udă sunt una - iar fiecare îşi va lua plata după osteneala sa”(1Cor 3,8)

„Iar dacă cineva nu vrea să ştie - să nu ştie!”(1Cor 14,38)

„Dar toate să se facă cu cuviinţă şi după rânduială!”(1Cor 14,40)

Atunci când a făcut lumea, Dumnezeu a săvârşit toate într-o anumită rânduială. O anumită ordine, pe care a hotărât-o după atotînţelepciunea Sa. Iar omul, zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, trebuia să se bucure de perfecţiunea acestei rânduieli – şi să o păstreze întocmai. Pentru aceasta, a fost el însuşi înzestrat cu înţelepciune de către Creatorul său, fiind permanent ajutat prin harul Acestuia: „Lege le-a pus- şi nu o vor trece!”(Ps 148,6), „toată făptura se chinuieşte oftând cu suspinuri negrăite şi având poruncă să aştepte vremea sa”(„Molitfele Sfântului Vasile cel Mare”). Desăvârşirea tuturor celor create de Dumnezeu o arată Scriptura prin aceea că „în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale”(Fac 2,2), după ce a constatat că „ toate câte a făcut, iată, erau bune foarte!”(Fac 1,31). Referatul biblic despre crearea lumii văzute descoperă deopotrivă atât iscusinţa, cât şi iubirea cu care Dumnezeu a făcut tot ceea ce a făcut, gândind fiecare lucru din veşnicie şi realizându-l pe fiecare, în timp, la vremea potrivită : „Deschizi Tu mâna Ta şi de bunăvoinţă saturi pe toţi cei vii”(Ps 144,16), şi iarăşi :„Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme”(Ps 103,28), „deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi”(Ps 103,29).

Aşadar, Centrul nevăzut al tuturor celor ce există este Dumnezeu-Creatorul: „Cerul este tronul Meu şi pământul aşternut picioarelor Mele”(F.A. 7,49), iar pământul l-a dat fiilor oamenilor: „Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!”(Fac 9,1). Iar centrul întregii zidiri văzute este omul. Sfântul Vasile cel Mare îl numeşte „împăratul făpturilor”, fiind o adevărată cunună a creaţiei, împlinire supremă a iubirii divine în lume. Şi de aceea, tocmai lui îi descoperă Atotputernicul tainele cele de la întemeierea lumii. Pentru că scopul său ultim, însăşi raţiunea lui de a fi, este dobândirea asemănării cu Creatorul său, al Cărui chip îl poartă în chiar structura lăuntrică a fiinţei sale. Căci asupra omului dintâi „Adam cel cu suflet viu”(1Cor 15,45), Ziditorul „a suflat în faţa lui suflare de viaţă - şi s-a făcut omul fiinţă vie!”(Fac 2,7).

Alcătuire profundă, tainică şi de netâlcuit în cuvinte omeneşti, unire uimitoare între material şi imaterial, între trup şi suflet, omul poartă cu sine pecetea unei îndatoriri. Aşezat în Raiul cel preafrumos, grădina cea dinspre Răsărit, omul a avut dintru început posibilitatea înveşnicirii – dar acolo, între hotarele naturale ale celor patru râuri – Fison, Gihon, Tigru şi Eufrat(Fac 2,11-13). Sub sfânta oblăduire şi călăuzire a Ziditorului său, putea atinge îndumnezeirea , moştenind pentru veşnicie darul vieţii şi ajungând definitiv nestricăcios şi luminos, sporind continuu în asemănarea cu Creatorul: „Cel Ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc”(Ps 103,5), „Suişuri în inima sa a pus”(Ps 83,6), „Merge-vor din putere în putere”(Ps 83,8), „Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale”(Ps 41,9). Acestea îi erau cu putinţă omului dacă ar fi păşit şi ar fi rămas pe calea ascultării de bunăvoie şi din dragoste faţă de Cel care l-a făcut. Dragoste care, prin puterea ei mai presus de fire şi de raţiune, i-ar fi adus omului desăvârşirea prin supunerea voii sale proprii faţă de voia Ziditorului. Lucru care se poate recunoaşte cel mai bine atât din cuvintele Fiului lui Dumnezeu – „Eu şi Tatăl Meu una suntem!”(In 10,30), cât şi din cele ale marelui Pavel – „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!”(Gal 2,20), întocmai precum şi Sfântul Grigorie Teologul grăia: „Pentru Tine trăiesc, pentru Tine sunt, pentru Tine cânt şi Ţie mă rog!”.

Pe această cale, a consimţirii propriei noastre voinţe, în deplină libertate, la cele ce le hotărăşte Dumnezeu, dialogul dintre noi şi El devine adevărată revărsare de iubire şi lumină – de la Dumnezeu la noi şi de la noi la Dumnezeu. Nu întâmplător, într-una din formele de rugăciune cele mai răspândite ale Bisericii, aceea a Imnului-Acatist, îndemnul şi chemarea pe care le adresăm stăruitor Sfântului căruia ne rugăm, este acela de „Bucură-te!”. Tocmai această bucurie reprezintă, de fapt, împlinirea dorului de dreptate şi de adevăr, sădit la rădăcina propriei noastre voinţe de către Dumnezeu. Şi prin ea dobândim încă de aici bunătăţi şi daruri duhovniceşti proprii vieţii veacului ce va să fie, acolo unde nu mai încape mutare, nici umbră de schimbare, nici întristare, nici suspin. Aşa se şi cade, de altfel, minţii omeneşti, înzestrate cu puterea de a cunoaşte, de a înţelege şi de a vedea cele ascunse ale lumii, mereu mai dornică de a afla, de a se lămuri şi de a şti – mai mult, mai înalt şi mai adânc: „fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu - Dumnezeu ştie!”(2Cor 12,2).

E foarte adevărat că Raiul a fost dintru început casa omului, locul lui de baştină, de joacă chiar, şi de odihnă, dar tot prin Rai omul a trebuit să dea piept şi cu diavolul, cu îngerul căzut, viclean şi pizmaş, gata să-l ispitească pe cel pe care-l vedea înveşmântat în lumina din care el căzuse. Cine ştie cât o fi bântuit cu neodihnă prin preajma Raiului păzit de Dumnezeu, dând târcoale şi căutând prilej potrivit să se apropie şi să-şi strecoare veninul ucigător de suflet, - căci „ce împărtăşire are lumina cu întunericul?!”(2Cor 6,14). Atotştiutorul cunoştea, desigur, gândul satanei, dar nu intervine în liberul arbitru al omului, ci îl lasă pe acesta să îşi agonisească prin exercitarea puterii propriei voinţe cununa neveştejită a măririi de înger trupesc nestricăcios. Căci l-a făcut şi l-a binecuvântat şi l-a îndemnat să colinde prin tot Raiul şi să se bucure de roadele pomilor lui, (adică „prin făpturi să vii la Mine”, după cum frumos tâlcuieşte Părintele Profesor Dumitru Stăniloae), dar totodată, l-a şi avertizat că pavăza tuturor darurilor iubirii dumnezeieşti este răspunsul cu aceeaşi iubire pe care omul poate şi se cuvine să îl dea, căci altfel „în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”(Fac 2,17).

O astfel de exprimare vădeşte limpede faptul că porunca a fost dată pe termen lung. Să nu uităm cuvântul lui Moise, omul lui Dumnezeu, că „o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri”(Ps 89,4) - ceea ce înseamnă că trezvia duhovnicească, luarea aminte la sine, păzirea minţii de mulţimea gândurilor, atenţia neslăbită la necesitatea ascultării de porunca lui Dumnezeu, nu sunt simple vorbe omeneşti, ci sunt cuvinte chiar din Rai, preluate din limbajul adamic de către sfinţii care au atins prin străduinţa lor înălţimi de necrezut ale virtuţii. Şi de aceea le regăsim astăzi la loc de cinste în literatura duhovnicească, în scrierile cu caracter filocalic, mistic şi ascetic. Astfel de cuvinte nu caută să demonstreze superioritatea limbajului sfinţilor faţă de formele de exprimare ale păcătoşilor, ci adâncimea duhovnicească a realităţilor pe care le cuprind, şi care pot fi înţelese numai prin rugăciune şi trăire spirituală autentică.

Putem spune că Dumnezeu este cel dintâi profesor, maestru, dascăl şi părinte duhovnicesc al omului: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”(In 14,6), „Eu sunt Lumina lumii!”(In 8,12), iar „cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge!”(In 12,35). Pe Adam, Domnul l-a învăţat cele de folos atât prin Cuvântul, cât şi prin Duhul Său. Astfel i-a dăruit omului lumina divină, pentru ca să se desfăteze în harul ei, şi să se umple de ea şi de puterea ei. L-a hrănit din Pomul Vieţii pentru ca să devină nestricăcios, şi i-a dăruit şi lumina cunoştinţei prin Sfîntul Duh Cel de-viaţă-Dătător, dându-i astfel puterea să priceapă: „a pus Adam nume tuturor animalelor”(Fac 2,20). L-a instruit prin învăţătură, adică i-a deschis prin cunoaştere taina deosebirii binelui de rău; i-a trezit discernământul: „tu alegi!”, „tu faci – tu tragi!”, „tu răspunzi!”. Dumnezeu nu pune pe umerii omului sarcini mai grele decât poate el să ducă: „Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci!”(Fac 2,16-17); iar aici urmează responsabilitatea, căci: „în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”(Fac 2,17). Domnul se dovedeşte a fi Profesorul perfect, Maestrul măsurii tuturor lucrurilor: ceea ce Adam nu trebuie să cunoască, nu i se descoperă! De pildă, nu i se explică ce anume este moartea: „a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne”(Fac 2,21). Nu i se explică lui Adam cu lux de amănunte ce consecinţe grave ar avea păcatul neascultării. Ci i se cere, pur şi simplu, să asculte. Adică să trăiască în acea lumină dobândită din vedere, prin cunoaştere şi înţelegere în preajma lui Dumnezeu. Eşecul uman nu se datorează nici Domnului, nici imperfecţiunii creaţiei, ci coborîrii minţii din lumina cunoaşterii lui Dumnezeu. Dacă pe om sfatul cu Dumnezeu l-a luminat, în schimb sfatul cu diavolul l-a întunecat, aducându-l în starea de a nu mai deosebi adevărul de minciună şi binele de rău. Această coborâre a însemnat totodată o scufundare în lucrarea preponderentă şi excesivă a simţurilor în detrimentul lucrării minţii: „femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat, şi plăcut ochilor la vedere, şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat; şi a dat bărbatului său - şi a mâncat şi el!”(Fac 3,6). Din această pricină, scara valorilor din cuprinsul existenţei se răstoarnă cu susul în jos. Iar revenirea la starea iniţială, la starea normală de a fi, mai este cu putinţă doar prin parcurgerea unui adevărat itinerariu spiritual, care porneşte de la dorinţa de a-L regăsi pe Dumnezeu (şi de a rămâne mereu cu El) şi tinde către realizarea stării de curăţie – atît a minţii şi a inimii, cât şi a tuturor simţurilor trupeşti.

Acest parcurs duhovnicesc reprezintă, practic, trecerea de la starea de întunecare la starea de iluminare prin harul primit iarăşi de la Dumnezeu, începând cu luminarea prin Sfântul Botez: „Întru strălucire şi în mare podoabă Te-ai îmbrăcat, Cel Ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină!”(Ps 103,2). Căci dacă această iluminare s-ar produce brusc, pe nepregătite şi pe neaşteptate, am păţi ca ostaşii care păzeau mormântul lui Iisus : „de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi!”(Mt 28,4), precum şi la Tabor, ucenicii Domnului „au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte!”(Mt 17,6), „iar Petru şi cei ce erau cu el erau îngreuiaţi de somn”(Lc 9,32); şi de aceea cântă Biserica la Praznicul Schimbării la Faţă a Mântuitorului: „arătând ucenicilor Tăi slava Ta pe cât li se putea!”. Şi de aceea nu ai cum să ai lumină petrecând în întunericul păcatului! Lumina divină are ca lucrare proprie transparentizarea trupului, pnevmatizarea lui – dar patimile carnale împiedică acest lucru. Din pricina lor lumina divină nu pătrunde în întunericul din viaţa omului.

În acest sens, semnificativ este gestul pe care îl face Avraam atunci când îşi conduce Oaspetele Divin, pe Dumnezeul Cel viu Ce i S-a arătat sub chipul a trei îngeri, spre întunericul cetăţilor ticăloşite de răutatea păcatului, Sodoma şi Gomora: „căci ce împărtăşire are lumina cu întunericul?!”(2Cor 6,14). Avraam era puntea prin care Lumina Cea Sfântă Se revărsa în lume. Nu întâmplător, în viaţa duhovnicească a întregului Răsărit creştin, lege este să nu se treacă de la păcat la virtute fără pocăinţă. Căci nici de la contemplarea naturală a celor zidite nu se ajunge la odihna cea duhovnicească (la „răpirea minţii”), fără pocăinţă. Rugăciunea este calea vieţii veşnice, cărarea presărată de razele luminii care vine de la Dumnezeu. Chemarea adresată Împăratului Ceresc – „vino, sălăşluieşte-Te întru noi!”, este legătura dintre omul trupesc şi cel duhovnicesc , e puntea care duce peste veac, la Dumnezeu: „Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite!”(Rm 8,26).

Pentru a înţelege rostul acestor etape ale mânturii, este nevoie să înţelegem rostul nevoinţei întru rugăciune – de la strădania gurii, a limbii şi a buzelor, până la interiorizarea cea mai adâncă, a minţii smerite în sălaşul inimii, acolo unde Îl află pe Pruncul Cel născut în iesle: „împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru!”(Lc 17,21); „Dă-mi, fiule, mie inima ta!”(Pilde 23,26). Lucrul acesta, însă, nu este cu putinţă fără practica ascetică a înfrânării de la toată odihna cea trupească – atît de la cea reconfortantă a somnului (prin priveghere neîncetată), cât şi de la cea satisfăcătoare, a poftirii de bucate (prin postire aspră şi neînduplecată).

Calea mântuirii în Ortodoxie păstrează intacte urmele bătătorite ale paşilor tuturor sfinţilor care au mers de-a lungul ei, învăţându-ne limpede prin aceasta că nu există salturi în lucrarea mântuirii. Căci fiecare treaptă a acestui urcuş anevoios către desăvârşire se leagă atât de vârsta spirituală a nevoitorului, cât şi de starea tuturor capacităţilor trupeşti şi sufleteşti ale acestuia. Desigur, treapta cea mai de jos este curăţirea de tot păcatul, de toată patima, de toată boala şi de toată strâmbătatea firii corupte. Curăţirea poate să ţină (şi ţine!) toată viaţa. Sau, în orice caz, cea mai mare parte a ei. Următoarea etapă este iluminarea. Aici deja apar zorile mântuirii. Sporind rugăciunea şi eforturile de curăţire într-o stare de trezvie neslăbită, nevoitorul începe (ajutat de harul Celui Sfânt) lucrarea de contemplare a creaţiei, văzând în cele de dincolo de văz raţiunile duhovniceşti ascunse în lucruri, în oameni şi în întâmplări. Apoi se ivesc semnele lucrării Duhului lui Dumnezeu: lacrima curată, căldura inimii, înţelepciunea minţii. Despre aceasta dă mărturie Avva Pamvo cel din „Pateric”: „De câte ori am grăit, nu m-am căit!”. Precum şi (sub o altă formă), Avva Arsenie cel Mare: „Taci, fugi, linişteşte-te!”. Despre aceasta cântă şi Psalmistul: „Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele!”(Ps 140,3). „Tăcerea e de aur!” – adaugă şi înţelepciunea din bătrâni.

În viaţa monahală, votul tăcerii se aseamănă artileriei celei grele din viaţa ostăşească. A tăcea este o lucrare mai anevoioasă decât lucrarea de a posti şi a priveghea. Dar tăcerea curăţă mintea. Ea alungă răspândirea pe care o aduc gândurile. Şi de aceea: „Taci tu, pentru ca să vorbească faptele Tale!”, ne învăţau Părinţii. „După roadele lor îi veţi cunoaşte”(Mt 7,16), precum şi marele Pavel striga: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos!”(Gal 6,14); iar ca unul care s-a făcut părtaş iluminării de la Dumnezeu, adaugă: „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este Lege!” (Gal 5,22-23); dar dragostea este „calea care le întrece pe toate!” (1Cor 12,31).

Trecuţi prin curăţire şi ajunşi la iluminare, sfinţii redobândeau sclipiri din starea adamică cea de demult: fie îmblânzeau fiarele şi potoleau stihiile cele răzvrătite ale naturii, fie primeau în taină descoperiri duhovniceşti de la Cel Preaînalt. Câţi astfel de aştri ai cerurilor pustiei nu au avut semne dumezeieşti şi nu au trăit minuni uimitoare! Şi totuşi, cu câtă smerenie fugeau de ele, şi nu le primeau, pentru a nu cădea în înşelare, socotindu-se pe ei înşişi nevrednici de astfel de daruri! Şi astfel, ajungeau pe treapta cea mai de sus a urcuşului spre înviere, unindu-se tainic cu Cel Înviat, şi aducând cu belşug de măsură roadele smereniei şi ale rugăciunii sfinte şi adevărate, ale iubirii care „nu cade niciodată”(1Cor 13,8). Dar, cu atît mai mult, nu conteneau a se ascunde – atât de oameni, cât şi de demoni, strigând neîncetat, precum vameşul la Templul din Ierusalim: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!”(Lc 18,13). Şi de aceea, Apostolul ne îndeamnă: „cel căruia i se pare că stă neclintit - să ia seama să nu cadă!”(1Cor 10,12), căci a cădea e propriu firii omeneşti împătimite de mândrie şi prin neascultare.

Un om cu adevărat curăţit de păcat şi luminat prin harul Preasfântului Duh, unit cu Hristos Cel Înviat , niciodată nu se va comporta asemenea omului cuprins de vicii şi de erezii. În vremea noastră, oamenii pătimaşi, îndulciţi la tot felul de păcate, dar dornici şi de desfătări duhovniceşti, ne aduc aminte insistent de îndemnul patristic: „Să nu judeci!”, „Să nu vezi păcatul aproapelui!”. Uită, însă, unii ca aceştia că „a nu judeca” înseamnă, de fapt, „a nu osândi”, iar nicidecum „a nu mai gândi”, „a nu mai chibzui”, sau „a nu mai deosebi” ori „a nu mai discerne”! Pentru că la un astfel de discernământ ne îndeamnă Mântuitorul Hristos Însuşi: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori! După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?! Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune! Iar orice pom care nu face roadă bună - se taie şi se aruncă în foc!”(Mt 7, 15-20). Este evident că nu sunt necesare cine ştie ce criterii teologice , dogmatice şi simbolice, pentru a înţelege că răutatea, invidia, abuzurile şi lăcomia sunt patimi mai grosiere chiar şi decât bârnele făcute din lemnul copacilor multiseculari! Nu degeaba ne spune Scriptura: „dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă!”(Mt 15,14). Numai că, în această privinţă, învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai „Filocaliei” sunt tălmăcite şi răstălmăcite după bunul plac al fiecărui „exeget” în parte. Iarăşi, nu degeaba scria Sfântul Apostol Pavel: „va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme”(2Tim 4,3-4); iar apoi adaugă: „Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică Crucea lui Hristos”(1Cor 1,17).

Prin urmare, cea dintâi grijă a oricărui povăţuitor duhovnicesc ar trebui să fie aceea de a da şansă reală la mântuire tuturor celor pe care îi povăţuieşte întru urmarea lui Hristos. Să-i înveţe pe toţi la fel. Să aleagă dintre ei pe cei ce pot lupta duhovniceşte. Şi, dacă e cazul, să facă pogorământ faţă de neputinţele celorlalţi – dar nu după cum socoate el, ci după cum cere Hristos. Căci „când se luptă cineva la jocuri, nu ia cununa dacă nu s-a luptat după regulile jocului”(2Tim 2,5), scrie iarăşi Apostolul neamurilor. Pentru că orice lucru şi orice lucrare îşi descoperă adevărata valoare „ca prin foc”: „Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui - dar aşa, ca prin foc”(1Cor 3,14-15).

La rădăcina oricăror lucrări duhovniceşti recomandate ucenicilor, stă nevoinţa proprie şi modelul persoanl al povăţuitorului. Nimeni nu va putea vreodată să spună: „Am postit, am privegheat, m-am nevoit, m-am rugat... suficient. De-acum ajunge!”. Oprirea din lucrare înseamnă netrebnicie. Iată ce scrie Apostolul: „Ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei, pentru ca nu cumva altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic!”(1Cor 9,27); iar apoi: „pe toate le fac pentru Evanghelie, ca să fiu părtaş la ea”(1Cor 9,23). Desăvârşirea înseamnă, de fapt, tocmai lepădarea completă de sine a omului duhovnicesc, înnoit şi restaurat prin harul lui Hristos Cel înviat şi înălţat la Cer: „Iar Iisus, privind la el cu dragoste, i-a zis: Un lucru îţi mai lipseşte: mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în Cer; iar apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie!”(Mc 10,21). Crucea poate fi luată şi purtată nu doar în parte, ci cu totul. Prin urmare – nici curăţit complet de rana demonică a mândriei, nici luminat cu adevărat de harul Duhului dumnezeiesc nu eşti, câtă vreme nu poţi păşi pe treapta desăvârşirii: urmarea necondiţionată a Mântuitorului Hristos. S-a spus că a urma lui Hristos nu e cu putinţă fără un dram de nebunie. Posibil – dar sigur nu vreo formă de nebunie clinică, ci precum scrie Sfântul Pavel: „Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor!”(1Cor 1,25). Iar abandonarea luptei pentru mântuire înseamnă, nici mai mult, nici mai puţin, decât moartea sufletului mai înainte de moartea trupului. E ceea ce a păţit Adam cel de demult atunci când a hotărât să urmeze îndemnului Evei celei amăgite de către diavolul: „Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?!”(Rm 11,34), întreabă retoric Apostolul neamurilor. Iar Hristos răspunde: „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte - acela este care Mă iubeşte!”(In 14,21).

Şi de aceea, cei ce se cred înţelepţi ai veacului acestuia, şi-şi fac loruşi legi de mântuire după moda lumii şi după duhul cel amăgitor al voii proprii pline de trufie, Îl pierd şi pe Hristos şi pierd şi împărăţia Lui, nesocotind îndemnul din vechime al Psalmistului: „Faceţi făgăduinţe şi le împliniţi Domnului Dumnezeului vostru!”(Ps 75,11), căci „cine mai înainte I-a dat Lui şi va lua înapoi de la El?!”(Rm 11,35). Puterea desăvârşirii duhovniceşti înseamnă să reuşeşti să mesteci „oasele Scripturii”, să „stai la sfat” cu Dumnezeu, precum a stat cândva Adam cel de demult, precum au stat şi Apostolii şi pustnicii şi mucenicii. Oamenii curaţi la inimă şi luminaţi la minte sunt aleşii lui Dumnezeu Cel Sfânt, bine-plăcuţii Lui din neamul omenesc, „casnici ai lui Dumnezeu”(Ef 2,19). Ce le zice Hristos sfinţilor Săi ucenici şi apostoli? „V-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute. Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi!”(In 15, 15-16). Iar din tainele împărăţiei cereşti, tot Mântuitorul ne spune: „ Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va trage Tatăl Care M-a trimis!”(In 6,44). Ascultarea de Dumnezeu înseamnă vieţuirea în duhul poruncilor Lui, în lumina învăţăturii Fiului Său, prin ancorarea credinţei sufleteşti în adevărul Sfintelor Scripturi: Adevăr revelat prin Întrupare, arătat lumii ca Om din Fecioară, sfinţit prin Înviere şi preamărit prin Înălţarea la Cer. Ascultarea şi jertfa totală a omului înduhovnicit, a misticului adâncit în taina rugăciunii şi a pocăinţei, are ca model absolut pe Hristosul Domnului Savaot, prin puterea Numelui Căruia dobândim desăvârşirea. Desăvârşirea nu e un act formal, de ochii lumii. Lumea nu poate înţelege ceea ce este în afara ei şi mai preus de ea. Glasul poporului devine trâmbiţă profetică, apostolică şi mărturisitoare doar atunci când poporul păzeşte cu sfinţenie Legea Celui Sfânt. Altfel, asistăm la inevitabila alunecare ipocrită şi ridicolă de la sacru la profan, atunci când creştinul neinstruit spiritual caută să obţină „automat” desăvârşirea prin expresii de genul: „Oh, vreau Euharistia, să pot birui mai uşor păcatul, să nu deznăjduiesc!”... Ia te uită – mai interesant fapt nu există: să persişti în păcat, împărtăşit cu Sfintele Taine! Adică, să zaci aşa, în mocirla şi putoarea păcatului, beneficiind (chipurile!) de ... „protecţie divină”! Aceasta nu înseamnă, frate creştine, altceva decât că nu ai înţeles nicidecum că Euharistia este cununa tuturor nevoinţelor spre mântuire, primirea ei este încununarea luptei şi a strădaniilor tale de despătimire, este tocmai focul spiritual care aprinde în tine Lumina lui Hristos! Oare intră şi petrece Hristos, prin Duhul Lui Cel Sfânt, în omul păcătos care nu se pocăieşte de păcatele sale?!... Dacă ar fi fost aşa, n-ar mai fi scris marele Pavel aceste cuvinte: „Să se cerceteze, însă, omul pe sine - şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului!”(1Cor,28-29).

Aşadar, curăţirea se face prin fuga de păcat. Semnul iluminării este lepădarea păcatului. Semnul desăvărşirii este urârea păcatului. Căci sfinţenia înseamnă tocmai unirea mistică a omului cu Dumnezeu prin rugăciune în Duhul Sfânt. Iar ea aduce revărsarea harismelor din belşugul harului: smerenia, blândeţea, proorocirea, temerea duhovnicească, rugăciunea cea de foc, tămăduirile minunate, izgonirile de demoni. Acestea toate, însă, însoţite şi acoperite permanent cu atâta discreţie, încât toţi cei ce le-au avut s-au purtat ca şi cum nu le-ar fi primit; sau, în orice caz, nici gând n-au avut măcar să le afişeze vreodată în ochii cuiva! Căci orice harismă trâmbiţată este un dar pierdut. Atunci când, la Poarta zisă „Frumoasă”, Sfântul Apostol Petru a vindecat în chip minunat un olog, i-a adresat acestuia cuvintele: „Argint şi aur nu am; dar ceea ce am, aceea îţi dau: în Numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă!”(F.A. 3,6). Iar mai apoi, în pustia Egiptului, Pavel cel Simplu s-a adresat unui demon cu aceste cuvinte: „Ieşi, drace, din zidirea lui Dumnezeu, pentru rugăciunile stareţului meu Antonie!”. Aşadar nu-şi aroga sieşi puterea de a izgoni duhurile cele rele. Arta preaînaltă a Marelui Antonie de a discerne duhurile cele nevăzute reprezintă tocmai meşteşugul duhovnicesc al formării oricărui ucenic în lucrarea mântuirii. Dovadă stau chiar cuvintele Părintelui călugărilor: „Cerul şi pământul sunt cărţile mele!”. Prin urmare, priceperea celui supranumit „Doctorul Egiptului” era lucrarea rugăciunii neîncetate şi contemplarea tuturor celor zidite de către Atotţiitorul. Iar până unde ajungea puterea de străvedere a Sfântului Antonie, prin harul Duhului lui Dumnezeu, ni se descoperă din aceea că i-a avertizat pe cei împreună-nevoitori cu el: „Închinaţi-vă, căci iată, sufletul Avvei Ammun urcă la ceruri înconjurat de sfinţii îngeri!”. Iar seriozitatea implicării în împlinirea nevoinţelor de mântuire se vede din răspunsul pe care l-a dat cândva celor care îi ceruseră cuvânt de folos duhovnicesc: „Dar aţi făcut ceea ce v-am zis data trecută?”; „Păi, nu!”. „Atunci, mergeţi şi faceţi mai întâi, abia apoi vă voi mai da un alt cuvânt!”. Prin aceasta le-a amintit cumva şi de însemnătatea reculegerii în tăcere pentru viaţa sufletului: „Căci lauda noastră aceasta este: mărturia conştiinţei noastre că am umblat în lume, şi mai ales la voi, în sfinţenie şi în curăţie dumnezeiască, nu în înţelepciune trupească, ci în harul lui Dumnezeu!”(2Cor 1,12).

Vinovăţia sau iresponsabilitatea păstorilor de suflete care îi dezleagă pe ucenici în mod necuvenit la împărtăşirea cu Sfintele Taine, se descoperă şi din aceste cuvinte ale Dumnezeieştilor Scripturi: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi!”(Mt 7,6). Altfel spus, atunci când omul petrece în starea de păcătoşenie, sub povara nelepădată a păcatelor de tot felul şi a împătimirii de ele, este nevoie de atitudine pastorală categorică, chiar aspră uneori: „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp; mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga-răbdare şi cu învăţătură!” (2Tim 4,2); „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea care sunt în Hristos Iisus!”(2Tim 1,13). De la părintele duhovnicesc roadele nu se culeg în pripă. Doar în măsura în care ucenicul îşi întrece dascălul, primeşte şi acesta din urmă cunună. În cazul în care roadele sunt crude, vinovăţia se împarte. O analiză duhovnicească a mentalităţilor modernist-contemporane îngrămădeşte cărbuni încinşi pe capetele multor povăţuitori. Căci verdictele oamenilor sunt necruţătoare: „Cutare este ucenicul lui cutare?! A, m-am lămurit cu el!”; sau: „Poftim, ai văzut? Asta-i marfa cu care se laudă!”. Numai că lucrurile nu stau chiar aşa. Numele de „ucenic” poate fi dat doar celor care păzesc ascultarea de părintele lor, şi rămân în harul binecuvântării învăţăturilor şi poveţelor acestuia până la capăt. Dovadă că unul ca acela nu cade la vreme de ispită, căci pururea e sprijinit de harul dumnezeiesc, primind mereu povaţă dreaptă. Iar ucenicia nu se face umblând fără rânduială, departe de povăţuitor. Şi chiar dacă, din îngăduinţa Domnului, un ucenic ar cădea vreodată, căderea nu îi este spre pierzanie, ci spre o mai mare înţelepţire, iar el este îndreptăţit să se ridice, fiind sub sfat şi povaţă, păşind astfel spre îndreptare. Şi nici părintele său duhovnicesc nu suferă vreo ruşinare, fiind şi el implicat în lupta pentru vindecarea sufletească a ucenicului căzut, sprijinindu-l întru totul la aceasta. În schimb, vagabondajul „duhovnicesc” nu mai ţine de duhovnic sau de povăţuitor. În acest caz, cel răzvrătit trăieşte nu întru asemănarea cu Hristos – Noul Adam, ci asemănându-se doar lui Adam cel de demult, cel care a crezut că poate ajunge „dumnezeu” prin propria sa voie, fără harul Adevăratului şi Viului Dumnezeu. Unul ca acela nu e decât un biet îndrăcit, un mădular bolnav al Bisericii; iar „dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună!”(1Cor 12,26). Pentru că „acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post!”(Mt 17,21). În astfel de situaţii, căderile sunt foarte periculoase, căci păcatul săvârşit e sacrilegiu duhovnicesc, iar păcătosul devine „fur de cele sfinte”: anulează efectele spovedaniei, cleveteşte toate, defaimă şi Euharistia, şi preotul, şi postul, şi rugăciunea – pe toţi şi pe toate! Toată lumea dimprejur e vinovată, numai vinovatul n-are nici o vină! „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat!”(Fac 3,12); „şarpele m-a amăgit – iar eu am mâncat!”(Fac 3,13); sau: ,,Dacă nu mă sfătuia cutare, nu greşeam – acela e de vină!”. Astfel, îndreptarea se schimbă şi se preface şi se perverteşte în forme cumplite, care merg de la lepădarea de Dumnezeu şi necredinţă până la trecerea la secte, practici oculte şi chiar ateism. Iar acestea nu sunt nimic altceva, în fond, decât proteste faţă de cele sfinte, folosite ca pretexte mincinoase pentru răzvrătirea faţă de Cel Sfânt. Unora ca aceştia Mântuitorul Hristos le-a adresat un cuvânt greu, valabil până astăzi: „Şi, după îmbucătură, a intrat satana în Iuda. Iar Iisus i-a zis: Ceea ce faci, fă mai curând!”(In 13,27).

De fapt, sub masca falsei evlavii, de fiecare dată păcătuim cu ştiinţă şi cu voinţă, urmând în mod cu totul inexplicabil pornirii de a masca patimi, apucături, răbufniri, frustrări, invidii, orgolii, furii iraţionale, de a ne „justifica” mânia, pizma şi zavistia – toate strânse ghem într-o atitudine de mare ostilitate, răutate şi chiar indiferenţă faţă de aproapele. O vorbă din popor spune că „dragostea puţină la toate cată pricină!”. De aceea, învăţători duhovniceşti precum Sfântul Isaac Sirul ne îndeamnă ca pe semeni să-i privim ca pe îngeri; „în mănăstire pe toţi să-i priveşti ca pe nişte sfinţi!”. De altfel, şi Scriptura însăşi porunceşte: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”(Lev 19,18). Iar evlavia şi trezvia se cuvine să le păstrăm ca în prima zi în care am călcat pragul casei Domnului Dumnezeu. Nu anii de nevoinţă contează, ci roadele ei; nu doar informaţia teoretică, ci şi fapta curăţirii sufleteşti şi trupeşti. Înşelarea duhovnicească pe mulţi i-a dus la eşec, din pricina nesincerităţii, neseriozităţii, neatenţiei, neevlaviei şi lipsei de trezvie. Superficialitatea în cele duhovniceşti pierde şi sufletul şi trupul. Împodobirea cu virtuţi închipuite (sau harisme „confecţionate”) pe mulţi i-a târât la pierzanie. Singura cale este cea pe care ne-o recomandă şi Cuviosul Paisie Aghioritul: să lepădăm masca falsei evlavii şi a smereniei făţarnice, şi să nu ne mai purtăm „duhovniceşte” doar de faţadă, ci pururea să fim ca înaintea Domnului Dumnezeu Însuşi: „ Fiţi treji, privegheaţi, potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!”(1Pt 5,8); „Fiţi tari, neclintiţi, sporind totdeauna în lucrul Domnului!”(1Cor 15,58); „Să fie mijloacele voastre încinse şi făcliile voastre aprinse!”(Lc 12,35); „Luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare!”(Ef 6,13). „Să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit!”(Rm 12,2). „Dragostea să fie nefăţarnică! Urâţi răul, alipiţi-vă de bine!”(Rm 12,9). „La sârguinţă, nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi; Domnului slujiţi! Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi!”(Rm 12,11-12). „Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, zice Domnul! Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea; căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui! Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele!”(Rm 12,19-21).

Adevărata sfinţenie – roada Duhului Dumnezeiesc

2013-07-01T08:58:00.002+03:00

„Fiţi, dar, voi desăvârşiţi - precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!”(Mt 5,48)

„Sfinţi fiţi voi - pentru că sfânt sunt Eu!”(1Pt 1,16)

„Fraţilor, nu fiţi copii la minte; fiţi copii când e vorba de răutate - la minte, însă, fiţi desăvârşiţi!”(1Cor 1,20)

„Dacă voieşti să fii desăvârşit - du-te, vinde-ţi averea, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în Cer; iar după aceea, vino şi urmează-Mi!”(Mt 19,21)

„Dumnezeu, Mântuitorul nostru, voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină!”(1Tim 2,3-4)

„Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu!”(1Cor 6,9-10)

„Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu - moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă încă de la întemeierea lumii!”(Mt 25,34)

„Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israel!”(Ps 67,36)

„Voi sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu!”(Ef 2,19)

„El a rânduit pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.”(Ef 4, 11-13)

„Ca toţi să fie una - după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis!”(In 17,21)

De-a lungul timpului mulţi au încercat să înțeleagă ce înseamnă sfințenia. Dar, pentru a reuși aceasta, este nevoie ca mai întâi să afli care este voia Sfântului Dumnezeu cu privire la creația Sa. Și, mai ales, care este voia Lui față de oamenii pe care i-a făcut „după chipul şi după asemănarea” Sa (Fac 1,26). Aflarea voii lui Dumnezeu, însă, depinde atât de atitudinea noastră interioară față de El, cât și de faptele noastre exterioare; cu alte cuvinte, de ceea ce credem noi despre Dumnezeu și despre rostul vieții noastre pe pământ. Vestitorii voii lui Dumnezeu pe pământ au fost sfinții prooroci. Ei au fost cei dintâi care au vestit cu glas mare în auzul oamenilor că „gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre iar căile Mele nu sunt ca ale voastre - zice Domnul!”(Is 55,8).

„Sfințenia” este, probabil, conceptul teologic cel mai des invocat de către vorbitorii despre Dumnezeu; dar (la fel de probabil) și cel mai greu de pătruns, - și (cu atât mai mult!) cel mai greu de pus în practică! Nu știm dacă cineva a reușit vreodată să cuprindă sfințenia într-o formulă teoretică, precum axiomele din matematică, formulă care să o definească precis. Aceasta pentru că sfințenia este, de fapt, nu atât un concept, cât o stare de a fi, exprimată prin săvârșirea oricărui lucru cu bună chibzuință, cu măsură justă și cu dreaptă-socotinţă. Altfel spus, o lucrare a discernământului. Precum și Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Binele nu este bine - dacă nu este făcut bine!”.

În lumea noastră, a oamenilor, sfințenia se materializează în lucrul bun, realizat ca și împlinire a binecuvântării dumnezeiești. În acest sens, Sfântul Apostol Iacov ne avertizează: „credinţa fără de fapte este moartă!”(Iac 2,26), - după cum şi faptele fără credinţă moarte sunt; precum și: „dacă cineva zice că are credinţă - dar fapte nu are -, putea-va, oare, credinţa să îl mântuiască?!”(Iac 2,14). În viața societății secularizate, fapta bună reprezintă un simplu act filantropic, de binefacere. În viața duhovnicească a Bisericii, însă, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne arată că fapta săvârșită sub adumbrirea harului Duhului Sfânt devine „făptuire morală”, și reprezintă o etapă a urcușului duhovnicesc spre Înviere. Prin urmare, nu putem vorbi de sfințenie fără a vorbi de rădăcina ei care este credința. Credința naște sfinții. Dar, pentru a dobândi sfințenia și a putea înainta în cuprinsul ei, tinzând către asemănarea cu Dumnezeu, trebuie să ne însușim faptele cele bune în lumina atributelor firii dumnezeiești – tocmai pentru a le putea pune în acord cu lumina Sfintelor Scripturi. De aceea ne-a spus Hristos: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri!”(Mt 5,16). Putem vorbi de o lumină a faptelor credinței, o lumină care se ivește din lucrare duhovnicească. Orice lucrare are atât trepte pământești, cât și trepte duhovnicești. La acestea se referă Sfântul Apostol Pavel atunci când scrie: „Fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unora trupeşti, ca unor prunci în Hristos. Cu lapte v-am hrănit, nu cu bucate, căci încă nu puteaţi mânca şi încă nici acum nu puteţi, fiindcă sunteţi tot trupeşti. Câtă vreme este între voi pizmă şi ceartă şi dezbinări, nu sunteţi, oare, trupeşti şi nu după firea omenească umblaţi?!”(1Cor 1,3); „oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptăţii - de vreme ce este prunc. Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul!”(Evr 5,13-14). „De-acum nu vă mai zic slugi, pentru că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute!”(In 15,15).

Sfințenia nu are vârstă. Orice persoana umană poate fi atinsă în lăuntrul său tainic de harul Duhului Sfânt, atunci când Dumnezeu binevoiește; atunci când vine clipa chemării și se apropie împlinirea rostului vieții noastre pe pământ. Pentru că orice om are cel puțin un talant al său, personal, cu care s-a născut și care trebuie cultivat, înmulțit și dăruit, pentru dragostea lui Dumnezeu. Nu degeaba vestea Apostolul că „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină!”(1Tim 2,4). Sfințenia începe încă din viața de familie, prin buna-creștere și educație: „Nu cruţa pe feciorul tău de pedeapsă; chiar dacă îl loveşti cu varga, nu moare!”(Pilde 23,13); „varga şi certarea aduc înţelepciune, iar tânărul care este lăsat (în voia apucăturilor lui) ruşine va face maicii sale!”(Pilde 29,15). Pe lângă aspectele trupești și cele morale, sufletești, educația are și elemente spirituale. Vorbim așadar despre un început duhovnicesc. Acesta implică deprinderea săvârșirii rugăciunilor zilnice încă din fragedă vârstă, păzirea anumitor rânduieli de postire, prăznuirea sărbătorilor, deprinderea cu învățătura cea folositoare, precum și multe alte lucruri ziditoare de suflet. Sfinții nu s-au născut sfinți de-a gata. Şi nici nu ajunge cineva sfânt din întâmplare. Sfințenia este o stare de a fi, având foarte multe nuanțe harismatice. Nu prea stă la îndemâna noastră înțelegerea tainelor sfințeniei: „gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre iar căile Mele nu sunt ca ale voastre - zice Domnul! Căci pe cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre!”(Is 55,8-9). Nu cere Dumnezeu omului consultație sau consiliere în materie de sfințenie. Și nici nu se lasă influențat de cugetele noastre în ceea ce privește alegerea sfinților. Atunci când ne îndeamnă: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri!”(Mt 5,12), nici nu dă nume, nici nu alcătuiește liste. Însă arată formele omenești ale sfințeniei, sau lucrările pe care harul le săvârșește prin cei pe care îi sfințește: „cei săraci cu duhul”(Mt 5,3), „cei blânzi,”(Mt 5,5), „cei milostivi”(Mt 5,7) „cei curaţi cu inima”(Mt 5,8), „cei prigoniţi”(Mt 5,10) și toate celelalte, acestea îi pot aduce pe oameni în starea de a fi „împreună-cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu”(Ef 2,19), pentru că „a lor este împărăţia cerurilor!”(Mt 5,10) .

Mai mult decât atât, Mântuitorul arată că sfințenia este o taină nespus de adâncă. El Însuși, Fiul lui Dumnezeu, nu asigură nimănui favoruri la mântuire: „a şedea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da - ci celor pentru care s-a pregătit!”(Mc 10,40). Iar tărâmul aproape de necuprins al literaturii aghiografice creștine este atât de vast, încât formele sfințeniei pe care le prezintă lumii sunt mai multe şi mai strălucitoare decât culorile curcubeului. Astfel spus, sfințenia este una – dar căile de a o dobândi sunt multe. Starea cea mai înaltă o reprezintă desăvârșirea, ceea ce înseamnă să devii fiu al lui Dumnezeu după har - prin credință și prin făptuirea binelui. Aceasta implică urcușul către Dumnezeu prin credință dreaptă și prin dreaptă viețuire – adică, îndumnezeirea firii omenești și (prin ea) a întregii firi create, adică revenirea la starea paradisiacă, în care însuflețirea spirituală a celor înconjurătoare ne aseamănă cu Dumnezeu: îmblânzirea fiarelor sălbatice, stăpânirea asupra naturii răzvrătite, potolirea stihiilor dezlănţuite sau a animalelor necuvântătoare. „Viețile Sfinților” și „Patericele” și „Matericele” de pretutindeni sunt pline de astfel de pilde – uneori cu neputință de explicat, dar trăite în mod real de cei implicați, fiecare la vremea lor.

Desigur, pragul de intrare în lucrarea sfințeniei nu se trece ușor. Căci puțini sunt cei care intră pe poarta cea strâmtă și anevoioasă a sfințeniei, adică a îndumnezeirii, a preadulcei mântuiri. Alături de credință (și nedespărțită de aceasta) se află smerenia, ca și izvor al sfințeniei în sufletul omului. Ea este temelia oricărei lucrări duhovnicești, fără de care nimeni nu poate vedea fața lui Dumnezeu: „Smeritu-m-am - şi m-am mântuit!”(Sfântul Isaac Sirul). Înșelarea produsă din mândrie pe mulți i-a condus la excese grozave și la eșecuri dezastruoase. Căci unii au împins postul, de pildă, până la limita sinuciderii prin înfometare, uitând că Dumnezeu este iubire și bunătate. Alții au întins practica rugăciunii, încordându-și sufletul precum un arc până la punctul de rupere, adică până la nebunie, uitând că fanatismul, pietismul și bigotismul nu au nimic de a face cu sfințenia. Sunt unii care spun: „M-am rugat... până la deznădejde!”. O astfel de formulare arată limpede că diavolul te-a împins într-o direcție greșită. Rugăciunea care nu aduce cu ea acea așezare sufletească în duhul păcii și al bucuriei, nu e un dar făcut lui Dumnezeu, ci diavolului. O minte sănătoasă nu poate cugeta că Dumnezeul păcii și al iubirii de oameni caută să te secătuiască de vlagă printr-un efort exagerat în săvârșirea unei rugăciuni „cantitative”, pentru ca apoi să te lepede la mâna diavolului, care să-și bată joc de tine - ca răsplată pentru efortul depus! „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară!”(In 6,37), căci „Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu!”(Iez 33,11).

Viața din rugăciune este, de fapt, hrana pentru suflet. Sufletul este flămând și însetat, iar el se hrănește și se adapă din cuvintele rugăciunii rostite cu credință, din proprie voință „din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea” (Mc 12,30) - adică, cu toată ființa, iar nu ca o normă canonică de obligativitate. Smerenia așterne, de fapt, cale pocăinței. Și, de aceea, în viața de zi cu zi, începutul sfințeniei este fuga de păcat, de căile lui și de urzelile lui – adică, oprirea făptuirii păcatului: „Să nu ucizi! Să nu fii desfrânat! Să nu furi! Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!”(Ies 20, 13-16). Dar nu e deloc suficient să te debarasezi de ele, aceasta nu însemnă că gata, te-ai sfințit deja: „acestea toate le-am păzit din tinereţile mele”(Mc 10,20). Trebuie, însă, să le îmbraci în har și fapte bune, în lucrare lăuntrică, să urci de la sfințirea trupului spre desăvârșirea sufletului: „Un lucru îţi mai lipseşte: mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor - şi vei avea comoară în Cer; iar apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie!”(Mc 10,21). Desăvârșirea implică o etapă și mai înaltă. Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie că de la ieșirea din păcat (prin făptuirea morală) te curățești doar, nu te și sfințești. Sunt mulți cei care se îmbată ușor într-o euforie individuală a imaginației, considerând că (dacă nu mai fac lucruri rele, ci numai lucruri bune) – gata, L-au și convins pe Dumnezeu! Uită, însă, unii ca aceștia cuvintele Mântuitorului: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne!, va intra în împărăţia cerurilor - ci cel ce face voia Tatălui Meu din ceruri!”(Mt 7,21); căci „poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui departe de Mine este!”(Mt 15,8). Acestea nu sunt decât simple păreri (sau „fumuri”) ale îngâmfării sinelui din noi, cei care așteptăm și pretindem lauda celor din jur, precum tânjesc actorii după aplauzele publicului. Jenant este și faptul că, deși ne știm preabine propriile slăbiciuni și neputințe, totuși falsăm, prefăcându-ne prin toate mijlocele posibile, ca să ne arătăm a fi ceea ce, de fapt, nu suntem. O sintagmă din lumea călugărească numește această atitudine „smerenie gheboasă”, adică mincinoasă. Căci atunci când se găseşte vreunul să-și dea în petic cu neseriozitatea și ipocrizia lui, bătrânii înțelepți - ca unii care constată îngâmfarea, aroganța și înfumurarea aceluia - suspină unii către alții: „Sărmanul, are smerenie gheboasă!”; are, adică, mai multă decât îi trebuie.

La acestea se adaugă și isprăvile imaginare, presupus mărețe, făcute ca din „descoperire” divină, sau chiar din „arătări” îngerești. Iar, mai nou, în epoca modernă a „profetismului” contemporan, din ce în ce mai mulți creștini cad pradă tentației de a căuta pretutindeni „prooroci” și „înainte-văzători”, din aceia care anunță tot felul de „profeții” apocaliptice, mânate ca și cu biciul de la spate, doar-doar s-or împlini, şi astfel s-ar adeveri „proorocia”. Culmea e că, uneori, chiar Sfintele Scripturi sunt citate și invocate ca argument incontestabil al celor susținute! Aceasta, în ciuda faptului că tot în Scripturi citim: „Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa!”(FA 1,7). Declararea și etichetarea ca „sfințenie” a tot felul de practici și învățături și cugete pământești e semnul neîndoielnic al slabei credințe. Avem mărturia cea mai clară în Sfânta Evanghelie: „noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă.”(In 9,31). „Un lucru ştiu: că fiind orb, acum văd!”(In 9,25). Iată ce înseamnă minunea sfințeniei - un fapt concret ce trece peste hotarele firii. Un lucru care nu poate fi împlinit de către un simplu om, doar cu puterile lui firești: „toţi erau uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri niciodată n-am văzut!”(Mc 2,12). Precum și în cazul femeii cu scurgere de sânge, despre care Sfântul Apostol și Evanghelist Luca mărturisește că „cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată”(Lc 8,43), dar când „apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui Iisus - îndată s-a oprit curgerea sângelui ei!”(Lc 8,44).

Minunile nu sunt programate dinainte. Sfinții nu sunt actori. Ei nu varsă miruri și nici nu revarsă minuni doar la evenimente sociale importante. Ei nu au nevoie de nici o baie de mulțime. Sfinți sunt încă din timpul vieții lor, în intimitatea comportamentului lor, în fiecare clipă a vieții de zi cu zi, precum în ceasul morții - și după aceea. Nu-l poţi detașa pe sfânt de sfințenie, lasând trupul de o parte și dând sufletul de cealaltă parte. Alcătuirea omului din trup și suflet laolaltă este absolut necesară pentru realizarea chipului și asemănării cu Dumnezeu, așa precum a fost omul creat dintru început: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră!”(Fac 1,26). Oare Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, „Adam Cel de pe urmă, cu duh dătător-de-viaţă”(1Cor 15,45), a făcut minuni numai în timpul vieții Sale pământești? Sau, oare, numai după moartea și învierea Sa? Oare nu minune a fost - și lucrare a sfințeniei dumnezeiești - întreaga Sa viață pământească, încă din clipa întrupării „de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria” (Simbolul Credinței), - „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri!”(Lc 1,35) - , și până la Înălțarea cu Trupul la Cer și șederea de-a dreapta Tatălui? Atunci când Duhul Cel Preasfânt S-a pogorât în chip de „limbi ca de foc”(FA 2,3) peste Sfinții Apostoli, El i-a încredințat de sfințenia deplină a cuvintelor lui Iisus: „M-am coborât din Cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis!”(In 6,38). Şi „sunt şi multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar fi cuprins cărţile ce s-ar fi scris!”(In 21,25). Dar discreția, smerenia şi modestia Mântuitorului nostru au fost fără de margini: „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte - şi încă moarte pe Cruce!”(Filipeni 2,8).

Şi „Patericul Egiptean” consemnează nenumărate pilde de sfințenie. Atunci când Avva Visarion a binecuvântat un coș cu fructe - a și ieșit demonul din copilul cel îndrăcit; dar bătrânul n-a dat nici o importanță faptului, ci doar a exclamat: „A, aici te ascunseseși!”. Altădată, Avva Pimen a binecuvântat (din ascultare față de frați) strana în care fusese așezat un alt tânăr chinuit de diavol; şi de îndată ce bătrânul s-a închinat cu semnul Cinstitei Cruci, demonul a și fugit, ars de puterea trăirii bătrânului smerit. Iar când Avva Pamvo nu a făcut nimic altceva decât să rostească două cuvinte: „Ieși afară!”, duhul cel rău (care chinuia un alt biet om bolnav) a și ieșit din acesta – fără ca măcar să fi apucat să priceapă dacă i se adresase lui, ori omului care ședea în strana părintelui... Câtă diferență între binele smerit și tăcut de demult, care nu făcea zgomot vreodată, și sindromul modern al „smereniei emancipate” a „sfinților” contemporani, gata să săvârșească torente de „minuni” în văzul lumii, precum țâșnește apa din fântânile arteziene! Câți „înainte-văzători” nu-și dau cu părerea despre lucruri care, de fapt, nu au nici o treabă cu cele sfinte ale lui Dumnezeu și ale Bisericii Lui! Câți „sfinți” nu încurcă (prin „sfintele” lor „proorociri”) rezolvarea cea mai simplă și firească a problemelor atâtor oameni necăjiți și dezorientați! Nu degeaba se căina Psalmistul: „Vremea este să lucreze Domnul - căci oamenii au stricat Legea Ta!”(Ps 118,126); şi iarăşi: „Stricase-vor toate rânduielile pământului!”(Ps 81,5). Dacă sfințenia este taină a inimii și se lucrează doar în Sfântul Duh al Celui Preaînalt, cum ar putea, oare, să o exprime în cuvinte inspirate și adevărate cineva care nu trăiește taina, care nu și-o asumă prin proprie experiență?!... Ori, contemplarea duhovnicească (sau odihna-în-Dumnezeu, precum se exprimă Sfântul Maxim Mărturisitorul, în „Filocalie”), este agonisită (după cuvântul Sfântului Isaac Sirul) doar de unul din zece mii care se silesc, - sau poate chiar doar de unul singur din generație în generație! Și atunci, ce vom face noi, oare, cu toată inflația aceasta de „sfinți” și „înainte-văzători” dintr-o societate care nu mai caută și nu mai dorește rugători autentici și slujitori ai Adevărului – oameni simpli și obișnuiți? În căutarea sfințeniei mulți s-au rătăcit, ajungând pe căi greșite, prin case de adunări sectare sau prin spitale de nebuni, alienați mintal, lepădați de Dumnezeu, atei și hulitori de cele sfinte... Aceștia sunt roadele „sfinților” fără sfințenie! „Nu este pom bun care să facă roade rele, şi nici pom rău care să facă roade bune!”(Lc 6,43); dar „vai omului aceluia prin care vine sminteala!”(Mt 18,7), - precum Iisus Hristos Însuși Îi mustra pe fariseii de la templul din Ierusalim: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic – şi, dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei - îndoit decât voi!”(Mt 23,15)... şi, de aceea, de două ori „vai!” celui ce s-a smintit!

Repeziciunea cu care se produc evenimentele din vâltoarea acestui veac apostat și secularizat împinge mintea unora la tot felul de lucruri necugetate. Se confecționează tot felul de artificii „minunate” şi „uimitoare” pe seama unora și a altora, sub pretextul desăvârșirii acestora, nesocotind faptul că, atunci când este cazul, Dumnezeu nu rămâne dator celor care L-au iubit și L-au slujit cu credință! Pe Sfântul Amfilohie îngerii din Cer l-au ales episcop al cetății Iconium, ca unul care a plăcut lui Dumnezeu. Sfântului Ierarh Spiridon tot sfinții îngeri i-au răspuns în timpul Sfintei Liturghii, atunci când biserica în care slujea era goală de oameni. Pe Sfântul Marcu din Muntele Fracesc tot îngerii din Cer l-au hrănit în pustie ani îndelungați, cu binecuvântare divină. Pe Avva Pimen cel-plin-de-dureri (cel pomenit în „Sinaxarul” lunii august) tot îngerii cei sfinți l-au tuns în monahism, fiind vas ales al Duhului Sfânt. Dar noi, cei de azi, alcătuim Imne-acatist și Slujbe de priveghere unora care sunt, încă, în pridvorul Raiului, aștepând mântuirea... Oare al nostru lucru este a „face” sfinți, a-i numi, a-i contabiliza, a alcătui lista celor care merită și lista celor care nu merită?! Sfinții sunt sfinți din clipa în care au simțit chemarea Duhului Dumnezeiesc dintru înaltul Cerului, cântecul veșniciei, isonul revelației, vibrația divină a harului Atotțiitorului Care S-a sălășluit tainic în inimile lor. Nu degeaba curgerea vremii – adică răstimpul dintre chemarea iubitoare a Făcătorului și răspunsul făpturii la această chemare (precum scria Părintele Dumitru Stăniloae) – ne arată că semnele minunate (oricât ar întârzia) nu uită să sosească. Așa cum prin vedenie minunată, de pildă, s-a descoperit trupul Sfintei Parascheva, ascuns în nisip, la malul mării. Și tot așa precum apa Lomului a destăinuit dintre stânci, după sute de ani, trupul Sfântului Dimitrie Basarabov. Și să nu uităm nici de Sfinții Grigorie Decapolitul, Ioan cel Nou de la Suceava sau Filofteea de la Argeș, care sunt mărturii vii că „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!”(Ps 67,36). Iar cea dintâi zi de Duminică de după Rusalii, închinată pomenirii tuturor Sfinților (precum și Duminica următoare ei, închinată pomenirii tuturor Sfinților neamului românesc), cuprind în lumina harului lor sinaxare nescrise de mână omenească, în care se bucură și bunici și bunicuțe, și tați și mame, și fii și fiice, și eroi și luptători, și mulțime de oameni simpli, de care lumea nici n-a știut măcar, dar pe care Dumnezeu i-a avut în a Sa grijă pe răbojul vremii, și îi are și în nemăsurata Sa milă cea din veșnicie. „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?! Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni!”(Ps 76,13). „Unge capul tău şi faţa ta o spală!”(Mt 6,17) - ne îndeamnă Scripturile Sfinte, pentru ca astfel să înțelegem că nenumărați sunt sfinții - „fiecare în rândul cetei sale”(1Cor 15,23); căci „stea de stea se deosebeşte în strălucire”(1Cor 15,41), iar ei, „sfinţii - vor judeca lumea!”(1Cor 6,2).

De aceea, gestul nostru de evlavie și de respect față de ei nu ar trebui să fie, neapărat, fuga după moaștele lor – ci, mai degrabă, după faptele lor: „Priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa - şi urmaţi-le credinţa!”(Evr 13,7). Degeaba săruți zeci de moaște dacă nu-ţi schimbi viețuirea, dacă nu devii om serios, moral și vrednic. Sunt sfinți al căror trup nu-l știe nimeni - dar asta nu însemnă că Dumnezeu nu-i ascultă sau că nu-i iubește. Sunt sfinți despre care sinaxarele ne spun că trupurile le-au fost arse ori mâncate de fiare sălbatice – oare ei nu pot face minuni?! Sunt sfinți cărora noi nu le-am văzut trupul niciodată – oare aceasta înseamnă că nu mai trebuie să ne rugăm lor, sau să-i cinstim?! De unde și de când hotărâm noi cine sunt sfinții mari și care sunt cei mici, care sunt importanți, care sunt mai puțin importanți și care sunt neimportanți?!... Iar după ce am terminat cu aceștia, „facem” alții – noi-nouţi! Oare cine face Sfinţi – noi, oamenii păcătoși, sau Duhul Sfânt al Celui Preaînalt, pentru ca „la plinirea vremii”(Gal 4,4), Biserica să îi recunoască și să îi cinstească?...

Haideți, mai bine, să ne adunăm cugetele din împrăștiere, să ne revizuim trăirea, și – dacă dorim să dăruim un sfânt nou Bisericii, atunci fiecare dintre noi trebuie să înceapă de la sine însuși. Mai întâi cu rugăciunea - pe care să o sporim, pentru ca să ne curățească și să ne sfințească inimile din care o înălțăm spre Cer: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta!”(Ps 140,2). Apoi, cu postirea și cu privegherea – căci nimeni nu ne restricționează cu nimic strădania de a ne izbăvi de porniri pătimașe și de pofte păcătoase, precum și Psalmistul arată: „Genunchii mei au slăbit de post, iar trupul meu s-a istovit de lipsa untului-de-lemn!”(Ps 108,23), și precum Mântuitorul Însuși ne îndeamnă: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită!”(Mt 26,41); şi tot aşa, şi Apostolul: „Fiţi treji, privegheaţi, - potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!”(1Pt 5,8). Aşadar, putem fi curățiți și desăvârșiți prin harul Celui Sfânt. Nu știm dacă simplul contact exterior cu sfințenia altcuiva ne asigură mântuirea. Ateul forțat să stea la biserică nu devine nicidecum sfânt aureolat! Precum nici sfântul însuși, chiar și încuiat în crâșmă de ar fi, nu devine păcătos... „Omul sfințește locul!” - ne învață înțelepciunea populară, iar Apostolul ne încredințează: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii - nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu!”(1Cor 6,9-10).

Sfințenia nu este etichetă convențională, nu este brand publicitar, nu e reclamă comercială și nici titlu onorific, funcție privilegiată sau distincție de onoare. Sfințenia este o stare de a fi, dobândită din credință, prin harul Duhului Sfânt, și împodobită cu fapte bune - prin osteneală, muncă, smerenie, străduință, perseverență și jertfelnicie. Ea se câștigă începând din prima clipă de pocăință până în clipa întâlnirii cu Hristos Cel Înviat. Pocăința nu e un torent fragmentat în cascade, ci este o stare de trezvie neîncetată: „Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea!”(Ps 50,54). Ea implică atât o vedere necontenită a propriilor păcate, cât și o vedere limpede a milostivirii lui Dumnezeu: „Milă voiesc, iar nu jertfă!”(Mt 9,13). Iar trezvia este o continuă iluminare prin harul focului vâlvâietor al Duhului lui Dumnezeu. Nu există trezvie autentică fără o atenție neslăbită. Nu există sfințenie fără a fi treaz și întru totul conștient de cursele satanicești: „Fiţi treji!”(1Pt 5,8), „Fiţi tari!”(1Cor 15,58), „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită!”(Mt 26,41). Așa ne învață „Patericul”, așa ne dau pildă și „Viețile Sfinților”. Atunci cînd Sfântul Sisoe cel Mare se pregătea să plece din această lume, demonii îi strigau: „Hai, că deja ești sfânt - nu te mai ruga atâta!...”. Dar el le-a răspuns: „Încă mai am nevoie de o clipă, ca să pot pune început bun de pocăință! Doar când sufletul meu va fi în brațele lui Dumnezeu – abia atunci voi ști că am scăpat de cursele voastre!”.

Prin urmare, starea profundă de smerenie autentică și de umilință mântuitoare nu se poate asocia nicidecum cu trufașa și neghioaba părere-de-sine, a sfințeniei „încă din viață”. De fapt, ne credem altceva decât ceea ce suntem în realitate. Nu e nimic mai înșelător și mai pierzător pentru suflet decât să te crezi sfânt tu pe tine însuți, să cugeți despre tine că ai avea putere de mai-înainte-vedere sau de mai-înainte-vestire. În acest caz, nu ai decât duhuri rele, draci pitonicești, demoni înșelători. Nu e cădere mai jalnică și mai întunecată decât aceea de a nu-ți da seama de propriile tale neputințe, de propria ta nimicnicie: „Nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta!”(Ps 142,2), „Cine va fi curat de păcat? Nici măcar unul! Chiar dacă ar fi numai de o zi viaţa lui pe pământ”(Iov 14, 4-5), „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi!”(1In 1,8) „Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi!”(1In 1,10); „Călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!”(Mt 23,24), „semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia!”(Mt 23,27), iar „dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă!”(Mt 15,14). „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!”(Lc 4,23); „dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel!”(Lc 13,3). „Nu vă cunosc pe voi!”(Mt 25,12), „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui!”(Mt 25,41).

Aşadar, „prin El să aducem pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor, care preaslăvesc Numele Lui!”(Evr 13,15). „Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos!”(Ef 2,19-20).

Părintele Calistrat

Mănăstirea Vlădiceni, Iași

Memorii, mărturisiri, mărturisitori. Părintele Iustin Pârvu a trecut la Domnul.

2013-06-17T08:06:00.000+03:00

Avem un nou rugător în cer pentru neamul românesc

Plecând de la cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul Lui Dumnezeu. Priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.” (Evr. 13, 7), spre o privire de ansamblu pentru obștea creștină a neamului românesc, poate părea că astăzi trebuie să fie zi de doliu. Dar pentru faptul că Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu este o personalitate spirituală distinsă a Bisericii Ortodoxe Române, putem spune că astăzi, calendarul ortodox, înscrie o pagină de sărbătoare în istoria Bisericii.

Ziua de 16 iunie 2013 va fi de acum înainte zi de sfântă pomenire a memoriei și amintirii Părintelui Arhimandrit Iustin Pârvu. Imaginea părintelui este o frescă a Bisericii noastre dar și o icoană vie a literaturii duhovnicești patericale. Cuvintele părintelui nu vor muri niciodată. Scrierile ascetice cuprind de mii de ani învățături de duh care ne cârmuiesc spre izbăvirea de cursele satanei. Ele nu aduc nimic nou, în esența lor, față de puterea cuvintelor Sfintei Scripturi. Totuși, modul în care sunt trăite, spuse, citite, pot plămădi noi înfăptuiri duhovnicești în obștea de creștini (mireni, monahi, clerici) a Bisericii.

Personalitatea părintelui Iustin Pârvu s-a conturat în munți și teologie, în Biserică și în familie, în martiriu și în rugăciunea lăuntrică.

Veacul al XIX-lea a cunoscut trei mari școli de formare duhovnicească a spiritului românesc: amprenta duhovnicului Arsenie Boca peste Țara Făgărașului; peste Moldova amprenta duhovnicului Ilie Cleopa – izvor de comori spirituale format în umbra marilor trăitori Vichentie Mălău și Antim Găină; și păstorirea părintelui Iachint al Putnei, duhovnicul Bucovinei. Această vatră caldă a Mănăstirii Secu avea să influențeze, alături de Ioanchie Moroi de la Sihăstria, întreaga trăire monahală din Munții Neamțului.

Tânărul intrat pe poarta Mănăstirii Durău avea să se formeze de la aceste izvoare de viață veșnică. Toată agoniseala de carte, de duh, de rugăciune și de trăire avea să o pună în practică în umezeala celulelor întunecoase ale închisorilor de la Aiud, Poarta Albă sau Gherla. Trăirile interioare, veșnica imagine a sângelui proaspăt curs din rănile celor chinuiți, imaginea torționarilor, răutatea umanității, aveau să aducă în inima părintelui Iustin veșnicul proces de incriminare a nevinovatului Iisus în fața lui Pilat care, asemenea celor de acum, și-a spălat mâinile: „Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veţi vedea.” (Mt. 27, 24) Întemnițații - oameni drepți, cinstiți, corecți, conduși după valori morale sănătoase, aveau să fie lepădați de lume, după cuvântul Domnului: „dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte.” (In 15, 19)

Anii de pușcărie și de tortură aveau să fie școala de rugăciune a vieții. Așa se face că la începutul veacului al XX-lea, părintele Iustin trecuse prin mai multe examene ale vieții în fața Dreptului Judecător, Care i-a spus: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune” (Mt. 25, 21) Și iată-L la începutul anilor `90, duhovnicul iubit și cunoscut al tuturor nemțenilor și al creștinilor de pretutindeni. Iată-l starețul unei mănăstiri cu renume sub patronajul Arhanghelilor Mihail și Gavriil, cârmuind nenumărate suflete creștine și formând preoți, duhovnici, monahi și monahii pentru armata de geniu a Lui Dumnezeu.

Experiența, vârsta, încercările și toate valurile vieții l-au călit duhovnicește în așa măsură încât putem spune că în veacul al XX-lea erau recunoscute trei mari vetre formare spirituală: Arsenie Papacioc în Dobrogea, Adrian Făgețean în Muntenia și Iustin Pârvu în Moldova - preluând totodată și sarcina lăsata de marii duhovnici ai Moldovei, Cleopa al Sihăstriei și Iachint al Putnei.

Memoria părintelui Iustin, începând de astăzi, este istorie, este pateric și este scriptură. Memoriile părintelui Iustin sunt roadele muncii sale: mănăstiri, schituri, monahi, monahii și creștini bine formați duhovnicește care sunt de fapt și de drept temelia sănătoasă a nației românești.

Părintele Iustin încheie astăzi pleiada duhovnicilor a căror cuvinte sunt profetice și care odată rostite, nu mai pot întoarce voia și mila Lui Dumnezeu de la cei care le-au cerut: „Așa te-am sfătuit, așa faci” – spunea părintele, și cuvântul spus era cuvânt. Aceste lucrări sau monumente spirituale ale operei duhovnicești a părintelui Iustin, nu sunt nici pe departe moștenire lăsată vreunui viitor ucenic sau pretins fiu de taină, ci sunt tezaurul Bisericii Ortodoxe Române, intrând în cartea valorilor spirituale a Lui Dumnezeu. Singur Dumnezeu este stăpânul și păstrătorul fiecărei osteneli, fiecărei rugăciuni, fiecărei lacrimi și oricărei jertfe dăruite de părintele Iustin lumii acesteia trecătoare.

„Să nu vă întristaţi ca păgânii care nu au nădejde” (I Tes. 4, 13) Îndemnul părintelui Iustin este îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat.” (I Tes. 5, 17). Îndemnul părintelui Iustin este îndemnul Sfintei Scripturi „De ce dormiţi ? Sculaţi-vă şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită.” (Luca 22, 46) chiar dacă vor apărea mulți profeți mincinoși și povestitori mincinoși care vor învia un folclor personalizat la adresa marelui duhovnic arogându-și tot felul de taine, trăiri, cunoașteri, descoperiri sau poate chiar cuvinte testamentare lăsate cu mare pogorământ de însuși părintele. Spune Apostolul: „Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii.” (II Cor. 11, 14) Să nu-i credeți !

Părintele Iustin este de fapt și de drept părintele tuturor monahilor și monahiilor care împlinesc voia Lui Dumnezeu și poruncile pe care El le-a dat și le-a lăsat. Este părintele tuturor creștinilor care păzesc legea sfântă a Lui Dumnezeu și o trăiesc deplin prin faptele lor. Folclorul contemporan specific nouă, neamului românesc, istoriile, pietismele, lacrimile și toate cuvintele de suflet inventate cu privire la părintele Iustin nu vor fi decât simple vorbe deșarte: „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii” (Mt. 12, 36) Biserica are prin părintele Iustin, o icoană contemporană a duhovnicului la a cărui măsură puțini sunt cei care ar putea să ajungă. Cine poate spune cât a postit părintele Iustin ? Cine poate spune cât a suferit părintele Iustin ? Cine poate spune câte lacrimi a vărsat pentru ucenici sau fii duhovnicești ? Sau cine poate spune măsura și puterea rugăciunii părintele Iustin ? Avea o vorbă de duh pe care o folosea adesea ca să ne arate nouă, celor de azi, măsura noastră: „Bă, cum să învie el pe cineva dacă el îi mort ?” Aceste cuvinte spun mai mult decât putem gândi sau crede. De aceea, prima rușine din partea oricăruia ar îndrăzni să se numească ucenic apropiat sau fiu duhovnicesc, este să se creadă la măsura părintelui Iustin.

Gândind din perspectiva vieților sfinților, dacă ar fi să alcătuim o biografie a părintelui Iustin, am putea spune în câteva cuvinte toată esența vieții marelui duhovnic. Născut într-o familie creștină model, cu o mamă sfântă de care n-a ezitat niciodată să vorbească ori de câte a avut ocazia, trăit într-o Românie sănătoasă, nebătătorită de tăvălugul comunist, format la umbra adevăratelor valori spirituale și duhovnici ai vremii, și-a însușit esența viețuirii monahale încuind-o adânc în inima sa și păstrând-o ca pe o comoară de mare preț. A trăit singur. S-a rugat singur. A vorbit cu Dumnezeu singur. A suferit cu Dumnezeu singur și s-a împăcat pe sine cu Dumnezeu tot în taina sufletului. Cei din jurul lui, implicați sau spectatori, l-au înțeles fiecare după măsura proprie-i minți dar părintele a fost un om la măsura la care a socotit el că-i place Lui Dumnezeu. Valorile sufletești ale părintelui Iustin nu aveau reper în părerile sau sfaturile celor neîncercați. Nici cuvintele grele, nici vorbele de ocară, nici opiniile diferite, nu l-au clintit pe părintele Iustin din idealul minții și inimii sale în drumul spre Dumnezeu. Modul său sufletesc de viață, singur între oameni, nu era o stare de repingere, ci era o stare de înaintare duhovnicească: „Zis-a avva Marcu către avva Arsenie: «Pentru ce fugi de noi ?» Zis-a lui bătrânul: «Dumnezeu ştie că vă iubesc pe voi, dar nu pot să fiu şi cu oamenii şi cu Dumnezeu.” (Patericul Egiptean)

Pentru toți cei care l-au iubit, l-au cunoscut, l-au prețuit, i-au urmat sfaturile, îndemnurile, trebuie știut faptul că toată suferința din încheierea călătoriei pământești a vieții sale nu au fost pentru păcatele părintelui, ci pentru păcatele și egoismul nostru. Să ceri de la Dumnezeu ca un om cu vârstă deja patriarhală, să viețuiască ani mulți și viață îndelungată, înseamnă să nu-l respecți nici pe el, nici bagajul de valori spirituale pe care l-a dăruit tuturor ucenicilor. Egoismul prelungește suferința dar nu o simte cel care o prelungește, ci o simte cel care o trăiește. Din iubire, din respect, din prețuire, părintele Iustin a mai trăit aceste clipe pământești în suferință și durere personală pentru a fi model de răbdare și lucrare celor care vorbesc despre suferință dar n-o cunosc pe ea. Jertfa durerii și mucenicia bolii sunt cununi nepieritoare pentru cei ce doresc cu adevărat Împărăția Lui Dumnezeu. Indiferent că părintele ar mai fi trăit o zi sau două, valoarea lui duhovnicească este aceeași înaintea Lui Dumnezeu și dacă ar fi murit în temnițele comuniste. Pentru părintele Iustin închisoarea nu au fost numai anii de suferință în Aiud sau Poarta Albă. Toată viața sa a fost o jertfă, a fost o cruce și oricând te-ai fi uitat la crucea personală a părintelui ai fi găsit pe ea sânge sau sudoare din osteneala fiecărei zile trăite și muncite în via Lui Hristos, pentru creștinii și monahii din preajma sa.

Bucuria de a fi binecuvântat, de a primi dezlegare și rugăciune de la Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, arată prețuirea de care s-a bucurat din partea Întâistătătorului Bisericii acestor părți. Așezarea în pământul din care a fost luat este o binecuvântare pentru cimintirul Mănăstirii Petru Vodă. Acesta va deveni locul unde, de acum înainte, ca și la părintele Cleopa sau Arsenie Boca, creștinii pot să vină să aprindă o lumânare, să facă un parastas și să cinstească memoria Părintelui Arhimandrit Iustin. Cei îndurerați, cei triști să poarte în inimă și în gând puterea lucrătoare a rugăciunii și nădejdea cea întru Duhul Sfânt că plecarea părintelui spre Împărăția Cerească la întâlnirea cu Hristos este de fapt o binecuvântare pentru noi și pentru lume, că părintele va mijloci îndurare, milă, iertare și ajutor nouă celor din lumea aceasta trecătoare. Nu trebuie să privim apocaliptic sau catastrofal trecerea la cele veșnice a părintelui. Dumnezeu l-a chemat la sine spre a sluji pe mai departe în cer Liturghia Cerească. Părintele n-a murit, ci a adormit: „Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El.” (I Tes. 4, 14)

Fie ca Bunul Dumnezeu să dăruiască iertarea păcatelor, îndurare pentru toate păcatele dezlegate ca duhovnic și sfătuitor la toți fii duhonvicești iar rugăciunea noastră, a celor mulți care l-am cunoscut să-i fie cărare de lumină spre grădina liniștită a Raiului. Veșnică să-i fie odihna !

Părintele Calistrat

Mănăstirea Vlădiceni

16.06.2013

Prietenii mântuirii noastre

2013-06-08T07:12:00.000+03:00

„Păziţi-vă pe voi înşivă, ca să nu pierdeţi ceea ce aţi lucrat, ci să primiţi plată deplină !” (II In. 1,8)

„Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme !” (Pild. 13,24)

„Dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi !” (Evr. 12,8)

„Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit - şi le veţi avea !” (Mc. 11,24)

„Când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva !” (Mc. 11,25)

„Căci dragostea de Dumnezeu aceasta este: Să păzim poruncile Lui; iar poruncile Lui nu sunt grele !” (I In. 5,3)

„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ !” (Ieş. 20,12)

„Părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului !” (Efes. 6,4)

„Dacă veţi avea credinţă, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta !” (Mt. 17,20)

„Dreptul din credinţă va fi viu !” (Avac. 2,4)

„Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert !” (Ieş. 20,7)

„Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace !” (Lc. 7,50)

„Şi dacă ştim că El ne ascultă ceea ce Îi cerem, ştim că dobândim cererile pe care I le-am cerut !” (I In. 5,15)

„Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (I In. 5,19)

„Dacă ştiţi că El este drept, - cunoaşteţi că oricine face dreptate este născut din El !” (I In. 2,29)

„Nimeni să nu vă amăgească: cel ce săvârşeşte dreptatea este drept, precum Acela drept este !” (I In. 3,7)

Fără îndoială, cei mai mulţi dintre noi suntem convinşi de faptul că tot ceea ce săvârşim este pe placul lui Dumnezeu. Ca dovadă că, atunci când discutăm cu vreunul din semenii noştri, întotdeauna avem tendinţa de a-l corecta şi a-l contrazice: „Stai să-ţi spun eu care-i adevărul!”. Uitând, însă, că adevărul nu suntem noi, şi că nici la discreţia noastră nu stă. Pentru că Adevărul este Unul – Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi: „Eu sunt Adevărul!” (In. 14,6). „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!” (Mt. 24,35). Pe de altă parte, ne socotim gata de a face bine oricui şi oricând, fără să stăm prea mult pe gânduri. Fără a ne mai pune întrebarea, însă, dacă ceea ce facem reprezintă cu adevărat un bine. Sfântul Ioan Damaschin ne învaţă că „Binele nu este bine dacă nu este făcut bine!”. În plus, există şi o foarte sugestivă expresie populară cu privire la aşa-zisul „bine”: „a strica orzul pe gâşte”. Ceea ce echivalează cu „a-ţi răci gura degeaba”. Nu degeaba Sfântul Ioan Gură-de-Aur scria că: „Tăcerea e de aur, vorbirea de argint!” – tocmai el, cel cu „gura-de-aur”! Pentru că măsura desăvârşirii o dă discernământul rostirii cuvintelor sănătoase: „cel ce crede în Mine, - precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui!” (In. 7,38). „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau!, - tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie!” (In.4,10). Aşa s-a făcut că lumea a dobândit din necuprinsul pustiurilor îndepărtate cele mai de preţ nestemate ale sfintei înţelepciuni care s-au revărsat din inimile oştenilor Duhului şi de pe buzele celor mai vajnici luptători neînfricaţi cu duhurile răutăţii „care sunt în văzduh” (Efes. 6,12), pentru ca lumea să se mântuiască de sub tirania diavolului cel viclean.

În acest sens, Ava Pamvo cel din „Patericul Egiptean” le arăta ucenicilor săi criteriul de judecată a oricărui cuvânt rostit în auzul altora: „Fiilor, de câte ori am grăit – nu m-am căit!”. O astfel de conştiinţă trează putem dobândi cu toţii dacă ne vom aminti pururea că „pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală!” (Mt. 12,36). Nu degeaba bătrânii de altădată îi îndemnau pe cei mai tineri: „Taci tu, pentru ca să vorbească faptele tale!”. Pentru că omul se cunoaşte după fapte precum pomul după roade: „Nu poate pom bun să facă roade rele!” (Mt. 7,18). Şi de aceea, mergând cu trudă multă şi cu osteneală îndelungată pe urmele paşilor marilor înaintaşi în viaţa cea după Dumnezeu, Ava Iachint al Putnei învăţa: „Vorba sună, fapta tună!”. Ceea ce înseamnă că abecedarul lucrărilor duhovniceşti nu se învaţă numaidecât din rafturile bibliotecilor lumii. Ci că studiul „Filocaliei sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii” începe cu cel dintâi semn al Crucii făcut „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste” peste pântecele matern ce zămisleşte în lăuntrul său pruncul de om ca dar al Proniei divine primit din dragostea părinţilor dornici să rodească viaţă pe pământ. De aici începe zidirea Bisericii Mântuitorului Hristos cu fiecare nouă generaţie de fii ai Celui Preaînalt, moştenitori ai împărăţiei veacului ce va să fie. Şi tot de aici, de la sfinţirea pântecelui dătător de viaţă al oricărei mame, începe înnoirea lumii şi primenirea întregii societăţi umane, cu putinţă de realizat doar cu oameni drepţi, cinstiţi, pricepuţi şi temători de Dumnezeu, creştini adevăraţi, care sfinţesc locurile în care trăiesc şi sunt de folos tuturor celor alături de care vieţuiesc prin harul Atotţiitorului Cel Ce pe toate le binecuvintează.

Pentru aceasta, însă, este nevoie de credinţă. Dar nu de o credinţă proclamată de ochii lumii prin recursul la erudiţia căturărească zisă teologică, ci de o credinţă vie, lucrătoare, asumată cu fapta: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri!”(Mt. 5,16). Cuib sfânt şi atelier de creaţie sacră de valori în lume, familia creştină reprezintă un loc tainic în care, ca şi într-un altar de sfântă rugăciune, râvna cea pentru Dumnezeu şi mântuire naşte valori nepieritoare. „Mame bune şi duhovnici buni sunt de trebuinţă ca să se schimbe faţa lumii!” zicea cândva Sfântul Filaret Drozdov, Mitropolitul Moscovei, într-una din predicile sale. La temelia unui asemenea deziderat stă îndelunga osteneală de zi şi de noapte întru multa străduinţă de a creşte şi a educa puiul de om ce a venit pe lume. Atunci când sculptezi în piatră sau în lemn, e de ajuns să măsori, să tai, să şlefuieşti şi să netezeşti, până aduci lucrul la forma dorită, gata să încânte ochiul privitorului şi să stârnească admiraţia. Când dăltuieşti trăsături de caracter, însă, în sufletul unui copil, rezultatul tuturor strădaniilor tale se va vedea abia mult mai târziu, odată cu trecerea timpului; aşa încât nu poţi şti dinainte dacă ai reuşit sau nu. Iar dacă pentru a zidi o casă te străduieşti să alegi cele mai bune materiale ca să realizezi o construcţie trainică, sau dacă pentru a găti o mâncare gustoasă alegi cele mai bune ingrediente, materii şi condimente pregătite cu meşteşug şi dibăcie, - oare cu cât mai mare pricepere şi implicare trebuie să alegi toate cele ce vor contribui la formarea personalităţii copilului de azi, adică la izbânda omului matur de mâine?! Şi de aceea familia trebuie să fie întemeiată statornic pe virtuţile credinţei, iubirii şi temerii de Sfântul Dumnezeu. Bineînţeles că nu cu acea spaimă perfidă a slugii leneşe şi viclene, care-i spunea stăpânului său: „te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat” (Mt. 25,24). Căci stâlp familiei nu poate fi decât omul care se teme ca pe Dumnezeu să nu-L supere cu vreuna din faptele sale: „Fericit bărbatul care se teme de Domnul; întru poruncile Lui va voi foarte!” (Ps. 111,1). Cât despre femeie, iată, grăieşte Solomon cel înţelept: „Femeia virtuoasă este o cunună pentru bărbatul ei” (Pild. 12,4), pe când cea lipsită de virtute este „mai amară decât moartea” (Eccl. 7,26). Şi nu despre mariajele pasagere, despre concubinaje, despre aventurile trecătoare sau despre aşa-zisa „căsătorie de probă” - ci despre dragostea jertfelnică, adevărată şi curată, exclamă marele Pavel: „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică!” (Efes. 5,32).

Temelia reuşitei în viaţă nu stă la picioarele copiilor „de bani gata”, pentru că nici familia bogată, ori nunta mondenă şi frivolă, sau căsătoria din interes, nu garantează o viaţă cu împliniri. Adevărata căsnicie este cununia la Altarul Sfintei Biserici a Mântuitorului Hristos, prin legământul de jertfă al credinţei şi iubirii. Pentru că doar atunci când eşti sub lege, eşti sub har. „Fericit patul neîntinat şi fericită nunta nespurcată – că Dumnezeu pe acestea le-a blagoslovit!”, scria Sfântul Ioan Hrisostom. Aceasta este avuţia cea de mare preţ (neconvertibilă în valută!) pe care omul societăţii moderne contemporane a pierdut-o printre nesfârşitele plăceri şi pofte de păcătuire, urmând cu aprindere pătimaşă îndemnului păgânesc: „Fă ce vrei, că nimeni nu-ţi stă împotrivă!”. „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos!” (I Cor. 6,12) ne aminteşte marele Pavel. O, omule – tu singur potrivnic te vei face ţie însuţi! Auzi glasul Mirelui ce-ţi zice: „Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?” (Mt. 22,12); iar către fecioarele cele fără-de-minte zice: „Nu vă cunosc pe voi!” (Mt. 25,12); şi doar „cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă - iar uşa s-a închis!” (Mt. 25,10). Oare care să fie uşa ce ni se închide atunci când candela credinţei ni s-a stins pentru că vasul cu untdelemn ni s-a golit, vărsându-se ori sfărâmându-se? Ni se închide uşa harului, uşa milostivirii lui Dumnezeu, uşa care trebuia să se deschidă spre lumină şi înţelepciune. Nu va umbla vreodată Dumnezeu cu băţul prin lume ca să te mustre când greşeşti; căci „Dumnezeu nu bate cu parul!” - zic bătrânii. Iar proorocul ne încredinţează: „Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu – şi nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu?!” (Iez. 18,23).

Despre ridicarea harului de la om şi de la toate ale lui ne vorbeşte, însă, Cartea Sfântului şi Dreptului Iov cel îndelung-răbdător şi mult-pătimitor: „N-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate părţile, şi ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui au umplut pământul?” (Iov 1,10). Iar când Dumnezeu a îngăduit diavolului să-i bântuie lui Iov şi copiii şi agoniseala (încercând astfel credinţa robului Său), atunci satana i-a distrus toată averea, i-a ucis copiii, l-a lovit cu lepră şi l-a lăsat gol pe groapa de gunoi. Dar nu a putut să îl lipsească de credinţă: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie Numele Domnului binecuvântat!” (Iov 1,21).

Dintr-o asemenea perspectivă putem înţelege ceva din toate dezastrele contemporane, atât cele de ordin spiritual, cât şi material: pragurile de decădere sufletească, deviaţiile de comportament, crizele de personalitate, panica şi anxietatea, stresul şi depresia – toate sunt rezultatul lipsei harului din noi şi din jurul nostru - din pricina necredinţei noastre. Dar oare ar mai fi pierit fiii şi fiicele lui Iov, îngropaţi sub zidurile casei prăbuşite peste ei, dacă bântuiala diavolului pe acolo i-ar fi găsit în post şi rugăciune, nu îmbuibându-se cu nesaţ şi benchetuind peste măsură, - cu toate că Iov, bunul şi blândul lor părinte, zilnic aducea şi seara şi dimineaţa jertfă înaintea Celui Preaînalt pentru ca nu cumva ai săi să fi greşit cu ceva înaintea Celui Sfânt?!... Aşadar, nu e de ajuns ca să se roage doar părinţii pentru fii, ci e nevoie şi să-i deprindă pe aceştia ei înşişi să se roage: „Lăsaţi copiii să vină la Mine!” (Mc. 10,14), căci „de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor!” (Mt. 18,3); doar „din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă!” (Ps. 8,2).

Nevinovăţia de copil nu se arată neapărat prin vârsta fragedă, ci mai degrabă prin nerăutate. Nerăutatea inimii este stare de har şi duce la mântuire prin lucrarea virtuţilor lăuntrice proprii pocăinţei: „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi!” (Ps. 50,18). De aceea cea dintâi grijă a părinţilor trebuie să fie grija călăuzirii fiilor pe calea cea dreaptă către Dumnezeu. Copilul se educă încă din pântecele mamei. Mama cea temătoare de Sfântul Dumnezeu îşi dăruieşte, la rândul ei, pruncul Celui Ce i l-a dăruit, încă în pântece fiind acesta, atât prin împărtăşirea cu Sfintele Taine în fiecare din cele nouă luni de sarcină, cât şi prin ocrotirea pruncului sub adumbrirea harului sfintelor rugăciuni îndreptate către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu (prin citirea zilnică a Acatistului Sfântului Ei Acoperământ), către Sfântul Ioan Botezătorul şi către Sfântul Stelian, ocrotitorul copiilor. Aşa împlineşte mama cea creştină cuvântul lui David, Regele-Psalmist: „Spre Tine m-am aruncat de la naştere, din pântecele maicii mele Dumnezeul meu eşti Tu!” (Ps. 21,10). Şi de aceea avem puse înaintea ochilor minţii modele biblice de prunci născuţi cu multă rugăciune de către sfinţii lor părinţi ajunşi chiar şi la vârste patriarhale, de bătrâneţi adânci. Naşterea de prunci nu-i normă metodologică, ea nu ţinteşte planificări demografice stabilite statistic social în funcţie de numărul de naşteri, de decese sau avorturi. Darul vieţii nu-l poate face decât singur Dumnezeu. Doar El are puterea de a crea un suflet şi de a-i insufla acestuia virtuţi şi harisme, daruri sfinte care împodobesc făptura mâinilor Sale cea zămislită pe altarul trupului sfinţit al mamei: „Nu sunt ascunse de Tine oasele mele pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului!” (Ps. 138, 15).

„Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii la care ai supt!” (Lc. 11,27) striga oarecând cu uimire mare şi bucurie de nespus femeia din popor către pururea-Fecioara Maria. Şi cu adevărat fericit este şi pântecele oricărei mame creştine, sfinte şi alese, care a zămislit fii Împărăţiei Fiului Veşnicului Dumnezeu, oameni aleşi, creştini adevăraţi, dintre care mulţi au fost conducători de seamă, domnitori şi regi cinstitori de Dumnezeu şi binefăcători pentru popoare. Creştinismul nu este o religie a cantităţii, ci o afirmare a calităţii, chemare la înnoire duhovnicească şi desăvârşire prin har, la o vieţuire sfântă dusă la înălţimea Dumnezeieştii Evanghelii, care este cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, temelia este credinţa, cămin este familia, iar educaţia e elementul de legătură între Legea Domnului şi voia omului. Doar astfel rugăciunea va deveni cu adevărat legătura cu Dumnezeul Cel Viu. Prin urmare, dragostea din sânul familiei şi virtutea educaţiei creştine sunt adevăraţii prieteni ai mântuirii noastre, care ne îndeamnă pururea la rugăciune, la înfrânare prin postire şi la milostivire faţă de cei sărmani. Doar aşa vom ajunge la întâlnirea cu Dumnezeu pe parcursul vieţuirii noastre pe pământ. Pământ care nu este al nostru, căci nu noi l-am făcut, ci Dumnezeu ni l-a făcut cadou – şi oricând ne poate întreba ce am făcut cu el; să nu uităm că îl folosim doar, nu îl posedăm. Este locul spre a fi sfinţit şi spiritualizat prin harul cel dătător de viaţă al Duhului lui Dumnezeu, loc care pe toţi ne adăposteşte, ne hrăneşte, ne ajută, ne rabdă şi ne cheamă la veşnicia slavei cerurilor prin liturghia cosmică a zidirii întregi aduse neîncetat Atoateziditorului. Căci existenţa omului nu se reduce la simpla supravieţuire biologică temporară, ci ea înseamnă desăvârşirea şi înveşnicirea în harul vieţuirii înduhovnicite, adică al vieţii duhovniceşti, al vieţii după Dumnezeu, al vieţii în Hristos Cel Înviat: „dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă!” (In. 12,24); „se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc!” (I Cor. 15, 42-44).

Aşadar, dacă totuşi mai preţuim darurile lui Dumnezeu, harul Lui, puterea Lui, dragostea Lui, - atunci haideţi să ne străduim ca pururea să veghem întru trezvie sub „pavăza credinţei” (Efes. 6,16), aprinşi de dorul mântuirii, încercând (pe cât ne stă în putinţă), prin harul Mântuitorului nostru, să învingem toate cursele vrăjmaşului, „săgeţile cele arzătoare ale celui viclean”(Efes. 6,16). Căci propria noastră ignoranţă şi nepăsare, necredinţa şi nelucrarea spirituală sau trândăvia petrecerii noastre în păcate nu ştirbesc cu nimic maiestatea sfinţeniei lui Dumnezeu, şi nici nu-L lipsesc de vreunul dintre atributele fiinţei Sale. În schimb, văzând „neamul acesta desfrânat şi păcătos” (Mc. 8,38), Iisus ne-a întrebat pe toţi, pe cei de azi ca şi pe cei de altădată: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?!” (Mt. 16,26).

„Ce este omul că-ţi aminteşti de el?” (Ps. 8,4); „Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată!” (Ps. 138,14), „omul - ca iarba sunt zilele lui, ca floarea câmpului - aşa va înflori!” (Ps. 102,15). Şi totuşi, „omul cu deşertăciunea se aseamănă; zilele lui ca umbra trec…” (Ps. 143,4).

Ordinea lăuntrică în lucrarea mântuirii

2013-05-31T01:14:00.001+03:00

„În Biserica slavei Tale stând, în Cer ni se pare a sta!” (Ceaslov)

„Pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii!” (I Cor. 14,33)

„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!” (Lc. 21,33)

„Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni - foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa - acesta se va chema mare în împărăţia cerurilor!” (Mt. 5,19)

„Pe această piatră voi zidi Biserica Mea - iar porţile iadului nu o vor birui!” (Mt. 16,18)

„Nu lua aminte la basme şi la nesfârşite înşirări de neamuri, care aduc mai degrabă certuri!” (I Tim. 1,4)

„Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile!” (Zah. 13,7)

O vorbă din bătrâni spune că: „Unde-i lege, nu-i tocmeală!”. Aceasta întrucât orice lege este dată ca reper pentru îndreptarea oricărui tip de comportament – fie social, fie moral, fie profesional. Practic nu există comunitate umană care (de-a lungul istoriei sale) să nu se fi călăuzit după o lege – scrisă sau nescrisă. Dovadă stă formularea de-a lungul vremii a acestui principiu juridic fundamental: „Nimeni nu este mai presus de lege!”. Atunci când a fost ispitit de unul dintre învăţătorii-de-Lege ai poporului israelit, Mântuitorul l-a întrebat: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?” (Lc. 10,26). Şi nu degeaba Sfântul Apostol Pavel îi adresa celui mai apropiat ucenic şi fiu duhovnicesc al său acest îndemn: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase!” (II Tim. 1,13).

Cunoscând preabine slăbiciunea care caracterizează firea omenească în faţa ispitelor de tot felul, Mântuitorul Hristos ne-a avertizat: „duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios!” (Mt. 26,41). Aceasta deoarece (de la căderea lui Adam în păcatul neascultării de Dumnezeu) firea omului a devenit un adevărat câmp de luptă duhovnicească între bine şi rău, fiind pururea frământată de pornirile păcătoase ale poftelor pătimaşe, care îi chinuie conştiinţa şi îi tulbură mereu cugetarea prin ispitele imaginaţiei şi prin momelile gândurilor viclene – „păcatul ce grabnic ne împresoară” (Evr. 12,1); căci „fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea!” (Ps. 50,4). Armă de nădejde în acest „război nevăzut” (precum l-a numit Sfântul Nicodim Aghioritul), Sfântul Prooroc David ne încredinţează că este sfânta rugăciune: „Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioşia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta!” (Ps. 142,1). Pe de altă parte, deplin avizat cu privire la toate vicleşugurile şi meşteşugurile pierzătoare ale diavolului (întinse ca nişte capcane în calea creştinilor), Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă la cuvenita pregătire şi înarmare: „Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii; încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului - care este cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii!” (Efes. 6,14-18), atrăgând atenţia asupra faptului că atunci „când se luptă cineva la jocuri, nu ia cununa dacă nu s-a luptat după regulile jocului!” (II Tim. 2,5).

Nimeni nu poate contesta că toţi purtăm în adâncul sufletului o adevărată nostalgie duhovnicească, un dor arzător după Raiul pierdut, dor prezent în noi ca moştenire strămoşească, de la Adam cel întâi-zidit şi cel dintâi căzut (şi cuprins de căinţă amară că a pierdut prin neascultare belşugul darurilor dumnezeieşti primite de la Ziditorul său, din pricina despărţirii şi depărtării de Acesta prin lucrarea diavolului asupra Evei, femeia sa): pe Adam „l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul din care fusese luat” (Fac. 3,23). În această perspectivă putem vorbi, prin urmare, de necesitatea unei rânduieli lăuntrice (înţeleasă ca şi adevărată cunoaştere-de-sine unită cu o deplină stăpânire-de-sine în ceea ce priveşte propria gândire şi imaginaţie, dar şi cu o desăvârşită smerire – posibilă doar printr-o totală lepădare-de-sine şi prin închinarea propriei persoane, cu toate calităţile şi capacităţile ei, slujirii Dumnezeului Cel Viu al Adevărului): „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte - acela este care Mă iubeşte!” (In. 14,21). Modelul absolut al acestei slujiri îl reprezintă Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu devenit Fiul Omului, chipul deplin al restaurării integrale a firii omeneşti (unite în Persoana Lui cu firea dumnezeiască şi îndumnezeite prin comunicarea însuşirilor proprii fiecăreia dintre ele): „nu caut voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis!” (In. 5,30).

Căderea protopărinţilor neamului omenesc în păcatul neascultării de Dumnezeu şi în starea de nemulţumire şi de nerecunoştinţă faţă de Acesta a produs în creaţie o anumită dezordine, manifestată atât ca răzvrătire a unora împotriva altora, cât şi ca răvăşire a lucrurilor. Desigur, omul a fost cel dintâi care a trebuit să suporte consecinţele păcatului său, văzându-se izgonit din Rai şi ajungând locuitor al iadului, rob diavolului şi morţii. Situaţia s-a schimbat total şi definitiv prin răscumpărarea pe care Hristos a realizat-o prin moartea Sa jertfelnică pe Cruce şi prin învierea Sa din morţi, biruindu-l pe diavol şi golind iadul cel cumplit de sufletele înlănţuite acolo. De aceea scrie Sfântul Apostol Pavel: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos!” (Gal. 6,14). Şi de aceea adevăratul bine în viaţa omului este cel pe care îl aduce roada lucrării Duhului Sfânt în lume: „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Gal. 5,22-23). Căci: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat!” (Gal 3,27). Şi astfel: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!” (Gal. 2,20).

Însă pentru ca lucrul acesta să se realizeze în practica vieţii cotidiene, pentru ca să ajungem să simţim că Hristos trăieşte în noi (şi să mărturisim şi celorlalţi aceasta prin propriile noastre fapte) este nevoie de asumarea modului patristic de vieţuire în lume – anume cel mistic şi ascetic. Până şi anticii ştiau că la Cer se ajunge prin multă osteneală: „Per aspera ad astra!”. Căci „nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. 6,9) iar „în Cetatea cea Sfântă nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna!” (Apoc. 21,27); căci „împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi doar cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt. 11,12). Din nefericire, însă, pentru unii dintre noi (din ce în ce mai numeroşi, parcă) idealul scripturistic - „o turmă şi un păstor” (In. 10,16) trimite mai degrabă la spiritul de bâlci decât la cel pastoral. Aceasta deoarece împlinirea dreptăţii dumnezeieşti de către oameni a ajuns să semene cu un târg în care fiecare negociază ceea ce îl interesează pe el. Conştiinţa fiecăruia dintre noi reprezintă un adevărat criteriu de judecată, căci în funcţie de starea ei (fie de trezvie, fie de amorţire), oamenii ajung să se împartă în simţitori şi nepăsători, în cunoscători şi ignoranţi, tocmai pentru că sunt destui cei care nesocotesc cuvintele Sfinţilor Prooroci din veac: „blestemat să fie tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă!” (Ier. 48,10), căci „fericit este bărbatul a cărui nădejde este Numele Domnului şi care n-a privit la deşertăciuni şi la nebunii mincinoase!” (Ps. 39,6). Ca dovadă că pe cei lipsiţi de orice normă de comportare în viaţă, în lume şi în societate, tot David, Regele lui Israel, îi vesteşte: „cu cel îndărătnic - Te vei îndărătnici!” (Ps. 17,29). Şi iarăşi, nu puţini sunt cei care au înjosit cuprinsul şi înţelesul Legii Dumnezeieşti la nivelul de simplu obicei formalist, ca o rămăşiţă din vremuri demult apuse, lipsită de viaţă şi de sens: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie!” (Mt. 23,25). Şi numeroşi sunt şi cei care fac Lege de căpătâi din ceea ce nu reprezintă decât anumite tradiţii populare locale, având cel mult un rol decorativ şi estetic în conştiinţa comunităţii care le-a păstrat. Unora ca aceştia Mântuitorul Hristos le adresează cuvinte foarte dure: „Vai vouă, călăuze oarbe, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!” (Mt. 23,24).

Prin urmare, pentru a întemeia cu dreptate o anumită rânduială (sau ordine exterioară), în cele din afară, este nevoie de o anumită rânduială lăuntrică (sau ordine interioară) profundă. Aprinderea candelei, tămâierea icoanelor, sfinţirea casei, rugăciunile dimineţii şi ale serii, bună-cuviinţa purtării, decenţa limbajului, frumuseţea şi dulceaţa grăirii, blândeţea vorbirii, calmul, răbdarea în ispite, suportarea necazurilor – sunt tot atâtea semne ale evlaviei şi trăirii dreptmăritoare autentice. Un semn propriu legăturii vii cu Dumnezeu în viaţa noastră este delicateţea sufletească, posibilă doar prin dobândirea sfinţeniei. O sfinţenie asumată, nu afişată; o sfinţenie necunoscută şi netrâmbiţată altora. Fuga de reclamă în lucrarea duhovnicească este, de fapt, „cheia succesului” omului în întâlnirea lui cu Dumnezeu. Cu cât eşti mai discret, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu - iar Dumnezeu este mai aproape de tine. Căci „ Duhul suflă unde voieşte” (In. 3,8). Când părerea-de-sine (zămislită din iubirea-de-sine) fumegă cu izul miasmei de mândrie (încât ajungi să te crezi pe o treaptă superioară celorlalţi) deja eşti în primejdie. Căci într-o asemenea stare începi să fii bântuit de duhurile rele ale patimilor necurate, şi să fii asaltat de o mulţime de gânduri negre şi urâte, din pricina înşelării pe care o provoacă trufia înălţării minţii - încât ajungi „cu totul sălaş diavolului” (precum scria Sfântul Simeon Metafrastul). Şi de aceea se ruga David, Regele-Profet: „Să nu vină peste mine picior de mândrie!” (Ps. 35,11). Iar Mântuitorul ne avertizează: „de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor!” (Mt. 5,20), pentru că „cel ce va face şi va învăţa, acesta se va chema mare în împărăţia cerurilor” (Mt. 5,19). Aşa încât „fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc!” (Lc. 11,28). Omul iubitor-de-Dumnezeu fuge de grăirea-de-rău, de învinovăţirea altora, de clevetire şi de vorba cea deşartă. El caută să placă nu oamenilor, ci lui Dumnezeu. Podoabele vieţii lui sunt fapta bună, postul şi rugăciunea, urmând întru totul cuvântului Psalmistului: „precum sunt ochii robilor la mâinile stăpânilor lor, precum sunt ochii slujnicei la mâinile stăpânei sale, aşa sunt ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru, până ce Se va milostivi spre noi!” (Ps. 122, 2).

Buna-creştere şi educaţia duhovnicească primite acasă, în anii copilăriei şi ai formării personalităţii, se regăsesc ulterior în comportamentul din Biserică al credinciosului matur. A rezuma jertfa spirituală la prescura însoţită de lumânarea şi bănuţul pe care le aduci la Sfântul Altar ca să le înmânezi preotului, nu este decât o schematizare absurdă a vieţuirii duhovniceşti, menită cel mult să adoarmă conştiinţa cu falsa impresie a îndeplinirii datoriei faţă de cele sfinte. Participarea la rugăciunea Bisericii este de fapt ardere a inimii, o luptă susţinută pentru cunoaşterea lui Hristos Cel Înviat, o recunoaştere a Lui „la frângerea Pâinii” (Lc. 24,35), un permanent Emaus, întocmai aşa cum ne prezintă Dumnezeiasca Evanghelie: „doi dintre ei mergeau în aceeaşi zi la un sat care era departe de Ierusalim ca la şaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus” (Lc. 24,13). Nu ni se spune cu precizie dacă la jumătatea sau la sfertul distanţei respective S-a apropiat de ucenicii Săi Iisus Cel Înviat, sub chipul unui simplu străin care începe a le vorbi din Sfintele Scripturi: „începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El” (Lc. 24,27). Acelaşi lucru se întâmplă şi la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii prin slujirea clericilor şi a poporului: se cântă şi se citeşte din Sfintele Scripturi ale Sfinţilor Prooroci şi Apostoli, care ne vorbesc nouă despre Hristos. Dar, oare, cum abordăm noi această lucrare? Cu trezvia în minte, cu focul dorului de Hristos în inimă – sau cu nepăsare, cu neatenţie şi cu tot felul de alte preocupări străine de cultul divin public?! Oare nu ne îndeamnă Biserica: „Toată grija cea lumească acum să o lepădăm!”?!

Prin urmare, dacă te-ai pornit la biserică, atunci vino din timp, pregătit sufleteşte din toate punctele de vedere. Cu mărturisirea păcatelor scrisă, dacă te duci pentru Sfânta Spovedanie. Cu pomelnicul scris, dacă mergi pentru Sfânta Liturghie, având prescură şi lumânare. Odată ajuns, intri smerit şi liniştit, în pace şi fără zgomot. Dacă nu a început Sfânta Liturghie, ci se săvârşeşte încă Slujba Utreniei, a Ceasurilor sau a Acatistului, te închini discret şi cu evlavie la sfintele icoane, de la cele din spate până la cele din faţă. Apoi îţi cauţi loc în biserică – în partea dreaptă dacă eşti bărbat, sau în partea stângă dacă eşti femeie – şi aştepţi liniştit începerea slujirii Sfintei Liturghii. În sfântul locaş nu ai nici tabieturi, nici mofturi, nici loc individual, nici strană proprie. Dacă există vreuna liberă, te aşezi; dacă nu, te resemnezi. Pomeneşti în sinea ta numele celor vii şi ale celor adormiţi din familie, precum şi numele tuturor celor pentru care Îl rogi pe Dumnezeu. Şi apoi - fie şopteşti în taină sfinte rugăciuni (precum rugăciunea lui Iisus, sau rugăciunea „Împărate Ceresc”), fie asculţi cu atenţie cele ce se citesc la strană şi se cântă de către cor, pentru ca să încălzeşti inima spre rugăciune. Starea de spirit („de duh”) în biserică trebuie să fie una de trăire şi de simţire duhovnicească: „Cât sunt de dulci cuvintele Tale limbii mele, în gura mea - mai mult decât mierea!” (Ps. 118,103); „în Biserica slavei Tale stând, în Cer ni se pare a sta!” (Ceaslov). În această stare vei fi învrednicit la sfârşitul Sfintei Liturghii de mângâierea harului prin împărtăşirea din Dumnezeieştile, Sfintele, Preacuratele, Cereştile, Nemuritoarele, de-viaţă-făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine „spre tămăduirea sufletului şi a trupului”: Iisus „a fost cunoscut de ei la frângerea Pâinii” (Lc. 24,35) încât se minunau Apostolii de cele întâmplate: „Petru, sculându-se, a alergat la mormânt; şi, plecându-se, a văzut giulgiurile singure, zăcând. Şi a plecat, mirându-se în sine de ceea ce se întâmplase!” (Lc. 24,12); „Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?!” (Lc. 24,32).

În loc de acestea, însă, atunci când, vorbind cu cineva abia întors de la sfânta slujbă (de altfel, foarte încântat de frumuseţea ei!) îl întrebi despre ce s-a propovăduit în pericopa apostolică sau evanghelică ori în predica rostită de către preot, de cele mai multe ori auzi răspunsul: „A, nu ştiu! Nu ţin minte! N-am fost atent! Dar aşa de frumos a fost!...”. Un astfel de răspuns nu-l arată, însă, şi ca pe un adânc trăitor pe creştinul cu adevărat părtaş la cântarea Bisericii de slăvire a minunilor pe care Dumnezeu le face pururea cu noi oamenii : „Am văzut Lumina Cea adevărată, am primit Duhul Cel Ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi!”, ci mai degrabă ca pe un dezordonat lăuntric, risipit în cele pământeşti. Acesta este şi motivul pentru care unii creştini pleacă „nefolosiţi” de la biserică; au ieşit de la slujbă goi de înţelesuri duhovniceşti nu neapărat pentru că ar fi intrat goi de iubirea pentru Dumnezeu, ci mai degrabă din pricina nepăsării. Prezenţa la Sfânta Liturghie nu e nici cauză şi nici efect: câtă vreme lipseşte trezvia – şi ochii sufletului sunt legaţi ca să nu vadă taina prefacerii Cinstitelor Daruri, Euharistia cea veşnică a mântuirii noastre. Şi de aceea scria Sfântul Apostol Pavel: „ Să se cerceteze, însă, omul pe sine - şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar!” (I Cor. 11,28), pentru că de cele mai multe ori „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc - pe acela îl săvârşesc!” (Rom. 7,19). Motivul pentru care ni se pare uneori că Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunile şi nu caută din înaltul Cerului spre noi, este de fapt, propriul nostru comportament necorespunzător şi necuviincios faţă de lăcaşul de rugăciune, adică faţă de Casa lui Dumnezeu. A rămas scris acest cuvânt (plin de amărăciune) pe care l-a rostit Hristos în Templul de la Ierusalim: „Nu este, oare, scris: «Casa Mea casă de rugăciune se va chema, pentru toate neamurile»? Voi, însă, aţi făcut din ea… peşteră de tâlhari!” (Mc. 11,17) – cu referire tocmai la sacrilegiile faţă de Legea lui Dumnezeu săvârşite de poporul lui Dumnezeu în chiar Casa lui Dumnezeu: „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert Numele Lui!” (Ieş. 20,7). Altfel spus: când te rogi, roagă-te, nu doar mima rugăciunea! Nu te preface că eşti credincios şi nu fi făţarnic! „Când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place (prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare) să se roage ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor!” (Mt. 6,5). Adevărata rugăciune o găsim descrisă în psalmii marelui David: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta!” (Ps. 140,2), „Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele!” (Ps. 4,1). Este nevoie deci de un strop de smerenie, de un strop de voinţă, de un strop de înţelepciune, de un strop de bunătate, de un strop de lumină în inimă – stropi care să se adune întocmai ca o ploaie peste sufletul celui ce se înfăţişează Domnului spre a-I aduce jertfă curată duhovnicească prin slujire cuvântătoare „din buze fără de viclenie” (Ps. 16,1): „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!”(Ps. 129,1).

Lucrarea credinţei dreptmăritoare nu e nici pe departe o lucrare a cantităţii, ci mai degrabă o lucrare a calităţii. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel scrie: „în Biserică vreau mai degrabă să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea (ca să învăţ şi pe alţii), decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (I Cor. 14,19). Şi de aceea, dacă ai îmbrăţişat Ortodoxia, atunci trebuie să devii „fiu al păcii” (Lc. 10,6), căci Hristos este „pacea noastră” (Efes. 2,14) şi „Lumina lumii” (In. 8,12). Iar „Lumina lui Hristos luminează tuturor!” (Sfântul Grigorie Dialogul). Aici este dilema multora dintre cei care nu mai fac deosebirea dintre greşeala săvârşită fără voie şi din neştiinţă, şi păcatul săvârşit cu voie şi cu ştiinţă. Până şi cei de dinainte de venirea lui Hristos recunoşteau: „Errare humanum est; perseverare diabolicum!” („A greşi e ceva omenesc; dar a persevera în greşeală e ceva demonic!”). În schimb, mulţi din cei de azi confundă încă binele cu răul; dar „ce împărtăşire are lumina cu întunericul?!” (II Cor. 6,14). Cum poţi fi fiu al Luminii – dar să petreci în întuneric?! Cum să fii tu al Luminii – iar faptele tale ale întunericului?! De aceea Hristos va spune multora: „Nu vă cunosc pe voi!” (Mt. 25,12), chiar dacă ei Îl vor întreba: „Doamne, Doamne, au nu în Numele Tău am proorocit, şi nu în Numele Tău am scos demoni, şi nu în Numele Tău minuni multe am făcut?!” (Mt. 7,22); pentru că „nu oricine Îmi zice «Doamne! Doamne!» va intra în împărăţia cerurilor!” (Mt. 7,21). Credinţa creştină nu propovăduieşte un „Dumnezeu” al dezordinii, iar faptele creştinilor trebuie să poarte pecetea desăvârşirii: „Fiţi treji!” (Pt.5,8), „fiţi tari!” (I Cor. 15,58), „să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor astfel încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri!” (Mt. 5,16). Ar fi o nebunie să cugetăm că din pricina progresului tehnico-ştiinţific, cultural şi intelectual al societăţii moderne şi contemporane, Dumnezeu va schimba Legea după care va judeca popoarele cărora El Însuşi le-a dat viaţă. Sau să socotim că lumea îşi va impune ea propria ei „lege” în faţa Celui Preaînalt. Adesea ni se spune că „glasul poporului e glasul lui Dumnezeu” („vox populi, vox Dei!”). Vorba aceasta, însă, se adevereşte numai atunci când poporul glăsuieşte în stare de pocăinţă pentru păcatele sale – precum a grăit poporul din cetatea cea mare a Ninivei la auzul propovăduirii proorocului Iona, care le vestea pedeapsa de la Dumnezeu pentru mulţimea fărădelegilor lor. Altfel, cu noi se va adeveri doar cuvântul proorocului Isaia: „Poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele … dar cu inima este departe, căci închinarea înaintea Mea nu e decât o rânduială omenească, învăţată de la oameni!” (Is. 29,13).

„Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat Legea Ta!” (Ps. 118,126). „Căci atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni” (Ps. 11,8). „Dar deşertăciune sunt fiii oamenilor, mincinoşi sunt fiii oamenilor; în balanţă, toţi împreună sunt deşertăciune” (Ps. 61,9), „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul!” (Ps. 13,3). „Vine vremea când tot cel ce vă va ucide pe voi va crede că aduce închinare lui Dumnezeu!” (In. 16,2). „Fiţi treji, privegheaţi, potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită!” (I Pt. 5,8). „Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă - dar sufletul său îl va pierde?! Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?!” (Mt. 16,26). „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, - şi Fiul Omului Se va ruşina de el atunci când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri!” (Mc. 8,38)

Învierea lui Hristos – Izvorul Tămăduirii

2013-05-22T16:00:00.001+03:00

„Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le !” (Troparul Învierii)

„Această aleasă şi sfântă zi, cea dintâi a săptămânii, împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor este şi sărbătoare a sărbătorilor !” (Canonul Slujbei Învierii)

„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea !” (Ps. 117, 24)

„În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca Unul-Dumnezeu, în Rai cu tâlharul şi pe Tron ai fost Hristoase cu Tatăl şi cu Duhul pe toate umplându-le, Cel Ce eşti necuprins !” (Ceasul Paştilor)

„Precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia !” (I Cor. 15, 22)

„Adam Cel de pe urmă cu duh dătător-de-viaţă” (I Cor. 15, 45)

„Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi” (I Cor. 15, 20)

„Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră!” (I Cor. 15,14)

„Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos!” (Gal. 6,14)

„Ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască” (Lc. 24,16)

„A fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Lc. 24,35)

„Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile!” (Lc. 24,45)

„Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia Scripturile?!” (Lc. 24,32)

În istoria lumii, neamul omenesc căzut în robia morţii a fost mântuit prin Întruparea, Răstignirea şi Învierea lui Iisus Hristos Cel născut din pururea-Fecioara Maria. Din acest motiv, Fecioara a fost numită de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii atât „Maica Vieţii” (fiind mama după trup a Fiului lui Dumnezeu - „Pâinea Cea vie, Care S-a pogorât din Cer, Pâinea pentru viaţa lumii” – In. 6,51), cât şi „Maica Luminii” („Eu sunt Lumina lumii!” – In. 8,12), fiind Născătoare-de-Dumnezeu, cea dintâi şi cea mai importantă mărturisitoare a tuturor minunilor săvârşite de Dumnezeu în chip tainic şi cu neputinţă de pătruns cu mintea omenească.

Nemărginită, însă, i-a fost şi suferinţa îndurată la calvarul Crucii lui Hristos. Maica Domnului a primit osândirea, batjocorirea, biciuirea şi răstignirea Fiului Ei de către oameni – cu cea mai adâncă smerenie şi supunere faţă de voia lui Dumnezeu. Şi s-a rugat pentru iertarea celor care I-au răsplătit astfel lui Iisus toate binefacerile primite de la El, şi care se şi blestemau pe ei înşişi şi pe proprii lor copii: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Mt. 27,25). Cu toată durerea răstignirii, cu toate chinurile suferite, cu toată vrăjmăşia unei omeniri care alege răul şi respinge binele, Fiul lui Dumnezeu nu poate lăsa lumea legată sub povara propriului ei blestem, ci o dezleagă dintr-o milă şi o iubire ce se revarsă asupra ei în cascade de lumină. Trăind pe Cruce în ultimele clipe ale vieţii Sale pământeşti tot amarul morţii, Fiul lui Dumnezeu făcut Fiu al Omului va birui moartea – dar nu prin puterea suliţei sau a sabiei, ci prin puterea iubirii dumnezeieşti, în veşmântul căreia o va îmbrăca apoi prin strălucirea luminii slăvitei Sale Învieri din morţi: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Lc. 23,34); şi, astfel: „Săvârşitu-s-a!” (In. 19,30). Momentul acestei biruinţe este evocat ca atare în „Canonul Slujbei Învierii”: „Acum toate s-au umplut de lumină – şi Cerul şi pământul şi cele de dedesubt!”. „Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din Cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei” (Mt. 28,2). Aspectul făpturilor cereşti diferă întru totul de cel al făpturilor pământeşti, iar lucrul acesta se vede din descrierea Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei: „înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada” (Mt. 28,3). Efectul pe care îl are apariţia făpturilor cereşti asupra făpturilor pământeşti este redat apoi prin cuvintele: „de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi” (Mt. 28,4). Mărturia îngerului cu privire la cele petrecute cu Iisus după învierea Sa din morţi face trimitere categorică la împreună-lucrarea Fiului cu Tatăl şi cu Duhul la mântuirea lumii, Lumina cea pururea-fiitoare întru care nu încape umbră de schimbare, mărturie cuprinsă şi în „Simbolul Credinţei”: „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”.

Fecioara Maria, care trăieşte taina învierii Fiului ei cu o putere a simţirii duhovniceşti pe care nimeni altcineva nu ar fi putut să o aibă, păstrează toate în inima ei aşa precum făcuse începând încă de la Bunavestire a Naşterii Fiului lui Dumnezeu din ea. Prin aceasta, ea a purtat mereu pe fruntea ei cununa dumnezeiască a smereniei. Cuvântul ei sublim de acceptare a voii lui Dumnezeu în viaţa ei şi a lumii întregi – „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!” (Lc. 1,38), reprezintă practic începutul mântuirii neamului omenesc din robia păcatului neascultării. Dovadă stă propria ei mărturie: „Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile! Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este Numele Lui!” (Lc. 1,48-49). Şi tot ea a sintetizat în mod magistral întreg cuprinsul Sfintelor Scripturi într-un singur cuvânt de îndemn şi de poruncă sfântă: „Faceţi orice vă va spune El!” (In. 2,5). Maica Domnului ştia toate cele ce aveau să fie, ca cea care trăia cea dintâi taina îndumnezeirii: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri!” (Lc. 1,35). Iar prin aceasta, adâncul putinţei omeneşti s-a deschis nesfârşitului adânc dumnezeiesc, precum scrie Sfântul Marcu Ascetul în „Filocalie”. Căci Maica Domnului a fost tronul Dumnezeirii, purtătoarea cu trupul a Dumnezeului Celui adevărat, precum mărturiseau şi Sfinţii Părinţi cei adunaţi la cel de-al treilea Sobor a-toată-lumea în Efesul anului 431, că ea este cu adevărat Născătoare-de-Dumnezeu.

Încă de la Naşterea minunată şi mai presus de fire a Pruncului de Împărat în ieslea de la Betleem („Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut” - Mt. 1,25) şi până la Răstignirea lui Iisus pe Crucea de pe Golgota, Fecioara Maria a fost permanent prezentă în viaţa pământească a Mântuitorului lumii, fiind cea dintâi mărturie vie a iubirii lui Dumnezeu pentru lume şi a răspunsului pe care lumea l-a dat acestei iubiri prin persoana ei. „Iată mama ta!” (In. 19,27) – avea să-i spună Hristos celui mai tânăr dintre ucenicii Săi, Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, adeverind prin aceste cuvinte faptul că puterea iubirii Fecioarei pentru Dumnezeu şi pentru oameni a făcut-o „mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii”, căci „tot poate rugăciunea Maicii la îmblânzirea Stăpânului!” („Paraclisul Maicii Domnului”). Maica Domnului va rămâne mamă povăţuitoare şi mângâietoare Sfinţilor ucenici şi Apostoli ai Fiului ei, până la adormirea ei cu trupul cel de-viaţă-purtător care, deşi înmormântat de aceştia în grădina Ghetsimani, trei zile mai târziu nu va mai fi aflat în mormântul în care fusese pus.

Aşa şi la prăznuirea Izvorului Tămăduirii: nu întâmplător Stăpâna i-a poruncit împăratului Leon cel Înţelept să intre mai adânc în desişul pădurii prin care acesta se plimba; căci acolo a descoperit acel izvor de apă tămăduitoare de boli şi de neputinţe pentru toţi cei ce aveau să bea şi să se atingă de ea cu credinţă. Faptul că împăratul Bizanţului a zidit apoi biserică deasupra acestui izvor minunat mărturiseşte atât despre stăpânia împărătească a Maicii lui Dumnezeu, cât şi despre harul duhovnicesc al cuvintelor ei, dobândit prin adâncul de neajuns al sfinţeniei şi smereniei cu care a împlinit în viaţa sa voia sfântă a Celui Preaînalt. Fecioara a fost înveşmântată în lumina lui Hristos–Soarele Dreptăţii, precum mărturiseşte „Apocalipsa” Sfântului Ioan Teologul. „Poporul ce petrecea întru întuneric va vedea lumină mare; şi voi, cei ce petreceaţi în latura umbrei morţii - lumină va străluci peste voi!” (Is. 9,1), lumina învierii Fiului lui Dumnezeu din morţi, lumina dumnezeirii care a curăţit desăvârşit atât trupul, cât şi sufletul Fecioarei la Bunavestire a Întrupării Fiului lui Dumnezeu din ea – minune uimitoare posibilă prin desăvârşita feciorelnicie a credincioşiei ascultării ei de Dumnezeu: „Fie mie după cuvântul tău!” (Lc. 1,38). Izvorul Tămăduirii nu este doar povestea unui rege înţelept şi a unui orb sărman, sau doar relatarea despre un izvor de apă din desişul unei păduri oarecare. Izvorul Tămăduirii îşi are sursa în chiar grădina Raiului, de la „Cel ce trimite izvoare în văi şi astfel prin mijlocul munţilor vor trece ape” (Ps. 103,11). El a pus în chip profetic minunat în creaţia Sa putinţa descoperirii adevărului de către omul ce avea să sufere stricăciunea păcatului: „duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei: aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul!” (Fac. 3,15). Iată de unde izvorăşte tămăduirea: din pântecele Evei celei Noi, „cea mai înaltă decât cerurile şi mai curată decât strălucirile soarelui” („Paraclisul Maicii Domnului”), care avea să nască de la Duhul Sfânt, din sânul neamului omenesc, pe Fiul lui Dumnezeu, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre. Deşi zămislită şi născută pe cale firească (dar nu din aprinderea poftirii trupeşti, ci ca rod al stăruinţei în rugăciune), Fecioara Maria reprezintă cel dintâi vlăstar al firii omeneşti prin care se opreşte blestemul legii implacabile a naşterii spre moarte. Prin întruparea lui Iisus din ea, ea devine cel dintâi om viu care naşte Viaţă, pe „Adam Cel de pe urmă cu duh dătător-de-viaţă” (I Cor. 15,45); „cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” (Lc. 1,34). Fecioria roditoare a Preasfintei Fecioare Maria (fecioară mai înainte de naştere, fecioară în naştere şi fecioară după naştere) zămisleşte fără de păcat trup nestricăcios Fiului Dumnezeului Cel Viu: „Eu sunt Pâinea Cea vie, Care S-a pogorât din Cer” (In. 6,51). Astfel este oprită căderea oamenilor din Adam cel vechi şi începe ridicarea oamenilor în Hristos, Noul Adam, Cel născut din Fecioară fără a aduce vreo ştirbire sau vreo vătămare peceţilor fecioriei ei. Mai târziu, însă, după cuvântul proorocesc al Sfântului şi Dreptului Simeon cel Bătrân, sufletul Fecioarei va trece prin tăişul sabiei durerii şi suferinţei celei mai copleşitoare la vederea pătimirii şi răstignirii Fiului ei pe Crucea păcatelor întregii omeniri: „Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi!” (Lc. 2,34-35). Sângele lui Iisus este izvorul ţâşnit din „Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii” (Ps. 117,22) iar Maica lui Hristos este muntele din care S-a desprins această Piatră, „muntele cu umbră deasă” (Av. 3,3) cel mai înainte vestit de prooroci. Umbră care se regăseşte în chip tainic până astăzi în lăuntrul sfintelor altare ale Mântuitorului Hristos, acolo unde, în intimitatea duhovnicească a rugăciunii tainice, se aduce Dumnezeiasca Jertfă a Sfintei Liturghii: Sfânta Euharistie cea curăţitoare şi luminătoare şi sfinţitoare şi tămăduitoare pentru toţi orbii, surzii, şchiopii, ologii şi leproşii neamului omenesc cumplit vătămat de stricăciunea păcatului.

Dacă ar fi să plecăm de la cuvintele marelui între prooroci Isaia – „Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu!” (Is. 7,14), putem comprima în timp şi spaţiu istoria vie a lui Dumnezeu Cel Care a fost dat la o parte din creaţie de către Adam prin refuzul ascultării de cuvântul Lui, şi implicit şi de către toţi „adam”-ii care i-au urmat până la naşterea Noului Adam din Fecioara Maria – Noua Evă. Pentru a re-crea şi restaura lumea, Dumnezeu nu i se mai adresează lui Adam căruia îi dăduse femeia spre ajutor şi îngrijire, ci alege să devină El Însuşi Adam şi să fie reprimit în lume de către o femeie-Fecioară, în purtarea de grijă a braţelor căreia Se va încredinţa El Însuşi pe Sine: „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!” (Lc. 1,38). Prin aceasta, Fecioara Maria (şi, prin ea, firea omenească întreagă) devine Biserică sfinţită şi Rai cuvântător, viţa Strugurelui Celui de taină, cea numită cu multe nume, puntea de legătură între Cer şi pământ. Iar numele ei , pe care l-a vestit lumii Sfânta Elisabeta (cel de „Maica Domnului” - Lc. 1,43) cuprinde întru sine toată istoria rânduielilor dumnezeieşti de mântuire a lumii. Ea are întru sine, de la Duhul Sfânt, izvorul sfinţeniei, încă de la zămislirea ei de către bătrânii ei părinţi cei sfinţi şi drepţi şi temători de Dumnezeu. Căci atât Sfânta şi Dreapta Ana, cât şi Sfântul şi Dreptul Ioachim, au auzit glasul îngerului vestindu-le: „Ana, Ana!” şi „Ioachime, Ioachime! – rugăciunile voastre au străbătut Cerul până la mila lui Dumnezeu!”. Cei doi părinţi dumnezeieşti lasă din taina vieţii lor ca zestre Fecioarei sfinţenia credinţei şi a nădejdii şi a iubirii pentru Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui Iacov. Şi astfel, încă din pruncie ea va trăi aşteptarea înfiorată a venirii lui Mesia Cel vestit de prooroci, neştiind că ea însăşi va fi bobul ce va rodi Spicul Cel nearat – pe Hristosul Domnului. Ea umple miile de ani de la Adam la Hristos cu harul sfinţeniei ei personale (de Mireasă, Maică şi Fecioară) izvor de smerenie şi vindecare a firii omeneşti celei cumplit rănite de diavol, de stricăciune şi de moarte. Chipul Fecioarei oglindeşte în sine Treimea cea Sfântă prin dragostea, voinţa şi dorul de a împlini întruparea Fiului lui Dumnezeu (taină a tainelor, de negrăit în cuvinte omeneşti şi de netâlcuit nici măcar de către mintea îngerească), cu aceeaşi putere de voinţă şi de dragoste şi cu acelaşi dor pe care Dumnezeu Însuşi le are de a-l mântui pe omul căzut pradă robiei păcatului şi morţii. Şi de aceea Fecioara devine Eva cea Nouă, izvor de viaţă pentru tot neamul omenesc. Căci ea a fost Biserică mai înainte de Biserică, începătură celor mântuiţi. Căci, dacă Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de limbi ca de foc în ziua Cincizecimii peste Sfinţii ucenici şi Apostoli ai lui Hristos la Ierusalim, peste Fecioara Maria Duhul Sfânt S-a pogorât încă din ziua Vestirii celei Bune a Întrupării Fiului lui Dumnezeu din ea, în Nazaretul Galileii. Şi astfel ea devine şi izvor de binecuvântare: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău!” (Lc. 1,42).

Tăcerea Fecioarei este taina lucrării smereniei ei celei neţărmurite, căci nimeni nu ştie decât ceea ce e descoperit: „Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa” (Lc. 2,19) - ca şi isihaştii, despre care nimeni nu ştie cât de luminaţi au fost (sau sunt) de către Dumnezeu, pentru că ei nu se laudă vreodată. Aşa şi Preasfânta Fecioară: în linişte desăvârşită şi în pace adâncă primeşte toată înţelegerea cea mai presus de înţelegere a tainei răscumpărării omului şi îndumnezeirii lui prin Crucea şi Învierea lui Hristos: „Dumnezeului Care S-a făcut om îi corespunde omul care s-a îndumnezeit. Iar cea dintâi fiinţă umană îndumnezeită (în mod desăvârşit îndumnezeită) este prezentă în întregime în slava cea de pe urmă a celei de a doua veniri” (Sfântul Grigorie Palama). Mijlocirea de Maică pe care Fecioara Maria o aduce cu lacrimi pentru neamul omenesc la tronul Fiului ei reface inimile noastre pline de amărăciunea păcatului şi le preface în inimi calde, pline de evlavie şi de credinţă. Aşa se şi explică lucrarea isihiei în monumentala operă de sfinţire a lumii prin taina rugăciunii făcute de monahi în Numele lui Iisus sub neîncetata ocrotire şi veghere a Fecioarei. Căci rugăciunea ei a izvorât de-a lungul veacurilor şiruri nesfârşite de sfinţi care nu au trăit pe pământ decât pentru a-l sfinţi prin viaţa şi rugăciunea lor de necontenită jertfire. Prin ei şi prin sfinţenia pe care Dumnezeu le-a dăruit-o, lumea întreagă s-a sfinţit printr-o împărtăşire universală din harul cu care sfintele lor moaşte au umplut pământul din care fuseseră luaţi – „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!” (Fac. 3,19). Căci dacă în timpul vieţuirii lor cu trupul pe pământ Sfinţii s-au hrănit (atât trupeşte-material, cât şi duhovniceşte-euharistic) din roada viţei şi din rodul grâului crescute din pământ şi aduse ca Daruri Cinstite de Jertfă liturgică pe Sfintele Altare ale credinţei în Iisus Cel Înviat, după ieşirea lor din lumea aceasta, în Liturghia cosmică a întregii firi a naturii, pământul se va hrăni, la rândul său, împărtăşindu-se din harul sfintelor lor trupuri. Căci lumea întreagă se sfinţeşte prin rugăciunea şi evlavia şi lucrarea Bisericii lui Hristos. „Omul sfinţeşte locul!”, spune o vorbă din bătrâni; iar glasul Bisericii adevereşte: „Ale Tale dintru ale Tale – Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate!”.

Adevărat este că pământul adăposteşte mii de moaşte necunoscute, mii de cuvioşi temători de Dumnezeu, mii de mucenici şi muceniţe – care toţi strălucesc pe Cerul Bisericii precum stelele pe bolta cerului acestei lumi, aşteptând „glasul arhanghelului şi trâmbiţa lui Dumnezeu” (I Tes. 4,16). Prin ei se face legătura între Învierea lui Hristos şi învierea noastră – „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi” (I Cor. 15,20) căci „Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare” (Rom. 8,11), între lucrarea Fiului lui Dumnezeu în lume şi îndumnezeirea noastră prin Învierea Lui din morţi. Împreună-lucrarea Fiului cu Tatăl şi cu Duhul este evidentă în taina Fecioarei: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema!” (Lc. 1,35). Iată Treimea în Rai la facerea omului („Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră!”- Fac. 1,26), şi iată Treimea pe pământ, la restaurarea omului: „Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam Cel de pe urmă cu duh dătător-de-viaţă” (I Cor. 15,45). Cel dintâi izvor de viaţă din Rai (Pomul vieţii) izvorăşte acum din pântecele Fecioarei. În Cer – Biserica triumfătoare a sfinţilor („împreună-cetăţeni şi casnici ai lui Dumnezeu” - Efes. 2,19), martori ai Învierii, iar pe pământ Biserica luptătoare, pentru care martori ai Învierii sunt Sfinţii Apostoli şi Sfintele Mironosiţe care vor duce taina până în ziua de astăzi: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Gal. 6,14), căci „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră!” (I Cor. 15,14), dar „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi!” (I Cor. 15,20).

Căci tot despre Înviere mărturiseşte şi Crucea lui Hristos (cea ascunsă din zavistie în pământ şi aflată prin osârdia Sfintei Împărătese Elena), şi crucea din Rai a tâlharului cel bun, şi mormântul gol, şi peceţile neatinse, şi „giulgiurile singure zăcând” (Lc. 24,12), şi degetul şi strigătul lui Toma – „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In. 20,28), şi Euharistia cea de la Emaus – „a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Lc. 24,35), şi focul din inimile Apostolilor Luca şi Cleopa – „Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia Scripturile?!” (Lc. 24,32), şi (nu în cele din urmă) îngerii cei purtători de lumină a vestirii Învierii Fiului lui Dumnezeu: „De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi?! Nu este aici, ci S-a sculat!” (Lc. 24,5-6). Dar şi Ierusalimul însuşi este martor al Învierii Mântuitorului Iisus Hristos: „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit!” (Is. 60,1); „mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora” (Mt. 27,52-53). „Voi însă şedeţi în cetate până ce vă veţi îmbrăca cu putere de Sus!” (Lc. 24,49).

Învierea duhovniceasă din lucrarea faptelor bune

2013-05-02T01:42:00.000+03:00

„Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit !” (In. 11, 21)

„Ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu Îţi va da !” (In. 11, 22)

„Pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna !” (In. 12, 8)

„Milă voiesc, iar nu jertfă !” (Mt. 9, 3)

„Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici - Mie Mi-aţi făcut !” (Mt. 25, 40)

„Milostenia va curăţi păcatele !” (Sir. 3, 29)

„Cel ce va da de băut unuia dintre aceştia mici fie şi numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic - adevărat grăiesc vouă: nu îşi va pierde plata sa !” (Mt. 10, 42)

„Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte - acela este care Mă iubeşte !” (In. 14, 21)

„Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii !” (Mt. 25, 34)

„Osana Fiului lui David: binecuvântat este Cel Ce vine întru Numele Domnului !” (Mt. 21,9)

„Marta I-a zis: eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume !” (In. 11,27)

„Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii !” (Evr. 4, 12), scria evreilor Sfântul Apostol Pavel, sfătuindu-i să nu uite nici de lucrarea rugăciunii, nici de împlinirea milosteniei faţă de cei săraci: „şi pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi !” (Mt. 23, 23); „iar când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: suntem slugi netrebnice, pentru că nu am făcut decât ceea ce eram datori să facem !” (Lc. 17,10).

Învăţătura Sfintei Evanghelii cu privire la mântuirea omului prin harul dreptei-credinţe şi lucrarea faptelor bune implică îndemnul la urmarea în viaţă a acelei căi pe care sufletul poate dobândi atât eliberarea din lanţurile patimilor şi din cătuşele păcatelor, cât şi întâlnirea cu Dumnezeul Cel Viu al Adevărului. Căci „nici un desfrânat sau necurat sau lacom de avere (care este un închinător la idoli) nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu !” (Ef. 5, 5). Şi de aceea Mântuitorul Hristos ne îndeamnă: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv !” (Lc. 6, 36), căci „Fericiţi cei milostivi - că aceia se vor milui !” (Mt. 5, 7); şi iarăşi: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este !” (Mt. 5, 48), desăvârşirea fiind posibilă tocmai prin lucrarea stăruitoare a rugăciunii neîncetate: „în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (I Cor. 14, 19).

Rugăciunea însă nu se face oricum, ci cu trezvie, prin luare-aminte la sine: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită !” (Mt. 26, 41). „Fiţi treji !” (I Pt. 5, 8), „fiţi tari !” (I Cor. 15, 58), „să fie mijloacele voastre încinse şi făcliile voastre aprinse !” (Lc. 12, 35) - aceste făclii simbolizând lumina faptelor bune. Nu degeaba Sfântul Apostol Iacov atrăgea atenţia asupra faptului că „credinţa fără de fapte moartă este !” (Iac. 2, 26), după cum şi faptele fără credinţă moarte sunt...

De-a lungul timpului s-a constatat că în practica vieţii bisericeşti unii creştini pun accentul pe împlinirea pravilei de rugăciune, urmând consecvent şi preponderent dobândirea anumitor stări de trăire duhovnicească interioară, în vreme ce alţii se preocupă mai mult cu săvârşirea faptelor de filantropie creştină, prin acte de milostenie şi de ajutorare, prin tot felul de binefaceri şi gesturi de caritate, străduindu-se astfel să împlinească porunca divină: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi !” (Mt. 19, 19), după cum şi îndemnul: „Să nu fie mâna ta întinsă la luat şi strânsă la dat !” (Sir. 4, 33), căci „Mai fericit este a da decât a lua !” (Fapte 20, 35), aducându-şi aminte de asemenea şi de zicala din bătrâni: „Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu Îl împrumută !”. Cu atât mai mult cu cât până şi sfinţi care au strălucit cu osârdie în viaţa pustnicească (precum Sfântul Isaac Sirul) ne învaţă pe fiecare că „folosul aproapelui este roada ta !”. Aceasta pentru ca nu cumva să se împlinească blestemul profetic al Psalmistului: „rugăciunea lui să se prefacă în păcat !” (Ps. 108, 6), în condiţiile în care petreci cu orbire din pricina părerii-de-sine, crezând că ar fi un lucru cu adevărat bine-plăcut Domnului ca tu (îndestulat fiind cu de toate) să te încui în cămara ta pentru a înălţa rugăciuni la Cer, în vreme ce aproapele tău îţi bate zadarnic la uşă, cerându-ţi ajutorul pentru a nu pieri de foame: „un sărac (anume Lazăr) zăcea înaintea porţii bogatului, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa lui; şi până şi câinii venind, lingeau bubele lui !” (Lc. 6, 20-21). După cum hulea şi celălalt bogat pomenit în Sfânta Evanghelie, cel care şi-a mărit hambarele pentru a încăpea în ele mulţimea bogăţiilor adunate şi a-şi asigura astfel belşugul din anii următori: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te !” (Lc. 12, 19).

Prin astfel de exemple, de fapt, Mântuitorul Iisus Hristos ne atrage atenţia asupra faptului că între râvna de bună-sporire spirituală şi pofta de agonisire materială se arată a fi „prăpastie mare” (Lc. 16, 26). Celui care doreşte să moştenească viaţa veşnică, Hristos îi spune: „Vinde toate câte ai, împarte-le săracilor - şi vei avea comoară în ceruri! Iar tu vino de urmează Mie !” (Lc. 18, 22). Sfântul Apostol Matei ne descoperă faptul că „auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii” (Mt. 19, 22). O astfel de întâmplare ne vorbeşte despre ipocrizia sau falsitatea celor „cărora le place să se plimbe în haine lungi, care iubesc plecăciunile în pieţe şi scaunele cele dintâi în sinagogi şi locurile cele dintâi la ospeţe, mâncând casele văduvelor şi de ochii lumii rugându-se îndelung !” (Lc. 20, 46-47); şi de aceea, „când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor !” (Mt. 6, 2), căci „toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni...” (Mt. 23, 5), neluând seama la îndemnul Mântuitorului care ne învaţă ca atunci când postim şi ne rugăm, să nu o facem spre slava deşartă cea de la oameni, ci în chip tainic, smerit, ferit de ochii lumii: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii, că ei îşi smolesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor! Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns; iar Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie !” (Mt. 6, 16-18). Aceasta deoarece nu puţini sunt cei care, lipsiţi de discernământ, confundă aparenţele înşelătoare ale evlaviei făţarnice cu adevăratele virtuţi duhovniceşti, şi astfel pronunţă tot felul de sentinţe asupra unora şi a altora, uitând cu desăvârşire faptul că doar Dumnezeu e Singurul şi Dreptul Judecător Care are puterea de a-I judeca pe cei zidiţi de El Însuşi după chipul şi asemănarea Sa. Să nu uităm nici faptul că „preocuparea pentru imagine” (adică pentru felul în care ne privesc şi ne consideră ceilalţi) este o simplă meteahnă politicianistă, care nu ajută pe nimeni cu nimic la mântuire, căci „cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot ?!” (Lc. 12, 25). Ba chiar, mai mult, Sfinţii Părinţi ne atrag atenţia categoric asupra faptului că atunci când suntem lăudaţi, de fapt nu ni se face un bine, ci mai degrabă ni se face un rău, întrucât este hrănită şi creşte în lăuntrul nostru patima mândriei prin această deşartă-slăvire şi strecurare de greşită părere-de-sine şi arogantă înălţare-de-sine în inima şi aşa bolnavă de egoism şi de individualism şi de autosuficienţă, făcând-o ca astfel să devină „cu totul sălaş dracilor” (Sfântul Simeon Metafrastul).

Şi, deşi patimile colcăie în noi, totuşi avem permanent la îndemână justificări şi îndreptăţiri şi scuze pentru toate neputinţele şi slăbiciunile pe care noi înşine ni le tolerăm sau chiar ni le cultivăm în suflet: „A, nu, nu suntem leneşi la rugăciune, ci suntem doar foarte ocupaţi, prea ocupaţi, nu avem timp din pricina prea multelor probleme care sunt de rezolvat!”, uitând însă că „pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii !” (Mt. 2, 36). Şi iarăşi: „A, nu, nu suntem zgârciţi, avari, răutăcioşi, lacomi şi invidioşi – noi doar ne asigurăm ziua de mâine, mai bine ca alţii, care nu ştiu să o facă!” – (doar, vorba ceea: „mai bine arunci decât să nu-ţi ajungă; în fond fiecare cu treaba lui!”) – iarăşi, uitând, că Fiul lui Dumnezeu ne îndeamnă: „Adunaţi-vă comori în Cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură !” (Mt. 6, 20); aceasta pentru că oricum „cine nu adună cu Mine – risipeşte !” (Mt. 12, 30).

Adunaţi-vă comori în Cer, adică „îmbogăţiţi-vă în Dumnezeu”, aceasta fiind spre înveşnicirea sufletului, iar nu spre deşarta slăvire şi trufire a trupului. Căci tot aşa devenim falşi şi ridicoli înaintea Sfântului Dumnezeu, făcându-ne de râsul şi batjocura dracilor, atunci când – în loc să sporim nevoinţele, să înmulţim metaniile, catismele, acatistele, rugăciunile, să sporim strădaniile întru luarea-aminte la sine şi privegherea neîncetată asupra mişcărilor pătimaşe din suflet, noi mărim frecvenţa împărtăşirii noastre cu Sfintele Taine, anume pentru ca să vadă părintele duhovnic, colegii, prietenii, vecinii şi toţi cei din jur de câtă evlavie, de câtă trăire, de câtă aură duhovnicească suntem plini!... Într-adevăr, înaltă-foarte trebuie să fie o astfel de măsură a sporirii în care noi, cei plini de pofta păcatului, desfrânaţi şi pătimaşi, ghiftuiţi cu tot felul de mâncăruri, îmbuibaţi cu tot soiul de băuturi, sătui de somn şi duhnind de trândăvie, înghesuim în noi şi Trupul lui Hristos, socotind că va trece El cumva din stomac în inimă… De fapt, facem întocmai ca Pontius Pilat, eliberându-l pe Baraba şi răstignindu-L pe Hristos: „Pe cine din cei doi voiţi să vă eliberez ? Iar ei au răspuns: Pe Baraba ! Atunci le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus L-a biciuit şi L-a dat să fie răstignit” (Mt. 27, 21-26).

Aşa se face că, având la îndemână din belşug mulţime de scrieri sfinte, nenumărate opere de literatură duhovnicească, puzderie de cărţi scrise de tot atâţia sfinţi asceţi, nevoitori de-a lungul unei vieţi întregi de priveghere şi de osteneli, noi (deşi departe de evlavia şi de înfrânarea şi de nevoinţele acelora) luăm din ele (după capul nostru) ce şi cât ne place, după cum ne convine nouă. Doar nu degeaba scria Apostolul: „s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat; zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni; şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios; de aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor !” (Rm 1,22-24). Căci au ajuns creştinii să facă precum făcut-au odinioară şi evreii: „au schimbat slava Lui întru asemănare de viţel care mănâncă iarbă!...” (Ps. 105, 20). Aşa şi creştinul: ia „Fişa postului” de la biserică - şi trage concluziile care îi plac: „Sunt botezat. Cred în Hristos. Am duhovnic. Fac rugăciuni. N-am grija nimănui. Nu fac păcate. Postesc miercurea şi vinerea. Duminica merg la biserică. Aşadar - pot să mă împărtăşesc ori de câte ori poftesc, după cum doresc, şi oricând vreau eu: oricât de des !”. Şi sunt destui cei care argumentează: „Fii pe pace, că oricum nu te poţi numi vrednic, pentru că nimeni nu-i vrednic; oricum nu te poţi considera pregătit, pentru că nimeni nu se poate socoti pregătit; şi de aceea rămâne doar la mila Domnului să aprecieze El când facem bine că ne împărtăşim şi când nu; totuşi, noi să îndrăznim la mila Lui cea mare !” …

Numai că lucrurile nu stau deloc aşa simplu precum ni se pare. Iată, de pildă, ce mărturiseşte conştiinţa canonică a Bisericii în expresia liturgică a Rugăciunii Imnului Heruvimic cu privire la cei stăpâniţi de pofte pătimaşe: „Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie sau să slujească Ţie, Împărate al Slavei !”; iar pentru cei preocupaţi exclusiv de probleme pământeşti, adaugă: „Toată grija cea lumească acum să o lepădăm !”. Un astfel de îndemn nu ni se adresează ca şi cum, de fapt, noi ne-am duce la biserică pentru ca să ne apucăm de tot felul de treburi, ci dimpotrivă, tocmai pentru ca să mai lăsăm din treburi şi să venim şi la biserică. Pentru că, iată, deşi suntem creştini de două mii de ani, totuşi, aproape încă în fiecare zi de duminică, mai pline decât bisericile sunt târgurile, iarmarocurile, bazarurile, pieţele şi mall-urile, cu oameni preocupaţi de orice altă grijă – numai de grija sufletului, nu ! Iar dacă-l veţi întreba pe oricare dintre aceştia, îţi va răspunde senin că bineînţeles că e creştin, că merge la biserică, îşi spovedeşte păcatele la duhovnic şi se împărtăşeşte în toată rânduiala !

Din astfel de lucruri se vede limpede că ne-am deprins să tratăm cele ce ţin de sfinţirea vieţii noastre (adică mântuirea însăşi) în treacăt, din fugă, superficial, după placul şi cheful fiecăruia, la capitolul „Diverse”. Aşa şi cu dumnezeiasca împărtăşire: „Părinte, am venit pentru că vreau să mă împărtăşesc ! E adevărat că nu prea dau pe la biserică – ce să fac, sunt foarte ocupat, am o mulţime de probleme de rezolvat; dar să ştiţi că eu sunt foarte credincios, nu fac nici un păcat, nu fac nici un rău nimănui, ba chiar fac numai fapte bune; aşa că am venit să mă împărtăşesc !”. Aşa se face că, deplin convins de toată această „desăvârşire” abstractă, ca şi de totala sa îndreptăţire de a primi Trupul şi Sângele lui Hristos Cel Înviat, omul se prezintă impasibil la Sfântul Altar (de multe ori sosind chiar la sfârşitul Slujbei – pentru „a evita aglomeraţia şi foiala aceea nesuferită” – după cum pretextează cei mai mulţi) şi pleacă apoi, gata împărtăşit în văzul tuturor, fiind socotit de acum ca un adevărat credincios al Domnului, model demn de urmat şi de către alţii ! … Aşa se face că, în loc să se înmulţească pildele de sfinţenie şi de evlavie în obştea creştinească, se înmulţesc mai degrabă pricinile de sminteală pentru cei care s-ar fi arătat cumva dornici să se integreze şi ei în corpul eclesial al Ortodoxiei. Doar nu odată s-au auzit replici precum: „A, păi dacă aşa fac preoţii şi creştinii voştri, atunci nu-mi mai trebuie binecuvântarea voastră; mai bine rămân aşa cum sunt!”. Nu degeaba avertiza marele Pavel: „Să se cerceteze omul pe sine - şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit !” (I Cor. 11,28-30). Aici se ajunge când cele dumnezeieşti ale creştinătăţii nu mai sunt săvârşite după cuvenita rânduială, ci după părerea şi placul fiecăruia, după cum „îl taie capul” - deşi „Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii” (I Cor. 14,3), după cum scrie Apostolul; şi adaugă: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea care sunt în Hristos Iisus !” (II Tim. 1, 13).

O vorbă din bătrâni ne învaţă că „Unde-i lege, nu-i tocmeală !”. Iar David, Regele-Psalmist, confirmă: „Lege le-a pus - şi nu o vor trece !” (Ps. 148, 6). Aşadar toate cele ale firii îşi păzesc hotarele lor prin raţiunile dumnezeieşti ale lucrurilor, rânduite de Însuşi Creatorul lor. Cu atât mai mult omul, ca „împărat al făpturii”, ar trebui să fie model pentru toate. Să cercetăm, de pildă, câţi săraci a lăsat Dumnezeu pentru noi spre mântuirea noastră, pentru a dobândi plată în Cer, şi câţi săraci s-au făcut „săraci” pe ei înşişi?! Fuga de muncă, de obligaţii şi de atribuţii sociale este tot un păcat. Nu intră în responsabilitatea Bisericii să rezolve problemele haosului social ivit ca urmare a proastei întocmiri şi aplicări a legilor pământeşti. Biserica nu este jandarm peste lume. Ea este Cerul lui Dumnezeu pe pământ: „În Biserica Slavei Tale stând, în Cer ni se pare a sta!” (Ceaslovul). Ea este anticamera învierii sufleteşti a omului şi poarta sufletelor către împărăţia cerurilor. Prin Biserică se intră în Rai, în „sânul lui Avraam” (Lc. 16, 22) şi în „latura celor vii” (Panihida). Şi de aceea, cele ale Bisericii trebuie respectate şi împlinite ţinând seama de hotarul pe care îl stabileşte voia lui Dumnezeu, iar nu cheful omului. Poate că în societate faci ce vrei, cât vrei şi cum vrei, dar în Biserică faci numai ce trebuie, cum trebuie şi cât trebuie – pentru ca să te mântuieşti: „când se luptă cineva la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după regulile jocului !” (II Tim. 2,5). Ca să fim cu adevărat mlădiţe vii ale Bisericii, chemate să aducă roade prin altoirea la Viţa-Hristos, trebuie ca mai întâi să fim curăţiţi de zgura păcatelor şi de cenuşa patimilor, căci „tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc !” (Mt. 3, 10). Puterea lui Dumnezeu lucrează prin Sfintele Taine ale Bisericii nu pentru a cântări sufletului omului, nici pentru a-l tăgădui – ci pentru a-l sfinţi şi a-l îndumnezei: „cel ce va crede şi se va boteza se va mântui !” (Mc. 16, 16) şi astfel „dreptul din credinţă va fi viu !” (Evr. 10, 38). Rugăciunile creştinilor, postirile lor, îngenuncherile lor, milosteniile lor, credinţa lor, evlavia lor, viaţa lor dusă în curăţie şi dreptate – toate acestea formează bogăţia vie a Bisericii luptătoare de pe pământ, partea vizibilă a zestrei ei spirituale, - cea nevăzută fiind belşugul harului dumnezeiesc din ea. Adevăratul creştin simte faţă de propriile sale fapte o responsabilitate la fel de mare ca cea a sacerdotului faţă de săvârşirea Sfintelor Taine, căci „voi sunteţi Trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte” (I Cor. 12, 27), doar aşa fiind cu putinţă ca „Dumnezeu să fie totul întru toate !” (I Cor. 15, 28). Numai dacă postul, rugăciunea, trezvia, nevoinţa, evlavia, credinţa sunt săvârşite întocmai după dreptarul şi învăţătura Bisericii, abia atunci prin ele sufletele creştine primesc de la Dumnezeu harul curăţitor, luminător, sfinţitor şi mântuitor al Duhului Său Cel Sfânt. De aceea scria Sfântul Apostol Pavel: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine !” (Gal. 2, 20). Pentru că Însuşi Hristos ne-a spus: „nu caut voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis !” (In. 5, 30). Şi de aceea trăirea tainei îndumnezeirii firii în Biserică se face în lăuntrul hotarelor pe care le-au statornicit Bisericii aceste două cuvinte apostolice: cel al Sfântului Apostol Petru – „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni !” (FA 5, 29), şi cel al Sfântului Apostol Pavel (încă şi mai drastic decât primul): „chiar dacă noi înşine sau un înger din Cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema !” (Gal. 1, 8).

Prin urmare, atunci când mersul societăţii rătăceşte calea rânduielilor dumnezeieşti, se cuvine ca Biserica (prin slujitorii ei) să tragă semnalul de alarmă, atrăgând atenţia asupra faptului că lumea nu se află pe calea mântuirii. „Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre - zice Domnul. Şi cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre !” (Is. 55, 8-9), vestea cândva proorocul. Un lucru e limpede: nu schimbă Dumnezeu cuprinsul Revelaţiei Adevărului după voile şi mofturile şi impresiile noastre: „ cerul şi pământul vor trece - dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Mt. 24, 35); „înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate !” (M.t 5, 18). Şi de aceea, practic, noi înşine hotărâm în propria noastră viaţă dacă dorim sau nu să simţim bucuria întâlnirii cu Fiul lui Dumnezeu Cel Înviat. Învaţă Apostolul: „şi dacă trăim, şi dacă murim - ai Domnului suntem !” (Rm. 14, 8). Să nu uităm că „orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele.Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune.Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc! De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte” (Mt. 7, 17-20). „E bine să râvniţi totdeauna binele - nu doar atunci când sunt eu de faţă la voi !” (Gal. 4, 18), „adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor!”(Mt 6,16). Bine este „când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta!”(Mt 6,3). Se cade, aşadar, ca orice faptă bună să fie săvârşită în ascuns, în taină, cu discreţie, doar la lumina Feţei lui Dumnezeu: „întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici - Mie Mi-aţi făcut !” (Mt 25, 40), totodată neuitând nici îndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur: „Să asude milostenia în mâna ta!”. Căci nu degeaba hotărăşte Sfântul Apostol Pavel: „dacă cineva nu vrea să lucreze - acela nici să nu mănânce !” (II Tes. 3, 10). Pentru că lenea este păcat de moarte. Iar binecuvântat este cel ce face milostenie, nu cel ce neguţătoreşte, aşteptând plată în schimb: „Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe rudele tale, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei, la rândul lor, pe tine, şi să-ţi fie ca răsplată. Ci, când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi. Şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească: căci ţi se va răsplăti la învierea drepţilor !” (Lc 14,12-14). Vesteşte Psalmistul: „Împrumută păcătosul şi nu dă înapoi, dar dreptul se îndură şi dă !” (Ps. 36, 21), „toată ziua dreptul miluieşte şi împrumută iar seminţia lui binecuvântată va fi !” (Ps. 36, 26); „tânăr am fost - şi am îmbătrânit; dar n-am văzut pe cel drept părăsit, nici seminţia lui cerşind pâine !” (Ps. 36, 25). Milostenia străbate cerurile şi ajunge până la Tronul lui Dumnezeu: „Milostenia va curăţi păcatele !” (Sir. 3, 29), după cum şi „dragostea acoperă mulţime de păcate !” (I Pt. 4, 8). Dar numai atunci milostenia este curată şi binecuvântată - când este săvârşită în duh de rugăciune, cu smerenie, cu dragoste şi cu inimă bună.

Valoarea inestimabilă a milosteniei pentru mântuire este dovedită şi descrisă în aproape toate scrierile patristice, care sunt dreptarele de credinţă şi de viaţă ale creştinilor. O precizare, însă, se impune: e foarte adevărat că Mântuitorul Hristos Însuşi vine la noi sub chipul săracului care ne cere ajutorul după puterea noastră; la fel de adevărat, însă, este şi faptul că Mântuitorul Hristos nu a venit, nu vine şi nu va veni vreodată sub chipul omului destrăbălat, vicios, drogat, beţivan, fumător şi leneş – adică impostor. Biserica nu este chemată să întreţină reţelele de cerşetori ale celor certaţi atât cu legea morală, cât şi cu cea socială: ,,Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omeneşti !” (I Pt. 2,13); „tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt - de Dumnezeu sunt rânduite !” (Rm. 13, 1), căci „dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea” (Rm. 13, 3), precizează Apostolul neamurilor. Biserica are săracii şi filantropii ei. Filantropii (oamenii milosteniei creştine) sunt şi rugători credincioşi, cu adevărat evlavioşi, mădulare vii ale Trupului Tainic al lui Hristos; iar săracii sunt bătrânii singuri şi neajutoraţi, infirmii şi bolnavii (cronic sau incurabil), familiile cu mulţi copii, oamenii nevoiaşi care muncesc mult pe bani puţini, copiii cu afecţiuni trupeşti şi sufleteşti – şi multe alte „categorii sociale defavorizate” recunoscute public ca atare, toţi acei pe care fiecare preot de parohie îi cunoaşte din staulul turmei sale cuvântătoare pe care este chemat a o păstori cu vrednicie: „Datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi, iar nu să căutăm plăcerea noastră” (Rm. 15, 1); „purtaţi-vă sarcinile unii altora - şi aşa veţi împlini Legea lui Hristos !” (Gal. 6, 2 ). „Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia: Legea nu este împotriva unora ca acestea !” (Gal. 5, 22-23).

„Când ai mult, dă mai mult; dacă ai puţin, dă mai puţin - dar nu pregeta să faci milostenie !” (Tob. 4, 8), căci „în faţa Celui Preaînalt milostenia este dar bogat pentru toţi cei ce o fac !” (Tob. 4,11). „Mai bine este să faci milostenie, decât să aduni aur” (Tob. 12, 8) căci „milostenia izbăveşte de la moarte şi curăţă orice păcat. Cei ce fac milostenie şi dreptate vor trăi mult !” (Tob. 12, 9); „cel care face milostenie împrumută pe aproapele său; iar cel care dă din punga sa, ţine poruncile !” (Sir. 29, 1); „cel care face milostenie este ca şi cel care jertfeşte jertfă de laudă !” (Sir. 35, 3) căci „milostenia rămâne în veac !” (Sir. 40, 19), dar „milostenia ta să fie într-ascuns - iar Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie !” (Mt. 6, 4). „Daţi mai întâi milostenie cele ce sunt în lăuntrul vostru - şi, iată, toate vă vor fi curate !” (Lc. 11, 41).

Lumina lăuntrică din lumina faptelor bune

2013-04-21T22:48:00.001+03:00

„După roadele lor îi veţi cunoaşte” căci „orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele” (Mt 7, 16-17)

„De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.” (Evr. 12, 1)

„Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul, veghind cu luare aminte ca nimeni să nu rămână lipsit de harul lui Dumnezeu şi ca nu cumva, odrăslind vreo pricină de amărăciune, să vă tulbure, şi prin ea mulţi să se molipsească. Şi să nu fie vreunul desfrânat sau întinat ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi-născut !” (Evr. 12, 14-16)

A spune despre cineva că este creştin înseamnă, de fapt, a spune că este botezat (adică de trei ori afundat) în apa sfinţită în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt 28,19); şi iarăşi: „cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi !” (Mc 16,16). Omul de dinainte de botez, devine altul după botez – deşi este acelaşi. Devine altul, adică altfel – pentru că nu mai viază în afara Luminii necreate dumnezeieşti, ci se uneşte cu Aceasta, se îmbracă în Ea prin credinţă şi mărturisire: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat !” (Gal 3, 27). „Lumină este Tatăl, Lumină este Fiul, Lumină este Duhul” scria Sfântul Ioan Damaschinul. Şi doar în această Lumină prin Care toate cele ce sunt au luat fiinţă putem dobândi cunoaşterea adevărului: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii !” (In 8,12); „Eu şi Tatăl Meu una suntem !” (In 10,30); „toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere” (Mt 11,27). „Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va trage Tatăl”(In 6,44) prin puterea Duhului Sfânt: „peste Care vei vedea Duhul pogorându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel Ce botează cu Duh Sfânt”(In 1,33).

Părintele Dumitru Stăniloae a numit Taina Sfintei Treimi drept Taina existenţei însăşi sau „structura supremei iubiri”. Aceasta pentru că (pentru mintea oamenilor, ca şi a îngerilor deopotrivă) rămâne de nepătruns modul absolut al unimii Celor Trei Persoane dumnezeieşti: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată!”(1Cor 13, 4-8), aşa încât „dacă dragoste nu am, nimic nu sunt !” (I Cor. 13,2); „de aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător !” (1Cor 13,1).

Problema fundamentală a vieţuirii cu adevărat creştineşti o reprezintă discrepanţa dintre cunoaşterea (zisă „teoretică”) a învăţăturii de credinţă şi aplicarea ei în practica vieţii cotidiene: „După roadele lor îi veţi cunoaşte” căci „orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele”(Mt 7,16-17). Dezbinările dintre creştini au scos de fiecare dată la iveală anumite caractere umane descrise în popor prin expresia „cozi de topor”, despre care Sfântul Apostol Pavel scrie: „de deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te, căci ele vor spori nelegiuirea tot mai mult”(2Tim 2,16), „fereşte-te de întrebările nebuneşti, ştiind că dau prilej de ceartă”(2Tim 2,23) şi de „gâlcevile necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de câştig. Depărtează-te de unii ca aceştia!”(1Tim 6,5), „având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te şi de aceştia!”(2Tim 3,5); „de omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te!”(Tit 3,10). Acordul dintre „teorie” şi „practică” în viaţa oricărui creştin implică neîndoielnic o anumită responsabilitate. Să ne amintim faptul că în veacurile din istoria Bisericii lui Hristos de după Sfântul Împărat Coanstantin cel Mare, au fost nu puţini cei care au primit botezul şi s-au declarat „creştini” doar pentru a beneficia de anumite avantaje materiale şi privilegii sociale, trecând cu vederea faptul că unirea cu Hristos înseamnă, de fapt, mai ales eliberarea din sclavia păcatului şi din robia morţii: „Luaţi seama, fraţilor, să nu fie cumva în vreunul din voi o inimă vicleană a necredinţei, ca să vă depărteze de la Dumnezeul Cel Viu!”(Evr 3,12). Şi de aceea putem spune că a fi (şi a rămâne) cu adevărat creştin înseamnă tocmai a trăi în harul permanentei înnoiri duhovniceşti în Hristos Cel Înviat.

Un simplu „Certificat de Botez” nu atestă neapărat alipirea ta deplină cu inima , cu mintea , cu viaţa sufletului şi a trupului deopotrivă, de Dumnezeul Căruia pretinzi că te închini. Atât timp cât nu crezi cu adevărat toate cele descoperite lumii prin Sfintele Scripturi ale Sfinţilor Prooroci şi Apostoli, în Cronici, Epistole şi Psalmi, de fapt ochii îţi sunt ţinuţi să nu-L cunoşti, iar sufletul ţi-e gol, străin şi însingurat, căci nici martor nu eşti al minunilor Lui şi nici nu mai eşti părtaş la frângerea pâinii: „a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii!”(Lc 24,35).

„Dă-mi mie haină luminoasă, Cel Ce te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, Hristoase Dumnezeul nostru!”. Cine crede, însă, că pentru a se mântui e de ajuns să îşi îmbrace trupul cu cămaşa lungă şi albă (după chipul veşmântului îngeresc), dar nu şi sufletul în harul luminii dreptei credinţe şi a faptelor bune – se înşeală. Doar ca să ţii lumânarea aprinsă în mână (oricât de curată ar fi ceara din care e făcută) fără ca să şi împlineşti cu fapta bunătatea , dreptatea şi adevărul – nu e de ajuns pentru îndumnezeire.

Dovadă stau cele cinci fecioare „fără-de-minte” care nu şi-au agonisit (pe parcursul vieţuirii pământeşti) untul-de-lemn al credinţei împlinite cu fapta; atunci când Mirele a venit –„uşa s-a închis!” (Mt 25,10). Aceste cinci fecioare simbolizează, de fapt, tocmai sufletele care (deşi îmbrăcate în lumina Sfântului Botez) din prea multa nepăsare, trândăvie şi neluare-aminte au rămas străine de faptele Luminii. Şi de aceea răspunsul pe care Mirele îl dă la rugămintea lor: „Doamne, Doamne deschide-ne nouă!”(Mt 25,11) are valenţe de verdict final , apocaliptic, neaşteptat: „Nu vă cunosc pe voi!”(Mt 25,12). Asupra acestui lucru atrage atenţia şi marele Pavel: „Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre întru El”(Evr 3,14). Cu alte cuvinte, Apostolul neamurilor ne avertizează tocmai cu privire la datoria de a păstra şi cultiva în mod corespunzător harul primit la Botez şi sporit prin celelalte Sfinte Taine.

De pildă, prin Sfânta Taină a Mirungerii (administrată celui botezat în Biserică, prin slujitorii Bisericii), Dumnezeu îi comunică omului cele şapte daruri ale Duhului Său Dumnezeiesc; dar cum mai confirm, însă, sau în ce chip mai adeveresc eu lumii prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în mine - dacă săvârşesc fapte incompatibile cu harul Său? „Şi cui S-a jurat că nu vor intra întru odihna Sa, decât numai celor ce au fost neascultători? Vedem dar că n-au putut să intre, din pricina necredinţei lor!”(Evr 3,18-19). Desigur, avem permanent la îndemână posibilitatea restabilirii în har sau a restaurării duhovniceşti prin recursul la Taina Pocăinţei şi fructificarea ei prin Taina Euharistiei – reperele fundamentale ale efortului de desăvârşire. Să nu uităm , însă, că deja Sfântul Apostol Pavel (la doar câteva decenii după Învierea lui Hristos şi Înălţarea Lui la Cer) îi îndemna pe creştini cu astfel de cuvinte: „Să nu dormim ca şi ceilalţi, ci să priveghem şi să fim treji!”(1Tes 5,6) – anume pentru a-şi vedea fiecare propria stare duhovnicească, din pricina căderii multora din har prin vicleşugul celor trei uriaşi de-suflet-ucigaşi (neştiinţa, uitarea şi trândăvia): „Pentru aceea se cuvine ca noi să luăm aminte cu atât mai mult la cele auzite, ca nu cumva să ne pierdem!”(Evr 2,1).

Căci încă de pe atunci se găseau destui care să se considere pe ei înşişi suficient de vrednici pentru a se împărtăşi oricând ar fi poftit din Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, dispreţuind îndemnul apostolic: „Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar”(1Cor 11,28). Căci marele Pavel ştia preabine faptul că „duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios”(Mt 26,41). Şi, deşi arată înţelegere pentru slăbiciunile şi neputinţele firii omeneşti, totuşi nu acceptă complacerea în acestea ca fiind normală şi normativă: „Cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători la astfel de mântuire care, luând obârşie din propovăduirea Domnului, ne-a fost adeverită de cei ce au ascultat-o?”(Evr 2,3).

A gândi, a vorbi şi a făptui ca şi cum harul sau lumina ce izvorăşte din adâncul fiinţei dumnezeieşti ar reprezenta o simplă formă de exprimare artistică lipsită de dinamism, ceva străin de viul vieţii care este în noi – nu corespunde deloc Revelaţiei divine: „Deja toate sunt strâmbe şi deformate. Deci şi Dumnezeu mai face minuni când şi cum şi prin cine se mai poate face; atât cât Îi mai stă şi Lui în putinţă!” – cam aşa sună părerea inteligenţei contemporane hrănite din sincretismul tuturor lepădărilor posibile de cele sfinte, şi astfel căzute din harul lui Dumnezeu. Pentru acest tip de inteligenţă, atotputernicia divină se confundă cu propriile lui limite; pentru că uită mărturia sfinţeniei divine, manifestată atât la căderea îngerilor din mândrie şi răzvrătire - „orice călcare de poruncă şi orice neascultare şi-a primit dreapta răsplătire”(Evr 2,2), cât şi atunci când lumea s-a umplut de dreapta credinţă prin semne şi minuni lucrate prin vasele cele de cinste ale Duhului lui Dumnezeu - Patriarhii, Proorocii, Apostolii şi Părinţii: „împreună mărturisind şi Dumnezeu cu semne şi cu minuni şi cu multe feluri de puteri şi cu darurile Duhului Sfânt împărţite după a Sa voinţă”(Evr 2,4).

Nu schimbă Dumnezeu dreptatea Legii sau adevărul dogmelor doar pentru că lumea a găsit de cuviinţă să-şi schimbe punctul de vedere asupra binelui şi răului, doar pentru că refuză exemplul răstignirii „eu”-lui sau al lepădării-de-sine pe care i l-a dat Hristos pe Muntele Golgota ca să aducă Tatălui umanitatea înnoită şi restaurată prin statornicie în credinţă, jertfă şi răbdare întru desăvârşită ascultare: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”(Lc 23,34). Şi de aceea Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă cu fermitate:„nimeni dintre voi să nu se învârtoşeze cu înşelăciunea păcatului!”(Evr 3,13). Pentru că scuze am mai fi avut poate până la Întruparea Fiului lui Dumnezeu (din pricina înrobirii firii prin puterea morţii şi a lanţurilor diavoleşti ale păcatului). Dar de la Învierea lui Iisus încoace, însă, „Lumina lui Hristos luminează tuturor!”(Sfântul Ierarh Grigorie Dialogul).

„Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii”(Evr 4,12). Şi de aceea – fie că ne convine, fie că nu – Dumnezeu nu numai că nu ne cere nouă părerea cu privire la conţinutul de adevăr al dogmelor credinţei, ci dimpotrivă, ne cere socoteală de toate cele pe care le-am făcut, rostit sau doar gândit în duhul puturos al înfumurării prin diavoleasca trufie şi mândrie. Abia atunci când cele ascunse, tainice, ale lucrărilor lui Dumnezeu se vor vădi cu putere, vom descoperi „dreptatea” propriilor noastre păreri despre Dânsul: „nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală!”(Evr 4,13). Când tot eşafodajul mincinos al părerii-de-sine ni se va nărui de pe temeliile puse pe nisipurile mişcătoare ale îndoielii în credinţă şi îndulcirii pătimaşe de cele ale vieţii pământeşti, abia atunci vom recunoaşte întreita strălucire a virtuţilor teologice de care ne-am lipsit: credinţa - „dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo!, - şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă”(Mt 17,20), nădejdea – „Dumnezeu i-a dăruit lui Avraam moştenirea prin făgăduinţă”(Gal 3,18), şi dragostea - „calea mai presus de orice altă cale” (I Cor 13,31). Căci nici nu este o altă cale de înălţare până la tronul slavei lui Dumnezeu.

Dragostea înseamnă credincioşie neschimbată, credinţă întru care nu încape nici urmă de îndoială. De aceea, în lumea noastră, roadele credinţei sunt atât de slabe încât umanitatea contemporană (prinsă în uriaşul mecanism al secularizării şi desacralizării generale) a ajuns să considere harul drept o monedă ieftină de schimb, confundând astfel întunericul cu lumina: „ce părtăşie are lumina cu întunericul?!”(2Cor 6,14) întreabă retoric Sfântul Apostol Pavel. „De se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el!”(Evr 10,38), „iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute”(Evr 11,1). Gândul şovăielnic (sau îndoiala în credinţă) nu apare din nimic. Căci până nu se iveşte umbra păcatului în sufletul omului, nu apare îndoiala. Câte milioane de creştini nu sunt luminaţi prin Taina Sfântului Botez, vlăstare ale dreptei credinţe în Dumnezeul Cel Viu al Adevărului? Câte milioane de creştini nu rostesc zilnic Simbolul Credinţei? Câţi nu fac nenumărate acte de caritate şi de filantropie? Câte milostenii nu se împart zilnic în Numele Domnului Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat?... Şi totuşi, mereu aceleaşi întrebări persistă în toate minţile şi frământă inimile tuturor: „Oare cum o fi dincolo? Oare chiar aşa o fi şi cu credinţa asta? Oare Ortodoxia chiar este singura religie a Adevărului? Oare chiar tot ce citim în Scriptură este adevărat? Oare chiar aşa va fi la Judecată? Oare chiar aşa va fi când va veni antihristul? Oare chiar poate să pedepsească Dumnezeu atâta omenire pentru necunoaşterea, indolenţa şi ipocrizia ei? Oare chiar o să vină vreodată sfârşitul lumii? Chiar există Rai şi iad? Şi cum adică, Dumnezeu nu va ţine cont de neputinţele firii omeneşti? Poate Dumnezeu - Izvorul inefabil al iubirii fără de sfârşit - să fie aspru, crud şi necruţător cu cei care nu L-au putut înţelege sau pricepe în felul lor de a vedea, de a gândi şi de a trăi în această lume plină de tot felul de excese?!...”. La astfel de nedumeriri Sfântul Apostol Pavel ne dă răspunsuri grele: „Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi!”(Evr 12,8); „orice mustrare, la început, nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu ea roada paşnică a dreptăţii”(Evr 12,11).

De multe ori (atunci când trecem prin încercări, prin ispite, prin experienţe de viaţă mai dificile) trăim cu impresia că Dumnezeu ne urăşte, că ne asupreşte cumva. Dar nu e deloc aşa. Dovadă stă îndemnul înţeleptului apostol cel mult-încercat pentru mărturisirea lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu: „Nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja când eşti mustrat de El!”(Evr 12,5) căci „pe cine îl iubeşte, Domnul îl ceartă, - şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte!”(Evr 12,6); şi de aceea „răbdaţi spre înţelepţire!”(Evr 12,7). De aceea, atunci când trecem în viaţă prin felurite încercări, de fapt Dumnezeu lucrează la trezirea noastră, ca să ne aducă la cunoştinţa adevărului, descoperindu-ne atât greşelile cât şi calea îndreptării lor: „Cerceta-voi cu toiag fărădelegile lor!”(Ps 88,32). Căci scopul este ca prin ele să înaintăm în har, în credinţă şi să sporim în fapte bune „până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”(Ef 4,13), căci „Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună!”(2Cor 9,7). Desăvârşirea duhovnicească începe de la starea de pruncie înţeleasă ca nepricepere şi neştiinţă - „pentru că oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptăţii, de vreme ce este prunc”(Evr,5,13), pentru a atinge însă starea de pruncie înţeleasă ca nerăutate şi nevinovăţie: „de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor!”(Mt 18,3).

Intrarea în împărăţia Domnului înseamnă, de fapt, revenirea la starea paradisiacă a omului de dinainte de căderea în păcat, stare la care au ajuns Sfinţii - pe care şi izvorul apei şi creanga finicului şi aripile păsărilor şi pasul animalelor îi ascultau şi li se supuneau precum odinioară în Rai toată suflarea îi slujea lui Adam ca unui împărat. „Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul”(Evr 5,14) scrie Pavel Apostolul, iar David Proorocul întăreşte: „Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea”(Ps 33,13) „şi vei trăi în veacul veacului!”(Ps 36,27). Astfel de cuvinte şi îndemnuri nu sunt simple sintagme de înţelepciune populară, nici teologumene formulate la întâmplare, ci sunt porunci inspirate, cu valoare de normă de îndreptare a vieţii. Până nu ajunge omul să se cunoască pe sine, adică să se lepede de sine (adică de „eu”-l pătimaş şi posesiv) nu se va desăvîrşi. Căci nu se poate înnoi duhovniceşte prin harul lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat: „căci Dumnezeu nu este nedrept, ca să uite lucrul vostru şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru Numele Lui, voi, care aţi slujit şi slujiţi Sfinţilor!”(Evr 6,10).

Aici este problema: simpla asimilare intelectivă a formulelor dogmatice care sintetizează conţinutul adevărului revelat despre Dumnezeu, fără asumarea afectivă pe care o poate da numai iubirea sinceră şi profundă faţă de acest conţinut mîntuitor (şi , mai adânc, faţă de Cel prezent tainic în el) - rămâne doar simplă „aramă sunătoare şi chimval răsunător”(1Cor 13,1). Cuvântul Apostolului - „fiecare dintre voi să arate aceeaşi râvnă spre adeverirea nădejdii, până la sfârşit”(Evr 6,11) a fost urmat şi împlinit întocmai de miile de sfinţi asceţi , nevoitori şi pustnici care, de-a lungul veacurilor de luptă duhovnicească, de aspră înfrânare, de priveghere neîncetată şi de necontenită rugăciune, în lungul şi în latul pământului (deopotrivă în cetăţi, ca şi în pustietăţi), au desăvârşit pentru totdeauna modelul trăirii în sfinţenie şi în pocăinţă a Adevărului mîntuitor. Aşa au dobândit cununa neveştejită a măririi celei nestricăcioase şi veşnice. „Şi precum este rânduit oamenilor - o dată să moară, iar după aceea să fie Judecata - , tot aşa şi Hristos, după ce a fost adus o dată Jertfă ca să ridice păcatele multora, a doua oară fără de păcat Se va arăta celor ce cu stăruinţă Îl aşteaptă spre mântuire!”(Evr 9,27-28). La Judecata de Apoi, în lumina dreptei judecăţi a Dreptului Judecător , toate faptele omenirii vor fi cercetate prin prisma virtuţilor fundamentale ale sufletului creştinesc: credinţa faţă de -, nădejdea în -, şi dragostea pentru - Jertfa Crucii lui Hristos: „întru această voinţă suntem sfinţiţi, prin Jertfa Trupului lui Iisus Hristos, o dată pentru totdeauna”(Evr 10,10).

Prin urmare, criteriul discernerii universale va fi foarte simplu: vor fi puse faţă în faţă dragostea noastră faţă de semeni cu dragostea lui Hristos faţă de lume; ascultarea noastră faţă de poruncile lui Hristos cu ascultarea lui Hristos faţă de voia Tatălui; milostenia noastră faţă de lipsurile celor sărmani cu milostivirea lui Dumnezeu faţă de neputinţele noastre; binele făcut de noi aproapelui cu binele făcut nouă de Hristos; jertfa sângelui nostru duhovnicesc în slujirea Bisericii lui Hristos (prin nevoinţe personale, virtuţi şi fapte de milostenie) cu Jertfa Sângelui lui Hristos vărsat pe Cruce pentru răscumpărarea întregii omeniri din robia morţii şi de sub tirania diavolului. Iar aceasta nu întâmplător. Ci anume pentru că puterea de zdrobire a păcatelor şi de izbăvire din cătuşele patimilor de tot felul implică adeverirea vorbei cu fapta, a teoriei cu teologia, a învăţăturii cu minunea , a vieţii cu sfinţenia, încredinţarea menirii salvatoare a frumuseţii din afară prin puterea exemplului frumuseţii din lăuntru.

Din acest acord al ortodoxiei învăţăturii cu ortopraxia vieţuirii s-au zămislit modelele credinţei: un Iachint la Putna, un Cleopa şi un Paisie la Sihăstria, un Arsenie Boca la Prislop, un Sofian Boghiu la Antim, un Arsenie Papacioc la Techirghiol, - şi mulţi, mulţi alţii, care au adormit cu trupul, odihnind prin cimitirele bisericilor şi mânăstirilor pământului creştinesc, dar veghind cu duhul din înaltul Cerului îngeresc la mântuirea tuturor celor care doresc să le urmeze pilda şi să le împlinească jertfa lor – a celor „de care lumea nu era vrednică, şi care au rătăcit în pustii şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului”(Evr 11,38) şi care s-au făcut „ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi”(1Cor 4,13).

Desigur, statura duhovnicească a unui cuvios nu constă într-o anumită înălţime a trupului sau într-o anumită înfăţişare a chipului, după cum nu constă nici în vreo ştiinţă-de-carte specială sau în cine ştie ce aptitudini artistice. Istoria Bisericii noastre păstrează chipuri luminoase ale evlaviei precum Sfinţii Ierarhi Varlaam şi Dosoftei ai Moldovei , după cum se bucură şi de efigia muncii şi erudiţiei unor Veniamin Costachi şi Andrei Şaguna. După cum şi amintirea unor sihaştri precum Sfântul Daniil de la Voroneţ sau Sfânta Teodora de la Sihla , ori a unor rugători precum Cristofor ierodiaconul, Ioanichie Moroi, Ioil Gheorghiu sau arhiereul Ioan-cel-minunat (fost Episcop-vicar al Lavrei de la Kiev) este păstrată cu sfinţenie alături de mărturia însângerată nu doar a „oaselor smerite”(Ps 50,9), ci şi a osemintelor zdrobite, sfinţite prin mucenicia temniţelor comuniste de la Aiud şi din Piteşti, din care astăzi străluceşte harul luminos şi izvorăşte mirul sfinţeniei răstignite de ura tiranilor vrăjmaşi ai Crucii şi Învierii lui Hristos. Sângele lor strigă din pământ spre Cer, iar glasul mărturiei lor răsună tunător din Cer spre a trezi conştiinţa de neam şi de credinţă a celor care astăzi sunt mult prea frământaţi de probleme de o gravitate deosebită... : „Ce-o să ne facem noi cu atâtea biserici? Cu atâţia preoţi? Cu atâtea mânăstiri şi cu atâţia călugări? Cu atâtea hramuri, slujbe, rugăciuni? Cu atâtea familii-model şi atâţia tineri evlavioşi?!... Of, Doamne, Doamne – oare nu riscăm să ajungem o ţară de mistici?! Ce-o să ne facem noi dacă toţi vor dori să se mântuiască? Oare o să mai încăpem în Rai?...”. Probabil că din astfel de „dileme-de-conştiinţă” s-a declanşat în sânul naţiunii criza spirituală care face ravagii astăzi mai mult ca niciodată. În aşa fel încât am ajuns cu toţii să trăim de parcă n-ar mai avea nici un sens să o facem. Căci am uitat cuvântul Domnului: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui - şi toate celelalte se vor adăuga vouă!”(Mt 6,33), căci „fără Mine nu puteţi face nimic!”(In 15,5) şi de aceea ,, cel ce nu adună cu Mine risipeşte!”(Lc 11,23). Nu degeaba vesteşte Apostolul încă o dată: „Domnul va judeca pe poporul Său! Înfricoşător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului Celui Viu!”(Evr 10,30-31).

„Să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune, fără să părăsim Biserica noastră, precum le este obiceiul unora, ci îndemnători făcându-ne, cu atât mai mult, cu cât vedeţi că se apropie ziua aceea. Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoştinţă despre adevăr, nu ne mai rămâne, pentru păcate, nici o jertfă, ci o înfricoşată aşteptare a Judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici!”(Evr 10,24-27), „căci mai este puţin timp, prea puţin, şi Cel Ces va să vină, va veni şi nu va întârzia!”(Evr 10,37). „Noi nu suntem (fii) ai îndoielii spre pieire, ci ai credinţei spre dobândirea sufletului!”(Evr 10,39).

Fericita liniştire – maica sănătăţii sufleteşti

2013-04-18T20:11:00.003+03:00

„Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre!”(Mt 11,29)

„Oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi”(2Tim 3,13)

„Împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru!” (Lc 17,21)

„Cel încet la mânie e mai de preţ decât un viteaz, iar cel ce îşi stăpâneşte duhul este mai de preţ decât cuceritorul unei cetăţi!”(Pild 16,32)

„Şi minuni de-ai face, chiar şi morţi de-ai învia, totuşi tulburarea te aşează sub aripa diavolului!” (Sfântul Ioan Gură-de-Aur)

,,Răutatea vădeşte o lipsă în cele ale minţii”(Sfântul Vasile cel Mare)

„Primejdia nu este prezenţa patimilor care ne luptă sufletul, ci lenea şi nepăsarea care ne fac să cădem înfrânţi în faţa lor”(Sfântul Efrem Sirul)

„Aşa precum norii nu se adună pe cer fără mişcarea vântului, tot aşa nici patima nu se iveşte în suflet fără mişcarea gândului”(Sfântul Marcul Ascetul)

„Nu atacul gândului este păcatul, ci învoirea minţii care vorbeşte cu gândul ca şi cu un prieten” (Sfântul Marcu Ascetul)

,,Mânia este începutul nebuniei căci precum furtuna tulbură văzduhul, aşa mânia tulbură mintea” (Sfântul Iacob, Arhiepiscopul Novgorodului)

„Arsenie – taci, fugi, linişteşte-te!” („Patericul Egiptean”)

„Precum nu poţi ţine o scorpie în sân fără ca aceasta să te muşte, tot aşa nu poţi ţine un gând rău în inimă fără ca acesta să te vatăme!” (Evagrie Ponticul)

Scrierile ascetice şi duhovniceşti ale Sfinţilor Părinţi filocalici ne învaţă că „liniştea” sau „isihia” reprezintă starea de sănătate spirituală a sufletului. Prin urmare, dobândirea liniştii interioare profunde şi depline este scopul tuturor nevoinţelor duhovniceşti. Atingerea acestui scop este posibilă prin efortul de împotrivire statornică şi totală faţă de lucrarea patimilor trupeşti şi sufleteşti şi prin ferirea de orice tulburare rezultată din griji şi preocupări lumeşti. Aceasta mai întâi pentru a împlini îndemnul categoric al Mântuitorului Hristos: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!”(Mt 5,48).

De-a lungul veacurilor de nevoinţă creştină întru dobândirea sau agonisirea nu de averi materiale, ci de adevărată bogăţie veşnică, netrecătoare, istoria Bisericii a consemnat nenumărate feluri de vieţuire după Dumnezeu, atât în viaţa monahală, cât şi pe calea căsniciei. Fără nici o excepţie, aceşti adevăraţi eroi ai Duhului nu au preţuit şi căutat altceva decât odihna cea duhovnicească sau pacea pe care nu lumea de aici o poate da. Deja de mai bine de trei mii de ani strigă neîncetat Psalmistul: „Fereşte-te de rău şi fă binele, caută pacea şi o urmează pe ea!”(Ps 33,13). Şi de aceea Sfinţi Părinţi precum Ioan Scărarul învaţă că desăvârşirea duhovnicească sau starea de sfinţenie reprezintă o adevărată înviere a sufletului mai înainte de învierea trupului. Şi că doar aşa omul poate dobândi adevărata cunoaştere a Celui Preaînalt (nu în fiinţa Sa, care rămâne inaccesibilă firii create, ci prin lucrările Sale prezente în creaţie). Desăvârşirea duhovnicească implică starea de nestricăciune a trupului, supunerea simţurilor trupeşti stăpânirii minţii luminate prin curăţirea inimii şi înălţate deasupra limitărilor şi condiţionărilor firii trupeşti păcătoase sau împătimite. Tot Sfântul Ioan Scărarul scrie (în volumul al nouălea al „Filocaliei”) că astfel sufletul ajunge faţă în faţă cu Ziditorul său.

Aşadar, nu întâmplător lucrarea de liniştire duhovnicească a fost grija de căpetenie a oricărui trăitor al tainei îndumnezeirii firii prin unirea cu Hristos Cel Înviat încă de la începuturile creştinătăţii. Atunci când în necuprinsul pustiurilor lumii se întâmpla ca, din voia lui Dumnezeu, vreun ascet să întâlnească un alt nevoitor întru mântuire, salutul de bineţe cu care obişnuiau să se întâmpine avea o formă interogativă: „Cum petreci, frate, cu darul lui Dumnezeu, în pustie?”. Iar răspunsul era unul deopotrivă consolator şi mărturisitor, în duh de pace, de simplitate şi smerenie: „Bine, cu mila Domnului, spre înfrânarea poftelor, spre omorârea patimilor, prin rugăciunea neîncetată şi privegherea necontenită asupra curselor vrăjmaşului neamului omenesc”. Aceasta pentru a da viaţă cuvântului Scripturii care zice: „Rugaţi-vă neîncetat!”(1Tes 5,17), şi iarăşi: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită!”(Mt 26,41). O asemenea lucrare duhovnicească, însă, pentru a avea puterea necesară să îndepărteze din suflet urmele oricăror griji trupeşti şi tulburări lumeşti, se poate întemeia doar pe un efort constant şi susţinut al voinţei statornic îndreptate spre lepădarea-de-sine şi spre tăinuirea oricăror virtuţi sau fapte bune. Pentru că altfel vieţuirea pustnicească riscă să devină „oportunitate” lumească de slăvire deşartă în ochii lumii şi de „preamărire” a orgoliului individualist prin „reclama” făcută spre atragerea de „admiratori” naivi şi de „admiratoare” lipsite de discernământ, gata să leşine de „extaz” precum la spectacolele vedetelor acestei lumi. Pentru un astfel de „pustnic” mai modern, traiul la pustie nu mai implică doar Psaltirea, Ceaslovul, Acatistierul, lumânărica, vasul cu apă, săculeţul cu pesmeţi şi legumele uscate, ci necesită tot felul de accesorii „indispensabile”, care presupun tot atâtea griji noi în sufletul aşa-zisului ascet, al căror rezultat este doar răspândirea minţii, slăbirea voinţei spre cele duhovniceşti, uscarea dorului de cele sfinte şi înfumurarea mândriei.

Astfel de lucruri nu se regăsesc în biografia exemplară a nici unuia dintre povăţuitorii vieţii duse după Dumnezeu întru unirea de taină cu Acesta. Pilduitoare în acest sens este hotărârea stareţului din „Pateric” de a părăsi un anumit loc din pustie cu întreaga sa obşte pentru a se muta în altul, mult mai arid şi mai îndepărtat, pentru simplul motiv că în timpul nopţii vântul se auzea şuierând printre trestii, făcându-le să foşnească, şi astfel abătând mintea de la efortul ei de înălţare spre Cer. Sau răspunsul pe care un alt bătrân l-a dat celor ce îl întrebaseră pentru care motiv nu-şi cruţa deloc trupul, lipsindu-l de somn de ani de zile, şi nevorbind cu cineva vreodată: „Atâta vreme cât nu primesc pe cele rele ale vieţii de aici ca pe cele bune, iar pe cele bune ale ei ca pe cele rele – nu mi-am făcut încă din trup mormânt al patimilor, căci n-am murit pentru cele ale lumii!”. Este tocmai ceea ce, la rândul său, spusese şi Sfântul şi Dreptul Iov cel îndelung-răbdător şi mult-pătimitor: „Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?!”(Iov 2,10).

Aceasta deoarece (precum învaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul în volumul al optulea al „Filocaliei”), pacea sufletului înseamnă de fapt nepătimirea sau absenţa totală a patimilor care îl împing la păcătuire prin simţurile trupeşti. La rândul său, Sfântul Isaac Sirul avertizează că nepătimirea nu-l scuteşte pe ascet de războiul demonilor. Şi de aceea Sfântul Apostol Pavel ne aminteşte că „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduh!”(Ef 6,12). Practic, lucrarea ascetică de liniştire sau pacificare duhovnicească a inimii omului este singura cale spre adevărata cunoaştere-de-sine. Înaintând pe aceasta, omul dobândeşte ceea ce se numeşte vederea duhovnicească, el devine „văzător-cu-duhul”. În acest sens, tot Sfântul Isaac Sirul (în al zecelea volum al „Filocaliei”) afirmă că cel ce îşi vede propriile păcate a sporit duhovniceşte în mai mare măsură decât cel ce îi vede pe îngeri.

Bătrânii duhovnici iscusiţi, povăţuitori luminaţi şi inspiraţi ai mulţimilor de călugări care au năzuit la dobândirea „mărgăritarului cel de mare preţ” al păcii lui Hristos, au atras permanent atenţia asupra faptului că o asemenea comoară nu poate fi agonisită decât prin lepădarea deplină şi definitivă a sinelui egoist, marcat de mândrie şi autosuficienţă. Îndemnul la „răbdare!, răbdare!, răbdare!”, şi iarăşi „răbdare!, răbdare!, răbdare!” – „nu până la prăşit, ci până la sfârşit!”, era în fond avertismentul faţă de necesitatea tăierii voii proprii întru omorârea omului cel vechi şi învierea omului cel nou zidit după chipul şi asemănarea lui Iisus Hristos, Biruitorul morţii şi al iadului. Căci a răbda nedreptatea din partea semenilor înseamnă a fi asemenea celor trei tineri din Babilon împreună cu proorocul Daniel aruncaţi în cuptorul cel cu foc fără a fi arşi de văpaie. Pentru că numai liniştea agonisită prin smerenia tăcerii poate birui viforul gândurilor şi potoli furtunile patimilor stârnite asupra sufletului de la trup şi de la lume prin lucrarea diavolului.

Nu cu prea multă vreme în urmă, tihna vieţii pământeşti o dădea liniştea casei părinteşti, pacea căminului familial, traiul modest, simplu şi smerit dus în lumina candelei aprinse în colţul cu icoane al casei spre cetirea filelor îngălbenite de timp ale cărţilor de rugăciune moştenite din străbuni, truda zilnică spre agonisirea pâinii pruncilor şi creşterea lor în frica de Dumnezeu şi ruşinea faţă de bătrânii şi semenii din obştea satului, cei ce erau părtaşii bucuriei întregii comunităţi la prăznuirea sărbătorilor creştine. Clopotul bisericii (glasul evlaviei) dădea deopotrivă semnalul încetării lucrului la câmp şi începerii lucrării rugăciunii. Asfinţitul soarelui strângea familia în vatra strămoşească precum puii sub aripile de cloşcă spre împărtăşirea tuturor, cu evlavie şi rugăciune, din darurile bogate ale lui Dumnezeu lăsate în natură spre hrană şi spre cele de trebuinţă. Totul se desfăşura sub oblăduirea nevăzută a sfinţilor îngeri păzitori şi veghea rugăciunilor ostenitorilor sfinţiţi prin harul dreptei credinţe şi faptele de bunătate şi evlavie săvârşite de-a lungul zilei.

Lumina tainică a unei asemenea moşteniri duhovniceşti mai pâlpâie încă în licărul vreunei candele aprinse la troiţa împodobită din faţa unei case de la ţară, sau de la răspântie de drumuri, spre a îndrepta iarăşi ochii lumii rătăcite prin negurile istoriei către jertfa lui Hristos răstignit pe Cruce spre biruirea morţii şi a păcatului prin Înviere. Această linişte duhovnicească sau pace dumnezeiască (cu putinţă de dobândit numai prin sfânta rugăciune) este, de fapt, esenţa vieţii creştine înseşi. Nu degeaba bătrânul din „Pateric” îşi îndemna ucenicul: „Adastă în chilia ta – iar ea te va învăţa ce trebuie să faci!”; şi iarăşi: „Păzeşte-ţi buzele de grăirea cea deşartă!, „Nu pierde vremea în deşert!”, „Fereşte-te de amestecul cu cele lumeşti!” şi celelalte. Iar rezultatele veneau pe măsura străduinţei. Este evident, aşadar, că nestatornicia vieţuitorilor din mănăstiri sau hoinăreala aşa-zişilor „căutători ai liniştirii” (proprie atâtor itineranţi ai turismului religios) este, de fapt, tocmai semnul absenţei liniştii lăuntrice sau al prezenţei frământărilor de conştiinţă. Liniştea nu este o virtute în sine, este un dar dumnezeiesc, este maica sănătăţii sufleteşti. Doar pe această cale au ajuns sfinţii asceţi la capătul urcuşului duhovnicesc spre înviere, pe culmile rugăciunii extatice sau ale răpirii „fie în trup, fie în afară de trup”(2Cor 12,3) spre întâlnirea cu Dumnezeul Cel Viu, trăită ca o vedere mistică a Celui Nevăzut încă din această viaţă: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!”(Mt 5,8). Vederea lui Dumnezeu nu este însă neapărat o „obligaţie de serviciu” a monahilor, ci încununarea în dar a tuturor eforturilor, strădaniilor şi nevoinţelor făcute de un creştin din dragoste pentru Cel Sfânt: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el!”(In 14,23).

Prin urmare, isihia sau pacea duhovnicească, liniştirea sufletului de orice tulburări sau frământări produse de îndoiala în credinţă ori de împătimirea spre cele ale vieţii pământeşti, este calea desăvârşirii în veşnicie începute încă de aici: „Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa”(1Cor 13,10). Pe de altă parte, Sfântul Ioan Scărarul ne previne că desăvârşirea pământească nu este acelaşi lucru cu desăvârşirea cea cerească. Şi de aceea trebuie să purtăm „lupta cea bună”(1Tim 1,18) pe parcursul întregii vieţi, urcând treaptă cu treaptă drumul către Cer: „Merge-vor din putere în putere!”(Ps 83,8) prooroceşte Psalmistul. Prin efortul de liniştire începe însănătoşirea duhovnicească a sufletului, iar pacea adâncă şi statornică sălăşluind în inimă este răsplata vitejilor nevoitori. Căci „orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele!”(Mt 7,17), iar „potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!”(1Pt 5,8); şi de aceea bătrânii îndemnau pe cei mai tineri: „Taci tu pentru ca să vorbească faptele tale!”.

În vremea noastră, din păcate, uluitorul progres tehnico-ştiinţific nu a adus, însă, şi o sporire întru liniştire. Dimpotrivă. Viaţa a devenit din ce în ce mai tumultoasă. Oamenii – din ce în ce mai agitaţi. Sufletele – din ce în ce mai frământate. Un zbucium uriaş pare că a cuprins omenirea – o zbatere continuă din ce în ce mai puternică. O goană înteţită după bani, după averi: „grijile veacului şi înşelăciunea bogăţiei şi poftele după celelalte, pătrunzând în ei, înăbuşă cuvântul şi îl fac neroditor”(Mc 4,19). „Grijile vieţii scosu-m-au din Rai!” se căina oarecând cu amar Adam cel de demult. Şi de aceea: „nu duceţi grijă, spunând: ce vom mânca?, ori - ce vom bea?, ori - cu ce ne vom îmbrăca? – pentru că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă!”(Mt 6, 31-33). Astăzi, însă, idealul părelnicei bunăstări materiale porunceşte ca din casa fiecărei familii să nu lipsească nicidecum electricitatea şi toate instrumentele ei: corpurile de iluminat (lustre, lămpi, veioze şi lanterne), centrala termică (pe bază de lemne sau de gaz) şi caloriferele, boilerul, uscătorul de păr, maşina de spălat rufe, maşina de spălat vase, maşina de gătit, plita electrică, robotul de bucătărie, blenderul, mixerul, cuptorul cu microunde, frigiderul, congelatorul şi lăzile frigorifice, televizorul, computerul , combina muzicală, magnetofonul, pick-up-ul, casetofonul, CD-player-ul, staţia de amplificare şi boxele, aparatul de radio, aparatul de fotografiat, camera video, tableta, telefonul mobil şi automobilul personal – sunt tot atâtea aparate inventate de om pentru a-şi instrumenta confortul cotidian şi care, în final, nu fac decât să îi mărească stresul direct proporţional cu consumul de energie şi costisitoarea exploatare pe care le implică. Astfel, liniştea meditaţiei minţii şi a rugăciunii inimii este desfiinţată de zgomotul asurzitor şi năucitor al avalanşelor de informaţii şi preocupări transmise mai ales prin mediul „internautic”, în care eşuează jalnic din ce în ce mai mulţi tineri şi copii lipsiţi de disernământul supravegherii părinteşti şi căzuţi pradă autismului consumului nervos incontrolat şi a surmenajului pe care acesta îl produce. Şi nu doar în cei tineri, ci şi în cei maturi deopotrivă se pot recunoaşte consecinţele morale şi psihice dezastruoase ale cultivării exacerbate a acestui tehnicism contemporan bolnăvicios ce artificializează la extrem viaţa omului pe pământ: autosuficienţa individualismului, orgoliul vanităţii propriei personalităţi, prevalarea părerii-de-sine asupra cunoaşterii-de-sine prin recunoaşterea limitelor proprii, nesupunerea, aroganţa şi încăpăţânarea – sunt tot atâtea aspecte socio-psihologice ale comunităţilor umane contemporane care îi fac pe experţii şi specialiştii din domeniu să nu mai contenească în a inventaria, analiza şi clasifica un număr din ce în ce mai mare de maladii, afecţiuni şi boli de tip „sindrom” – cu tot atâtea nume. Numitorul comun al tuturor acestora este, de fapt, starea de boală a minţii, patologia lăuntrului cel mai intim al sufletului omenesc, rezultată în urma stresului continuu, din ce în ce mai puternic, ivit în lume deodată cu secolul vitezei şi suprasolicitarea nervoasă pe care acesta a provocat-o unei umanităţi slăbite deja de oboseală şi măcinată de conflicte neîncetate.

Această stare de lucruri nu se va schimba în vreun fel câtă vreme noi înşine nu ne vom schimba comportamentul – atât individual, cât şi colectiv. Dimpotrivă. Vom asista şi în viitor (precum asistăm, deja, în prezent) la o înmulţire a cazurilor de depresie şi la o agravare a feluritelor tipuri de afecţiuni psihice. Recrudescenţa din ultimii ani a schizofreniei, de pildă, este un semn vădit că societatea noastră nu se vindecă. Dar semnul cel mai elocvent al acestei nebunii care a pus stăpânire pe oameni este fuga de linişte. Spre exemplu, vedem pretutindeni adolescenţi cu urechile înfundate cu căşti de la care ascultă necontenit o muzică de cele mai multe ori fie agresivă, fie lascivă –obicei neîndoielnic vătămător atât spiritual, cât şi neuronal – şi acasă, şi pe stradă, şi la şcoală, şi în parcuri, mergând pe jos, alunecând pe role sau pedalând pe biciclete, într-un refuz total de a comunica cu lumea înconjurătoare care le displace profund, stârnind în ei faţă de ea atitudini extrem de refractare. Sau ţintuindu-şi ochii ore întregi pe ecranele laptopurilor, tabletelor sau ale telefoanelor mobile din ce în ce mai sofisticate, tastând, butonând şi procesând la nesfârşit eternele dileme şi iluzii ale vârstei lor, fără a mai afla vreodată răspunsul la acestea din pricina blocajului gândirii produs de surmenajul neuropsihic al suprasolicitării. Iar ceea ce este cel mai grav e faptul că toţi aceşti copii căzuţi pradă seducţiei mirajului tehnologic nu-şi caută odihna şi salvarea acolo unde sunt de găsit – în braţele lui Dumnezeu, prin mângâierea duhovnicească pe care sufletul o simte din lucrarea pocăinţei în post şi rugăciune, ci în cele mai cumplite vicii şi patimi ruinătoare de suflet şi distrugătoare de trup – în consumul de alcool, de tutun şi de substanţe halucinogene, în goana după plăceri trupeşti exacerbate de la vârste încă fragede, astfel îmbolnăvindu-se iremediabil şi sfârşind tragic viaţa mai înainte de a o începe.

Acesta este spectacolul terifiant al nebuniei contemporane a degradării umane şi a distrugerii valorilor tradiţionale ale societăţii altădată creştine. Boala lumii de azi (căreia îi cad victime mai ales tinerii aceştia de nici douăzeci de ani, cu copilăria stinsă, cu adolescenţa deficitară şi tinereţea deja ca şi distrusă din pricina prea multelor carenţe sufleteşti şi sociale şi a traumelor la care şi-au supus inconştient propria lor fiinţă) poartă, de fapt, numele celui mai cumplit sindrom al umanităţii – anume „sindromul ateist” sau „sindromul necredinţei”. Şi de aceea în lumea omului modern, care nu mai are nevoie de Dumnezeu, de harul Lui (adică de dragostea Lui, de pacea Lui, de sfinţenia Lui, de ajutorul Lui), absurdul a luat locul rostului, nefirescul a izgonit firescul iar haosul s-a produs pretutindeni. Şi, din haos, normalitatea a ajuns să fie privită ca un adevărat pericol. Astăzi nu mai ai voie să fii normal, să te comporţi normal, să te îmbraci normal, să vorbeşti normal, să gândeşti normal, să iubeşti normal. Trebuie să fii ca cei iviţi din haos pentru că, altfel, în lumea haosului, vei fi izolat şi ignorat, respins şi refuzat, negat şi atacat cu îndârjire. Şi totuşi, Bunul Dumnezeu ne strigă: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!”(Mt 11,28), căci „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară”(In 6,37) şi „cel ce nu adună cu Mine risipeşte!”(Lc 11,23); „satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu”(Lc 22,31), aşa că „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre!”(Mt 11,29), căci „Eu am venit pentru ca lumea să aibă viaţă; din belşug să o aibă!”(In 10,10).

Fără îndoială, avem nevoie (precum fiul cel risipitor) să ne „venim în sine”. Căci numai prin oprirea haosului din lăuntrul nostru putea-vom opri şi haosul din jurul nostru. Căci nu vom putea vreodată scăpa de tulburare în mijlocul gâlcevii. Să urcăm , aşadar, încet şi cu răbdare, treptele urcuşului interior spre pacea cea de Sus. Căci adevăratul doritor de linişte niciodată nu va vorbi neîntrebat, nu va intra în vorba cuiva fără a fi fost poftit, nu va da sfaturi fără să i se ceară – pentru că multa vorbire împrăştie mintea şi răceşte inima. Apoi, când va vorbi, vorbirea lui va fi întotdeauna blândă, frumoasă, domoală şi măsurată, căutând pacea cu aproapele său, păstrând discreţia, fugind de grăirea cea deşartă, de iscodire, de clevetire sau calomniere, de vorbirea de rău, de judecarea semenilor, de osândirea altora sau de ignorarea propriilor păcate. Desigur, pentru a reuşi unele ca acestea este nevoie de duhovnici buni – care nu neapărat să ne aprobe propriile noastre păreri, ci mai degrabă să ne recunoască neputinţele şi să le cunoască leacurile. Şi astfel să putem să ne mântuim, spovedindu-ne cu sinceritate şi căinţă toate păcatele, împlinind cu seriozitate canonul de rugăciune rânduit pentru noi, împărtăşindu-ne cu în chip vrednic cu Dumnezeieştile Taine ale lui Hristos Cel Înviat, ca să redobândim sănătatea cea trupească şi cea sufletească, adică înţelepciunea minţii, pacea inimii şi izbăvirea de orice tulburare, frământare, nebunie, chin şi suferinţă: „Pe mine care zac de boală în locul cel de răutate tămăduieşte-mă, Fecioară, şi mă întoarce dintru nesănătate în sănătate!” căci „pentru păcatele mele cele multe mi se îmbolnăveşte trupul şi slăbeşte sufletul meu; la tine scap, ceea ce eşti plină de daruri – nădejdea tuturor celor fără de nădejde, tu îmi ajută!” („Paraclisul Preasfintei Născătoare-de-Dumnezeu”). „Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul”(In 15,1), „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele!”(In 15,5). „Desfătează-te în Domnul şi îţi va împlini ţie cererile inimii tale!”(Ps 36,4).

Duşmanii închipuiţi ai mântuirii oamenilor

2013-04-13T22:33:00.002+03:00

Motto:

„Pleacă, Doamne, urechea Ta şi mă auzi, că sărac şi necăjit sunt eu!” (Ps. 85,1)

„Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia!” (Lc. 12,32)

„Acolo s-au temut de frică - unde nu era frică!” (Ps. 52,6)

„De n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte!” (Ps. 126,1)

„În calea aceasta în care am umblat, ascuns-au cursă mie!” (Ps. 141,3)

„Bărbatul nepriceput nu va cunoaşte şi cel neînţelegător nu va înţelege acestea!” (Ps. 91,6)

„Vrăjmaşii Tăi, Doamne, vor pieri şi se vor risipi toţi cei ce lucrează fărădelegea!” (Ps. 91,9)

„Nu vor veni către tine rele şi bătaie nu se va apropia de locaşul tău!” (Ps. 90,10)

„Îngerilor Săi va porunci pentru tine ca să te păzească în toate căile tale!” (Ps. 90,11)

„Învaţă-ne să socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înţelepciune!” (Ps. 89,14)

„Doamne, scăpare Te-ai făcut nouă în neam şi în neam!” (Ps. 89,1)

„S-a umplut de rele sufletul meu şi viaţa mea de iad s-a apropiat!” (Ps. 87,3)

„Că mare eşti Tu, Cel ce faci minuni, Tu eşti singurul Dumnezeu!” (Ps. 85,9)

Bătrânii spun că odinioară Dumnezeu era mai aproape de inima omului. Pentru că rugăciunea era temelia vieţii fiecăruia. Iar rostul sufletului omenesc se regăsea în lucrurile de taină ale existenţei. Pe atunci, în orice situaţie s-ar fi aflat (care stârnea îndoială sau nedumerire), oamenii spuneau: „Ştie Domnul Dumnezeu ce face, că toate sunt scrise în stele, în lucruri şi în oameni!”. Şi astfel oamenii aveau linişte deplină. Căci nu uitau că Tatăl nostru Cel din Cer stă la cârmă, veghind bunul mers al tuturor lucrurilor. Precum şi psalmistul cântă: „Iar cei ce-L caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele!” (Ps. 33,10).

În vremea noastră, însă, ştiinţa a împins limitele cunoaşterii până la pragul periculos al înălţării minţii omeneşti „mai presus de stelele Dumnezeului Celui Puternic” (Is. 14,13). Omul şi-a adus aminte că este urmaşul lui Adam cel de demult, şi că moşteneşte de la acesta cunoştinţa binelui şi a răului prin mâncarea din rodul pomului oprit: „Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci - dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci!” (Fac. 2,16-17). Cunoaşterea astfel dobândită, însă, e otrăvită de întunericul demonic al neascultării din mândrie şi de viclenia „stăpânitorilor întunericului acestui veac”(Efes. 6,12). Şi de aceea bietul om a început să tâlcuiască şi să ticluiască lucrurile vieţii şi ale morţii după mintea sa, iar nu după învăţătura şi povaţa Celui Care le-a făcut – deşi stă scris: „Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa!” (FA 1,7). Aceasta pentru că omul simte nevoia să fie asemeni Celui Preaînalt, încercând să găsească răspunsuri care împing mintea dincolo de înţelesul Sfintelor Scripturi, adică mai presus de stele – deşi iarăşi este scris: „Vă rătăciţi neştiind Scripturile!” (Mt. 22,29).

În ceea ce priveşte primejdiile demonice, vicleşugurile diavoleşti şi ticluirile antihristice, am fost din timp avertizaţi: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită!” (Mt. 26,41). Numai că, în vremea din urmă, o stare de nelinişte aproape bolnăvicioasă tinde să acapareze în întregime obştea credincioasă. Mânaţi ca de un bici chinuitor, unii pretinşi cunoscători ai Scripturilor se străduiesc cu înverşunare, parcă, să descifreze neapărat semnele sfârşitului lumii în contemporaneitate, vrând cu orice preţ să etaleze un duh profetic revelator de adevăr cu privire la tainele apocaliptice. Ca şi cum L-ar lua la rost chiar pe Însuşi Dumnezeu: de ce întârzie sfârşitul lumii?! Doar a venit şi anul 2000, firesc ar fi fost să se arate deja antihristul de care prevesteşte Scriptura că va înşela lumea, normal ar fi fost ca Judecata să se fi ţinut deja! Nu degeaba avem mărturie chiar de la Mântuitorul că „se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi!” (Mt. 24,24), şi că Sfântul Apostol Pavel ne-a avertizat: „însuşi satana se preface în înger al luminii!” (II Cor. 11,14) - voi, însă, „rugaţi-vă neîncetat!” (I Tes. 5,17), căci „potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!” (I Pt. 5,8).

E foarte posibil ca o astfel de atitudine să fi fost cumva indusă şi de faptul că în prezent s-a dezvoltat în exces literatura pe teme apocaliptice. Poate că lumea a citit prea mult despre Dumnezeu – şi nu întotdeauna bine. Şi poate că lumea a uitat, însă, să se roage, pentru că – spun Sfinţii Părinţi ai „Filocaliei” – diavolul cu nimic nu batjocoreşte mai mult pe creştini decât atunci când le fură din minte şi din inimă lucrarea rugăciunii. Orice altceva să facă creştinul, numai să nu se roage, ci să amâne pocăinţa – în ciuda cuvântului care spune: „Răscumpăraţi vremea, căci zilele rele sunt!” (Efes. 5,16). În cartea intitulată „La apusul libertăţii” (publicată la Editura Sophia în anul 1999), Părintele Ieromonah Hristodulos Aghioritul ne arată cât de primejdios este să nu fim cu Dumnezeu, să ne îndepărtăm de El, să nu păstrăm comuniunea cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, prin Duhul Lui Cel Sfânt, cu putinţă de păstrat prin împartăşirea din harul Sfintelor Taine – mai ales ale Botezului, Mirungerii, Spovedaniei şi Euharistiei. Pentru că fără această împărtăşire uşor putem fi pecetluiţi cu „semnul fiarei”(Apoc. 16,2), adică cu blestemata pecete a necredinţei şi îndoielii faţă de puterea Dumnezeului părinţilor noştri, Care ne-a făcut „după chipul şi asemănarea” Sa (Fac. 1,26). Ce poate fi mai dureros decât să pierzi reperul, să rătăceşti calea către Pomul Vieţii, când „cuvioşii Tăi cu bucurie se vor bucura” (Ps. 131,9) iar „dreptul de vorbirea de rău nu se va teme!” (Ps. 111,16), căci „orice sfat veţi sfătui, îl va risipi Domnul, iar cuvântul pe care îl veţi grăi nu va rămâne întru voi - căci cu noi este Dumnezeu!”(Is. 8,10).

Deşi scopul vieţii dreptmăritorilor creştini cu adevărat cinstitori de Dumnezeu ar trebui să fie (după cuvântul Sfântului Serafim de Sarov) agonisirea Duhului Sfânt, noi, cei de azi, într-o isterie aproape generală, căutăm pretutindeni duşmani ai dreptei credinţe. Căutăm să-i stârpim pe cei care vor să ne „pecetluiască” şi care ne împiedică să fim cu Dumnezeu. Ce e interesant, însă, este faptul că nimeni n-a văzut un miting creştin în adevăratul sens al cuvântului – o adunare la care să participe toţi creştinii îmbrăcaţi „în sac şi în cenuşă” (Is. 58,5), cu post aspru, cu însetare şi cu plecare de genunchi, lăcrimând în rugăciune fierbinte – precum au făcut odinioară ninivitenii la propovăduirea proorocului Iona, ca să abată mânia lui Dumnezeu cea cu dreptate pornită asupra lumii pentru mulţimea păcatelor ei strigătoare la Cer. Precum şi marele Moise învaţă: „Ca să nu se aprindă mânia Domnului Dumnezeului tău asupra ta şi să nu te piardă de pe faţa pământului, că Domnul Dumnezeul tău, Care se află în mijlocul tău, este Dumnezeu zelos!” (Deut 6,15). „Ochii Domnului spre cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunea lor!” (Ps. 33,14). Numai că se întâmplă exact invers, precum pe vremea măritului prooroc Ilie şi a mincinoşilor profeţi ai lui Baal: strigă poporul, şi cântă şi joacă cu glas mare, cu surle, cu trâmbiţe, cu boxe şi staţii de amplificare – de parcă Cel de Sus ar fi de-a dreptul surd… Îndemna Ilie pe unii ca aceştia: „Strigaţi mai tare, căci doar este dumnezeu! Poate stă de vorbă cu cineva, sau se îndeletniceşte cu ceva, sau este în călătorie, sau poate doarme; strigaţi tare să se trezească!” (III Regi 18,27).

De bună seamă, „vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat Legea Ta!” (Ps. 118,126); „mincinoşi sunt fiii oamenilor - în balanţă, toţi împreună sunt deşertăciune!” (Ps. 61,9); „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut!” (Ps. 52,4). Şi poate că tot Dumnezeu o fi de vină – pentru că nu-l lasă pe antihrist mai repede pe capul nostru, măcar să ne luăm de grijă în privinţa venirii lui… Isteria aceasta a „transformării” duhurilor imateriale în obiecte materiale, adică a identificării diavolului ca vinovat de recurgere la mijloace electronice (precum cip-urile) pentru atingerea scopurilor sale diavoleşti (ca un adevărat inginer-programator de rele) este de fapt o amăgire specifică unor minţi insuficient pregătite duhovniceşte prin rugăciune şi lucrare spirituală. Pentru că demonii intră în om prin cele cinci simţuri – „moartea intră pe ferestrele voastre!” (Iez. 9,21), nu altfel. Oare nu ne-a spus suficient de clar marele Pavel că „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efes. 6,12)? Oare nu e suficient de convingător numele vădit la Gadara – „legiune” (Mc. 5,9)?! Oare nu scrie limpede inegalabilul Efrem Sirul, cel supranumit „harpa Duhului”, că tot atâtea duhuri demonice muncesc sufletul unui om - câte patimi de ocară şi pofte nelegiuite are?! Căci de fiecare din aceste patimi se face responsabil câte un drac. E de ajuns să vezi un creştin înnoit prin harul Sfântului Botez şi pecetluit cu Sfântul şi Marele Mir în semnul Sfintei Cruci şi împărtăşit din harul cel de-viaţă-făcător al Trupului şi Sângelui lui Hristos Cel Înviat Care a zdrobit pe diavolul, a sfărâmat iadul şi a călcat moartea – că se teme ca de foc de o simplă făcătură de mână şi de minte omenească, pentru ca să-ţi dai seama cât de neinstruit teologic şi de nepregătit duhovniceşte este unul ca acesta. Căci nu ia aminte la avertismentul marelui Antonie, cel supranumit „doctorul Egiptului”, că dracii împânzesc văzduhul cu numărul lor neînchipuit de mare, făcându-l ca pe o sită aproape de netrecut … şi prin care poate străbate singură smerenia!

În vremea noastră, „teologul” modern, foarte instruit în diverse ştiinţe şi informat în tot felul de domenii de cercetare – dar total nepregătit în arta rugăciunii şi complet străin de tainica ei lucrare cea din lăutrul inimii, se străduie din răsputeri să demonstreze „tehnic” şi „ştiinţific” că dracul lucrează prin instrumente electronice. Aceasta în ciuda învăţăturii Sfinţilor Părinţi (cu putinţă de aflat, de pildă, în volumul al şaselea al „Filocaliei”) că numai iubirea-de-sine (împreună cu cele două fiice ale ei, mândria şi părerea-de-sine) atrag după ele tot cortegiul funerar al duhurilor răutăţii spre îngroparea de veci a sufletului în beznă: de la pârdalnica akedie (trândăvia nelucrării spirituale) şi până la „căderea în sus” (produsă prin înfumurarea din pricina aşa-ziselor „virtuţi” duhovniceşti), toate acestea îl aduc pe om într-o amarnică stare de înşelare demonică. Cea mai mare înşelare a văzătorilor-în-duh din vremea noastră, prevestitori ai iminentei veniri a anithristului, este însă pretenţia deşănţată a cunoaşterii cu precizie a timpului şi locului sfârşitului întregii lumi – mai înainte chiar şi decât Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu Însuşi! Se smereşte Hristos, ia chip de rob, om făcându-Se asemenea nouă ca să ne mântuiască, şi este întrebat de ucenicii Săi cele despre sfârşitul lumii şi despre Dreapta Judecată. Şi atunci ne răspunde deschis şi categoric: „De ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl!” (Mt. 24,36). Şi când colo, iată că atât unii mireni, cât şi unii monahi deopotrivă, ştiu ei mai bine chiar şi decât Hristos când şi cum va fi sfârşitul! …

Oare n-ar fi mai corect să punem capăt isteriei şi să oprim neruşinarea de a-L mai supăra pe Dumnezeu cu pretenţii arogante la funcţii şi atribuţii de orânduire a rostului lumii care nu se cuvin unora ca noi? Atunci când trebuia să fie răstignit, Hristos i-a răspuns lui Petru: „ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile, că aşa trebuie să fie?!” (Mt. 26,53-54). Aşa şi noi acum: să-L lăsăm pe Dumnezeu să împlinească El până la capăt planul de mântuire a lumii după voia Sa cea sfântă şi după înţelepciunea Sa cea de necuprins cu mintea: „sfatul Domnului rămâne în veac!” (Ps. 32,11), „lege le-a pus şi nu o vor trece!” (Ps. 148,6). Scris este: „la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu!” (I Tes. 4). Porunca este doar a Tatălui: „toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui!”(In. 5,28). Aşadar, nu temple secrete, nu organizaţii oculte, nici conspiraţii sau comploturi. Totul va fi la vedere! Se va vedea pe cer semnul Fiului Omului de la răsărit la apus şi de la miazănoapte până la miazăzi. Atunci „va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Lc. 13,28) – dar nu pentru toţi, ci pentru cei care n-au crezut în cuvântul Evangheliei: „căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri!” (Mc. 8,38).

Aşa că mai bine ar fi să lăsăm deoparte basmele şi poveştile smintitoare care îi înspăimântă pe cei mai slabi de înger, făcându-i să se dezbine în tabere adverse, în care unii nu se pot ruga de cip-ul celorlalţi, iar ceilalţi nu se mai roagă de grija antihristului, dar toţi încing polemici aprinse: cum şi când şi unde şi în ce fel va veni sfârşitul. De fapt, antihristul e de găsit mai întâi în ura dintre noi, în clevetirea semenilor noştri, în judecarea aproapelui şi în osândirea celor care nu sunt de acord cu părerile formulate hazardat şi arbitrar, fără nici un temei în Sfânta Scriptură sau în scrierile Sfinţilor Părinţi: „cine este mincinosul - dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? Acesta este antihristul, cel care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul!” (1In 2,22), „pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul şi antihristul!”(2In 1,7); ,,copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă!”(1In 2,18) , ,, şi orice duh care nu mărturiseşte pe Iisus că e Hristosul, nu este de la Dumnezeu , ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine - şi acum este chiar în lume!”(1In 4,3) .

Tot ceea ce este aparatură electronică, tot ceea ce funcţionează prin comandă automatizată şi pe bază de memorie electronică, tot ceea ce este tehnică de vârf în domeniul calculatoarelor, telefoanelor mobile, camerelor de luat vederi şi aparaturii de înregistrare – totul este supus „cipării”. Computerizarea implică cip-ul, care nu e decât o capsulă de memorie cu multiple funcţii încorporate în însăşi construcţia ei. Şi de aceea orice aparat electronic performant (un stimulator cardiac, un stimulator cerebral, pulmonar sau renal, orice computer medical de stabilire a diagnosticului prin tomografiere sau prin rezonanţă magnetico-nucleară) toate acestea funcţionează cu cip-uri. Iar noi … fugim în pădure de frică!

Cu o asemenea atitudine nu reuşim decât cel mult să-i facem pe draci să râdă de să se prăpădească, văzându-ne cu câtă „deşteptăciune” am identificat viclenia meşteşugirilor lor în frecvenţa undelor de microcip! Diavolul nu este cip, iar cipul nu e diavol. Sunt lucruri diferite, forme diferite cu lucrări diferite şi scopuri diferite. Cu un pistol poţi omorî oameni, dar te şi poţi apăra de fiarele sălbatice. Un medicament te poate vindeca de boală, dar (administrat necorespunzător) te poate şi ucide. Apa îţi astâmpără setea, dar te şi poate îneca. Focul arde şi distruge, dar şi încălzeşte şi dă confort. Omul este cel care ca „împărat al întregii zidiri” (Sfântul Vasile cel Mare), dă întrebuinţare tuturor acestora, stăpân fiind peste toate – dar nu şi peste legile lui Dumnezeu. Şi de aceea Hristos, în pustia Carantaniei , a fost ferm şi categoric: „Piei, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi doar Lui singur să-I slujeşti!” (Mt 4,10).

Aşa că ar fi cazul să nu-L mai supărăm pe Dumnezeu. Avem pace în ţară, libertate de credinţă, bisericile sunt deschise, clopotele bat, toaca se aude, strana cântă, preoţii slujesc în tihnă în altare, Hristos Se jertfeşte zilnic în Dumnezeiasca Liturghie, porţile bisericilor sunt deschise tuturor, sfintele locaşuri sunt mari şi încăpătoare, frumoase şi primitoare, glasul Sfintei Evanghelii răsună de la un capăt la altul al pământului. Oare de ce altceva mai este nevoie? În ce altceva să regăsim mila, iubirea şi îndelungă-răbdarea lui Dumnezeu faţă de noi? Ce ne lipseşte ca să ne mântuim? Avem mulţime de cărţi de suflet folositoare. Dospesc minţile creştinilor de mulţimea cuvintelor de folos, a predicilor şi a catehezelor. Şi atunci – cine este duşmanul mântuirii noastre? Cine sunt cei care nu ne lasă să ne mântuim? Cine ne închide uşa bisericii, a sufletului, a minţii şi a inimii? Cine ne stă împotrivă? Cine a dat lege să ne împiedice să ne rugăm, să ne împiedice să ne mântuim? În ce constă prigoana creştinilor de azi? În ce biserică ortodoxă nu este Sfânta Liturghie? În ce biserică ortodoxă este altă învăţătură decât cea a Evangheliei? Ce legătură are secularizarea cu Biserica - despre care Mântuitorul Însuşi a spus că „porţile iadului nu o vor birui!” (Mt 16,18)? Dar modernitatea sau tehnologizarea sau chiar globalizarea?! Cine ne poate convinge că nu tot Sfânta Masă este altarul de jertfă al Mântuitorului? Că nu tot prin împărtăşirea din Sfântul Potir şi de pe Sfântul Disc ne mântuim? Şi că nu tot prin gustarea din prescură, vin şi apă - peste care Duhul Sfânt pogoară de la Dumnezeu , sfinţindu-le, pe ele, pe preot şi pe credincioşi – vom dobândi viaţa veşnică? Şi oare nu este fiecare epicleză o nouă Cincizecime de la Dumnezeu „Tatăl nostru Cel din ceruri” (Mt. 6,9)? Ca dovadă că Blândul „Păstor Cel Mare al oilor”(Evr 13,20), Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, până astăzi rămâne smerit tăinuit în prescura liturgică şi în „rodul viţei”(Mc 14,25)! Oare nu tot din sfintele cărţi de cult învăţăm cele spre mântuire? Şi nu tot aceiaşi credincioşi vin la biserică? Şi atunci, dacă de două mii de ani avem acelaşi Duh, acelaşi Domn, acelaşi Botez şi suntem aceeaşi turmă – cu ce am călcat Sfintele Scripturi? Nu spune Apostolul: „un Domn, o credinţă, un botez” (Efes. 4,5)? După ce alergăm? Cu cine ne războim? Pe cine atacăm? Cine ne stă în calea mântuirii?!

Răspunsul la toate aceste întrebări este la fel de vechi ca şi creştinătatea însăşi. Noi suntem duşmanii noştri: „duşmanii omului - casnicii lui!” (Mt. 10,36). Nu degeaba spunea Sfântul Antonie cel Mare: „De va voi omul, se va mântui – iar de nu va voi, nu se va mântui!” („Patericul Egiptean”). Duşmani ne sunt patimile trupeşti: „trupul vostru este templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 6,19) - „de va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi!” (I Cor. 3,17). Duşman ne este diavolul cel care ne dă bătaie de cap cu ocupaţii colaterale şi care ne stârneşte la polemici, dezbateri, conferinţe şi dispute antihristice, ca să scoată din noi şi dintre noi orice duh de pace, de rugăciune şi de lucrare a pocăinţei în curăţie şi dreptate: „Doamne, Doamne, deschide-ne nouă! Iar El, răspunzând, a zis: Adevărat zic vouă - nu vă cunosc pe voi!” (Mt. 25,11-12).

Lumea este locul în care formele de manifestare a răului din patimi şi păcate sunt la fel de multe câte minţi şi gânduri şi voinţe sunt. Căci omul umblă după voia lui, urmând părerii minţii lui iar nu învăţăturii divine: „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut!” (Ps. 13,3), „nelegiuiţii mişună pretutindeni!” (Ps. 11,8); şi iarăşi: „feriţi-vă de orice înfăţişare a răului!”(I Tes. 5,22). Noi suntem singurii vinovaţi că ne lăsăm purtaţi de vânt precum norii dintr-o parte în alta a cerului, umblând din vorbă în vorbă şi dintr-o părere în alta, fără a mai împlini cuvântul lui Pavel către Timotei : „ţine dreptarul cuvintelor sănătoase!” (II Tim. 1,13), „nu lua aminte la basme şi la nesfârşite înşirări de neamuri, care aduc mai degrabă certuri decât lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu cea întru credinţă!” (I Tim. 1,4).

Cu câtă uşurătate abandonăm puterea rugăciunii lui Iisus, puterea rugăciunii psaltice şi glasul Dumnezeieştii Liturghii, schimbând viaţa de comuniune a Bisericii sub lucrarea Duhului Sfânt cu adunări deşarte şi nefolositoare… ca să schimbăm ce? Decalogul? Fericirile? Conţinutul revelaţiei naturale şi supranaturale? Învăţăturile celor şapte sfinte sinoade ecumenice? De ce anume a avut nevoie Biserica iar Duhul Sfânt nu i-a dăruit? Ce au Sfinţii cei din Cer, iar noi nu am primit de la Dumnezeu ? „A plouat peste ei mană de mâncare şi pâine cerească le-a dat lor!”(Ps 77,28); „viaţă a cerut de la Tine şi i-ai dat lui - lungime de zile în veacul veacului!” (Ps. 20,4). Aceasta este veşnicia adorării Celui Sfânt. Numai că noi căutăm să ocupăm vreun loc prin sinaxare fără nevoinţă; vrem Raiul şi sfinţenia, dar fără lucrare de pocăinţă şi de curăţire – deşi „nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (1Cor 6,9) căci „în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea Vieţii Mielului!”(Apoc 21,27); „nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne!, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri!”(Mt 7,21). Ne temem de duşmani închipuiţi şi ne confecţionăm în minte atacatori şi chinuitori după propriile noastre patimi şi neputinţe, ca şi păgânii care odinioară îşi făceau idoli după poftele lor: „Cel Ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii, şi Domnul îi va batjocori pe ei!” (Ps. 2,4); „de M-ar fi ascultat poporul Meu, de ar fi umblat Israel în căile Mele, i-aş fi supus de tot pe vrăjmaşii lor!” (Ps. 80,12-13). Şi tot Psalmistul spune: „Nu va lăsa Domnul toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, ca să nu-şi întindă drepţii întru fărădelegi mâinile lor!”(Ps. 124,3). „Fiţi treji, privegheaţi!”(1Pt 5,8): sincretismul patimilor este la fel de periculos ca şi sincretismul religiilor. Neghiobia ecumenismului poftelor noastre este la fel de primejdioasă ca şi relativismul ecumenismului confesiunilor – toate au acelaşi rezultat: stârnesc mânia Dreptului Judecător şi aduc asupră-ne osânda iadului: ,, cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor!” (Mt 5,19); „căci adevărat zic vouă: înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate!” (Mt. 5,18).

„Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă!” (Evr. 13,17), „iar Dumnezeul păcii, Cel Ce prin Sângele unui Testament veşnic a sculat din morţi pe Păstorul Cel Mare al oilor, pe Domnul nostru Iisus Hristos, să vă întărească în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ceea ce este bineplăcut în faţa Lui, prin Iisus Hristos, Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin!” (Evr. 13,20-21).

„Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa!” (Evr. 13,7); „nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele de multe feluri; căci bine este să vă întăriţi prin har inima voastră, nu cu mâncăruri, de la care n-au avut nici un folos cei ce au umblat cu ele!” (Evr. 13,9); „aşa să grăiţi şi aşa să lucraţi, ca unii care veţi fi judecaţi prin legea libertăţii!” (Iac. 2,12). „Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El!” (Iac. 1,12). „Iar înţelepciunea cea de Sus întâi este curată, apoi paşnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă şi de roade bune, neîndoielnică şi nefăţarnică. Şi roada dreptăţii se seamănă întru pace de cei ce lucrează pacea!” (Iac. 3,17-18). „Ilie era om, cu slăbiciuni asemenea nouă, dar cu rugăciune s-a rugat ca să nu plouă - şi nu a plouat trei ani şi şase luni! Şi iarăşi s-a rugat iar cerul a dat ploaie şi pământul a odrăslit roada sa. Fraţii mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate!” (Iac. 5,17-20).

Mântuirea – un gând ce frământă pe fiecare

2013-03-30T02:03:00.000+02:00

„Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul?! Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?!” (Mc. 8,36-37)

„Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efes. 4,13)

„Tu eşti Cel Ce m-ai scos din pântece, nădejdea mea, de la sânul maicii mele!” (Ps. 21,9)

„Ca toţi să fie una!” (In. 17,21)

„Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Mt. 5,48)

„Omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune” (Mt. 12,35)

„Cel ce va face şi va învăţa - acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor!” (Mt. 5,19)

„Fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc!” (Lc. 11,28)

„Faceţi orice vă va spune El!” (In. 2,5)

„Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (In. 14,23)

„Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel năimit şi cel care nu este păstor, ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind - lasă oile şi fuge; iar lupul le răpeşte şi le risipeşte” (In. 10,11-12)

„Nu este sfânt precum Tu Doamne Dumnezeul meu, Cel Ce ai înălţat fruntea credincioşilor Tăi, Bunule, şi ne-ai întărit pe noi pe piatra mărturisirii Tale!” (Irmos Cântarea a 3-a, Slujba Parastasului)

Cei mai mulţi dintre oameni trăiesc viaţa de parcă ar vrea cu tot dinadinsul să uite de moarte. Şi totuşi, oricât s-ar înfrupta din bunătăţile vieţii pământeşti, orice bine şi-ar construi ei aici, în această lume, prin propriile eforturi, undeva, în adâncul sufletului, persistă (asemeni unui licăr aprins în bezna nopţii) un gând legat de sfârşitul inevitabil al tuturor acestora. Un gând care stârneşte o nelinişte plină de întrebări: „Ce voi face eu, oare, dacă mă voi întâlni faţă în faţă cu Dumnezeu - de Care m-am lepădat, de Care n-am vrut să ştiu, Căruia I-am negat vehement existenţa, voii Căruia nu m-am supus şi pe Care L-am dispreţuit şi batjocorit în fel şi chip?!...” „Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu. În mine sufletul meu s-a tulburat; pentru aceasta îmi voi aduce aminte de Tine” (Ps. 41,6-8); „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi! De cele ce ziceţi în inimile voastre, întru aşternuturile voastre, căiţi-vă!” (Ps. 4,4).

Din acest motiv, unii pornesc la drum, îndreptându-şi paşii spre locuri în care au auzit că vieţuiesc oameni de-ai lui Dumnezeu, prin care şi de la care să afle un răspuns sigur, limpede şi precis la întrebarea care-i frământă. Şi să verifice în ce măsură acest răspuns corespunde cu propriile lor păreri, convingeri şi învăţături la care au aderat şi pe care le-au susţinut de-a lungul vieţii. Numai că într-o astfel de situaţie se adevereşte vorba de demult care spune: „Câte capete, atâtea judecăţi!”. Şi astfel îi auzim pe creştini făcând afirmaţii care de care mai bizare, adesea contradictorii şi ilogice – ceea ce vădeşte ceaţa confuziei care persistă de cele mai multe ori în lăuntrul lor. Pentru că ignoră Sfintele Scripturi, preferând mai degrabă alte „oferte”, „variante”, „oportunităţi”, „ocazii” şi „posibilităţi” care îi atrag, promiţându-le soluţia sigură de a se întâlni cu Dumnezeu şi a-şi rezolva în acest fel toate problemele. N-are nici o importanţă pentru ei că astfel de căi nu au, de fapt, nici o legătură cu Duhul Sfânt al Adevărului, cu Duhul Domnului Dumnezeu, câtă vreme îi interesează doar rezolvarea problemelor pământeşti trecătoare şi nu îi preocupă deloc pregătirea sufletului pentru trecerea în veşnicie… Pe unii ca aceştia Sfântul Apostol Pavel îi avertizează categoric: „ Iar când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după regulile jocului!” (II Tim. 2,5). Iar Sfântul Proroc David îi vesteşte neîncetat despre întristarea adâncă ce va pune stăpânire pe sufletele tuturor celor ce se abat de la calea cea dreaptă, ca osândă meritată pentru mulţimea păcatelor lor: „Râuri de lacrimi s-au coborât din ochii mei pentru că n-am păzit Legea Ta…” (Ps. 118,136); „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut!” (Ps. 52,4), „Omul cu deşertăciunea se aseamănă: zilele lui ca umbra trec!”(Ps. 143,4).

Nu puţini sunt cei botezaţi în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Nu puţini sunt şi cei ce se împărtăşesc cu Sfântul Trup şi din Scumpul Sânge ale lui Hristos. Şi totuşi, nu puţini sunt şi cei dintre aceştia care ajung pentru totdeauna în adâncul iadului - dar nu din voia Domnului Dumnezeu Care i-a făcut ca să se bucure de Rai, ci din voia diavolului, pe care au împlinit-o prin propriile lor păcate săvârşite de-a lungul vieţii. Căci, deşi Biserica lui Hristos este şcoala care de două mii de ani predă omenirii lecţia de mântuire, totuşi la examenul de absolvire a cursului vieţii puţini sunt cei care promovează, din pricina absenţelor repetate acumulate de-a lungul vremii: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea!” (In. 15,22); şi au păcat tocmai pentru că au desconsiderat cele ce ne-a îndemnat Iisus Hristos, Lumina lumii: „Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul! Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge…” (In. 12,35). Teoretic, cu toţii ştim cele ce Apostolul ne-a învăţat că sunt de trebuinţă pentru mântuire: „Acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea” (I Cor. 13,13). Practic, însă, ajungem mereu la aceeaşi concluzie – pe care tot marele Pavel a formulat-o: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc - pe acela îl săvârşesc!” (Rom. 7,19); adică tot atâtea lucruri şi fapte care nu Îl bucură deloc pe Sfântul Dumnezeu.

Cu toţii ştim că (de la naştere începând) pentru a creşte şi a se forma, omul parcurge anumite etape ale devenirii sale: pruncia, copilăria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea, vârsta cărunteţii şi cea a bătrâneţii – zisă şi a înţelepciunii sau a desăvârşirii duhovniceşti. Desigur, asupra acestui aspect ne atrage atenţia marele Solomon că „înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe, iar vârsta bătrâneţilor înseamnă o viaţă neîntinată” (Sol. 4,9). Vârstele vieţii reprezintă, de fapt, treptele urcuşului spiritual, moral, intelectual şi cultural – care în viaţă ar trebui să fie dorit şi căutat mai mult decât cel social, profesional, politic şi economic. Pentru că, deşi psihologia contemporană de vârf (în legătură directă cu ştiinţele pedagogice moderne) a conturat în laborator – prin metode proprii şi procedee sofisticate profund analizate şi îndelung experimentate – profilul-model al individualităţii umane superioare, totuşi realitatea socială prezintă mult prea puţine reuşite şi mult prea multe eşecuri, astfel încât specialiştii în educaţie se găsesc în mare dificultate. De altfel, Hristos Mântuitorul ne-a spus deschis: „Fără Mine nu puteţi face nimic!” (In. 15,5) căci „cine nu adună cu Mine – risipeşte!” (Mt. 12,30).

Fără nici o îndoială, ceea ce sfinţeşte copilăria omului este simţirea tainică a iubirii materne. Această sfinţire se întruchipează în virtuţile lucrătoare dobândite prin discreţia elegantă a îngrijirii pline de tandreţe primite de-a lungul „celor şapte ani de acasă”. E un proces meticulos şi care trebuie îndeplinit cu maximum de atenţie, întrucât cuprinde în el germenii tuturor aptitudinilor, mentalităţilor şi opţiunilor omului de mai târziu; se aseamănă întrucâtva procesului descris în referatul biblic despre creaţia văzută: „Pământul era netocmit şi gol” (Fac. 1,2). Fiecare prunc este un bulgăre-de-pământ însufleţit asupra căruia „se poartă” sufletul mamei cu căldura dragostei din el, precum oarecând şi „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Fac. 1,2) cu voinţa Cuvântului Său: „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit!” (Ps. 32,9). Tot astfel mama hrăneşte viaţa pruncului cu laptele sânilor ei, cu căldura braţelor ei, cu lacrimile ochilor ei, cu lumina minţii ei, cu răsuflarea inimii ei, cu toate cele ce în sufletul ei întruchipează binele propriului ei copil. Aşa se cultivă în grădina familiei omul de mâine al societăţii şi creştinul de viitor al Bisericii. Blândeţea sau asprimea vorbelor şi a gesturilor, pacea tonului calm sau tulburarea vocii răstite, mângâierea mâinii sau usturimea vergii – toate îşi lasă urmele. Însemnarea pruncului gângurind în leagăn cu semnul crucii, rugăciunea din zori şi povestea de seară, veghea necontenită la căpătâiul lui în somnul nopţii şi duioşia îngrijirii lui în joaca zilei, lacrima şi zâmbetul – toate participă la devenirea lui ca om, pentru că toate îi ajung la suflet. Acestea sunt armele (pe cât de discrete, pe atât de eficiente) cu care mamele dobândesc izbânda efortului de a dărui noi valori umanităţii, fii ai lui Dumnezeu după har şi stâlpi de nădejde ai societăţii. „Daţi-mi mame bune – şi vă voi da duhovnici buni!” spunea cândva Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei.

Acesta este motivul care explică eşecul încercărilor repetate ale ştiinţei şi tehnicii de a-L „prinde” şi cuprinde pe Cel de Sus. Tot aşa cum eşuează şi psihologul şi sociologul şi asistentul social (care socotesc că stăpânesc îndeajuns lucrările sufletului omenesc) în strădaniile lor de a se agăţa de firul acela nevăzut ce leagă tainic sufletul de cuvânt, şi prin care să-i poată forma, corecta şi coordona social pe toţi orfanii lumii, pe cei abandonaţi de mame şi de taţi - şi astfel lipsiţi de harul sfânt al „celor şapte ani de acasă”. Pentru că viaţa omului, sufletul şi trupul lui, sunt doar în mâna lui Dumnezeu. Nu degeaba stă scris: „Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are ea milă? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine!” (Is. 49,15). Şi nu întâmplător Domnul Hristos Însuşi a rostit aceste cuvinte: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc!” (Lc. 8,21).

Prin urmare, oricâte invenţii s-ar mai face şi oricât ar înainta progresul ştiinţei pe pământ, întreitul temei al existenţei, cultivării şi dezvoltării oricăror valori va fi mereu unul şi acelaşi: „prunc-mamă-educaţie”. Iar acesta, la rândul său, poate avea puteri de viaţă şi de răspândire în lume precum lumina în sfeşnic (Lc. 8,16) doar prin înrădăcinarea sa adâncă în unimea treimii „credinţă-Dumnezeu-rugăciune”. Căci nici desăvârşire nu va fi vreodată fără educaţie. Familia este modelul propriu şi mediul propice al valorilor autentic creştine. Şi de aceea Biserica luptă împotriva oricăror tentative tendenţioase de a înlocui lucrurile sănătoase ale vieţii cu surogate inventate de minţile bolnave. Doar pruncul crescut pe temelia trainică a educaţiei familiale creştine, hrănit cu harul dreptei credinţe şi adăpat cu apa cea vie a rugăciunii va deveni tânărul frumos şi omul destoinic al lumii de mâine; căci altfel, aşa apar cerşetorul de la colţul străzii, infractorul juvenil, delicventul incorigibil, criminalul odios, ori pătimaşul tulburat de propriile sale înfrângeri în lupta cu poftele păcatului. Toate produsele nedorite rezultate în urma unui proces tehnologic pot fi reciclate sau refabricate. Omul, însă, nu poate fi supus acestui procedeu automat de transformare. Lui îi este cu putinţă restaurarea doar cu Dumnezeu şi numai în Dumnezeu - însă dacă are şi voinţă spre aceasta, adică dorinţa de a căuta calea către Atotţiitorul. Scris este: „Oricine voieşte să vină după Mine - să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie!” (Mc. 8,34). Problema grea este aceasta: cum să ridici un om căzut în păcat atât de adânc încât păcatul i-a intrat deja în fire (despre această „luptă în fire cu păcatul” a scris foarte elocvent, de pildă, Sfântul Nicodim Aghioritul, în lucrarea sa, „Războiul nevăzut”). Pentru că orice cădere îşi are şi ea treptele ei, legate de gradul de necredinţă, de nepăsare, de dezinteres faţă de cunoaşterea şi împlinirea voii lui Dumnezeu, de lipsa de experienţă duhovnicească, ba chiar şi de lene şi de rea-voinţă.

De aici - nimic nou pentru lume! Toate relele şi fărădelegile care s-au săvârşit şi se mai săvârşesc încă sunt rezultatele directe ale absenţei harului lui Dumnezeu din sufletele lipsite de credinţă. Căci necredinţa este începutul tuturor relelor: „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul!” (Ps. 13,3); şi de aceea „cu frica de Dumnezeu se abate omul de la rău”. Nu întâmplător scria Sfântul Vasile cel Mare că doar gândul la moarte (adică grija pentru răspunsul înaintea lui Dumnezeu la Tronul Său de judecată) te poate salva de mânia Dreptului Judecător: „Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă, de stricăciune şi de moarte şi te păzeşte de vrajbă” (Sir. 28,6), iar Sfântul Macarie cel Mare întăreşte: „Aminteşte-ţi de cele de pe urmă ale tale – şi în veac nu vei greşi!”. Din nefericire, cei mai mulţi oameni îşi consumă tinereţea şi îşi epuizează puterile maturităţii trăind haotic, în neorânduială totală. Uitând că viaţa este iute trecătoare, omul săvârşeşte păcate peste păcate, înfruptându-se cu nesaţ din toate plăcerile, motivând că trebuie să-şi trăiască viaţa şi că nu se poate stăpâni. Şi de aceea marele David se ruga: „Păcatele tinereţilor şi ale neştiinţei nu le pomeni, Doamne!” (Ps. 24,7). Au fost cazuri când s-a ajuns prin păcat chiar până şi în pragul morţii: „ Nu mă lua la jumătatea zilelor mele!” (Ps. 101,25) – este ruga Psalmistului pe care ar trebui să o adresăm toţi Celui Care ne-a încredinţat că „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (In. 6,37), căci „nu voiesc moartea păcătosului, ci vreau ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa - şi să fie viu!”(Iez. 33,11).

Este evident că atunci când omul şovăie să primească harul sfinţeniei lui Dumnezeu, în sufletul său se dă o luptă crâncenă între bine şi rău. Chiar şi cel ce se numeşte pe sine „ateu” resimte nevoia de a se elibera de apăsarea nihilismului. Tocmai pentru că nu poate fi sigur de corectitudinea convingerilor sale. În care persistă însă din vanitate şi orgoliu, găsindu-şi pretexte superficiale: fie „rigiditatea” canoanelor bisericeşti, fie „greutatea” obligaţiilor de cult, fie osteneala „exagerată” a slujbelor, fie „neprincipialitatea” comportamentului clerical – şi multe altele de acest fel, care ridică un zid în jurul sufletului său, ca nu cumva să pătrundă în el tainic harul Duhului … Ca şi cum (dacă nu ar fi existat toate aceste „motive”) bietul om ar fi rupt pragul bisericilor cu grăbirea sa spre nevoinţă din dor de pocăinţă! „Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei!” (Lc. 16,29), căci „dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci … nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi!” (Lc. 16,31).

De cele mai multe ori, comportamentul rece şi sec faţă de Dumnezeu este însoţit de o totală lipsă de respect faţă de semeni, chiar faţă şi de cei mai apropiaţi. Dispreţul faţă de cele spirituale este atitudinea pe care o adoptă infantilismul minţii afectate de mulţimea frustrărilor acumulate. Altfel spus, ca să poţi ieşi din anonimat, să pari că eşti altceva decât ceea ce eşti de fapt, - începi să huleşti, să batjocoreşti, să arunci cu piatra (precum s-ar zice) în Dumnezeu … Despre Care oricum nu ştii mare lucru, sau chiar nimic; numai că doar în acest mod poţi părea „interesant” în faţa marelui public. Să susţii „Eu sunt ateu!” e ca şi cum ai zice „De fapt, mi-e lene să cred - şi de-aia nici nu-mi dau interesul!...”. Despre unii ca aceştia Psalmistul vesteşte categoric: „Nu se vor ridica necredincioşii la judecată şi nici păcătoşii în sfatul celor drepţi!” (Ps. 1,5), „Căci, atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni!” (Ps. 11,8). Sunt cei cărora le-a fost rezervat, din timp, iadul, „cărora întunericul întunericului li se păstrează în veşnicie!” (Iuda 1,13). Comportamentul lor este acelaşi cu al unui sportiv care ar refuza să intre în concurs sub pretext că n-are concurent pe măsură. Dar fără să participi nu ai cum să fii notat sau să te califici. La fel şi aici – dacă nici măcar n-ai încercat să fii creştin (oricât de slabă ţi-ar fi fost lucrarea duhovnicească), nu stă Dumnezeu în tine. Nu este de vină El că fugi tu de Dânsul: „Zis-a cel nebun în inima sa: «Nu este Dumnezeu!»” (Ps. 13,1); în vreme ce ruga celor cuprinşi de căinţă pentru păcatele făcute, mărturiseşte cu durere: „Rătăcit-am ca o oaie pierdută; caută pe robul Tău, că poruncile Tale nu le-am uitat!” (Ps. 118,176). Căci celor lipsiţi de conştiinţă şi bunăvoinţă nu li se acordă mântuirea: „ Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu!”(I Cor. 6,9-10). Dovadă stă răspunsul Domnului Dumnezeu pentru unii ca aceştia: „Nu vă cunosc pe voi!” (Mt. 25,12).

Aşadar: ce să facem totuşi pentru ca să ne mântuim? Un călugăr în pustie se ruga zilnic aşa: „Doamne, eu ca un om am greşit - Tu ca un Dumnezeu iartă-mă!”. Iar un altul adăuga: „Doamne, fie că vreau, fie că nu vreau – Tu mântuieşte-mă!”. Cel dintâi imperativ al mântuirii este asumarea credinţei drepte, sănătoase, întemeiate statornic pe învăţătura divină revelată prin Sfânta Tradiţie şi prin Sfânta Scriptură, formulate şi dogmatizate în actele Sfintelor Sinoade ecumenice (cele a-toată-lumea), apărate şi tâlcuite în chip luminat în scrierile Sfinţilor Părinţi - ai lumii mari dascăli şi povăţuitori. Chiar dacă nu toţi creştinii excelează în dobândirea de cunoştinţe teologice, totuşi au permanent la îndemână, în bisericile de enorie şi în mănăstiri, slujbele, catehezele şi predicile necesare agonisirii unei cunoaşteri adecvate a credinţei ortodoxe. Îndemnul apostolic este scurt şi limpede: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea ce sunt în Hristos Iisus!”(II Tim. 1,13).

Al doilea mare imperativ al mântuirii este împărtăşirea din harul dumnezeiesc ce se comunică omului prin Sfintele Taine săvârşite în şi de către Biserică: întreita afundare în apa sfinţită la Botez, pecetluirea cu darul Sfântului Duh prin ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos Cel Înviat, eliberarea sufletului din robia păcatelor prin Spovedanie, tămăduirea atât a sufletului de patimi cât şi a trupului de boli prin ungerea cu untdelemnul cel sfinţit, sfinţirea dragostei în Taina Cununiei – toate acestea fiind posibile prin lucrarea şi puterea Sfintei Preoţii transmise prin hirotonie în neîntreruptă succesiune apostolică de la o generaţie la alta. Acestea aduc mântuirea în viaţa omului pătruns de taina credinţei celei de-viaţă-făcătoare. Şi de aceea Sfântul Apostol Petru se adresează ferm păstorilor de suflete: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu!” (I Pt. 5,2), iar marele Pavel întăreşte: „Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu pe care a câştigat-o cu însuşi Sângele Său!” (FA 20,28).

Al treilea mare imperativ al mântuirii ţine de conştiinţa personală a fiecărui creştin în parte. Ortodoxia este credinţa Bisericii, a obştii credincioşilor din toate timpurile şi din toate locurile; mântuirea, însă, se însuşeşte subiectiv, de către fiecare dintre noi. De aceea vesteşte Hristos: „Iată, vin curând; iar plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după cum este fapta lui!”(Apoc. 22,12), „pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup - ori bine, ori rău!” (II Cor. 5,10). Desigur, pentru a ne mântui avem la dispoziţie locaşul de cult al Bisericii, căci „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema” (Mt. 21,13), dar şi căminul nostru familial se cuvine să fie tot o biserică, un sfânt locaş în care Dumnezeu revarsă harul Său peste cei ce locuiesc în el. Căci Evanghelia a mântuit casa lui Zaheu vameşul – „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia!”(Lc. 19,9), precum şi „casa lui Petru” (Mt. 8,14), „casa lui Simon Leprosul” (Mt. 26,6), „casa lui Iona” (Mc. 1,29), „casa lui Levi”(Mc. 2,15), „casa lui Iair”(Lc. 8,41), „casa slujitorului regesc” (In. 4,53), „casa lui Anania” (FA 9,10), „casa lui Iuda” (FA 9,11), „casa lui Corneliu” (FA 10,24), „casa lui Simon tăbăcarul” (FA 10,32), „casa Mariei, mama lui Ioan cel numit Marcu” (FA 12,12), „casa temnicerului” (FA 16,32), „casa lui Iason” (FA 17,5), „casa lui Titus Iustus”(FA 18,7), „casa lui Filip binevestitorul” (FA 21,8), - şi toţi ceilalţi pe care cu evlavie îi aminteşte Sfântul Apostol Pavel în „Epistolele” sale: „ Îmbrăţişaţi pe Priscila şi Acvila, împreună-lucrători cu mine în Hristos Iisus, şi Biserica din casa lor” (Rom. 16,3-15).

Aşa şi noi trebuie să ne facem casa biserică – Biserica cea vie a familiei: părinţi ortodocşi şi fii ortodocşi. Căci semnele credinţei cu adevărat lucrătoare pot fi lesne descoperite din fapte: o troiţă la poartă, icoane sfinte pe pereţi, o candelă aprinsă, cărţi de rugăciune pe raftul bibliotecii („Psaltirea”, „Ceaslovul”, „Acatistierul” şi celelalte fiind mijloacele văzute ale rugăciunii făcute tainic în singurătatea nopţilor), o Sfeştanie făcută acasă, un Maslu săvârşit în familie, bucăţica de anafură şi sticluţa cu agheasmă (pentru sfinţirea sufletului şi a trupului în fiecare zori de zi), prezenţa duhovnicului în familie (cu rostul de a veghea viaţa spirituală a acesteia), lectura cărţilor sfinte precum „Vieţile Sfinţilor” şi „Patericele”, postirea (după puterea fiecăruia şi după povaţa părintelui duhovnicesc) în zilele de miercuri şi vineri precum şi în perioadele mai lungi orânduite de Biserică; dar mai ales practicarea virtuţilor creştineşti: pacea familiei, faptele de milostenie sufletească şi trupească, dragostea faţă de semeni, buna înţelegere cu vecinii, purtarea cuvenită a slujbelor şi rugăciunilor orânduite de Biserică din grijă pentru starea sufletelor celor adormiţi cu trupul – toate acestea ne unesc deplin şi definitiv cu Dumnezeu.

Cheia tuturor izbânzilor duhovniceşti rămâne, desigur, permanenta unire cu Dumnezeu Cel-veşnic-viu în Taina Sfintei Euharistii. Pentru că Taina Sfintei Liturghii este singura care are puterea de a aduce pacea în lume şi armonia între Cer şi pământ, între îngeri şi oameni, şi între oameni laolaltă. În Biserica slavei Sfintei Treimi, creştinii sunt practic în familie, căci toţi sunt fraţi în fapte şi credinţă. Aceeaşi Evanghelie îi adună la apa cea vie a credinţei, acelaşi Potir îi strânge la împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Celui Înviat, Care îi leagă duhovniceşte unii de alţii - şi pe toţi laolaltă de Cer: „Sfintele, sfinţilor!” (Sfântul Ioan Gură-de-Aur); „ca toţi să fie una” (In. 17,21), căci „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el!” (In. 6,56), „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3,16) - „Eu am venit ca viaţă să aibă - şi din belşug să aibă!” (In. 10,10).

Aceasta este calea unirii cu Dumnezeu în viaţa de aici şi a înveşnicirii acestei uniri în viaţa de dincolo. Nu e prea mare efortul necesar ca să devii, să fii şi să rămâi om. Omul din afară este oglinda celui din lăuntru: „După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele” (Mt. 7,16-17). „Vorba sună, fapta tună!” spunea deseori părintele Iachint al Putnei. Şi atunci, se mai cuvine oare ca cei botezaţi în Numele lui Dumnezeu să se teamă de diavol şi de slugile lui, sau să mai alerge după lucrările lui – precum ocultismul, magia, farmecele prosteşti şi vrăjitoriile penibile, câtă vreme Domnul Hristos ne-a îndemnat: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit - şi le veţi avea!” (Mc. 11,24)?! Doar şi Maica Domnului ne-a povăţuit simplu şi la obiect: „Faceţi orice vă va spune El!” (In. 2,5). De ce să te mai temi de fleacuri şi de nimicuri, când toate ale tale s-au curăţit şi s-au sfinţit prin harul Duhului Sfânt, când propriul tău trup şi propriul tău suflet au devenit tron al slavei lui Hristos Cel Înviat: „Înfierbântatu-s-a inima mea în lăuntrul meu iar în cugetul meu se va aprinde foc!” (Ps. 38,4), „ca să văd frumuseţea Domnului şi să cercetez locaşul Lui” (Ps. 26,8). Dacă vom păstra toată viaţa rânduiala mărturisirii păcatelor şi împărtăşirii cu Sfintele Taine, precum şi neîncetata rugăciune şi postirea cea după putere, atunci şi Dumnezeu va fi mereu cu noi: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului!” (Mt.28,20), „unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt. 18,20). Căci ce e greu în a fi credincios? Doar postul nu te costă nimic, rugăciunea se face gratuit, Sfânta Liturghie se săvârşeşte în dar, harul lui Dumnezeu vine oricând îl chemăm şi dorim să-l aflăm: „Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine!” (Ps. 50,12), „Duhul Tău Cel Bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii!” (Ps. 142,10); „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!” (Ps. 33,8). Câtă frumuseţe şi sfântă simplitate păstrează Ortodoxia în inepuizabila ei bogăţie harismatică! Şi cât de accesibil şi de aproape este Dumnezeu când Îl cauţi şi Îl doreşti - fie la Biserică, în Sfântul Potir, fie în sufletul tău, în sfânta rugăciune, fie în faptele cele bune şi în virtuţile iubirii, păcii, bucuriei şi bunătăţii care ne readuc asemănarea cu Domnul Dumnezeu: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea!” (Ps. 33,1), „în tot locul stăpânirii Lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul!” (Ps. 102, 22).

Aşadar, mântuirea ne aşteaptă pe fiecare cu răbdare, simplă, smerită şi sfioasă, ca să fie îmbrăţişată de orice creştin dornic de Rai, de Cer, de Dumnezeu: „căci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu!” (Efes. 2,19). Rugăciunea deschide calea către mântuire, iar smerenia, omenia şi bunătatea sunt prietenele cele mai bune ale mântuirii. Căci fapta cea bună şi milostenia sunt cele care o fac pe dulcea mântuire să-I zică Celui Sfânt: „Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean” (In. 17,15), „Sfinţeşte-i pe ei întru Adevărul Tău; Cuvântul Tău este Adevărul” (In. 17,17), „Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii!” (In. 17,24).

Iar răspunsul divin vine din Evanghelia Iubirii: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii!” (Mt. 25,43), „întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut!” (Mt. 25,40). „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu!” (Lc. 12,8).

„Dreptul din credinţă va fi viu” (Rom. 1,17), „căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere” (II Cor. 5,7); „cel ce va crede şi se va boteza – acela se va mântui!” (Mr. 16,16). „Necredinţa călcătorului de Lege spune inimii mele că nu este într-însul frica de Dumnezeu” (Ps. 35,1); „celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în Numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi” (Mc. 16,17-18).

„Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună” (II Cor. 9,7). „În capul cărţii este scris despre mine. Ca să fac voia Ta, Dumnezeul meu, am voit şi Legea Ta în lăuntrul inimii mele!” (Ps. 39,11), „ochii Mei sunt peste credincioşii pământului, ca să şadă ei împreună cu Mine; cel ce umbla pe cale fără prihană, acela Îmi slujea!” (Ps. 100,8). „Aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis!” (In. 17,3).

Oare doar diavolul e de vină ?!

2013-03-23T18:10:00.000+02:00

„Nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean!” (Mt. 6,13)

„Diavolul este mincinos şi tatăl minciunii!” (In. 8,44)

„Diavolul umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!” (I Pt. 5,8)

„Chiar satana se preface în înger al luminii!” (II Cor. 11,14)

„Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită!” (Mt. 26,41)

„Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu!” (Lc. 22,31)

Sfinţii Părinţi luminaţi prin cunoaştere vie, izvorâtă din experienţa harului Duhului Sfânt al Adevărului, ne învaţă că cea mai mare izbândă a diavolului este să ne facă să credem că nu există. Din acest motiv, în loc să-i spună pe nume, de multe ori oamenii preferă să folosească tot felul de expresii în aparenţă echivalente: „influenţe negative”, „dispoziţii pesimiste”, „forţe oculte” şi altele. Procedând aşa, oamenii socot că dau dovadă de o gândire cultă, superioară, progresistă, intelectuală, care afirmă categoric şi indiscutabil că existenţa diavolului este un mit învechit, propriu mentalităţii celor trăitori în epoci obscurantiste, lipsite de „iluminismul” şi „pozitivismul” progresului ştiinţific şi tehnologic din vremea noastră.

Ceea ce intrigă, însă, e faptul că ori de câte ori oamenii ajung în situaţia de a se justifica pentru aspectele mai puţin lăudabile ale faptelor pe care le săvârşesc, recurg întotdeauna la una şi aceeaşi explicaţie: „Numai diavolul e de vină !”. Şi astfel îi vedem cum ne aduc grăbiţi, în apărarea lor, dinaintea ochilor, toată mulţimea scrierilor ascetice, patristice şi filocalice care expun (uneori cu lux de amănunte) în mod convingător argumentele şi dovezile implicării nefaste a duhurilor rele în viaţa lumii şi a oamenilor. După care, însă, iarăşi îi descoperim declamând de la tribunele conferinţelor publice despre bigotismul şi închistarea vechilor concepţii religioase …!

În lumina Adevărului revelat prin Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură, Biserica lui Hristos ne învaţă că „La început a făcut Dumnezeu Cerul şi pământul” (Fac. 1,1). Sfântul Vasile cel Mare scrie că prin „Cer” se înţelege lumea nevăzută sau duhovnicească, a duhurilor netrupeşti sau fără-de-materie, iar prin „pământ” se face referire la lumea cea văzută sau materială, în care locuiesc oamenii trupeşti. Numărul acestor făpturi duhovniceşti nu ne este cunoscut. Sfântul Prooroc Daniel scrie că ar fi „miriade de miriade” (Dan. 7,10) de astfel de oşteni cereşti. Ceea ce ştim, însă, este că cel mai luminos dintre aceşti slujitori ai slavei dumnezeieşti (numit, din acest motiv, Lucifer, şi rânduit pesemne în ceata heruvimilor) a refuzat din mândrie de a mai sluji Celui Care l-a creat, începând o mişcare de răzvrătire împotriva Acestuia, atrăgând după sine „a treia parte din stelele cerului” (Apoc. 12,4). În lupta care a urmat între aceşti îngeri răzvrătiţi şi îngerii care au rămas statornici întru slăvirea Domnului Savaot, oştile îngerilor fideli au fost conduse la biruinţa asupra legiunilor de îngeri necredincioşi de către Arhanghelul Mihail, cel numit şi Arhistrategul sau Mai-Marele Voievod al oştilor cereşti. Strigătul lui care a zguduit bolţile cerului şi a oprit căderea produsă de răzvrătirea împotriva Celui Sfânt este amintit până astăzi în cadrul solemn al Dumnezeieştii Liturghii: „Să stăm bine! Să stăm cu frică! Să luăm aminte!”. Urmarea directă a căderii îngerilor răzvrătiţi din Cer a fost înrăirea şi întunecarea lor definitivă, ceea ce a produs transformarea lor din îngeri sfinţi, luminoşi, frumoşi, buni şi slujitori ai Adevărului, în demoni spurcaţi, întunecaţi, urâţi şi răi, izvoditori şi săvârşitori ai minciunii, repetând veşnic în cugetele lor: „Nu vom sluji Ţie!”.

Referindu-se la acest eveniment capital produs în sânul lumii îngereşti, Sfântul Prooroc Isaia exclamă cu durere: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii!” (Is. 14,12). Şi Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos le spune ucenicilor Săi: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din Cer!“ (Lc. 10,18). Spun Sfinţii Părinţi că Preabunul Dumnezeu a hotărât că va umple Cerul din care au căzut mulţime neînchipuit de mare de îngeri (prin răzvrătire, neascultare şi nerecunoştinţă) cu oameni zidiţi „după chipul şi după asemănarea” Lui (Fac. 1,26). Ceea ce pizmaşul diavol, însă, nu a putut suporta fără a încerca să-şi strecoare veninul urii sale faţă de Dumnezeu în sufletele protopărinţilor neamului omenesc, Adam şi Eva, cei dintâi oameni din Grădina Raiului. Şi astfel, prin viclenia şi perfidia care i-au devenit caracteristice, s-a grăbit să-L clevetească în urechile oamenilor pe Cel Care i-a făcut, sugerându-le să năzuiască a deveni ei înşişi „dumnezei” pe calea pe care el însuşi o alesese. Şi anume nu pe cea a supunerii faţă de voia Celui Sfânt (prin ascultarea faţă de cuvântul Său) ci, dimpotrivă, prin împlinirea voii proprii şi prin neascultarea de porunca divină. Şi astfel i-a făcut să-şi dorească să mănânce din rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului, crezând că astfel nu numai că nu vor muri, ci chiar vor deveni asemenea Domnului Dumnezeu: „Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul!” (Fac. 3,5).

Sfânta Scriptură ne descoperă faptul că odată săvârşit păcatul, starea lăuntrică a omului s-a tulburat grozav. Ruşinea şi teama au pus stăpânire pe el. Vederea lui Dumnezeu a fost tulburată de zăpăcirea minţii sub presiunea uriaşă a unor valuri năprasnice de gânduri înviforate îndreptate împotriva Părintelui Ceresc, ceea ce l-a făcut pe Adam să se ascundă de la faţa Lui, cunoscând că atât el, cât şi femeia sa sunt goi trupeşte, când de fapt sufletele li se despuiaseră de harul inocenţei şi al nevinovăţiei: „S-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii Raiului. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: «Adame, unde eşti?» Răspuns-a acesta: «Am auzit glasul Tău în Rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns!»“ (Fac. 3,8-10). Şi de aceea spun Sfinţii Părinţi că, văzând răul care-l cuprinsese pe sărmanul om – „din iubire de oameni, pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte” (Rugăciunea de dezlegare), Bunul Dumnezeu i-a scos pe oameni din Rai, îndepărtându-i astfel de Pomul Vieţii, pentru ca nu cumva mâncând din rodul lui să ajungă a se înveşnici în jalnica stare de cădere: „Şi au scos Domnul Dumnezeu afară pre Adam şi l-au pus pre el în preajma Raiului desfătării; şi au pus heruvimi şi sabie de foc învârtitoare, ca să păzească drumul către Pomul Vieţii” (Fac. 3,24).

Pierzând harul vieţii veşnice, omul a pierdut harul înţelepciunii sfinte – aceea pe care o dorea Solomon, fiul regelui David, mai mult decât orice alte bogăţii ale lumii: „Dă-mi mie acum înţelepciune şi ştiinţă!” (II Par. 1,10). Prin căderea sa în păcatul neascultării şi al înfruptării din rodul pomului oprit, omul s-a întunecat, din duhovnicesc a devenit pământesc, chinuit de diavol şi prins în robia silnică a morţii. Această vrăjmăşie iremediabilă între om şi diavol a fost remarcată în Scripturile Sfinte prin consemnarea hotărârii divine: „Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul - iar tu îi vei înţepa călcâiul!” (Fac. 3,15). Altfel spus, diavolul îl va pândi neîncetat pe om, până la sfârşitul vieţii sale, căutând să-i fure sufletul. Nu degeaba înţelepciunea patristică ne avertizează: „În cele ce te va găsi sfârşitul, în acelea vei fi judecat!” („Patericul egiptean”). Şi de aceea, bine ar fi să ne petrecem vremea acestei vieţi trecătoare întru pocăinţa înnoirii celei duhovniceşti, prin lucrarea virtuţilor spre dobândirea harului dumnezeiesc al Celui Înviat întru unirea mistică cu Acesta, căci „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară!” (In. 6,37).

O primă ispravă a lucrării diavoleşti în istoria lumii de după cădere o constituie fratricidul despre care Scriptura aminteşte că s-a săvârşit într-o lume câtuşi de puţin aglomerată ori strâmtorată de mulţimea conflictelor de interese; deşi erau încă singurii descendenţi ai primilor oameni, totuşi „Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât” (Fac. 4,8)! Aşadar, uciderea aceasta n-a avut nici un fel de pretexte de ordin ideologic, politic, economic sau financiar; a fost de-a dreptul produsul invidiei, adică al zavistiei (şi al urii ivite din aceasta) pentru simplul fapt că Dumnezeu a căutat cu bunăvoinţă spre jertfa lui Abel, dar nu şi spre cea a lui Cain. Scripturile Vechiului Legământ nu contenesc a relata apoi şi despre toate relele şi răutăţile care au continuat (şi continuă) a frământa şi a chinui (până astăzi) sărmanul neam omenesc, din pricina înmulţirii nesăbuite a poftelor, păcatelor, patimilor, orgoliilor, vanităţilor şi înfumurărilor înălţării egoiste de sine. Absurditatea acestora a făcut din omul zidit de Dumnezeu „după chipul şi asemănarea Sa”, dintr-un adevărat rege al zidirii văzute sau împărat al făpturii (înzestrat cu puteri sufleteşti şi trupeşti deosebite), o biată slugă împlinitoare a poftelor diavolului cel „de la început ucigător de oameni şi care nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (In. 8,44). Şi de aceea Sfântul Apostol Pavel se căina cu amar: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc - pe acela îl săvârşesc!” (Rom. 7,19).

Iată cum consecinţele răzvrătirii îngerilor răi s-au răsfrânt indirect asupra oamenilor din pricina încăpăţânării şi neascultării lor: „În ziua în care vei mânca din el - vei muri negreşit!” (Fac. 2,17). Altfel spus, căutând cu dinadinsul să ne facem voia, n-am făcut decât să ne „pricopsim” cu moartea – atât a sufletului, cât şi a trupului: un „câştig” de care chiar nu aveam nevoie!… Şi care s-a dovedit atât de nefast încât doar prin puterea neţărmuritei iubiri a lui Dumnezeu pentru făptura mâinilor Sale am mai ajuns să cunoaştem izbăvirea de sub povara cumplită a unei asemenea osânde! Această minune s-a săvârşit prin pogorârea Fiului lui Dumnezeu la noi şi întruparea Lui ca om sub vremi din pântecele Preacuratei Fecioare Maria: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii!” (In. 1,29).

În toată înverşunarea răutăţii şi îndărătniciei sale, diavolul nu a încetat nicidecum să-şi manifeste cu cruzime înfiorătoare dispreţul şi ura cu care s-a străduit permanent să facă de ocară pe toţi fiii oamenilor – anume parcă pentru a-I face în ciudă Celui Care i-a creat cu atâta gingăşie şi preţuire încât Psalmistul exclama cu uimire: „Ce este omul că-ţi aminteşti de el?!” (Ps. 8,4). Astfel încât va cuteza cu neruşinare (argumentând chiar scripturistic, cu citate biblice!) să-L ispitească în Carantania până şi pe Iisus Cel din Nazaretul Galileii (pe Care Îl vedea doar ca pe un om obişnuit, la fel ca toţi ceilalţi). A avut însă surpriza cu totul neaşteptată de a fi respins într-o manieră atât de categorică şi deplină, încât n-a mai putut decât să se îndepărteze umilit şi derutat: „Sfârşind toată ispita, s-a îndepărtat de la El” (Lc. 4,13). Aceasta pentru că fusese înfrânt pe toate cele trei planuri de atac cu care obişnuia să îngenuncheze omenirea cu fiecare individ în parte: cu neînfrânarea – „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini!” (Mt. 4,3), cu necredinţa – „Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: «Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău»!” (Mt. 4,6), şi cu pofta de stăpânire: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc; deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta!” (Lc. 4,6-7).

Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat şi om deplin, în toate asemenea nouă – afară de păcat, Iisus Unsul Domnului, restabileşte în umanitatea asumată în persoana Sa desăvârşita asemănare cu Dumnezeu Cel Ce a făcut-o, refăcând astfel chipul lui Dumnezeu din om (oarecând desfigurat prin patimi, mândrie şi neascultare) şi devenind prin aceasta „Adam Cel de-pe-urmă cu duh dătător-de-viaţă” (I Cor. 15,45): „Eu şi Tatăl Meu una suntem!” (In. 10,30), „Nu caut voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis!” (In. 5,30). „Nu numai cu pâine va trăi omul” (Lc. 4,4): de acum gata cu grija exclusivă pentru trup şi pântecele său; accentul doririi şi al cugetării se va pune de aici înainte pe grija pentru suflet şi mântuirea lui: „Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca!” (Lc. 12,22), doar este scris: „Aruncă spre Domnul grija ta - şi El te va hrăni!” (Ps. 54,25). Nu degeaba se tânguia Adam cel de demult (prin Sfinţii Părinţi care-i căinau căderea): „frumos era la vedere şi plăcut la mâncare rodul ce m-a omorât!” (Sfântul Ioan Damaschinul). Şi de aceea Iisus „a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi iar la urmă a flămânzit” (Mt. 4,2). Domnul a flămânzit ca să ne arate că poftele pot fi stăpânite numai prin înfrânare, iar nu prin înfruptarea cu nesaţ din tot ceea ce imaginaţia sufletului născoceşte şi transmite spre lucrare trupului.

Lucrarea de ispitire pe care diavolul o săvârşeşte neîncetat asupra oamenilor poate atinge trepte de la cele mai grosiere până la cele de o subţirime greu de închipuit. Şi de aceea în „Rugăciunea Domnească” spunem cu toţii: „Şi nu ne duce pe noi în ispită ci ne izbăveşte de cel viclean!” (Mt. 6,13). De veacuri întregi Sfinţii ostaşi şi bravi nevoitori neînfricaţi în lupta cu patimile ne învaţă că starea de sănătate a minţii adevăratului creştin înseamnă trezvia neînduplecată hrănită prin puterea rugăciunii neîncetate făcute în Numele lui Iisus: „Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tes. 5,17), ne strigă Apostolul. De ce? Pentru că pe de o parte imaginaţia nestăpânită stârneşte poftele şi dorinţa de plăceri prin închipuiri şi năluciri ale păcatului, iar pe de altă parte neastâmpărul minţii iscodeşte pururea toate lucrurile, zămislind astfel îndoiala ca frământare sau luptă interioară între năzuinţa de a şti şi neputinţa de a pricepe, dublată de tentaţia de a nu crede - în ciuda oricăror evidenţe: „Oare va putea da şi pâine, sau va putea întinde masă poporului Său?!” (Ps. 77,24); „Aruncă-Te jos, că scris este: «Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău»!” (Mt. 4,6); „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău!” (Mt. 4,7) – sosit-a însă neîntârziat răspunsul…

Aceasta pentru că orice minune îşi are temeiul, locul şi timpul său. Dumnezeu nu face minuni ca să demonstreze cuiva că poate face ce vrea El, fără să-I pese de cei din jur. Minunile nu sunt nişte numere de iluzionism de la circ, menite să stârnească aplauze furtunoase din perplexitatea uluirii spectatorilor. Ci ele reprezintă legătura vie şi reală dintre credinţa dreaptă a omului (aflată în deplin acord şi desăvârşită armonie cu cuvântul lui Dumnezeu) şi puterea Acestuia de-viaţă-făcătoare şi de-lumină-dătătoare: „Preaslăveşte pe Fiul Tău pentru ca şi Fiul să Te preaslăvească!” (In. 17,1) – e ruga Fiului lui Dumnezeu către Părintele Ceresc, după cum şi îndemnul Său către ucenici şi Apostoli: „Daţi-le voi să mănânce!” (Mc. 6,37), şi „au luat douăsprezece coşuri pline cu fărâmituri şi cu ce-a rămas din peşti” (Mc. 6,43) din cele „cinci pâini şi cei doi peşti” (Mc. 6,38), după ce au hrănit cu ele „ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii” (Mt. 14,21). Îndoiala în credinţă ucide sufletul numai din pricina faptului că în adâncul ei stă ascunsă, de fapt, trufia încercării absurde de a reduce măreţia de negrăit a puterii dumnezeieşti făcătoare de minuni la firescul unor simple fenomene naturale explicabile prin formulări de concepte omeneşti. Numai o astfel de mândrie învăluită în justificări şi pretexte duce la iscodiri, la răstălmăciri şi la devieri tendenţioase, pe firul cărora diavolul strecoară cu meşteşugire înşelarea. Înşelare care, odată produsă şi statornicită în cugetare, în grăire şi în făptuire - aduce eşecul. Pentru că nimeni dintre cei care nu-şi caută mântuirea şi izbăvirea de necunoaştere, de nepricepere şi de neînţelegere (prin smerirea părerii proprii în schimbul primirii unui sfat preţios din partea cuiva mai bătrân sau mai cuvios) nu poate scăpa de înşelare: „Cei ce nu se sfătuiesc cad ca frunzele!” (Sfântul Ioan Scărarul). Căci persistarea în propriile păreri nefondate şi cu nimic întemeiate pe adevărul învăţăturilor profetice, apostolice şi patristice, înseamnă pur şi simplu moartea sufletului mai înainte de moartea trupului - numită în literatura de specialitate „căderea din har” sau chiar „înşelarea diavolească”. De aceea, în pustia Carantaniei, Iisus dă omului răspunsul cel mai categoric de care au nevoie atât trupul cât şi sufletul său: „Domnului Dumnezeului tău să te închini - şi numai Lui Unuia să-I slujeşti!” (Lc. 4,8), căci „fără Mine nu puteţi face nimic!” (In. 15,5); aceasta pentru că doar „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14,6), ca Cel Ce ştiu dinainte de a fi lumea răutatea şi perfidia lucrării viclene şi ucigătoare a diavolului: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din Cer” (Lc. 10,18). Şi de aceea scrie Sfântul Evanghelist Matei că după ispitirea de către diavolul în pustie, Iisus a ieşit la propovăduire: „De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor!” (Mt. 4,17). Propovăduire la care demonii înşişi reacţionează înfricoşaţi: „Te ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu!” (Lc. 4,34), „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” (Lc. 4,41). Căci de frica lui Iisus se zguduia iadul întreg şi se cutremurau legiunile diavoleşti, fiind biruite prin puterea de neînfrânt a smereniei dumnezeieşti: „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filip. 2,7), pentru ca „întru Numele lui Iisus tot genunchiul să se plece - al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt!” (Filip. 2,10), căci „şi demonii cred - şi se cutremură” (Iac. 2,19) de puterea Numelui lui Iisus!

Prin urmare, ne punem întrebarea: oare ni se mai cade nouă, creştinilor, să mai tremurăm ca nişte frunze în faţa ispitelor drăceşti?! Dacă de la Sfântul Botez în inima omului Se sălăşluieşte în chip tainic Hristos Cel Înviat iar diavolul e scos afară prin puterea Duhului Sfânt, dacă apoi avem permanent lângă noi strajă cerească pe sfântul înger păzitor – de cine să mai avem frică?! Nu strigă proorocul: „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi! Auziţi până la marginile pământului: cei puternici, plecaţi-vă! De vă veţi întări, iarăşi veţi fi biruiţi! Şi orice sfat veţi sfătui, îl va risipi Domnul, iar cuvântul pe care îl veţi grăi nu va rămâne întru voi - căci cu noi este Dumnezeu!” (Is. 8,9-10)?! Dacă armele şi mijloacele mântuirii sunt toate la noi – întreita afundare în apa sfinţită cu focul divin, ungerea cu Sfântul şi Marele Mir întru pecetluirea cu darul Duhului Sfânt, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos Cel Înviat din morţi, însemnarea cu Semnul Crucii – „armă asupra diavolului de care se cutremură şi se îngrozeşte nesuferind a căuta spre puterea ei” (Troparul Crucii), „Ceaslovul”, „Psaltirea”, „Acatistierul”, anafura, agheasma, untul-de-lemn înşeptit sfinţit de preoţi în Taina Sfântului Maslu, mărturisirea cu căinţă şi iertarea tuturor păcatelor în Taina Sfintei Spovedanii – oare ni se mai cuvine nouă să trândăvim sub înrâurirea şoaptei diavoleşti care ne repetă stăruitor în urechile inimii: „Nu pot!, Nu ştiu!, Nu vreau!”?! Oare de ce?! Nu cumva ne place să fim victimele propriilor noastre neputinţe şi ale propriei noastre nepăsări, socotindu-ne atât de „sporiţi” încât am avea (chipurile) ispite peste puterile omeneşti? - (asta, aşa, ca o îndreptăţire searbădă, deşartă chiar!, pentru toate eşecurile din viaţa noastră?!)… Aşa încât iute ne grăbim să explicăm tot ceea ce de fapt n-am făcut (sau am făcut greşit), dând vina - bineînţeles! - atât pe Dumnezeu (că El ne-a părăsit pe noi, nu noi pe El…), cât şi pe potrivnicul Lui, diavolul cel învechit în răutate... Au fost însă de-a lungul vremii şi situaţii în care bietul sarsailă s-a văzut el însuşi depăşit în eforturile sale de isprăvile imaginaţiei şi stăruinţei omului de a face rău aproapelui său! Şi de aceea ar putea spune: „Cine, eu?! Nici prin cap nu mi-a trecut! De la om am învăţat să fac asta şi asta; deodată cu el progresez şi eu «cultural» şi «ştiinţific»!”. Pentru că într-adevăr omul alege mai degrabă nepăsarea şi lenea, magia şi ocultismul, fermecătoria şi vrăjitoria, şi în general toate lucrurile întunericului, crezând că astfel va obţine efectul scontat, ceva bun şi de durată, fără prea mult efort şi fără ca să mai fie nevoit să se străduiască prea tare sau să cheltuiască cine ştie ce avuţii… „Chiar aşa – de ce să postesc? De ce să mă rog? De ce să mă ostenesc? La ce bun atâta nevoinţă – când e atât de simplu să trăieşti aşa, ca toţi ceilalţi!”. În loc să-ţi recunoşti neputinţele, incompetenţa şi delăsarea… – chiar, de ce să fii tu ăla vinovat, necredincios şi ticălos, când de fapt diavolul este de vină?! Doar se ştie că satana lucrează prin semeni, nu? Şi doar e clar că din cauza atacurilor duşmanilor şi a vrăjilor tuturor vrăjitorilor şi vrăjitoarelor tu nu ai serviciu, nu ai bani, nu ai viitor, nu ai familie, din cauza lor trăieşti în neorânduială şi nu ai nici un rost în viaţă! Şi bineînţeles că tot din cauza diavolului bei fără măsură până îţi pierzi minţile, fumezi otrăvindu-te, desfrânezi spurcându-ţi trupul în fel şi chip – că doară dracul te-a dus de mână la păcat şi te-a asigurat că dacă nu faci păcatul vei muri pe loc!... Doar el este vinovat de toate: şi de crime, şi de avorturi, şi de răzbunări, şi de droguri, şi de perversiuni, şi de dezmăţ … de toate orgiile - el singur este vinovat! … Omenirea n-are nici o vină!

Numai că, gândind astfel, oamenii nesocotesc faptul că diavolul are puterea îngrădită de către Dumnezeu, fiind doar un tolerat în creaţia Lui. Pentru că de la Învierea lui Hristos a fost legat să nu mai poată lucra asupra omului - decât numai cu încuviinţarea chiar a omului! Omul însuşi îi permite să intre în casa lui, în inima lui, în mintea lui, în toată avuţia sa – pe care el singur o dă diavolului din proprie iniţiativă. Exprimări precum: „Fir-ai al dracului!”, „Lua-te-ar dracu’!” ori „Du-te dracului!” sunt tot atâtea „binecuvântări” omeneşti ce-l încântă nespus pe încornoratul care astfel îşi arogă stăpânirea şi îşi pretinde drepturile de luare în posesie – de la cel mai mic fir de praf până la sufletul sărmanului om! … E de ajuns doar să strecoare vreo sugestie în gândul omului – şi gata, omul o şi împlineşte cu fapta!... Şi deşi îi ştie cursele, totuşi se lasă amăgit, atras şi înşelat ca un nepriceput! Aceasta deoarece credinţa creştinilor înşişi în Evanghelia propriei lor mântuiri (chiar şi astăzi, după două mii de ani de rugăciune) e îndoielnică şi şovăielnică: „A, o fi fost în vremea aceea, acolo, în Evanghelie – dar nu astăzi şi aici, în lumea noastră!”… Şi aşa se face că încă de la cea dintâi stârnire şi instigare a diavolului, iată-ne pregătiţi să-i facem pe plac săvârşind toate relele, împlinindu-i toate poftele nelegiuite, tăvălindu-ne în patimi de ocară – numai să nu-l pierdem de „prieten”!... Oare chiar numai diavolul e de vină?! Oare omul chiar nu are nici un fel de vină?... Iar dacă propria noastră conştiinţă nu ne va răspunde la aceste întrebări, atunci haideţi să citim mai atent Sfânta Scriptură: „Largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire - şi mulţi sunt cei care o află! Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă - şi puţini sunt care o află…” (Mt. 7,13-14). „Nimeni nu poate să slujească la doi domni - căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui! Nu puteţi să slujiţi şi lui Dumnezeu şi lui mamona!” (Mt. 6,24). „Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!” (Pt. 5,8). „După ce duhul necurat a ieşit din om umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă - şi nu găseşte! Atunci zice: mă voi întoarce la casa mea, acolo de unde am ieşit… Şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri, mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici - iar cele de pe urmă ale omului aceluia se fac mai rele decât cele dintâi!” (Mt. 12,43-45).

„Fiţi treji, privegheaţi!” (I Pt. 5,8). „Fiţi tari, neclintiţi, sporind totdeauna în lucrul Domnului!” (I Cor. 15,58). „Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare! Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii!” (Ef. 6,13-14), „să fie mijloacele voastre încinse iar făcliile voastre aprinse!” (Lc. 12,35). „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu!” (Mt. 16,16) - „iar Eu pe această piatră voi zidi Biserica Mea - şi porţile iadului nu o vor birui!” (Mt. 16,18). „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia!” (Lc. 12,32). „Iată, vin curând - iar plata Mea cu Mine este, ca să dau fiecăruia după cum este fapta lui!” (Apoc. 22,12).

Credinţa vie – har şi virtute

2013-03-17T22:13:00.002+02:00

„Noi nu suntem (fii) ai îndoielii, spre pieire - ci ai credinţei, spre dobândirea sufletului!”(Evr 10,39)

„Aveţi credinţă în Dumnezeu!”(Mc 11,22)

„Credinţa fără de fapte este moartă!”(Iac 2,26)

„Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea!”(1Cor 13,13)

„Socotim că prin credinţă se va îndrepta omul!”(Rm 3,28)

„Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: mută-te de aici dincolo!, - şi se va muta!”(Mt 17,20)

„Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit - şi le veţi avea!”(Mc 11,24)

„Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeţi în Acela pe Care El L-a trimis!”(In 6,29)

„Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine!”(In 14,1)

„Aproape este de tine cuvântul, în gura ta şi în inima ta, – adică cuvântul credinţei pe care-l propovăduim.”(Rm 10,8)

„De mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus”(2Tim 3,15)

„Nu lepădaţi, dar, încrederea voastră - care are mare răsplătire!”(Evr 10,35)

„Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute”(Evr 11,1)

„Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu; căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este - şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută!”(Evr 11,6)

Nu cred că a fost om pe faţa pământului, de la Adam şi până astăzi, care să nu se fi confruntat în lăuntrul de taină al inimii cu problema credinţei în Dumnezeu. Fără îndoială, întrebarea care a răscolit conştiinţele tuturor celor ce s-au perindat prin viaţa aceasta de două mii de ani încoace, e cea care priveşte identitatea lui Iisus Hristos: „Cine este Acesta care iartă şi păcatele?!”(Lc 7,49). Din partea unui om ca Sfântul şi Dreptul Simeon, de pildă, răspunsul e categoric: „Lumină spre descoperirea neamurilor”(Lc 2,32), „Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel!”(Lc 2,34). Cu toate acestea, credinţa în dumnezeirea Fiului Fecioarei din Nazaretul Galileii reprezintă până astăzi principala piatră de poticnire din sufletele celor mai mulţi dintre semenii noştri. Mai devreme sau mai târziu, mai mult sau mai puţin, omul ajunge să se întrebe: oare e vie credinţa în Dumnezeu? Oare lucrează ea minuni şi tămăduiri? Oare e bine de urmat în viaţă calea credinţei – sau nu?!

Desigur, ceea ce a întemeiat existenţa şi persistenţa Sfintelor Scripturi de-a lungul ultimelor trei milenii şi jumătate de istorie a lumii a fost tocmai credinţa statornică, fermă, puternică, pătrunzătoare şi de nezdruncinat în existenţa şi lucrarea lui Dumnezeu. La fel s-a întâmplat şi cu adevărurile cuprinse nu în Scripturi, ci în Sfânta Tradiţie – încă mai veche decât Scriptura, veche cât lumea însăşi: „Prin credinţă cei din vechime au dat buna lor mărturie”(Evr 11,2). Este evident că nici Cain şi nici Abel nu ar fi adus jertfă Domnului Dumnezeu dacă proprii lor părinţi, Adam şi Eva, nu le-ar fi vorbit despre El şi despre Raiul din care fuseseră alungaţi pentru neascultarea şi necredinţa faţă de cuvântul Celui Sfânt, strecurate în inimile lor de către şarpele cel preaviclean. Ceea ce, pe de altă parte, ne învaţă că de la ureche şi până la inimă („calea cea mai lungă” – după cum o numea Părintele Arsenie Boca), adevărul poate ajunge fie curat şi întreg şi luminos (atunci când e primit cu sinceritate), fie cu înţeles distorsionat, stricat şi întunecat (atunci când e întâmpinat cu răceală şi cu nesinceritate): „Prin credinţă, Abel a adus lui Dumnezeu mai bună jertfă decât Cain, pentru care a luat mărturie că este drept, mărturisind Dumnezeu despre darurile lui; şi prin credinţă grăieşte şi azi, deşi a murit!”(Evr 11,4).

Este evident faptul că diavolul s-a străduit tocmai să distrugă legătura de încredere şi de sinceritate neprefăcută dintre om şi Dumnezeu, stârnind zavistie între ei: „Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul...”(Fac 3,5). Din nefericire, atât Eva cât şi Adam s-au arătat receptivi la diavoleasca insinuare, rezultând astfel pervertirea credincioşiei lor. Tocmai de aceea Sfântul Apostol Ioan ne îndeamnă: „Cercaţi duhurile - dacă sunt de la Dumnezeu!”(1In 4,1). Şi de aceea Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre roadele credinţei nefăţarnice, adaugă: „De aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, dar dragoste nu am - nimic nu sunt!”(1Cor 13,2).

Aşadar, credinţa este o floare rară, aleasă şi gingaşă, care nu poate răsări şi creşte decât din pământul cel bun al inimii curate, fiind sădită acolo prin propovăduirea cuvântului adevărului Evangheliei Învierii Domnului. Mediul potrivit pentru creşterea şi dezvoltarea ei nu poate fi decât harul iubirii jertfelnice şi sfinte, întrucât „credinţa fără de fapte este moartă” (Iac 2,26). Este lecţia cea mai importantă pe care ne-au încredinţat-o (ca şi aleasă şi nepreţuită moştenire) Părinţii pustiei egiptene: credinţa adevărată înseamnă acord deplin între gândire, vorbire şi făptuire. Altfel spus, ceea ce gândeşti nu se exprimă diferit în ceea ce rosteşti şi nici nu se perverteşte în nimic din ceea ce faci – nici noaptea, nici ziua, nici la vedere, nici întru ascuns. Altfel, faci parte nu dintre oamenii lui Dumnezeu, ci dintre aceia despre care proorocul spune: „ei au ochi şi nu văd; urechi au, dar nu aud!”(Ier 5,21).

Oare nu printr-o credinţă desăvârşită, dreaptă şi cinstită (asemeni celei a sfinţilor îngeri slujitori ai slavei Domnului Savaot), atât Enoh, cât şi marele Ilie, au fost găsiţi vrednici de către Dumnezeu să fie mutaţi din cele pământeşti întru cele cereşti? „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi”(1Cor 15, 51-52). Şi oare, cum altfel au vorbit drepţii Vechiului Legământ, patriarhii şi profeţii de demult, cu Cel Nevăzut şi Nemuritor, dacă nu în Duhul Sfânt al credinţei celei vii şi adevărate? Cu evlavie a făcut Noe corabie pentru sine şi pentru familia sa, în deplină credinţă faţă de cuvântul Domnului: „Prin credinţă, luând Noe înştiinţare de la Dumnezeu despre cele ce nu se vedeau încă, a gătit, cu evlavie, o corabie spre mântuirea casei sale; prin credinţă el a osândit lumea şi dreptăţii celei din credinţă s-a făcut moştenitor!”(Evr 11,7). Şi iarăşi, credinţa lui Avraam este cea care L-a făcut pe Dumnezeu să-L trimită pe Fiul Său în lume: „Şi Cuvântul S-a făcut trup”(In 1,14), „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!”(Lc 1,38). Iată sens perfect şi legătură desăvârşită între cuvânt şi faptă! Taina Întrupării este minunea produsă prin întâlnirea dintre cuvântul sfânt al Adevărului („Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit!” - Mt 3,17) şi credinţa curată faţă de Acesta: „Iată roaba Domnului!”(Lc 1,38).

Prin urmare, nu există nici o altă cale de comunicare a pământului cu Cerul decât credinţa plină de har, trăită în vieţuire nespurcată: „Umblăm prin credinţă, nu prin vedere!”(2Cor 5,7); „dreptul din credinţă va fi viu!”(Rm 1,17); „cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, dar cel ce nu va crede - se va osândi!”(Mt 16,16). Dar care este constatarea Mântuitorului? – „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?!”(Mt 17,17). Căci, văzând nestatornicia poporului păcătos şi înfumurarea închipuirii lui ca şi popor ales şi „fii ai lui Avraam”(Mt 3,9), Iisus îi trezeşte la realitate: „Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: mută-te de aici dincolo!, - şi se va muta!”(Mt 17,20). Ceea ce ne dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, că falsitatea credinţei noastre închipuite la suprafaţa vieţii şi limitate la limbajul pietist, la lacrimile mincinoase, la hainele cernite şi la un comportament de făţarnică evlavie teatrală, ne va orândui la Dreapta Judecată nu printre fiii împărăţiei, ci printre cei ai gheenei: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei - şi îndoit decât voi!”(Mt 23,15). Tocmai pentru că toată această ipocrizie vinovată şi ticăloasă a noastră ne face aşa-zisa „credinţă” de-a dreptul moartă, lipsită adică de viaţă duhovnicească, redusă doar la înşiruiri de vorbe goale, discuţii sterile interminabile, polemici zadarnice – lipsite de orice fel de fapte bune! „Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc! De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte”(Mt 7, 17-20). „Prin credinţă Avraam (când a fost chemat) a ascultat şi a ieşit la locul pe care era să-l ia spre moştenire”(Evr 11,8); „ Prin credinţă şi Sara însăşi a primit putere să zămislească fiu, deşi trecuse de vârsta cuvenită, pentru că ea L-a socotit credincios pe Cel ce făgăduise”(Evr 11,11). Tot aşa şi dreapta Ana, mama proorocului Samuel, la fel şi Sfânta Ana şi Sfântul Ioachim, care au dat naştere Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu.

Roadele credinţei sunt minunile. Lucrurile cele mai presus de fire au dovedit puterea lui Dumnezeu în lume: „puterea Domnului se arăta în tămăduiri”(Lc 5,17). În Biserica primară a existat chiar o categorie a „harismaticilor”. Minunile strigă că există Dumnezeu. Prin simpla lor prezenţă, adevăraţii credincioşi însufleţesc credinţa Bisericii, o fac vie şi lucrătoare în lume: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri!”(Mt 5,16). Aşadar, ca să putem vedea şi înţelege pe Dumnezeu, avem nevoie de credinţă: „credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!”(Mc 5,34); şi iarăşi: „după credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor”(Mt 9,29-30). Nu ştiu dacă a inventat cineva vreodată un aparat de măsurare a intensităţii credinţei. Această putere mai presus de fire vine deodată prin inimă – „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!”(Mt 5,8) şi prin minte (căci precum „luminătorul trupului este ochiul” - Mt 6,22, tot aşa şi mintea este luminătorul sufletului), direct de la Dumnezeu: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta?”(Mt 9,28) – iată-L pe Dumnezeu implicându-Se în suferinţa lumii; „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”(Mc 9,24). Aşadar, credinţa se seamănă pe ogorul smereniei. Dacă ai smerenie, credinţa dă cele mai bune roade: „Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic - şi sfânt este Numele Lui!”(Lc 1, 48-49); căci „cine se va smeri pe sine - acela se va înălţa!”(Mt 23,12).

Credinţa vie şi adevărată înseamnă trăire spirituală. Această „trăire” poate fi înţeleasă ca o simţire duhovnicească aparte. Este acea stare de spirit în care omul se descoperă pe sine prin harul lui Dumnezeu. Şi de aceea o astfel de credinţă se numeşte „lucrătoare”. Pentru că ea demonstrează că între rugăciunea omului şi voia lui Dumnezeu există un acord. Aceştia se ascultă reciproc: „Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele!”(Ps 4,1); „celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în Numele Meu, demoni vor izgoni; în limbi noi vor grăi; şerpi vor lua în mână - şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma; peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile - şi se vor face sănătoşi!”(Mt 16,17-18). Dovadă că, de-a lungul istoriei, nenumăraţi au fost atât călugării care au trăit pentru Hristos, cât şi mucenicii care au murit pentru Hristos: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!”(Gal 2,20). O astfel de stare duhovnicească arată că puterea omului credincios stă toată numai în puterea Domnului Dumnezeu. Un exemplu elocvent în această privinţă îl reprezintă rugăciunea Sfântului Ioanichie cel Mare: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt. Treime Sfântă, slavă Ţie!”. Iar Scriptura ne oferă şi ea câteva pilde concludente în acest sens: „În Cezareea era un bărbat cu numele Corneliu, sutaş din cohorta ce se chema Italica, şi a văzut în vedenie, lămurit, cam pe la ceasul al nouălea din zi, un înger al lui Dumnezeu intrând la el şi zicându-i: Corneliu! Iar Corneliu, căutând spre el şi înfricoşându-se, a zis: Ce este, Doamne? Şi îngerul i-a zis: Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit, spre pomenire, înaintea lui Dumnezeu!”(FA 10, 1-4). Şi Sfântul Apostol Pavel (pentru credinţa sa fierbinte şi plină de râvnă) L-a văzut pe Hristos Cel înviat Care i S-a arătat pe drumul Damascului într-o lumină cerească orbitoare: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?”(FA 9,4) – desigur, nu despre o ură personală faţă de Iisus Hristos era vorba, ci despre o râvnă aprinsă (din fidelitatea inimii) pentru credinţa strămoşilor, pe care şi-o asumase cu toată seriozitatea. Ceea ce nu se întâmpla prea des – nu întâmplător exclamase Mântuitorul la un moment dat: „nici în Israel n-am aflat atâta credinţă!”(Lc 7,9).

Nu de puţine ori Biserica a fost acuzată ( de atei, de hulitori şi de îndoielnici) că ar fi tributară unui formalism sec şi unor simbolisme fără nici o justificare reală, că ar fi adică lipsită complet de orice putere efectivă. E drept că (sub aspectul lor vizibil) Sfintele Taine pot părea unor necunoscători şi neiubitori de evlavie, simple ritualuri goale de orice conţinut duhovnicesc real. Aceasta, însă, deoarece pentru omul modern şi contemporan, „credinţă” înseamnă cel mult raportarea la un şir de tradiţii vechi moştenite fie din familie, fie din viaţa de obşte a comunităţii. Valoarea credinţei scade nu pentru că ar lipsi adevăraţii creştini, ci pentru proasta iconomisire a Tainelor lui Dumnezeu. Doavadă că nimeni nu mai distinge (în vremea noastră) între credinţa livrescă, predată vrând-nevrând pe băncile şcolii la ora de religie şi devenită materie de examen didactic şcolăresc, şi credinţa autentică, asumată conştient şi transpusă în faptă în viaţa de zi cu zi prin practicarea virtuţilor. Credinţa ştiută „pe dinafară” poate fi găsită la aproape toate nivelele societăţii contemporane. Pretutindeni găseşti astăzi referinţe patristice şi citatate biblice, garnisite cu savante consideraţii de teologie speculativ-filozofică; doar nu e deloc dificil să-ţi dai cu părerea despre fiinţa lui Dumnezeu şi lucrările Lui la cafeneaua de la colţul blocului, prin fumul de ţigară şi aburii de cafea, sau relaxându-te cu băieţii „la o bere” în bodega de peste drum, ori la un grătar de fripturică bine rumenită, cu prietenii la iarbă verde... Mai anevoios, însă, e să vorbeşti despre Dumnezeu nu din cele citite, ci din lecţiile învăţate la şcoala rugăciunii şi a nevoinţelor personale, din propriile tale încercări şi suferinţe: „Legea Ta cugetarea mea este!”(Ps 118,174); „cât sunt de dulci limbii mele, cuvintele Tale, - mai mult decât mierea în gura mea!”(Ps 118,103). Cu adevărat mai greu este să trăieşti nu după placul tău, ci după voia Domnului; căci cine mai strigă astăzi precum Psalmistul oarecând: „Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea!”(Ps 50,4)? Şi cine Îl mai roagă pe Domnul Dumnezeu: „Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine!”(Ps 50,12)?

Oare de câtă falsitate religioasă (dobândită din chiar tinda bisericii) nu dau dovadă cei care iau calea sectelor, proaspăt ieşiţi din apa sfinţită a cristelniţei? Şi cât de mare se arată o astfel de ipocrizie şi cât de adâncă rana corupţiei unei asemenea făţărnicii? Şi cine ar putea desfiinţa cuvântul proorocesc care vesteşte: „pe omul viclean îl osândeşte Domnul!”(Pilde 12,2) – tocmai pentru că unul ca acesta se arată a avea inima plină de fiere, deşi buzele îi sunt ca şi unse cu miere: „Muiatu-s-au cuvintele lor mai mult decât untdelemnul - dar ele sunt săgeţi!”(Ps 54,24). Toată această ambiţie deşartă care cocoaţă atâtea „personulităţi” în scaunele de frunte ale cetăţii creştine, nu va rămâne nepedepsită de Cel Care în schimb ne-a îndemnat cu totul altceva: „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul! Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul!”(In 13,34); iar ca răspuns la îndemnul Său, creştinii îşi fac rău neîncetat unii celorlalţi, pe faţă şi întru ascuns, prin intrigi, bârfe şi clevetiri osânditoare, deşi Hristos ne-a avertizat pe toţi: „Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău!”(Mt 7,5); „vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, căci zic vouă că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri!”(Mt 18,10). Pe unii ca aceştia, Sfinţi precum Marele Antonie i-a numit (compătimindu-i oarecum): „mărunţi la cuget, mici la suflet” – sărmanii... În lumina Duhului Sfânt, Psalmistul îi numeşte „oameni de nimic”(Ps 11,8) care, atunci când se ridică în frunte (din pricina falsităţii lor) „nelegiuiţii mişună pretutindeni”(Ps 11,8).

Astfel de „creştini” sunt cei care tulbură viaţa Bisericii, încercând să-i atragă şi pe alţii la un mod de viaţă ca al lor, după proverbul din bătrâni: „Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti!”, precum şi Psalmistul grăieşte: „cu oamenii cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi cu aleşii lor!”(Ps 140,4) – toţi acei cărora Domnul le adresează cuvinte necruţătoare: „De vedeai furul, alergai cu el şi cu cel desfrânat partea ta puneai! Gura ta a înmulţit răutate iar limba ta a împletit vicleşug! Şezând, împotriva fratelui tău cleveteai şi împotriva fiului maicii tale ai pus sminteală! Acestea ai făcut şi am tăcut; ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie: mustra-te-voi şi voi pune înaintea fetei tale păcatele tale!”(Ps 49, 19-22). De pe astfel de „credincioşi” (fără nici o îndoială) Dumnezeu Îşi ia mâna, adică Îşi ridică harul – iar ei rămân „creştini” doar cu numele, transformându-se cu timpul în traficanţi de cele sfinte, care îşi negociază mântuirea pe la colţ de stradă, în funcţie de tribulaţiile băneşti de moment cu care se confruntă. Pentru unii ca aceştia, deosebirea dintre sacru şi profan e ca cea dintre mere şi pere. „Ce contează dacă sunt sau nu sunt ortodox?” întreabă ei; „doar e acelaşi Dumnezeu pe faţa a tot pământul!” susţin în continuare. Din acest punct de vedere, în mintea lor Sfânta Taină a Cununiei (de pildă) se mai deosebeşte de aşa-zisele „cununii mixte” doar aşa, precum diferă nuanţele de culoare ale prăjiturilor de la cofetărie. Vorba ceea – „dacă la mijloc este iubire, ce relevanţă mai are dacă, unde şi cu cine te cununi?!”... Şi uite aşa, iarăşi se împlineşte cuvântul Psalmistului: „s-au amestecat cu neamurile şi au deprins lucrurile lor!”(Ps 105,35), cu toate că Sfântul Apostol Pavel ne-a avertizat: „Taina aceasta mare este; iar eu zic - în Hristos şi în Biserică!”(Ef 5,32).

Aşa se face că bieţii creştini ai vremii noastre, tulburaţi de mulţimea şi greutatea grijilor vieţii, marcaţi de vicisitudinile istoriei necruţătoare şi ale perfidiilor politice, cel mai adesea deloc ancoraţi la limanul credinţei, alergând mereu după o fericire iluzorie, avizi de semne şi minuni, de „sfinţi” şi de „miracole” (avându-şi însă ochii sufleteşti mai întunecaţi de solzii necredinţei decât cei ai orbilor pomeniţi în Sfânta Evanghelie), uită că fără credinţă dreaptă şi deşteaptă, asumată cu sinceritate nefăţarnică şi trăită în smerenie autentică – nu-L vom putea vedea vreodată pe Cel Sfânt! Şi, deşi Scriptura le spune că „Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El - de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr!”(Ps 144,18), totuşi nu reuşesc niciodată să priceapă de ce rugăciunile pe care nu contenesc a le sporovăi (atât acasă, cât şi în sfântul locaş) nu mai ajung nicidecum la Cer – de parcă Dumnezeu i-ar ignora total pe oameni, desconsiderându-i neînduplecat. Chiar aşa – de ce oare atâtea greutăţi? De unde oare atâtea boli şi suferinţe? Cum de au năvălit atâtea necazuri peste lume?!... Răspunsul e dur, dar perfect justificat: „pentru puţina voastră credinţă”(Mt 17,20), „pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor”(Mc 16,14).

Pentru necurăţia inimii şi falsitatea cugetului, pentru întunericul din noi. Păi cum să intre şi să încapă harul dumnezeiesc în inima plină de ură şi de răutate, sufocată de otrava invidiei şi de veninul zavistiei, întunecată de incompetenţa crasă şi strâmtorată de neîmplinirea şi frustrarea neputinţei de a săvârşi toate câte o îndeamnă a le face pofta nesăţioasă de mărire lumească şi nebunia slavei celei deşarte?!... Câtă nelinişte nu tulbură sufletul meschin al celui care stă cocoţat acolo unde nu îi este locul, agăţându-se cu disperare de privilegiile funcţiei de la înălţimea căreia mănâncă „pâinea durerii”(Ps 126,2) spre propria sa osândă: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că mâncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung; pentru aceasta mai multă osândă veţi lua!”(Mt 23,14).

„Blestemat să fie tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă!”(Ier 48,10). La toate acestea Dumnezeu priveşte şi cu silă şi cu dreptate. Vesteşte Duhul Sfânt: „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert!”(Ies 20,7), pentru că „paharul este în mâna Domnului, plin cu vin curat bine-mirositor, şi îl trece de la unul la altul, dar drojdia lui nu s-a vărsat; din ea vor bea toţi păcătoşii pământului!”(Ps 74,8). Ca să dobândim viaţa în Hristos, trebuie să se aştearnă pacea Duhului Sfânt pe pământ. Adică să oprim răutatea care ne mână, să sporim între noi dragostea care zideşte, pentru că „din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci!”(Mt 24,12), „va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i vor ucide!”(Mt 10,21) şi „vine ceasul când tot cel ce vă va ucide va crede că aduce închinare lui Dumnezeu”(In 16,2). Oare aceasta să fie între creştini dragostea dintru care Iisus Hristos „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria” „şi S-a răstignit şi S-a îngropat şi a înviat a treia zi”(Simbolul Credinţei)?! La oricâte ritualuri şi slujbe ar lua parte, inimile goale şi sufletele moarte nu vor putea vreodată aduce Domnului rugăciuni izvorâtoare de dar dumnezeiesc. Dacă scopul principal al unui creştin nu este mântuirea ci doar căpătuirea, satisfacerea intereselor conjuncturale sau dobândirea slavei deşarte trecătoare, atunci cu adevărat „rugăciunea i se va preface în păcat iar dregătoria lui o va lua altul!”(Ps 108,6-7). „Dreptul din credinţă va fi viu!”(Evr 10,38). Dar mai înainte de acestea, vor fi în lume semne ale haosului moral, adică ale îndepărtării de Dumnezeu, care vor vesti nu momentul sfârşitului, ci doar „începutul durerilor”(Mt 24,8): „Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine”(Rm 1,28); „vor pune mâinile pe voi”(Lc 21,12), „prin răbdarea voastră vă veţi dobândi sufletele voastre”(Lc 21,19). „Privegheaţi dar în toată vremea rugându-vă, ca să vă întăriţi să scăpaţi de toate acestea care au să vină şi să staţi înaintea Fiului Omului!”(Lc 21,36).

Prin urmare, credinţa nu este o emblemă, o etichetă, vreun blazon sau titlu onorific. Ea vine prin har şi din trăire, ca dar de la Dumnezeu de o intensitate interioară profundă. O stare în care inima strigă către Dumnezeu, precum striga Psalmistul: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!”(Ps 129,1). Iar răspunsul la aceasta este mereu acelaşi: „Desfătează-te în Domnul şi îţi va împlini ţie cererile inimii tale!”(Ps 36,4), „Supune-te Domnului şi roagă-L pe El; nu râvni după cel ce sporeşte în calea sa, după omul care face nelegiuirea!”(Ps 36,7).

Atâta frică?! Pentru ce?!

2013-03-10T20:24:00.001+02:00

„Cine este cel ce biruieşte lumea - dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu ?!” (I In. 5, 5)

,,S-au temut de frică unde nu era frică !” (Ps. 13, 5)

„Noi suntem în Dumnezeul Cel adevărat, adică întru Fiul Său Iisus Hristos. Acesta este adevăratul Dumnezeu şi viaţa de veci !” (I In. 5, 20)

„Orice nedreptate este păcat !” (I In. 5,17)

„Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârşeşte păcat !” (I In. 3,9)

„Ştim că suntem din Dumnezeu şi că lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (I In. 5, 19)

„Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte !” (I In. 3, 8)

„Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu - ca să strice lucrurile diavolului !” (I In. 3, 8)

„Cel ce săvârşeşte dreptatea este drept, precum Acela drept este !” (I In. 3, 7)

„Şi oricine şi-a pus în El nădejdea, acesta se curăţeşte pe sine, aşa cum Acela curat este !” (I In. 3, 3)

„Dacă ştiţi că este drept, cunoaşteţi că oricine face dreptate este născut din El.” (I In. 2, 29)

„Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu – şi suntem !” (I In. 3, 1)

„Este ceasul de pe urmă; şi precum aţi auzit, vine antihrist; iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă !” (I In. 2,18)

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor – şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu !” (Lc. 12,8)

Un subiect de dezbatere aprinsă în societatea contemporană este cel legat de Parusia (sau cea de-a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos „pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” - Mt 24,30, pentru ca „să judece viii şi morţii”). Ceea ce este sigur e că rostul suprem al acestei de-a doua veniri va fi alegerea binelui de rău, a celor buni dintre cei răi, adică separarea ultimă şi definitivă a întunericului de lumină prin eliminarea oricăror confuzii şi neclarităţi: „vor ieşi cei care au făcut cele bune spre învierea vieţii iar cei care au făcut cele rele spre învierea osândirii”(In 5,29) „şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile, şi-i va despărţi pe unii de alţii precum desparte păstorul oile de capre!”(Mt 25,32).

Aşadar, nimic mai simplu. Totul e pe înţelesul tuturor. La vremea sa, totul s-a desfăşurat limpede în văzul tuturor: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat n-ar fi avut; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor!”(In 15,22). Prin urmare, Dumnezeu nu cere nici absurdul, nici imposibilul; nu cere ceva ce nu a arătat. Ceea ce doreşte ne-a spus deschis în Scripturi: „Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis!”(In 17,3). Aşa că nu poate fi vorba despre o utopie, de ceva inaccesibil şi inabordabil. Pentru că Însuşi Hristos a mărturisit: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta!”(In 18,36), „în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc”(In 14,2), „împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”(Mt 25,34). Acestea sunt, de fapt, tot atâtea mărturii ale făgăduinţei făcute omenirii de către Cel Sfânt.

Ceea ce intrigă, însă, la o cercetare atentă a lucrurilor este faptul că în toată această frământare continuă şi nelinişte mocnită nu se mai simte decât frică, deloc bucurie. Nu se mai recunoaşte nicicum acea stare de spirit proprie credinţei vii şi puternice în binefacerea supremă a întâlnirii cu Creatorul tuturor. Atât de mult influenţează duhul perfid al diavolului suflul slab al cugetului umanităţii (chemate nici mai mult, nici mai puţin decât la îndumnezeire) încât la orice întâmplare (interpretată de îndată ca semn al apropierii iminente a sfârşitului), oamenii se isterizează în masă, agitându-se ca nişte făpturi lipsite de minte, în loc să vădească atitudinea caracteristică oricărui creştin autentic, gata în orice moment de jertfă pentru marea întâlnire cu Domnul Dumnezeu. Nu degeaba ne îndeamnă Mântuitorul: „Mijloacele voastre să fie încinse iar făcliile voastre să fie aprinse!”(Lc 12,35) – tocmai pentru că ne comportăm aidoma Vechiului Adam odinioară în Rai: „Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu Care umbla prin Rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii Raiului”(Fac 3,8). La ce să ne trebuiască buncăre antiatomice şi tot felul de tuneluri subterane cu mulţime de provizii?! Când ne-a cerut Iisus aşa ceva ca pregătire cuviincioasă pentru întâlnirea cu El?! „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbiţa cea de apoi!”(1Cor 15,51-52). Oare cât de penibili şi de meschini la suflet ne vădim faţă de măreţia milostivirii divine? „Cine ţi-a spus că eşti gol?”(Fac 3,11). Oare ce sunt sfinţii? Nu sunt ei plăcuţii lui Dumnezeu? Nu sunt ei prietenii îngerilor şi casnicii Cerului, „casnici ai lui Dumnezeu”(Ef 2,19)? Cum vrei să intri în Rai dacă nu treci prin moarte şi înviere precum Hristos Însuşi? Scris este: „Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea Sa!”(1Cor 6,14). Să nu uităm că taina mântuirii omenirii din moarte a fost rânduită mai înainte de toţi vecii. Iar noi, cei care „am văzut şi am auzit”(1In 1,3) „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” (Iosif Imnograful), încercăm cu puţinătatea şi nevolnicia slabelor noastre puteri să pătrundem în adâncul cel de nepătruns al lucrărilor dumnezeieşti... Până şi o simplă operă de artă, pentru a putea fi expusă public, trece printr-o mulţime de faze ale realizării – expresii ale tot atâtor căutări interioare ale autorului ei – ca dovadă că nu e deloc ceva superficial; cu cât mai mult oare s-ar putea aprofunda opera de mântuire a lumii pe care a împlinit-o Hristos – Om adevărat şi Dumnezeu adevărat?!.... Căci despre aceasta spune Apostolul că „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”(1Cor 2,9), „fie în trup, nu ştiu, fie în afară de trup, nu ştiu – Dumnezeu ştie!”(2Cor 12,2), pentru că „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”(Gal 2,20). „Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, iar Domnul este pentru trup”(1Cor 6,13), astfel încât „cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El”(1Cor 6,17); „nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri?!”(1Cor 6,19).

Ceea ce este semnificativ, însă, ţine de faptul că deşi învăţăturile, îndemnurile şi proorociile Scripturilor Sfinte sunt cât se poate de clare, totuşi oamenii (parcă înadins) mai abitir săvârşesc cele potrivnice voii Domnului Dumnezeu: „au ochi dar nu văd; urechi au, dar nu aud!”(Ier 5,21). „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!”(Mt 24,35). La înălţarea Domnului cu trupul la Cer, îngerii au vestit Apostolilor: „Acest Iisus Care S-a înălţat de la voi la Cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la Cer”(FA 1,11). Tocmai în acest punct lumea a pierdut orice reper de dreptate şi a început să rătăcească încoace şi încolo, pe cărări lăturalnice, abătându-se din ce în ce mai mult de la calea adevărului, urmând unui nesfârşit şir de interpretări şi răstălmăciri, una mai strâmbă decât alta!

Mulţi se întreabă când va fi sfârşitul lumii şi când va veni iarăşi Hristos, ca Drept Judecător al celor vii şi al celor morţi. Numai că se întreabă zadarnic. Doar Iisus ne-a avertizat categoric: „Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul – ci numai Tatăl!”(Mt 24,36); „nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa!”(FA 1,7). Şi atunci, cum se face, o, biet muritor, că ajungi tu să te pronunţi în cele ce ţin de treburile lui Dumnezeu?! Oare te-a întrebat pe tine Domnul atunci când a făcut cerul şi pământul? Te-a consultat Cel Preaînalt cu privire la cele de care are trebuinţă şi când, sau despre cele ce nu-I folosesc la nimic?! Oare care dintre păcătoşii pământului a fost vreodată purtătorul de cuvânt al Celui Sfânt?! „Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o judecaţi, dar semnele vremilor nu puteţi! Neam viclean şi adulter cere semn, dar semn nu se va da lui – decât numai semnul lui Iona!”(Mt 16,3-4). Oare n-a avut El grijă de toate cele necesare vieţii pe pământ? „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă!”(Mt 6,33). „Fericită este sluga aceea, pe care venind stăpânul său, o va afla făcând aşa!”(Mt 24,46). „Fiţi treji, privegheaţi! Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!”(1Pt 5,8). Dar noi, în loc să ne îngrijim să nu cădem în cursele diavolului, să nu ne îmbolnăvim de viclenia şi răutatea lui (precum şi marele Pavel mărturiseşte – „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc!”-Rm 7,19), ajungem să ne preocupăm de calcule, de semne, de descoperiri, de tot felul de interpretări şi de tot felul de ficţiuni – pe toate punându-le, desigur, pe seama Domnului Dumnezeu! ... La care Duhul Sfânt răspunde: „Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele şi iei Legământul Meu în gura ta? De vedeai furul, alergai cu el şi cu cel desfrânat partea ta puneai! Acestea ai făcut şi am tăcut, ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie; mustra-te-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale!”(Ps 49,17-22). Cu alte cuvinte, în loc să-şi rezolve problema nevoii stringente de pocăinţă, adică de înnoire duhovnicească şi de primenire morală, luând aminte la cuvintele Mântuitorului – „n-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea!”(In 12,47) aşa încât „pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară!”(In 6,37), umanitatea ticăloşită în păcate şi stricată în patimi face din Dumnezeu un criminal notoriu, un ucigaş însetat de sânge omenesc, un terorist de suflete – cu care Se străduie din răsputeri să umple iadul – pe care tot El l-a făcut! Lumea nu-I vede nicidecum smerenia, răbdarea, iubirea, bunătatea, mila sau lumina! Pentru oameni Dumnezeu este potrivnicul, nu Mântuitorul lor! Aşa se împlineşte cuvântul Psalmistului: „Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică!”(Ps 13,5), cu toate că au fost avertizaţi: „de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte!”(Ps 126,1). Şi iarăşi, în loc să rezolve problema necunoaşterii adevărului din Sfintele Scripturi, în loc să trateze incompetenţa profesională, inconsecvenţa morală, întunecarea duhovnicească şi impostura intelectuală (pentru că „vă rătăciţi neştiind Scripturile”-Mt 22,29), oamenii însăilează texte înşelătoare, tot felul de false „profeţii” şi mesaje „apocaliptice” (transmise, bineînţeles, în Numele lui Dumnezeu), devenind astfel nu doar penibili şi ridicoli, ci chiar antihrişti şi slugi ale satanei: „Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri; căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi”(1In 2,19); „v-am scris vouă nu pentru că nu ştiţi adevărul, ci pentru că îl ştiţi – şi ştiţi că nici o minciună nu vine din adevăr!”(1In 2,21).

Cât de rătăciţi pot ajunge oamenii fără Dumnezeu ne arată şi rugăciunea din Rânduiala „Sfinţirii celei Mari a apei”: „Căci n-ai suferit, Doamne, să vezi neamul omenesc chinuit de diavolul”. Şi de aceea Mântuitorul ne îndeamnă: „Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii!”(In 12,35-36); „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică!”(In 5,39). Prin urmare, venirea lui Hristos va fi „la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu”(1Tes 4,16). Deci, categoric – atunci când va hotârî Tatăl Însuşi, iar nicidecum „pronosticurile” inventate de muritori neştiutori. O spune limpede Fiul Însuşi: „Iar despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul – ci numai Tatăl!”(Mc 13,32). Iar Duhul Sfânt prooroceşte prin gura Regelui-Psalmist cele despre biruinţa lui Hristos asupra morţii şi a diavolului: „Plini-va căderi, va zdrobi capetele multora pe pământ!”(Ps 109,6). Cum va fi atunci, ne arată „Cartea Apocalipsei”: „cer nou şi pământ nou”(Apoc 21,1).

Dar nu asta este important pentru creştin, ci felul de întâlnire cu Hristos: „în cele ce te voi găsi atunci când te-oi lua, în acelea te voi şi judeca!”. Deci ceea ce are relevanţă pentru noi este propria noastră stare personală. Important e să fii umbrit de harul şi puterea Duhului lui Dumnezeu, căci „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia”(Gal 5,22-23). Pentru că cel mai ruşinos lucru este să te afli vinovat în Ziua Judecăţii tocmai faţă de cele asupra cărora Mântuitorul ne-a atras în mod deosebit atenţia: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită!”(Mt 26,41); „vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua Judecăţii!”(Mt 12,36) pentru că „ceea ce aţi vorbit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperişuri!”(Lc 12,3); şi de aceea Apostolul adaugă: „Rugaţi-vă neîncetat!”(1Tes 5,17), „Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său!”(1Cor 6,18), iar Psalmistul adevereşte: „pe viclean îl urăşte Domnul!”(Ps 5,6), „nimicit-ai pe tot cel ce se leapădă de Tine”(Ps 72,26). Ura, clevetirile, intrigile, bârfele, vorbirea de rău, grăirea în deşert – şi toate cele asemenea lor, nu sunt ale creştinului. Cea mai mare poruncă din Lege este: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău – ca pe tine însuţi!”(Lc 10,27); iar Domnul desăvârşeşte porunca: „Să vă iubiţi unul pe altul! Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul! Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei”(In 13,34-35). Simplu, limpede, concis, practic şi de neuitat! „Datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi iar nu să căutăm plăcerea noastră”(Rm 15,1), „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini Legea lui Hristos!”(Gal 6,2). „Să nu laşi pe cel sărac lipsit de hrană iar ochii celor nevoiaşi nu-i face să aştepte!”(Sir 4,1), căci „mai fericit este a da decât a lua!”(FA 20,35) – iată, tot atâtea învăţături elementare ale moralei creştine!

Evident, în toate acestea nu am avea nici un motiv de frică, nici o pricină de teamă. Denumirea de „Înfricoşătoarea Judecată”, însă, face referire implicită la un cuvânt cutremurător al Domnului Dumnezeu despre soarta celor lepădaţi de El: „acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”(Mt 8,12). Problema capitală se leagă de vădirea noastră ca şi creştini de faţadă, vinovaţi de falsitate şi de ipocrizie. Foarte suprinşi vom fi atunci când (crezându-ne „de-a dreapta”) ne vom trezi de fapt în stânga Tronului lui Dumnezeu! Crezându-ne toată viaţa „oi”, să ne descoperim la urmă „capre” în toată puterea cuvântului! Crezându-ne „sfeşnice de lumină”, să ne auzim numiţi în faţa lumii „morminte văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia”(Mt 23,27). Grăit-au proorocii: „poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe!”(Is 29,13), „muiatu-s-au cuvintele lor mai mult decât untdelemnul – dar ele sunt săgeţi!”(Ps 54,24). Nu iubeşte bietul om lumina şi sinceritatea, viaţa lipsită de complicaţii, vieţuirea fără hăţişuri şi fără mizerii, ci pe cea plină de tot felul de şiretlicuri şi de uneltiri împotriva semenilor!... De aceea şi Dumnezeu a înfricoşat şi cerul şi îngerii şi dracii şi umanitatea! Dar cum? Pur şi simplu săvârşind lucrarea mesianică de mântuire a lumii – comentată deja în sute de mii de teze de doctorat, în traduceri şi tâlcuiri, în milioane de cărţi care umplu rafturile a mii de biblioteci, scrise întru sudoarea frunţii şi neodihna gândului de nesfârşite şiruri de Sfinţi Părinţi, hermeneuţi, exegeţi şi teologi care au meditat neîncetat la toate „multele lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, lumea aceasta n-ar fi cuprins cărţile ce s-ar fi scris!”(In 21,25). Căci „Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel de-o-fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut” (Simbolul Credinţei) vine în lume; şi ce lecţie de omenie dă întregii umanităţi? Oare a venit ca să ne întrebe despre El, să-I spunem noi Lui cele ce sunt întru împărăţia Sa?! O, nu, nicidecum! Doar „împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt”(Rm 14,17) iar El ne-a avertizat pe toţi: „Ştiu de unde am venit şi unde Mă duc. Voi nu ştiţi de unde vin, nici unde Mă duc!”(In 8,14); „Nu ştiţi ce cereţi!”(Mt 20,22). Ci vine cu putere de Stăpân, cu pricepere de Doctor, cu răbdare de Mântuitor şi cu dragoste de Mângâietor, şi ne învaţă abc-ul vieţii veşnice: să fii om, să fii bun , să fii blând, să fii smerit, să ştii să ierţi, să ştii să asculţi, să ştii să înţelegi, să ştii şi să iubeşti. Ce e greu în asta?! Ce ţi se cere? Care studii? Ce doctorat? Ce cultură, ce pregătire?! Iată, o întreagă epopee teologică de 5508 ani (câţi au trecut de la căderea lui Adam până la Întruparea lui Hristos), o Scriptură întreagă şi o Tradiţie străveche, au fost sintetizate magistral în doar trei ani şi jumătate de propovăduire dată lumii în lumina Evangheliei, structurată logic sub forma desăvârşită a plenitudinii celor nouă „Fericiri”, însuşită întru smerenie şi cucernicie („Maria, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui”-Lc 10,39, „partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea!”-Lc 10,42), rezumată în perla culturii teologice universale din inima Fecioarei („Faceţi orice vă va spune El!”-In 2,5) şi împlinită la ceasul înfricoşătoarei Judecăţi sub formă de îndemn şi de chemare: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii! Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine!”(Mt 25, 34-36). Iar întrebarea care zguduie din temelii miliardele de conştiinţe licărind în Univers asemeni roiurilor de stele („Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit?! Sau însetat şi Ţi-am dat să bei?! Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat?! Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?!”-Mt 25,37-39) primeşte răspunsul care închide definitiv orice dispută teologică: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut!”(Mt 25,40), după cum şi: „Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici – nici Mie nu Mi-aţi făcut!”(Mt 25,45). „Milă voiesc, iar nu jertfă!”(Osea 6,6); „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi!”(Ps 50,18). „Dreptul se îndură şi dă”(Ps 36,21), „n-am văzut pe cel drept părăsit, nici seminţia lui cerând pâine; toată ziua dreptul miluieşte şi împrumută şi seminţia lui binecuvântată va fi!”(Ps 36,26-27). „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca”(Mt 6,25), „ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele”(Mt 6,32). Spaima şi înfricoşarea încep de la cuvântul „Nu vă cunosc pe voi!”(Mt 25,12), „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui!”(Mt 25,41). Iar porţile însângerate ale istoriei lumii chinuite se vor închide atunci prin cuvintele pline de hotărâre neînduplecată de nimeni şi de nimic: „Iată, vin curând!”(Apoc 22,7); „Iată, vin curând – şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui!”(Apoc 22,12); „pe această piatră voi zidi Biserica Mea – iar porţile iadului nu o vor birui!”(Mt 16,18).

Cuvântul dumnezeiesc – între cinstire şi necinstire

2013-03-06T05:17:00.000+02:00

„Cinei Tale celei de Taină astăzi Fiul lui Dumnezeu părtaş mă primeşte, că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta, nici sărutare Îţi voi da ca Iuda, ci ca tâlharul mărturisindu-mă, strig Ţie: pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta !” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

„Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti oamenii vor da socoteală în ziua Judecăţii !” (Matei 12, 36)

„Cerul şi pământul vor trece – dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Matei 24, 35)

„Luaţi aminte, poporul meu, la Legea Mea, plecaţi urechile voastre spre graiurile gurii Mele ! Deschide-voi în pilde gura Mea, spune-voi cele ce au fost dintru început” (Ps. 77, 1-2)

„Până când vor spune şi vor grăi nedreptate, grăi-vor toţi cei ce lucrează fărădelegea ? ” (Ps. 93, 4)

„Fericit este omul pe care îl vei certa, Doamne, şi din Legea Ta îl vei învăţa pe el !” (Ps. 93, 12)

„Una am cerut de la Domnul, pe aceasta o voi căuta: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele !” (Ps. 26, 7)

Sfânta Scriptură ne învață că omul a fost creat după chipul și asemănarea Domnului Dumnezeu. Şi tot din Scripturile cele sfinte descoperim existența îngerilor ca făpturi de natură spirituală, reale și personale, deosebite de Dumnezeu și de oameni, având o menire specială. Negarea existenței îngerilor înseamnă ignorarea datelor Revelației înseși și negarea (întru nimic argumentată) a angelofaniilor ca fapte istorice reale – tot atâtea situații excepționale concrete în care îngerii s-au arătat oamenilor, povățuindu-i, sfătuindu-i, îndemnându-i sau îndreptându-i.

După scoaterea din Rai a protopărinților neamului omenesc, heruvimii păzeau drumul spre Pomul Vieții; un înger a oprit pe Avraam de a-l junghia pe fiul său Isaac. Iacob vede în vis îngeri ai lui Dumnezeu, suind și coborând pe o scară între cer și pământ. Un înger al Domnului se arată lui Balaam, fiul lui Beor, stând în mijlocul drumului și ținând o sabie ridicată în mână. De asemenea, în cântarea pe care a adus-o Domnului la sfârșitul vieții sale, proorocul Moise a vestit că îngerii se închină lui Dumnezeu. La rândul său, proorocul Isaia a văzut serafimii cei cu câte șase aripi stând înaintea lui Dumnezeu și strigând cântarea cea întreit sfântă: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui !” (Is. 6, 3); unul dintre serafimi a apropiat de gura lui un cărbune luat cu cleștele de pe jertfelnic, închipuind profetic Sfânta Euharistie. La fel, un înger al Domnului vorbește profetului Ilie, râvnitorul dreptății divine; îngeri se arată de mai multe ori lui Daniel, ca și proorocului Zaharia, iar Iezechiel vede heruvimii cei cu ochi mulți asupra cărora odihnea slava Lui Dumnezeu.

În cărțile Noului Legământ se afirmă cu și mai multă putere adevărul prezenței și lucrărilor îngerilor în viața oamenilor. Astfel, Sfântul Apostol și Evanghelist Luca ne spune că Arhanghelul Gavriil a anunțat arhiereului Zaharia nașterea Înaintemergătorului Ioan din Elisabeta, soția sa: „Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan” (Lc 1, 13) şi „iată vei fi mut şi nu vei putea să vorbeşti până în ziua când vor fi acestea, pentru că n-ai crezut în cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor !” (Lc 1, 20). Același Arhanghel a vestit Fecioarei Maria nașterea cu trupul din ea a Fiului Lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Un înger îl înștiințează prin vis pe Dreptul Iosif despre întruparea cea mai presus de fire a lui Iisus: „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt !” (Mt 1, 20), ca și despre alte evenimente în legătură cu Pruncul dumnezeiesc – atât plecarea din Israel, cât și întoarcerea din Egipt, la vremea masacrării celor paisprezece mii de prunci din porunca regelui Irod. Un înger se arată păstorilor de lângă Betleem și mulțime de îngeri din oștile cerești înalță cântare de slavă Celui Preaînalt la Nașterea Mântuitorului. Şi tot îngerii sunt cei care vestesc magilor prin vis vicleșugul și fățărnicia regelui Irod, îndemnându-i să se întoarcă în țara lor pe altă cale decât cea pe care veniseră acești înțelepți vestitori ai credinței în dumnezeirea Pruncului născut în iesle din Fecioara, fără de sămânţă bărbătească. Îngerii vestesc femeilor mironosițe învierea Lui Hristos din morți și tot îngerii se arată Apostolilor în clipa înălțării lui Iisus la Cer, înștiințându-i despre a doua venire întru slavă a Mântuitorului. Un înger îi va scoate din temniță pe Apostolii închiși acolo din porunca arhiereului și saducheilor, un înger se va arăta sutașului Corneliu în Cezareea, îndemnându-l să-l cheme pe Sfântul Apostol Petru pentru a-l povățui; și tot un înger îi va vesti Sfântului Apostol Pavel cele despre călătoria lui la Roma.

Toate aceste lucrări minunate și mai presus de fire s-au împlinit în viața oamenilor aleși și credincioși Dumnezeului Celui viu al Adevărului prin puterea cuvântului de-viață-făcător: „A zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră !” (Fac 1, 26), „şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut: a făcut bărbat şi femeie” (Fac 1, 27). Astfel au luat ființă cei dintâi oameni de pe pământ, gustând din preaplinul iubirii Lui Dumnezeu, ca și din părinteasca Lui purtare de grijă atunci când au fost sfătuiți și povățuiți după dreptate pentru a dobândi înveșnicirea vieții: „Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit!” (Fac 2, 16-17).

După căderea în păcatul neascultării prin călcarea poruncii dumnezeiești, scos din Rai și trimis să lucreze pământul din care fusese luat, omul a comunicat cu Dumnezeu prin jertfa rugăciunii puse pe altar făcut din piatră sau pământ: „Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor” (Fac 4, 3-4). Slujitorii Cuvântului lui Dumnezeu confirmă cu putere lucrarea Acestuia în lume: „Aşa grăieşte Domnul” (Ag 1, 7), „Aşa zice Domnul Savaot” (Ag 2, 6), „Zis-a Domnul” (Ps 109, 1) – ceea ce denotă în mod limpede manifestarea Celui Nevăzut prin sunetul glasului Său. Astfel de slujitori au fost Noe, Avraam, Moise și ceilalți către care Dumnezeu a vorbit direct, îndemnându-i, povățuindu-i și descoperindu-le voia Sa cea sfântă, precum va face și mai târziu, trimițându-Și profeții către poporul decăzut de la credința cea adevărată și din viața cea curată, pentru a-l întoarce de la căile păcatului ce duc spre moarte la calea cea de-viață-aducătoare a împliniri voii Celui Sfânt. Desigur, scopul întregii lucrări divine a rămas permanent tămăduirea firii omenești corupte, căzute în starea de stricăciune a patimilor de-suflet-distrugătoare, și eliberarea oamenilor din lanțurile robiei diavolului și a morții. Acest scop a motivat unicul eveniment cu adevărat nou sub soare, Întruparea Fiului lui Dumnezeu ca Fiu al Omului, „taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută” (Iosif Imnograful). Porunca divină este atât de uimitoare, încât se cutremură până și îngerul care o vestește de măreția ei: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema !” (Lc 1, 35). Iar răspunsul umanității la Vestea cea Bună a milostivirii Domnului Dumnezeu spre ea ia chipul smereniei desăvârșite: „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău !” (Lc 1, 38). Așa s-a împlinit în veac, în lume și în istorie slujirea cuvântului dumnezeiesc prin împlinirea lui cu fapta, adică prin transpunerea lui în viață, pentru a mulțumi astfel Celui Preaînalt.

Așa s-au născut prin cuvânt mulțimile nenumărate de creștini, de mucenici și mărturisitori ai dreptei credințe care au trăit pentru Hristos și au murit pentru Hristos: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat !” (Gal 3, 27). Prin cuvântul lui Dumnezeu a luat ființă Evanghelia, Taina tuturor tainelor mântuirii lumii în Iisus Hristos: „cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi !” (Mc 16, 16); „de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu !” (In 3, 5). Mai mult, cuvântul l-a predat Iisus sfinților Săi ucenici și Apostoli: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă !” (Mt 28, 19-20), iar apoi aceștia l-au sădit în inimile arhiereilor, preoților și diaconilor, pentru ca să prindă viață de pe buzele lor în sânul poporului lui Dumnezeu: „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura !” (II Tim 4, 2); „Păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza voastră, cercetând-o nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu !” (I Ptr 5, 2), precum și multe alte îndemnuri care fac legătura dintre puterea cuvântului divin și om: „Chiar dacă noi sau un înger din Cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema !” (Gal 1, 8), aşa că: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea care sunt în Hristos Iisus !” (II Tim 1, 13).

Din astfel de îndemnuri și porunci de-Dumnezeu-insuflate s-a format de-a lungul vremii tipul special de legătură spirituală între părintele duhovnicesc și fiul duhovnicesc, născut prin harul trăirii sfinte și învățăturii despre viața dusă în Dumnezeu. În acest sens, fundamental și elocvent rămâne cuvântul Sfântului Apostol Pavel adresat corintenilor: „De aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos !” (I Cor 4, 15). Astfel, nenumăratele povețe și învățăminte care au înflorit în lăuntrul pustiurilor lumii de-a lungul veacurilor de nevoință a asceților care și-au închinat viața slujirii Celui Înviat, sunt tot atâtea roade duhovnicești pline de dulceața harului dumnezeiesc lucrător în taina cea mai presus de minte a nașterii duhovnicești, a înfierii omului prin mila Domnului. Dovadă stă venirea unui înger din Cer la Marele Pahomie pentru a-i preda acestuia rânduiala slujirii monahicești, al cărei scop suprem și țintă principală este tocmai nașterea duhovnicească, prin puterea cuvântului de folos, plin de har curățitor, luminător și de-viață-dătător (mai presus de înțelegere și de cuprindere) a fiilor duhovnicești. Așa s-a umplut Cerul de cetele de sfinți mărturisitori, de cuvioși și cuvioase, de temători de Dumnezeu, de ierarhi și mucenici care au umplut sinaxarele cu pomenirea vieții lor înalte și a faptelor minunate pe care le-au săvârșit, adică prin pilda propriei lor viețuiri: „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte !” (In 14, 21), deoarece „credinţa fără de fapte moartă este” (Iac 2, 20). „Taci tu pentru ca să vorbească faptele tale !” scrie Sfântul Marcu Ascetul, iar înțelepciunea bătrânilor din popor adaugă: „Vorba sună, fapta tună !”.

Practic, lucrarea duhovnicească de înnoire a omului învechit în patimile păcătoase şi vinovate care îi strică întreaga fire, îmbolnăvindu-i trupul şi întunecându-i sufletul, se săvârşeşte prin puterea ziditoare şi de-viaţă-făcătoare a Cuvântului lui Dumnezeu exprimat în Sfintele Scripturi ale Proorocilor şi Apostolilor Domnului, şi rostit cu valoare de canon sau îndreptar al vieţuirii morale de către părintele duhovnicesc spre folosul fiului duhovnicesc, devenit prin virtutea smereniei ascultării desăvârşite adevărat vas ales al Duhului lui Dumnezeu: „credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu !” (I Cor 2,5). În acest sens, se poate spune că vestirea cuvintelor lui Dumnezeu în lume de către Sfinţii Prooroci din veac reprezintă o adevărată oglindă profetică a Rostirii supreme şi ultime a Cuvîntului lui Dumnezeu prin Întruparea Sa din Fecioara Maria: „cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Mt 24,35).

În drumul lor de la Ierusalim către Emaus, „ca la şaizeci de stadii” (Lc 24,13), Sfinţii Apostoli Luca şi Cleopa au fost însoţiţi de către Hristos Cel Înviat, Care le-a tâlcuit din Sfintele Scripturi toate cele mai dinainte vestite despre El: „Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile, cele despre El” (Lc 24,27) – lucrare sfântă şi pătrunzătoare care a avut ca efect deschiderea ochilor lor sufleteşti: căci „ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască” (Lc 24, 16). O astfel de cunoaştere cu totul deosebită, profund spirituală, nu se poate dobândi doar prin slabele puteri ale intelectului prins iremediabil între limitele unei raţiuni disjunctive (care separă), fără participarea efectivă şi decisivă a puterilor inimii ca şi centru al întregii fiinţe umane: „au istorisit cele petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Lc 24, 35). Această cunoaştere vine din Scripturi fiindcă acestea sunt cuvinte dumnezeieşti, sunt cuvinte insuflate din Cer, sunt cuvinte care au viaţă în ele – singurele care pot trezi conştiinţa adormită în somnul neştiinţei şi al nepăsării: „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică; acelea sunt care mărturisesc despre Mine !” (In 5,39).

Sfânta Scriptură nu va putea sminti vreodată vreo minte sănătoasă, pentru că ea nu urmăreşte să stârnească dezbateri inutile şi controverse gratuite, ci doar să descopere Adevărul existenţei lui Dumnezeu şi al puterii nemăsuratei Lui iubiri pentru oamenii zidiţi de El după chipul şi asemănarea Sa. Şi de aceea realitatea nu contrazice cuvintele Scripturii, şi nici cuvintele Scripturii nu dovedesc altceva decât sensul realităţii: „atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Lc 24, 45), anume pentru ca cele scrise în ele să nu fie greşit interpretate sau răstălmăcite; „căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi nici căile Mele ca ale voastre - zice Domnul !” (Is 55, 8).

Poate tocmai acesta este motivul pentru care cel mai anevoios aspect al vieţuirii monahale în ascultare deplină de un părinte duhovnicesc ţine de descoperirea şi recunoaşterea voii lui Dumnezeu în cuvântul de povaţă şi de folos rostit de bătrân către ucenicul său. Pentru că nenumăratele gânduri care străbat cu iuţeală ameţitoare, cu vuiet mare şi cu şuier asurzitor mintea nevoitorului , îi sunt acestuia cea mai mare piedică şi, uneori, obstacol de netrecut în calea către mântuire: „De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră ?” (Lc 24, 38). Şi de aceea Sfinţii Părinţi ne învaţă că trebuie să ne cercetăm permanent cugetul propriei noastre conştiinţe prin mărturisirea neîncetată şi dezvăluirea deplină a tuturor gândurilor către un bătrân iscusit, pentru a nu rătăci de la calea cea dreaptă; altfel : „dacă orb pe orb va călăuzi - amândoi vor cădea în groapă !” (Mt 15,14). Şi de aceea , bine ar fi să nu uităm îndemnul: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi !” (Lc 4,23).

Pentru orice adevărat doritor de mântuire şi sincer nevoitor pe drumul despătimirii şi al înduhovnicirii, se ridică o întrebare capitală, de răspunsul căreia depind toate celelate alegeri şi decizii ulterioare: „Oare duhovnicul meu doreşte mântuirea mea ? Oare am un duhovnic potrivit pentru mântuire – sau duhovnicul meu este un înşelat şi un înşelător ?!”. O vorbă din bătrâni spune că, dacă părinţii nu ţi-i alegi, în schimb ai duhovnicul pe care îl meriţi – tocmai pentru că tu însuţi l-ai ales. Şi de aceea , frumos ar fi ca , la începutul nevoinţelor tale duhovniceşti, să-L rogi pe Dumnezeu să te descopere duhovnicul tău pe tine mai înainte de a-l găsi tu pe el. Aceasta pentru că tu, fiind lipsit de experienţa şi priceperea celor duhovniceşti (ca un începător ce eşti) , Însuşi Duhul Domnului Dumnezeu (binecuvântându-ţi dorinţa curată a inimii şi împlinind râvna ta spre mântuire) îţi va călăuzi paşii la limanul cel bun şi liniştit al Adevărului mântuitor şi mângâietor prin mâna ocrotitoare a părintelui sufletesc: „nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri !” (Mt 16,17).

Valoarea spirituală a oricărui povăţuitor duhovnicesc se poate uşor cunoaşte (şi recunoaşte) după roadele învăţăturii şi vieţuirii sale proprii, adică după puterea lucrării de rugăciune, a tezaurizării în mintea şi inima sa a vistieriilor nesecate, nemincinoase şi de nepreţuit ale bogăţiilor duhovniceşti ale harului dreptei-slăviri de Dumnezeu, şi (nu în ultimul rând) a puterii smereniei celei făcătoare-de-minuni, întrucât tot omul se cunoaşte după fapte precum pomul după roade: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori! După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună - se taie şi se aruncă în foc. De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte !” (Mt 7,15-20).

Neîndoielnic, ar fi o mare greşeală să începem a face o deosebire între cuvintele Sfintelor Scripturi, de genul „acesta are valoare, acesta n-are nici o valoare”. La fel stau lucrurile şi cu harul mântuitor al iertării păcatelor şi dezlegării din legăturile nedreptăţii – acesta lucrează în chip deplin prin fiecare preot ortodox (fie el mirean sau monah, tânăr sau bătrân, cult sau mai puţin şcolit) hirotonit canonic şi hirotesit anume spre mărturisirea păcatelor credincioşilor de către arhiereul său. Şi de aceea , decisivă rămâne atitudinea creştinului (el însuşi mirean sau monah, pustnic sau vieţuitor în lume) faţă de problema propriei sale mântuiri. Ceea ce face diferenţa de la un creştin la altul ţine tocmai de războiul nevăzut pe care diavolul şi slugile sale, demonii, îl poartă neîncetat împotriva oricărui nevoitor spre mântuire; aceasta desigur, pe măsura silinţei, râvnei şi nevoinţei fiecăruia, sau după măsura smereniei de a se lăsa (ori a mândriei de a nu se lăsa) în mâna proniei divine lucrătoare în viaţa sa prin persoana duhovnicului.

Valoarea duhovnicească a unui slujitor al harului nu o dau, în nici un caz, pregătirea sa şcolară , cultura generală, dexteritatea omiletică, numărul sfaturilor sau mulţimea ucenicilor. Ci, dimpotrivă, adevărata valoare a oricărui părinte duhovnicesc o dă calitatea creştinilor pe care îi formează şi îi păstoreşte – prin autenticitatea trăirii lor , prin sinceritatea şi candoarea rugăciunii lor, prin evlavia pocăinţei lor , prin încununarea lor întru răbdarea tuturor încercărilor şi greutăţilor şi prigonirilor vieţii. „Atunci când vrei să slujeşti Domnului, găteşte-ţi sufletul tău de ispită!” spunea Sfântul Macarie cel Mare; căci „pe cine îl iubeşte, Domnul îl ceartă !” (Evr 12,6) ne învaţă Apostolul. Şi dacă aurul în foc se căleşte , tot aşa şi creştinul în ispite: „cel ce nu Mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele Mele !” (In 14,24).

Aceasta înseamnă adevărata apropiere de Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al harului, Părintele luminilor. Pentru că păstorul poate predica mulţimilor vreme îndelungată, ore întregi – dar rezultatul să fie neaşteptat de dezamăgitor. Atunci când a crezut că, gata, i-a convins şi i-a încredinţat de calea cea dreaptă, tocmai atunci ajunge să constate că nepăsarea lor i-a făcut asemenea unor pietre de neclintit din căile vieţuirii lor. Pentru că „au ochi – dar nu văd; urechi au – dar nu aud !” (Ier 5,21) vestit-a proorocul; şi de aceea Hristos îndeamnă ferm şi categoric: „Cine are urechi de auzit – să audă !” (Mt 11,15). Să nu uităm că Mântuitorul Însuşi S-a confruntat permanent cu această împietrire de neclintit a îndărătniciei zăbovirii cu inima la cele pământeşti, înnăbuşindu-se astfel cu totul dorul de cele cereşti: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat !” (In 6,26).

Din păcate, cei mai mulţi creştini nu vin la biserică de dragul lui Dumnezeu, din dor de rugăciune sau în căutarea mântuirii prin împlinirea poruncilor Domnului. Nu dragostea de Dumnezu îi aduce pe oameni la biserică, ci teama de muncile iadului, adică frica de diavolul; iar uneori, chiar interesul personal: „să fim sănătoşi”, „să ne meargă bine”, „să avem spor”, „să ni se rezolve problemele”, ba până şi ca „să ni se dezlege piedicile financiare”! Dar nu e de datoria Bisericii lui Hristos să neglijeze slujirea Sfintelor Taine ale îndumnezeirii oamenilor pentru ca să se ocupe de cele lumeşti! Nu ţine de slujirea Bisericii să rezolve probleme administrative (prin harul lui Hristos!), în loc să se dedice integral lucrării curăţitoare a pocăinţei şi lucrării sfinţitoare a rugăciunii! Cu alte cuvinte, nu este îngăduit slujitorilor Bisericii amestecul exagerat în probleme lumeşti şi preocuparea excesivă cu îndeletniciri de asistenţă socială, care să ducă la slăbirea lucrării lor duhovniceşti. Pentru că altfel, păstorii riscă să fie priviţi de păstoriţi doar ca nişte „afacerişti” sau „administratori” – dar nu ai visteriilor cereşti ale harului, ci de bunuri pământeşti şi de bogăţii materiale ! Iar aceasta nu neapărat pentru că preotul ar fi el atras mai degrabă de agonisirea banilor decât de chivernisirea harului, căci de multe ori chiar păstoriţii sunt cei care insistă într-un mod cu totul nepotrivit (fie pentru a-şi satisface anumite ambiţii, fie pentru a-şi atinge anumite interese) să îl împingă în direcţii cu totul altele decât cea pe care i-o dă lucrarea duhovnicească, recurgând la tot felul de tertipuri pietiste şi „încercări de dialog”: „Dar, părinte, trebuie căutată o cale de mijloc, trebuie lucrat (chipurile!) cu diplomaţie, ca să fie bine pentru toată lumea!” etc. Numai că, odată cu compromisul, începe decăderea morală şi spirituală. Negocierea rânduielii canonului, negocierea iertării prin spovedanie şi a dezlegării la sfânta împărtăşire, negocierea modului de rugăciune – toate acestea nu fac decât ca voinţa căzută şi dorinţa de păcate a creştinului nepocăit (adică neînnoit duhovniceşte) să prevaleze asupra înţelepciunii cu care păstorul ar trebui să-şi păstorească turma întru sfinţirea oilor celor cuvântătoare. Ceea ce duce inclusiv la o târguială în privinţa acordării binecuvântării pentru cutare sau cutare lucrare, până ce duhovnicul ajunge un simplu instrument la dispoziţia credinciosului, de care acesta dispune după placul său, urmând să-l folosească la cu totul altceva decât ar trebui să fie şi să facă; adică să-l manevreze: „O, părinte, cu acela vorbiţi – iar cu celălalt nu vorbiţi?!”, „Dar de ce i-aţi dat ăstuia cutare canon pentru cutare păcate , iar celuilalt i-aţi dat cu totul alt canon pentru aceleaşi păcate?!”, „Dar vai, cum adică, cu acela puteţi vorbi – iar pe cutare nu-l puteţi primi?!”... Şi uite aşa se transformă viaţa duhovnicească într-un fel de târg sau bâlci. Numai că, după cum nici la târg faptul că s-au strâns mulţi oameni nu înseamnă neapărat că organizarea e bună şi afacerile merg din plin, aşa nici la biserică numărul de credincioşi nu dă valoare mai mare sau mai mică slujbei ori preotului care o săvârşeşte.

De multe ori se constată că toată acea perindare de credincioşi mulţi la număr prin curtea bisericii nu-i altceva decât fie o îmbulzeală fără rost, fie o simplă promenadă, ca pe faleză sau la bulevard, o plimbare de „aerisire” sau „deconectare”, iar nicidecum implicare sufletească în Taina Dumnezeieştii Liturghii! „Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi !” (Mt 20,16). Aşa ceva este cu putinţă tocmai pentru că nici în viaţa de zi cu zi aceşti creştini nu sunt implicaţi sufleteşte în lucrarea de îndreptare sau sfinţire prin pocăinţă curată şi nevoinţă sinceră pentru mântuire. Iar unii chiar plinesc măsura răutăţii: atunci când zăresc vreun începător neştiutor, sosit şi el acolo poate din pricina încălzirii sufletului său cu dorul de mântuire, de cunoaştere a adevăratului Domn şi Dumnezeu, cei învechiţi în rele (ca unii care pururea petrec în necredinţă şi nepăsare) grăbesc spre dânsul pentru a-l sminti cu vorbe veninoase şi viclene, cu „sfaturi binevoitoare” de „orientare în teren”, şi prin sugestii care de care mai tulburătoare: „A, stai să vezi că nu-i chiar aşa, stai să-ţi spun eu cum stau treburile pe aici, cam care-i adevărul de fapt, îţi zic eu ce trebuie să faci!”, încât la scurtă vreme după aceea bietul novice (slab şi nepregătit) ajunge, precum zice Hristos, „fiu al gheenei îndoit” (Mt 23,15); şi de aceea, „vai omului aceluia prin care vine sminteala !” (Mt 18 7).

Nu degeaba spuneau Sfinţii Părinţi ai „Filocaliei” că la biserică pe unii îi aduce Dumnezeu ca să se mântuiască ei înşişi şi alţii prin ei; pe alţii îi împing lipsurile de tot felul (în nădejdea de a mai căpăta câte ceva ) ; iar pe alţii îi târâie acolo diavolul – pentru ca prin ei să-şi facă şi el lucrarea lui de dezbinare, de tulburare şi de smintire a multora de pe calea cea dreaptă, osândindu-se astfel ei înşişi, şi alţii prin ei. Şi de aceea înţelepţii bătrîni din vechime nu se grăbeau deloc a deschide gura pentru a rosti cuvântul, ci mai întâi cumpăneau cu zăbavă întru răbdare şi după dreptate cele ce aveau să grăiască altora. Pentru că nici un om înţelept şi binevoitor nu dă drumul vorbelor la întâmplare , fără a le trece mai întâi prin filtrul curăţitor şi luminător al discernământului. Şi de aceea uneori bătrânul îi spune tânărului: „Aşteaptă, încă nu am avut vestire de Sus!”, sau „Stai mai întâi, să-L rog pe Dumnezeu, ca să pună El cuvânt în gura mea !”; „Rugaţi-vă şi pentru mine, ca să mi se dea mie cuvânt, când voi deschide gura mea, să fac cunoscută cu îndrăzneală taina Evangheliei!” (Ef 6,19) strigă însuşi marele Apostol al neamurilor. Iar Sfântul Antonie cel Mare îşi întreba ucenicii: „Aţi împlinit cele despre care m-aţi întrebat mai înainte ?”; iar dacă ei ziceau: „Păi nu prea, că ne-a fost cam greu...”, atunci Sfântul le răspundea: „Atunci mai întâi împliniţi-le, şi abia după aceea veniţi să vă dau un alt cuvânt !”. Iar atunci când unul dintre monahii care veniseră după cuvânt de folos la Sfântul Antonie a fost întrebat de acesta : „Dar tu nu ai nimic să mă întrebi?”, monahul i-a răspuns: „De ajuns îmi este, Părinte, că te-am văzut!”. Altădată , un alt începător, după ce a aşteptat îndelung un răspuns din partea bătrânului căruia îi adresase o întrebare, îi zice : „Iartă-mă, Avva, dar oare am greşit că te-am întrebat ?!”. Iar bătrânul i-a răspuns: „Nu, frate, dar dacă tăcerea mea nu te-a zidit, atunci vorbele mele nici atât nu o vor face !”. Şi iarăşi zicea unul dintre călugări că, atunci când văd părinţii că nu ştiu fraţii să întrebe despre vreun lucru de folos lor, se silesc ei pe sine de spun începutul cuvîntului, adică ei dau pricină de vorbă , ei încep discuţia. Dar dacă nu-i vor sili fraţii (adică de nu-i vor îndemna să vorbească în continuare despre acel subiect), ei nu mai grăiesc pentru cuvântul acela, ca să nu se afle ca unii care vorbesc fiind neîntrebaţi, şi astfel vorbirea lor să se socotească deşartă, întrucât e limpede că, de fapt , pe cei tineri nu-i interesează acestea.

Cuvântul poate fi numit „de folos” numai atunci când ne zideşte duhovniceşte, adică atunci când ne schimbă viaţa. Altminteri, cădem singuri sub propria noastră osândă, ca şi sub osânda păcatului nostru: „Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit !” (Mt 12,37); „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor !” (In 15,22). „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi !” (Mt 7,6), „căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, atunci când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri !” (Mc 8,38). „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine !” (Mt 15,8), „când se va judeca – să iasă osândit, iar rugăciunea lui să se prefacă în păcat !” (Ps 108,6). „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua Judecăţii !” (Mt 12,36).

Pravila – rugăciune sau lectură ?

2013-02-28T03:37:00.000+02:00

„Auzit-a din locaşul Lui cel sfânt glasul meu şi strigarea mea, înaintea Lui, va intra în urechile Lui !” (Ps. 17,8)

„Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioşia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta !” (Ps. 142, 1)

„De şapte ori pe zi Te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii Tale !” (Ps. 118, 164)

„Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară !” (Ps. 140, 2)

„Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă şi împlineşte Celui Preaînalt făgăduinţele tale !” (Ps. 49,15)

„Privegheaţi, că nu ştiţi nici ziua, nici ceasul în care va veni Fiul Omului !” (Mt. 25,13)

„În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule !” (Ps. 41,1)

„Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele !” (Ps. 4, 1)

„Toată suflarea să laude pe Domnul !” (Ps. 150, 6)

„Auzi, Dumnezeule, glasul meu, când mă rog Ţie !” (Ps. 63, 1)

„Lăudaţi pe Domnul, că este bun Domnul; cântaţi Numele Lui, că este bun !” (Ps. 134, 3)

„Înfierbântatu-s-a inima mea înăuntrul meu şi în cugetul meu se va aprinde foc !” (Ps. 38, 4)

Sfinţii Părinţi şi Dascăli ai Bisericii Lui Hristos ne învaţă că făptura întreagă Îl laudă pe Dumnezeu Cel Ce a creat-o. Conştiinţa a fost dată omului ca o oglindă care să reflecte atât măreţia de nespus a creaţiei, cât şi desăvârşita raţionalitate existentă în interiorul fiecărui lucru din lumea aceasta în cer şi pe pământ: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu iar facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria !” (Ps. 18, 1). Câmpul cu flori Îl laudă pe Dumnezeu. Cerul cu nori Îl laudă pe Dumnezeu. Bolta înstelată a nopţii Îl laudă pe Dumnezeu. Susurul izvoarelor, şuierul vântului, freamătul codrilor, ciripitul păsărilor, splendoarea naturii Îl laudă pe Dumnezeu: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, pe toate cu înţelepciune le-ai făcut !” (Ps. 103, 25). Şi de aceea, trăitorii unirii tainice cu Cel Sfânt, mişcaţi de fiorul simţirii prezenţei şi lucrării harului divin în lume, au descris viaţa întregii zidiri ca pe o Liturghie cosmică a frumuseţii pe care Dumnezeu a revărsat-o dintru Sine prin chiar actul creaţiei – fără nici un alt scop decât acela de a dărui dragostea Sa omului pe care l-a făcut după chipul şi asemănarea Sa, pentru a se bucura veşnic în lumina vieţii ca un adevărat rege al creaţiei sau împărat al făpturii: „Mare eşti Doamne, şi minunate sunt lucrările Tale, şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale !” (Taina Sfântului Botez).

Acest lucru face ca omul, fiinţă raţional-cuvântătoare, înzestrată cu voie de-sine-stăpânitoare, având deplină libertate de alegere, să devină responsabil în faţa iubirii dumnezeieşti, al cărei preaplin de binefaceri îl cheamă la o deplină recunoştinţă şi mulţumire: „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie !”. Este tocmai ceea ce îl face şi pe alesul între proorocii Domnului, David, Regele lui Israel, să cânte cu dulceaţă din psaltire: „Lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui !” (Ps. 150, 1), „lăudaţi-L pe El după mulţimea slavei Lui !” (Ps. 150, 2). Atunci când omul petrecea încă în Rai, hrănindu-se din roadele tuturor pomilor sădiţi de Dumnezeu acolo, astfel luminându-se şi cunoscând cu uşurinţă minunile Creatorului, în acea fericită stare duhovnicească primordială în care Adam stătea la sfat cu Dumnezeu, el putea să-L laude pe Ziditorul său fără nici un efort sau caznă, cu o spontaneitate desăvârşită. Căci „a sta la sfat cu Dumnezeu” înseamnă de fapt o contemplaţie directă şi imediată a Acestuia, o vedere mistică a Celui nevăzut, o stare de iluminare spirituală a minţii şi a inimii care ajunge la înălţimi inegalabile de cunoaştere şi de pricepere. O stare în care omul participă de bună-voie la lucrarea Celui Preaînalt cu propria sa lucrare, într-o sinergie sau conlucrare minunată, al cărei sens se îndreaptă spre purtarea de grijă a întregii făpturi. Erudit cunoscător al celor făcute de Dumnezeu, Adam clasifică şi rânduieşte toate vieţuitoarele pământului cu nume pe care tot el le hotărăşte. O asemenea lucrare este rodul unei stări superioare de rugăciune, o rugăciune care primeşte de la Dumnezeu un răspuns corespunzător, pe măsura calităţii ei: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut – şi, iată, erau bune foarte !” (Fac. 1, 31). În grădina cea de la Răsărit, adică în Rai, omul avea menirea „să lucreze pământul din care fusese luat” (Fac. 3, 23). Aceasta înseamnă, de fapt, o permanentizare a stării de contemplaţie. Raiul era un dar care trebuia păstrat, nu neglijat şi pierdut prin nepăsare. Căci el trebuia stăpânit (anume prin puterea minţii înduhovnicite) în existenţa sa concretă, în realitatea sa imediată, ca şi cale de adâncire sau aprofundare a experienţei spirituale pe care o oferea. La aceasta se referă Sfântul Apostol Pavel atunci când scrie: „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit – pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor. 2, 9). Fiind atât de înalte, accesul la ele s-a făcut „ori în trup – nu ştiu, ori în afară de trup – nu ştiu, Dumnezeu ştie !” (II Cor. 2, 12), Cel Ce Însuşi este Lumina cea pururea fiitoare întru care nu este mutare sau umbră de schimbare. Căci chiar Hristos Cel înviat i Se arată lui Saul pe drumul spre Damasc, întrebându-l cu blândeţe „Saule, Saule: de ce Mă prigoneşti ?” (FA 9, 4), şi totodată compătimindu-l: „Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă !” (FA 9, 5).

De o astfel de revărsare de lumină orbitoare, ca o ploaie torenţială, are nevoie lumea de astăzi, în întregime fiind cufundată (ca într-o ceaţă densă) în marasmul trândăviei, uitării şi nepăsării faţă de voia lui Dumnezeu. Acestă indiferenţă totală şi ignorare vinovată a Dăruitorului tuturor binefacerilor din viaţa oamenilor este tocmai surzenia şi muţenia demonică instaurată hoţeşte, samavolnic şi uzurpator în inima omului, chemată să devină tron al slavei Domnului Dumnezeu. Rod al păcatelor fără de număr, al neascultării de poruncile Atotţiitorului, al iraţionalităţii comportamentului pătimaş şi atitudinii autodistructive şi atotdispreţuitoare (care au ajuns să caracterizeze pe omul modern), necredinţa este rădăcina universalei lipse de bun-simţ civic, moral şi spiritual din societatea contemporană.

Atunci când, după învierea Sa din morţi, Mântuitorul Iisus Hristos S-a arătat Sfinţilor Săi ucenici şi Apostoli, El a suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiţi Duhul Sfânt: cărora veţi ierta păcatele – le vor fi iertate; iar cărora le veţi ţine – vor fi ţinute !” (In. 20, 22-23), prin aceasta dându-le puterea de a ierta păcatele tuturor oamenilor de pe pământ – atât celor vii, cât şi celor adormiţi. Plecând în lumea largă pentru a propovădui Vestea cea Bună a mântuirii tuturor popoarelor pământului, slujitorii Domnului au întâmpinat în felurite chipuri formele de manifestare ale firii omeneşti căzute, cu toate carenţele, păcatele şi greşelile ei, responsabile de rătăcirea atâtor suflete de la calea Adevărului. Întoarcerea oamenilor la ascultarea de Dumnezeul Cel viu, Dătătorul-de-viaţă, s-a putut face tocmai prin slujirea plină de abnegaţie şi dăruire a Sfinţilor Apostoli şi a urmaşilor acestora, arhierei, preoţi şi diaconi, prin lucrarea Duhului Sfânt în Biserica slavei Celui Preaînalt – căci „extra Ecclesia, nulla salus !” spunea în acest sens Sfântul Ciprian („în afara Bisericii nu există mântuire!”). Căci înmulţirea războaielor minţii (produsă odată cu înmulţirea păcatelor şi cu apariţia rătăcirilor printre creştini) a readus pregnant în faţa conştiinţei creştine îndemnul Fiului lui Dumnezeu adresat ucenicilor Săi: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită !” (Mc. 14,38), întărit de către Sfântul Apostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat !” (I Tes 5,17). Cu alte cuvinte, nu există răstimpuri când se cuvine să te rogi şi răgazuri când nu se cade să te rogi. Şi de aceea literatura duhovnicească de-suflet-folositoare cuprinde mulţime nemăsurată de îndrumări, povăţuiri şi rânduieli cu privire la timpul, locul, cadrul şi motivaţiile proprii rugăciunii. Adevărată „ştiinţă a ştiinţelor” şi „artă a artelor”, lucrarea rugăciunii se desfăşoară pe o scară ale cărei trepte urcă de la pământ până în înaltul Cerului: „Suişuri în inima sa a pus !” (Ps. 83,6). Din acest motiv, ea nu se poate împlini fără o pregătire specială corespunzătoare.

Sfinţii filocalici ne arată că lupta celui ce vrea să se roage este mai mare decât a aceluia care nu se roagă: „Mulţi sunt cei ce se războiesc cu mine din înălţime !” (Ps. 55,3). Este vorba despre războiul nevăzut al minţii cu gândurile rele şi al inimii cu poftele nelegiuite ale trupului, o luptă permanentă cu duhurile care vor să-l zgândăre pe om tocmai atunci când se pregăteşte de rugăciune, adică de întâlnirea cu Dumnezeu, posibilă prin harul Preasfântului Său Duh şi împlinită în Numele Fiului Său. Căci tot Sfinţii Părinţi ai Filocaliei ne învaţă că prin nimic altceva nu-l batjocoreşte mai aprig diavolul pe om, decât prin aceea că îi fură timpul de rugăciune. Lucru vădit prin faptul că bietul creştin face orice altceva, care să pară că ar fi „spiritual”, numai să nu se roage. Evagrie Ponticul scrie că „cel ce se roagă este teolog, iar teolog este cel care se roagă”. Desigur, rugăciunea poate fi „de obşte” (în cultul divin public al Bisericii) sau „de sine” (în cultul particular al fiecărui creştin, acasă la el). Există rugăciuni de laudă a lui Dumnezeu (care implică recunoştinţă şi respect), rugăciuni de mulţumire adusă lui Dumnezeu (o formă de recunoaştere a supremaţiei bunătăţii şi grijii proniatoare faţă de nevoile vitale ale omenirii) – „Au nu zece s-au curăţit ? Dar cei nouă – unde sunt ?!” (Lc. 17,17), dar şi rugăciuni de cerere (prin care fiecare adresează lui Dumnezeu cereri personale sau obşteşti: „Cereţi – şi vi se va da; căutaţi – şi veţi afla; bateţi – şi vi se va deschide !” – Mt. 7,7).

Cu timpul, sub inspiraţia Duhului Sfânt, Biserica a izvorât o bogăţie considerabilă de forme specifice de rugăciune, de la Sfintele Taine şi Ierurgii până la cele şapte Laude ale serviciului liturgic atât diurn cât şi nocturn. Toate acestea poartă în forma, fondul şi structura lor poetică şi artistică o frumuseţe tainică, mereu veche şi de-a pururi nouă, precum Sfânta Tradiţie însăşi. Şi de aceea spectacolul feeric pe care de-a lungul secolelor ni-l oferă râvna milioanelor de creştini de a-şi aprinde candelele inimilor lor din flacăra focului pe care Fiul lui Dumnezeu l-a adus în lume, umplându-le cu grijă din untdelemnul dreptei-credinţe, al smereniei şi al faptelor bune, este unic şi de neegalat !

Marii dacăli ai rugăciunii (ale căror sfinte învăţături au strălucit cu putere pe cerul monahismului) ne învaţă că fiecare creştin trebuie să ţină o anumită rânduială de rugăciune individuală (numită „pravilă personală”) şi o rânduială de nevoinţă trupească prin înmulţirea metaniilor şi închinăciunilor (numită „canon”). O astfel de rânduială se hotărăşte în general de către părintele duhovnicesc al fiecărui creştin în parte, după credinţa, râvna şi puterea, priceperea şi nevoile fiecăruia. Fie mirean, fie monah, părintele duhovnicesc trebuie să urmărească în special curăţirea inimii fiului duhovnicesc de toată zgura patimilor şi a păcatelor, şi luminarea minţii lui prin înţelegerea sensului profund al tuturor întâmplărilor din viaţa sa. Aceasta pentru că, în vreme ce unii creştini doresc o pravilă mai bogată şi un canon mai cuprinzător, alţii le vor mai „simpluţe”, pentru a nu ajunge la rutină şi plictiseală, având tendinţa de a contabiliza mecanic paginile citite, eşuând astfel lamentabil într-o simplă lectură anostă şi plicticoasă a pravilei de rugăciune. Aşa se face că, la scaunul de spovedanie, la întrebarea duhovnicului: „Împliniţi constant rânduiala de rugăciune personală ?”, de cele mai multe ori se aude răspunsul: „O, dar e prea grea, nu o pot face !”. E adevărat că în vremea nostră există o mulţime de „factori de risc” implicaţi în lucrarea de rugăciune – precum absenţa timpului liber, oboseala, solicitările de serviciu, greutăţile vieţii de familie şi multe altele. Încă şi lipsa unui spaţiu adecvat şi a liniştii necesare, slăbirea puterii de concentrare, sunt tot atâtea pricini de poticnire în efortul de săvârşire a rugăciunii – care fie împiedică total, fie îi diminuează considerabil valoarea: „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele – dar inima lor este departe de Mine !” (Mt. 8,8); „vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat Legea Ta !” (Ps. 118,126), „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut !” (Ps. 13, 3), „ca un dobitoc eram înaintea Ta; dar eu sunt pururea cu Tine !” (Ps. 72, 22).

Efectul rugăciunii este dat în principal de motivaţia ei. Iar aceasta ar trebui să fie doar dragostea pentru Dumnezeu şi dorinţa sinceră de mântuire. Astfel, ziua va începe cu rugăciune şi se va sfârşi cu rugăciune. Pravila de dimineaţă poate cuprinde „Rugăciunile dimineţii”, câteva metanii şi închinăciuni (făcute fără grabă, cu reculegere şi atenţie la cuvintele rugăciunii lui Iisus iar nu la numărul aplecărilor de genunchi), un Acatist, câţiva Psalmi şi câteva capitole din Sfintele Scripturi ale Vechiului, respectiv Noului Testament. Iar seara, atunci când ne îndreptăm cu inima către Dumnezeu, putem face de asemenea câteva metanii şi închinăciuni, urmate de „Rugăciunile serii”, de „Canonul de pocăinţă către Mântuitorul Iisus Hrisos”, „Paraclisul Maicii Domnului”, „Canonul de rugăciune către Sfântul Înger Păzitor al vieţii omului”, o catismă din „Psaltirea” Regelui Profet David, în încheiere citind câteva file din „Pateric”, luând astfel aminte la pilda vieţii şi învăţăturii Sfinţilor Batrâni din pustie.

Ceea ce contează, însă, ca şi scop principal al acestor preocupări, ţine de curăţirea inimii şi de luminarea minţii, adică de înduhovnicirea sufletului: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta !” (Ps. 140, 2). Ceea ce presupune, desigur, o anumită pregătire corespunzătoare, necesară şi binevenită. Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul scrie că cel mai important factor de influenţare a calităţii nevoinţei personale este legat de locul rugăciunii, de punctualitatea rugăciunii şi de perseverenţa săvârşirii ei. Practic, rugăciunea trebuie să înceapă cu puţin pentru a creşte, cu timpul; iar de la o punctualitate impusă trebuie să ajungă la o punctualitate asumată. Fără o perseverenţă de neînduplecat, dublată de o seriozitate a implicării sufleteşti de nezdruncinat în săvârşirea pravilei de rugăciune (fie a celei personale, fie a celei de obşte prin participarea la pravila Bisericii), nu se poate vorbi de o autentică sporire duhovnicească nici în viaţa creştinului obişnuit, nici în cea a monahului, nici în cea a preotului. Sporul duhovnicesc nu se măsoară în vorbe sau pietisme, ci numai prin această punctualitate, consecvenţă şi fermitate în împlinirea rânduielilor unui program bine stabilit şi închegat pentru fiecare zi a săptămânii. Iar rugăciunea nu înseamnă nicidecum să începem a turui mecanic cuvintele Psalmistului: „Doamne, iubit-am bunăcuviinţa casei Tale şi locul locaşului slavei Tale !” (Ps. 25,8), căci „râvna casei Tale m-a mâncat !” (Ps. 68,11) şi de aceea „fericiţi sunt cei ce locuiesc în casa Ta – în vecii vecilor Te vor lăuda !” (Ps. 83,5). Cu adevăratul rugător se împlineşte cuvântul profetic: „în Legea Domnului e voia lui, şi la Legea Lui va cugeta ziua şi noaptea !” (Ps. 1,2).

Sufletul omului care petrece pururea în rugăciune este asemănat de prooroc unei plante sădite în pământ bun, cu umezeală, care creşte frumos şi rodnic: „ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor” (Ps. 1, 3). Dar floarea rugăciunii nu este totuşi o ofrandă pe care să o oferi Domnului numai atunci când vrei tu, când „ai chef” să te rogi; ci ea (asemeni tuturor florilor) îşi are vremea şi rânduiala rodirii ei. Pentru că doar urmând acestei rânduieli putem şi noi să dobândim fie şi un strop, măcar, din liniştea edenică interioară de care se bucura Adam în Rai. Astfel, ambientul rugăciunii este un rezultat atât al curăţeniei din afară, cât şi al curăţiei din lăuntru. O cameră frumos aranjată, uşor aerisită şi discret luminată, e cea mai potrivită pentru rugăciune. În partea dinspre Răsărit se poate aranja un mic iconostas, ca un mic altar de rugăciune, din câteva icoane de diferite mărimi, înaintea cărora să se aprindă o candelă şi o lumânare într-un sfeşnic. Pâlpâitul delicat al acestora deja aduce în suflet acea simţire sfântă şi înfiorată a emoţiei întâlnirii cu Sfântul Dumnezeu. În astfel de clipe, ritmul bătăilor inimii e parcă mai blând, mai potolit, mai liniştit, ca în preajma venirii tainice a Domnului în casa şi în sufletul rugătorului, precum şi Adam odinioară în Rai Îi auzea paşii căutându-l în răcoarea serii: „Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin Rai în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu” (Fac. 3, 8). Duhul Domnului Dumnezeu pogoară lin în ritmul sfios şi molcom al rugii făcute cu iubire, vibrând în văzduh aripile sfântului înger păzitor pururea veghetor şi păzitor de toată primejdia văzuţilor şi nevăzuţilor potrivnici. Iar fumul uşor şi mireasma fină de tămâie se va înălţa atât din căţuia aurită, cât şi din cărbunele încins al inimii aprinse de căldura dragostei pentru Dumnezeu, spre chipurile sfinte care privesc cu bunătate şi binecuvântare din icoane: „De mă voi sui în Cer – Tu acolo eşti! De mă voi coborî în iad – de faţă eşti !” (Ps. 138,8), „cine-mi va da mie aripi ca de porumbel ca să zbor şi să mă odihnesc ?” (Ps. 54,6).

Astfel, cu mintea în Cer şi inima departe de toată grija cea lumească ce frământă marea vieţii pământeşti, iată-ne puşi în legătură directă cu lumea îngerilor şi a sfinţilor lui Dumnezeu: „Când Te-am chemat m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele !” (Ps. 4,1). De aici începe adevărata şi nefăţarnica evlavie cea din afară: însemnarea corectă, fără grabă, cu semnul crucii (după cuvântul Psalmistului: „s-a însemnat peste noi lumina feţei Tale, Doamne !” –Ps. 4,6), o închinăciune cucernică, o metanie smerită, având o ţinută demnă şi potrivită înfăţişării înaintea lui Dumnezeu, o haină curată, îngrijită, care să acopere trupul, nu să stârnească poftele altora, cunoscând faptul că Atotputernicul a hotărât ca omul căzut să-şi acopere goliciunea păcatului său ruşinos spre înfrânarea pornirii simţurilor trupeşti, dar nu cu acoperăminte din frunze de smochin, ci cu „îmbrăcămintea de piele cu care i-a îmbrăcat” (Fac. 3,21). De aceea ni se cuvine ca, înaintea Părintelui Ceresc Cel Ce ne ocroteşte, să avem acea decenţă şi eleganţă sufletească potrivite întâlnirii cu El. Cu atât mai mult cu cât, în preajma slavei lui Dumnezeu până şi „serafimii stăteau înaintea Lui, fiecare având câte şase aripi: cu două îşi acopereau feţele, cu două picioarele, iar cu două zburau şi strigau unul către altul, zicând: «Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!»” (Is. 6,2-3).

Apoi îngenunchem cuminţi, ţinând ochii îndreptaţi spre pământ, iar nu căutând cu îndrăzneală către Sfintele Icoane, ca şi cum am merita să vedem faţa lui Dumnezeu, a Preacuratei Sale Maici ori chipurile Sfinţilor bineplăcuţi Lui. Şi aşa începem încet, cu sfială şi evlavie, să toarcem firul rugăciunii, fie citind-o din filele cărţii, fie rostind-o în soaptă din minte, făcând din când în când câte o închinăciune cuvioasă, ca unii ce ne aflăm înaintea Marelui Arhiereu şi Împărat al tuturor veacurilor lumii, rostind rar, cu mintea adunată în cuvinte, şirul frumos şi blând al rugăciunilor de-suflet-hrănitoare. Răstimp, flacăra lumânării ţese discret jocul de lumini şi umbre care înveseleşte curat inima şi înseninează cugetul cu amintirea clipelor de taină petrecute în copilărie prin ungherele vechilor biserici de la ţară, atunci când înserarea pogora lin peste făptura întreagă. Atât acasă, cât şi la biserică, ne întâlnim cu Unul şi Acelaşi Dumnezeu. Ori în cămara inimii, ori în sfântul locaş al obştii credincioşilor, Dumnezeu ne priveşte şi ne ascultă şi ne mângîie sufletele cu aceeaşi dulceaţă proprie doar sfintelor rugăciuni izvorâte din suspinele de negrăit ale Duhului Dumnezeiesc: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului !” (Lc. 18,13), „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă !” (Mc. 10, 47), „Tată, am greşit la Cer şi înaintea Ta !” (Lc. 15 ,18), „eu sunt vierme şi nu om !” (Ps. 21, 6), „căci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite !” (Rm. 8, 26); „zic vouă că vameşul s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât fariseul. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa !” (Lc. 18, 14).

Chipul evlavios şi smerit al adresării noastre către Dumnezeu (posibil doar prin vederea şi recunoaşterea propriilor noastre păcate) e singurul prin care putem dobândi folosul rugăciunii. Folos care nu constă în turuiala de vrute şi nevrute, ci anume în stropul de har pogorât în lăuntrul inimii din lacrima de iubire şi compătimire a Celui Preaînalt pentru zidirea Sa cea căzută. Ne rugăm anume pentru ca să ne întoarcem şi să redevenim asemenea pruncilor, asemenea lui Adam cel ce era (şi se simţea) ocrotit în Rai ca şi un prunc în braţele maicii sale: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor !” (Mt. 18, 3). De aceea strigă David: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule !” (Ps. 41, 1). Setea după Dumnezeu îl readuce pe om la izvoarele apei celei vii a rugăciunii de-viaţă-făcătoare şi a-tot-tămăduitoare: „cât sunt de dulci limbii mele, cuvintele Tale, mai mult decât mierea, în gura mea !” (Ps. 118, 103). Precum trupul se întăreşte cu mâncarea cea materială („pâinea inima omului o întăreşte !” – Ps. 103, 17), aşa şi sufletul se hrăneşte, creşte şi se desăvârşeşte prin harul rugăciunii izvorâte din dorul după Cel Bun şi Drept: luminătorul sufletului este mintea aşa precum „luminătorul trupului este ochiul” (Lc. 11, 34). Căci rugăciunea este hrana sufletului. Această foame şi sete de Dumnezeu a sufletului este tocmai dorinţa de a se întoarce acolo de unde şi-a luat fiinţă, adică la Ziditorul său. De aceea ne rugăm cu evlavie lui Dumnezeu, ca să ne unim cu El prin harul Preasfântului Său Duh, să devenim asemenea Lui în Numele Fiului Său: „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt !” (Ps. 81, 6), „Cel Ce face pe îngerii Săi duhuri şi pe slugile Sale pară de foc !” (Ps. 103, 5). Focul rugăciunii luminează candela inimii şi încălzeşte cădelniţa minţii pentru ca sufletul să-L poată vedea pe Dumnezeu.

Rugăciunea este de fapt acea conversaţie a omului cu Dumnezeu în limbajul unic al supremei iubiri. Este atât adresarea cererii de mântuire, a împlinirii voii Celui Sfânt „precum în cer aşa şi pe pământ” (Mt. 6, 10) întru transfigurarea întregii lumi („Fă, Doamne, iarăşi pământul Rai – precum era odinioară; fă, Doamne, întunericul lumină – dar lumină din Lumina Ta: «Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat»” – Simbolul Credinţei), cât şi aducerea de mulţumire pentru hrana noastră cea spre viaţa veşnică. Şi de aceea rugăciunea propriu-zisă, rugăciunea cea adevărată, nu va rămâne formată doar din cuvinte rostite şi auzite, ci se va adânci în simţirea plină de iubire şi de bucurie a recunoştinţei euharistice din Jertfa cea fără-de-sânge: „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi !” (Mt. 6, 11), „Cinei Tale Celei de Taină astăzi Fiul lui Dumnezeu părtaş mă primeşte !” (Sfântul Ioan Gură-de-Aur). Aşa devine inima omului altar de jertfă şi Sfântă a Sfintelor, dincolo de catapeteasma cuvintelor şi a cântărilor din afară, „acolo unde Sfinţii Îngeri doresc să privească şi să audă glasul Evangheliei Domnului Dumnezeu şi să vadă cu ochii lor chipul Sfintei Jertfe şi să se îndulcească de Dumnezeiasca şi Sfânta Liturghie” (Taina Sfântului Maslu), culminând cu împărtăşirea din Dumnezeul Cel viu şi adevărat, din Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos: „Cred că Acesta este Însuşi Preacurat Trupul Tău şi Acesta este Însuşi Scump Sângele Tău” (Sfântul Ioan Gură-de-Aur).

Aceasta este forma cea mai înaltă a rugăciunii curate, aceea care Îl cheamă cu credinţă dreaptă, cu inimă curată şi smerită-cugetare pe Duhul Cel Preasfânt, Care preface cu puterea Sa pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Fiului lui Dumnezeu: „Şi fă, adică, pâinea aceasta Însuşi Cinstit Trupul Hristosului Tău” (Sfântul Ioan Gură-de-Aur). Orice abatere, oricât de mică, de la rânduielile statornicite de veacuri în sânul Sfintei Biserici zidite de Hristos pe piatra cea tare a mărturisirii credinţei drepte şi adevărate a Proorocilor şi Apostolilor în Dumnezeirea Sa, nu face decât să întrerupă legătura cu Cel Înviat, înlocuind învăţătura de-viaţă-făcătoare cu nişte sisteme de legi, concepte şi păreri omeneşti care n-au mântuit nici pe cei ce le-au inventat, nici pe cei ce le-au urmat: „noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie !” (Rm. 8, 26), „nu ştiţi ce cereţi !” (Mc. 10, 38) – deşi stă scris: „Orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu – El vă va da !” (In. 16, 23).

Dialogul dintre om şi Creatorul său de tipul „dă-mi cutare în schimb la cutare” sau „asta-mi trebuie, asta nu-mi trebuie” transformă taina rugăciunii în troc şi târguială, nicidecum în act liturgic sacramental. Dovadă stau cuvintele Mântuitorului Hristos Însuşi: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema – iar voi o faceţi peşteră de tâlhari !” (Mt. 21, 13). Rugăciunea pe care o faci din obligaţie şi pe care o resimţi ca povară nu este rugăciune. Contabilizarea numărului de acatiste, paraclise, canoane, catisme, rugăciuni, tropare, condace, stihuri, versete, metanii şi închinăciuni, şi cronometrarea lor – risipesc tot harul sfânt din suflet. Adevărata rugăciune e cea care în chip tainic mă aduce faţă în faţă cu Dumnezeul Cel viu al Adevărului. Aceasta, însă, nu pentru că L-aş fi constrâns eu săvârşind ritualul – căci Dumnezeu nu mă binecuvintează deloc obligatoriu şi automat la mia de metanii sau la duzina de catisme. Zice Apostolul: „Este cineva cu inimă bună ? Să cânte psalmi !” (Iac. 5, 13), iar Domnul vesteşte: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit – şi le veţi avea !” (Mc. 11, 24). „Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele !” (Ps. 4, 1). „Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea ! Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi Ozbăvitorul meu, Dumnezeul meu, ajutorul meu – iar eu voi nădăjdui spre Dânsul! Apărătorul meu şi puterea mântuirii mele şi Sprijinitorul meu !” (Ps. 17, 1-3). Nu metoda, nu tehnica şi nici măcar râvna mea nu mă aduc la Dumnezeu, ci doar iubirea Lui şi răspunsul meu curat la aceasta.

Prin urmare, a iubi rugăciunea înseamnă a-L iubi şi a-L dori pe Dumnezeu. Şi de aceea rugăciunea noastră o facem nu pentru ca să obţinem ceva de la El sau să-I demonstrăm ceva, ci pentru că dorim a fi pururea cu El: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu !” (Mt. 5, 8). Rugăciunea curată este drumul cel mai scurt spre mântuire: având putere cuvântătoare, ne unim cu Cuvântul lui Dumnezeu, şi devenim întru totul asemenea Lui. Şi astfel, dialogul rugăciunii reprezintă întâlnirea cea plină de lumină dintre iubirea lui Dumnezeu pentru om şi iubirea omului pentru Dumnezeu: „Cereţi – şi vi se va da; căutaţi – şi veţi afla; bateţi – şi vi se va deschide !” (Mt. 7, 7). Căci „dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri – cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El ?!” (Mt. 7, 11). Aşadar, „privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită !” (Mc. 14, 38).

„În tot locul stăpânirii Lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul !” (Ps. 102, 22). „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea !” (Ps. 33, 1). „Cât de bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei drepţi la inimă !” (Ps. 72, 1).

Orbirea prin litera Legii şi lepra din păcatul neascultării

2013-02-17T02:28:00.000+02:00

,,Nu vă socotiţi pe voi înşivă înţelepţi !” (Rm. 11, 25)

,,Litera ucide, iar Duhul face viu !” (II Cor. 3, 6)

,,Frica de Domnul este curată – rămâne în veacul veacului !” (Ps. 18, 10)

,,Cel căruia i se pare că stă neclintit – să ia seama să nu cadă !” (I Cor. 10, 12)

,,Fericit bărbatul care se teme de Domnul: întru poruncile Lui va voi foarte !” (Ps. 111, 1)

,,Frica de Dumnezeu – aceasta este înţelepciunea; iar în depărtarea de cel rău stă priceperea !” (Iov 28, 28)

,, Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii, cei care o stăpânesc îi mănâncă roadele !” (Pild. 18, 21)

,,Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduh.” (Ef. 6, 12)

,,Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii !” (Ef. 6, 14)

,,Şi câţi vor umbla după dreptarul acesta – pace şi milă asupra lor şi asupra Israelului lui Dumnezeu !” (Gal. 6, 16)

,,Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi !” (Lc. 17, 13)

,,Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor !” (Lc. 17, 14)

,,Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu.” (Lc. 17, 15)

,,Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt ?!” (Lc. 17, 17)

,,Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit !” (Lc. 17, 19)

,,Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu !” (Lc. 18, 27)

,,Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu !” (Ps. 45, 10)

Una dintre cele mai importante preocupări ale cugetării patristice sintetizate în monumentala literatură filocalică de inspiraţie scripturistică este deprinderea meşteşugului duhovnicesc al deosebirii binelui de rău. Aceasta pentru că, pe de o parte, numai aşa poate omul dobândi în chip real şi adevărat folosul pentru viaţa aceasta trecătoare şi moştenirea vieţii celei veşnice (,,Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea” – Ps. 33, 13, ,,şi vei trăi în veacul veacului !” – Ps. 36, 27) iar pe de altă parte, pentru a se putea feri de tot ceea ce îl vatămă grav şi îl păgubeşte iremediabil în privinţa mântuirii sufletului său. Pentru că, de pildă, mândria şi răzvrătirea au făcut din sfinţi îngeri – demoni întunecaţi, iar neascultarea i-a scos pe oameni afară până şi din Rai: ,,Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către Pomul Vieţii” (Fac. 3, 24).

Lecţia pe care o avem de învăţat din căderea omului primordial, Adam cel de demult (înzestrat de Ziditorul său cu voinţă liberă de-sine-stăpânitoare şi chemat să exercite puterea acesteia prin făptuirea constantă şi permanentă a binelui întru îndumnezeirea sa prin harul Sfintei Treimi), este aceea că liberul arbitru ne aşează permanent între viaţă şi moarte, între bine şi rău, între lumină şi întuneric, între bucurie şi necaz – şi că avem ceea ce alegem. E tocmai ceea ce ne descoperă măreţia Creatorului Care nu S-a sfiit nicidecum să facă o făptură atât de complexă şi de uimitoare – precum este omul pe care l-a zidit „după chipul şi asemănarea” Sa (Fac. 1, 26), înzestrându-l (după cum spuneam) cu voinţă proprie, suverană (,,El din început a făcut pe om şi l-a lăsat în mâna sfatului său” – Sir. 15, 14), deci cu puterea de a alege între bine şi rău. De aceea se şi întreabă uimit Psalmistul: ,,Ce este omul că-ţi aminteşti de el ?!” (Ps. 8, 4), iar marele Pavel, Apostolul neamurilor, mărturiseşte limpede şi deschis această ambivalenţă prezentă în firea noastră cea căzută: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc – pe acela îl săvârşesc !” (Rm. 7, 19).

Sfânta Scriptură, sub inspiraţia Sfântului Duh, ne vorbeşte despre lucrarea perfidă şi vicleană îndreptată împotriva omului de către pizmaşul diavol (cel plin de zavistie faţă de făptura aceasta chemată să împărăţească peste creaţia vazută), urmarea căreia a fost nefericita convorbire dintre Eva şi şarpele din Rai, care a dus la căderea protopărinţilor neamului omenesc în păcatul neascultării, adică la căderea firii omeneşti în starea jalnică de stricăciune şi moarte: ,,Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu – cunoscând binele şi răul !” (Fac. 3, 5). Desigur, explicarea unui asemenea alegeri ţine doar de trufia ispitei de a fi asemenea lui Dumnezeu – dar nu prin harul Lui, în comuniune cu El prin ascultare şi iubire, ci prin puterile proprii şi după sfatul diavolesc. Aceasta se află la rădăcina tuturor răutăţilor care de atunci şi până astăzi au umplut pământul. Căci aşa a început omul a săvârşi păcatul şi fărădelegea, adică toată nedreptatea: toate faptele săvârşite în dezacord de formă şi de fond cu cuvântul sau porunca lui Dumnezeu. Pentru cei ce fac unele ca acestea, Sfântul David proorocul vesteşte: ,,Cu cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi !” (Ps. 140, 4), iar Hristos Însuşi le va spune: „Depărtaţi-vă de la Mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea !” (Mt. 7, 23).

De aceea trebuie să ne străduim, mai presus de toate, să aflăm şi să împlinim voia Celui Sfânt: ,,Pentru ce iubiţi deşertăciunea şi căutaţi minciuna ?!” (Ps. 4, 2), ,,Luaţi învăţătură – pentru ca nu cumva să Se mânie Domnul şi să pieriţi din calea cea dreaptă !” (Ps. 2, 12). Căci legea lui Dumnezeu este lege de netrecut şi de netăgăduit: ,,Cerul şi pământul vor trece – dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Mt. 24, 35). Şi după cum omul împlineşte voia Domnului, tot aşa şi mila Lui se revarsă peste cei ce Îl iubesc pe El. Vechiul Testament ne oferă numeroase exemple: Noe, Avraam, Moise, Iacov, David (şi cei asemenea lor) sunt astfel de icoane ale supunerii faţă de Atotţiitorul. Din viaţa şi credinţa lor descoperim că omul drept la cuget, curat la inimă, sincer în cuvânt şi smerit în făptuire dobândeşte mare îndrăzneală inaintea Stăpânului tuturor. Şi că Domnul cerului şi al pământului nu rămâne nicidecum neplecat la rugăminţile robilor Săi ci, dimpotrivă, îi ascultă şi le împlineşte cererile. Atunci când Moise cel ales de Dumnezeu pentru a-I elibera poporul din robia lui Faraon şi a-l conduce spre Pământul făgăduinţei, în ,,ţara unde curge miere şi lapte” (Ieş. 3, 8) s-a văzut confruntat cu îndărătnicia, cerbicia, cârtirea şi răzvrătirea evreilor care sfidau şi nesocoteau minunile săvârşite chiar sub ochii lor, Domnul Cel Preaînalt a hotărât să-i piardă; dar proorocul s-a umilit întru sine, căindu-se pentru ei şi zicându-I: ,,Rogu-mă acum, de vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris !” (Ieş. 32, 32). Iar Dumnezeu a ascultat rugăciunea robului Său pentru iertarea poporului neascultător. Tot aşa cum a arătat măsura nespusei Sale milostiviri dumnezeieşti atunci când Patriarhul Avraam L-a rugat pe Cel Ce i Se descoperise ca Sfântă Treime de Persoane, ospătându-L la stejarul Mamvri, să Se înduplece (de dragul celor drepţi) şi faţă de cei păcătoşi: ,,Poate că lipsesc cinci din cincizeci de drepţi; poate să fie numai patruzeci şi cinci; pentru lipsa a cinci pierde-vei, oare, toată cetatea ?” (Fac. 18, 28); în cele din urmă, Domnul hotărăşte: ,,Pentru cei zece nu o voi pierde !” (Fac. 17, 32). Cine s-ar mai încumeta astăzi, în această vreme de „decadenţă morală şi slăbănogire duhovnicească” (Părintele Serafim Rose), să negocieze cu Dumnezeu soarta omenirii ?!...

Mila Domnului Care Se înduplecă şi Îşi schimbă gândul (sau hotărârea pe care o luase) când omul Îl roagă cu căldură şi căinţă din adâncul inimii înfrânte şi smerite, s-a văzut şi atunci când regele Iezechia, bolnav, zăcând la pat cu faţa la perete, L-a rugat să-l ierte şi să-i mai lase răgaz de vieţuire întru pocăinţă; şi astfel a mai trăit alţi cincisprezece ani. Nici Iosua Navi n-a fost trecut cu vederea atunci când L-a strigat pe Cel de Sus, Care a oprit soarele din mersul său pe cer vreme de treizeci şi şase de ore până ce i-a biruit pe amorei. Semne minunate ale milostivirii divine s-au arătat şi către Sfinţii Apostoli şi ucenici ai Domnului – aşa precum atunci când îngerul a deschis nevăzut porţile temniţei, eliberându-i pe cei înlănţuiţi, sau când s-a arătat în casa sutaşului Corneliu (cel ce petrecea zilnic în post şi rugăciuni). Şi să nu uităm nici de rodirea minunată a pântecelui altădată sterp şi neroditor – atât în cazul Sfintei Ana, soţia Bătrânului Ioachim cel Drept, cât şi în cel al Sfintei Elisabeta, soţia Sfântului Zaharia, arhiereul de la Templu. Prin aceasta, amândouă s-au arătat urmaşe vrednice ale binecuvântării pe care Sarra, soţia lui Avraam, a primit-o de la Cel Preaînalt acolo, la stejarul Mamvri: „Iată, la anul, pe vremea aceasta, am să vin iar pe la tine; iar Sarra, femeia ta, va avea un fiu !” (Fac. 18, 10).

Astfel de mărturii ne vorbesc nu doar despre măreţia puterii dumnezeieşti, ci şi – mai ales – despre puterea dragostei Sale care se pleacă cu smerenie şi blândeţe spre ruga şi voia omului pe care l-a zidit, atunci când acesta doreşte să se îndrepte prin înnoirea vieţii. Iată cum, deşi căderea lui Adam şi a Evei părea să fi năruit planul divin de îndumnezeire a omului prin împărtăşirea lui treptată din roadele Raiului, totuşi înţelepciunea cea mai presus de minte şi de cuvânt a Celui Preaînalt a făcut chiar din omul cel căzut părtaş la săvârşirea operei de mântuire a lumii, de mai înainte vestind biruinţa celei mai alese dintre fiicele neamului omenesc asupra diavolului şi asupra păcatului: ,,Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei: aceasta îţi va zdrobi capul – iar tu îi vei înţepa călcâiul !” (Fac. 3, 15).

Aici se vede măreţia lui Dumnezeu. Măreţie, înţelepciune, milă şi putere a iubirii dumnezeieşti care s-au descoperit din plin şi în cazul femeii prinse în adulter şi târâtă de pârâşii ei înaintea lui Hristos pentru a fi pedepsită, după porunca Legii, prin uciderea cu pietre. Căci chiar din cea care Îi călcase porunca (,,Să nu fii desfrânat !” – Ieş. 20, 14), Dumnezeu întrupat a făcut de fapt momeală spre prinderea şi vădirea răutăţii săvârşirii păcatului (în acest caz – al uciderii) chiar de către cei care se erijau în apărători ai Legii (îmbrăcând, de fapt, in litera acesteia răceala propriilor lor inimi şi suflete moarte): ,,cel fără de păcat dintre voi să arunce primul cu piatra !” (In. 8, 7). Nu degeaba vestise despre ei de mai înainte proorocul: ,,Au ochi – dar nu văd; urechi au – dar nu aud !” (Ier. 5, 21). Ceea ce L-a făcut pe Hristos să atragă atenţia ucenicilor Săi tocmai asupra acestui aspect fundamental: ,,Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc !” (Mt. 5, 17). Adică să dezlege legăturile orbirii sufletelor: ,,căci inima acestui popor s-a învârtoşat, cu urechile aude greu iar ochii lui s-au închis – ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă – iar Eu să-i tămăduiesc pe ei !” (Mt. 13, 15). Această vedere a voii lui Dumnezeu înseamnă, de fapt, dobândirea celor şapte daruri ale Duhului lui Dumnezeu: „duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe, duhul temerii de Dumnezeu” (Is. 11, 2-3). Fără aceste daruri ale Duhului Sfânt nu ne putem înălţa la Dumnezeu. Curăţirea inimii se face prin lucrarea Duhului Sfânt, nicidecum prin ţinerea de litera Legii. De credinţă vie şi roditoare e nevoie, iar nu de ritualism sec şi formalism steril. Dovadă – cuvântul lui Hristos: ,,După credinţa voastră, fie vouă !” (Mt. 9, 29). Iar Sfântul Apostol Marcu întăreşte: „Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice !” (Mc. 11, 23). Căci omului plin de credinţă şi de har, Dumnezeu Însuşi îi împlineşte voia: ,,Fie ţie după cum voieşti !” (Mt. 15, 28). Întocmai aşa precum a făcut şi celor doi bineplăcuţi ai Săi, Avraam şi Moise, prin curăţia inimilor cărora (prin puterea Domnului) s-a schimbat cursul istoriei lumii.

Un alt caz celebru şi elocvent în privinţa doririi Celui Sfânt nu de a prevala litera, ci de a prisosi harul, este vestirea (de către proorocul Iona) a iminentei pieiri a cetăţii Ninive pentru mulţimea şi grozăvia păcatelor ei. Pocăinţa poporului a îmblânzit mânia lui Dumnezeu, salvând astfel viaţa cetăţii şi a locuitorilor ei – spre profunda consternare (şi chiar supărare !) a slujitorului Său, care aştepta împlinirea profeţiei Lui: „O, Doamne, iată tocmai ceea ce cugetam eu...” (Iona 4, 2), tocmai aceea s-a împlinit: Dumnezeu nu i-a mai pedepsit! ,,«Poate că Dumnezeu Se va întoarce şi Se va milostivi şi va ţine în loc iuţimea mâniei Lui ca să nu pierim!» Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile lor cele rele. Şi I-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse – şi nu le-a împlinit !” (Iona 3, 9-10).

Toate aceste exemple deosebit de pilduitoare în privinţa credincioşiei dintre om şi Dumnezeu şi dintre Dumnezeu şi om (,,Fericit bărbatul care se teme de Domnul: întru poruncile Lui va voi foarte !” – Ps. 111, 1) sunt înfăţişate ochilor noştri sufleteşti tocmai pentru a-i vindeca de orbirea care-i împiedică a vedea prezenţa Domnului şi a-I recunoaşte lucrarea Sa în lume, printre oameni: ,,ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască” (Lc. 24, 16). Ceea ce constituie, desigur, un motiv permanent de mâhnire a inimii Celui Sfânt şi fără de păcat, văzându-l mereu pe omul pe care l-a iubit (şi a dorit sa-l mîntuiască din robia iadului şi a morţii) că niciodată nu cumpăneşte drept lucrurile în mintea sa, luând hotărâri greşite şi abătându-se astfel pururea de la Calea care duce la Viaţă. Dar cum să înţelegi Scripturile Sfinte având mereu mintea risipită la grijile lumeşti iar inima plină de poftele înşelăciunii ?! ,,O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima” (Lc. 24, 25), ,,vă rătăciţi, neştiind Scripturile !” (Mt. 22, 29). Tocmai din acest motiv Sfinţi Părinţi precum Ioan Scărarul atrăgeau atenţia în mod cu totul deosebit asupra necesităţii sfătuirii pentru mântuire, luând aminte la cuvântul lui Solomon cel înţelept: „Cei ce nu au cârmuire cad ca frunzele, dar în sfatul bogat se află mântuire !” (Pild. 11, 14).

Să nu uităm că (atunci când a căzut din har) omul care şi-a întins mâna spre pomul oprit tindea, de fapt, spre perfecţiune. Şi de aceea, cu cât ajungi să îţi doreşti să fii mai sus, cu atât ajungi să greşeşti mai mult, uitând că viaţa omului nu e fără de păcat, chiar de ar fi de o singură zi. Spuneau cei de demult: „Câte capete – atâtea păreri !”. Fiecare le ştie pe ale lui, toţi se întrec în deşteptăciune, în pricepere, în cunoaştere, în valoarea performanţei intelectuale (fie din citite, fie din auzite sau trăite). Cuvântul Apostolului, însă, loveşte ca un trăsnet norii groşi ai fumurilor închipuirii-de-sine: singura care rămâne e ,,dragostea: nu cade niciodată !” (I Cor. 13, 8). Doar aceasta este cea care dă chip văzut şi autentic desăvârşirii la care omul este chemat şi poate să năzuiască în lumea aceasta în care a fost blagoslovit să-şi ducă zilele într-un trup muritor şi plin de neputinţe. Tocmai de aceea Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, prin întruparea Sa din pururea-Fecioara Maria, îl invită pe om la această desăvârşire posibilă doar prin vederea propriilor păcate şi luarea pe umeri a crucii pocăinţei: ,,Iisus i-a zis: «Încă una îţi lipseşte: vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie !»” (Lc. 18, 22). Numai aşa se poate omul izbăvi de pendularea permanentă a minţii sale între raţiunea pe care i-o dictează interesul de moment şi imaginaţia la care îl împinge părerea falsă despre adevăr; doar pe această cale, prin har, are acces la transcendentul revelaţiei dumnezeieşti, în Lumina de dincolo de lumină, precum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel: ,, fie în trup, fie în afară de trup – nu ştiu; Dumnezeu ştie !” (II Cor. 12, 3). Este calea cea împărătească pe care au păşit sfinţii Bisericii lui Hristos, unindu-se în chip tainic cu Acesta, prin vederea mistică a Celui Înviat în Lumina necreată a Duhului lui Dumnezeu. Desigur, ne atrage atenţia Sfântul Isaac Sirul, la rugăciunea curată ajunge doar unul din mii care se silesc. Pentru că postul este pentru toţi – dar nu toţi ajung să-i cunoască roada: ,,fericiţi sunt cei ce flămânzesc şi însetează... de dreptate !” (Mt. 5, 6). De asemenea, şi rugăciunea o pot face toţi – dar nu toţi urcă prin ea la Dumnezeu, nu toţi ajung de neclintit duhovniceşte, fără a fi copleşiţi de adâncul simţirii ei sau fără a ameţi din pricina înălţimii puterii ei. Căci uimire, extaz şi răpire este rugăciunea cea adevărată, atunci când omul întreabă iar Dumnezeu răspunde: ,,Cel Ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc” (Ps. 103, 5), ,,cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit iar la inima omului nu s-au suit !” (I Cor. 2, 9). Dovadă că până şi Sfinţii Săi ucenici şi Apostoli, Luca şi Cleopa, care L-au întâlnit înviat pe drumul spre Emaus, se întrebau miraţi: ,,Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia Scripturile ?!” (Lc. 24, 32).

Cu privire la întâmplările semnificative ale copleşirii strădaniei slabelor puteri omeneşti de a se smeri în mod eficient, de către preaplinul îmbelşugat al harului dumnezeiesc (uneori deloc uşor de recunoscut ca atare!), „Patericele” sunt pline de astfel de exemple. De pildă, ni se povesteşte că odată, un astfel de nevoitor pentru mântuire, greu încercat de o boală necruţătoare (care ducea la putrezirea unor părţi din trupul lui), a fost întrebat dacă nu consideră această suferinţă îngrozitoare ca pe o nedreptate strigătoare la Cer – de vreme ce toată viaţa trăise practicând virtuţile duhovniceşti. Iar bravul ostaş al lui Hristos a răspuns cu o seninătate şi un echilibru greu de conceput: „Păi, dacă au poftit la vremea lor, oare nu li se cade acum să pătimească pentru a se curăţi ?!” (Lavsaiconul). Iar atunci când un alt ascet a început să se vaite cu glas mare din pricina suferinţei şi a bolii, cel împreună-nevoitor cu dânsul l-a întrebat: „Cine e cel care se vaită acolo de durere ?!”; iar el a răspuns: „Un începător trândav şi nelucrător al poruncilor lui Dumnezeu; căci cei încercaţi – adică iscusiţi – pătimesc cu răbdare, mulţumind lui Dumnezeu în tăcere !” (Lavsaiconul).

Poate să pară uşor de zis – dar, cu siguranţă, e mult mai greu de făcut! În primul rând pentru că omul a fost făcut dintru început întru deplina libertate de mişcare a Duhului lui Dumnezeu. Căci Creatorul său nu l-a făcut pentru a-l pune sub tirania vreunei legi, ci i-a dăruit insuflarea dragostei divine, vederea duhovnicească şi starea de nestricăciune. Căci călăuza omului duhovnicesc este lumina cunoaşterii lui Dumnezeu, precum se şi mărturiseşte de către obştea credincioşilor la finalul Dumnezeieştii Liturghii: „Am văzut Lumina Cea adevărată, am primit Duhul Cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne – că Aceasta ne-a mântuit pe noi !” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Legea s-a dat doar ca urmare a păcatelor. Câtă vreme omul a petrecut în harul sfânt al Duhului lui Dumnezeu, el vorbea deschis cu Ziditorul său, sfătuindu-se cu El. După căderea sa în păcat, însă, a fost nevoie de Lege tocmai pentru a opri păcatul. Şi astfel, vorbim despre o lege a conştiinţei – precum grăieşte David: ,,Văzut-am pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin !” (Ps. 15, 8); de o lege morală: ,,Fereşte-te de rău şi fă binele – şi vei trăi în veacul veacului !” (Ps. 36, 27); de o lege socială: ,,Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului – iar lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu !” (Mt. 22, 21) – toate întemeiate desigur pe Legea celor zece porunci (sau Decalogul): „Pentru că cine va păzi toată Legea, dar va greşi într-o singură poruncă, vinovat se va face faţă de toate poruncile !” (Iac. 2, 10).

Din faptul că Hristos Însuşi invită la cercetarea Legii scrise (,,Ce este scris în Lege ? Cum citeşti ?” – Lc. 10, 26) e limpede că aceasta juca rolul de arbitru în societatea iudaică. Pe de altă parte, aflat dintr-o cădere în alta, încercând să oprească tăvălugul răutăţilor care au potopit pământul, omul a ajuns el însuşi să-şi facă legi peste legi, pentru a reglementa cumva cursul vieţuirii sociale pământeşti. Aceasta pentru că în cele cereşti are grijă Cel de Sus, ca Cel Care neîncetat veghează şi susţine toate pentru a fi în bună rânduială: ,,Lege le-a pus – şi nu o vor trece !” (Ps. 148, 6). Dar, ca orice alt lucru omenesc, şi legile suferă cu timpul o anumită alterare, pe măsură ce omul însuşi se strică şi se înjoseşte. Până într-acolo încât se poate ajunge ca prin lege chiar să se lucreze împotriva binelui omului. Dovadă că Hristos Însuşi este silit de atitudinea mai-marilor sinagogii să le adreseze o întrebare – propriu-zis retorică: „Vă întreb pe voi: ce se cade sâmbăta – a face bine sau a face rău ? A scăpa un suflet sau a-l pierde ?!” (Lc. 6, 9). Şi iarăşi dovadă că, până în ziua de astăzi, există o vorbă care constată cu amărăciune: „Faci bine... şi ieşi rău !”. Aşa se ajunsese şi în vremea Vechiului Legământ că din odihna, folosul şi ajutorul pe care sabatul ar fi trebuit să i le aducă prin rânduiala lui Dumnezeu, poporul s-a ales în loc, cu o silă împovărătoare şi de nesuferit. Iar de atunci şi până în vremea noastră multe alte asemenea meschinării înjositoare s-au petrecut în sânul omenirii. Astfel încât s-a ajuns să se vorbească aproape pretutindeni de tot felul de obiceiuri şi năravuri devenite legi de netrecut (după cuvântul: „Aşa e tipicul locului !”) menite, de fapt, să mascheze făţărnicia, adică ipocrizia şi minciuna celor care (sub aparenţa legităţii şi a legalităţii) abuzau fără urmă de ruşine sau frică de Dumnezeu de poziţia lor socială pentru a-şi satisface interesele şi a-şi impune privilegiile.

Într-o astfel de situaţie rosteşte Hristos cuvântul Său necruţător şi nemitarnic: ,,Scoate întâi bârna din ochiul tău – şi abia apoi vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău !” (Mt. 7, 5), atrăgând astfel atenţia asupra viciului fundamental al acestei atitudini de ipocrizie: ,,Mă cinstesc ei, dar învăţând învăţături ce sunt porunci ale oamenilor...” (Mt. 15, 9), în cele din urmă vestind fără înconjur şi osânda care-i aşteaptă pe cei ce fac acestea: ,,căci înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic; şi dacă l-aţi făcut – îl faceţi fiu al gheenei îndoit decât voi !” (Mt. 23, 15). Cu totul altfel îi îndeamnă Hristos pe ucenicii Săi să procedeze în relaţiile cu semenii, dându-Se pe Sine Însuşi drept pildă şi model: ,,Care între voi va vrea să fie mai-mare, acela să fie slujitorul vostru !” (Mt. 20, 26) pentru că ,,oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa !” (Lc. 18, 14). Pentru că Fiul lui Dumnezeu nu vine în lume, luând chip de rob şi smerindu-Se pe Sine, doar pentru a impune o lege exterioară, ci El Însuşi Se face Lege pentru oameni ca Cel Ce Se jerfeşte de bunăvoie pentru mântuirea lor: ,,N-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea !” (In. 12, 47).

Este binecunoscut faptul că Imperiul Roman de Răsărit (numit şi Imperiul Bizantin, garantul social şi istoric al creştinătăţii răsăritene) şi-a clădit întregul edificiu monumental al legislaţiei sale impunătoare pe temelia sistemului juridic iniţiat de faimosul spirit de dreptate şi ordine socială al Romei celei Vechi. Din împletirea vieţii Statului cu viaţa Bisericii au rezultat ulterior impresionantele colecţii de nomocanoane şi legiuiri bisericeşti, de hotărâri imperiale şi sinodale, de „tomos”-uri şi „horos”-uri menite să aducă binele în lume. Întotdeauna, însă, absenţa iubirii pentru Dumnezeu a însemnat lipsa iubirii pentru adevăr – şi deci lepădarea dreptăţii. Altfel spus, golul de har din inima omului (ivit acolo din pricina necredinţei) a însemnat absenţa discernământului din mintea lui – iar de aici săvârşirea fărădelegii. În vremea Vechiului Legământ, cel ce nu aplica corect Legea era privit ca un blasfemiator făţiş al slavei lui Dumnezeu – până într-acolo încât nu mai era loc de nici un fel de milă sau compasiune pentru eventuala suferinţă, părere de rău sau regretare a călcătorului-de-Lege. Căci nici nu se pomeneau practici de corupţie precum „şpaga”, „pilele” sau „intervenţiile”, ci fiecare judecător căuta să aplice cât mai corect Legea faţă de Dumnezeu, Stăpânul Legii. Căci tolerarea (şi, eventual, acoperirea) răului era socotită un păcat capital: ,,Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor !” (Ps. 52, 7) striga cândva Psalmistul; iar marele Isaia vesteşte răspicat: „«Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi nici căile Mele ca ale voastre !» - zice Domnul” (Is. 55, 8). Concludent în acest sens este cuvântul consemnat în „Antichităţile iudaice” de către istoricul iudeu Iosif Flavius: „Cel ce nu respectă Legea şi dreptatea lui Dumnezeu, ci se arată părtinitor – acela se pretinde a fi mai puternic decât Dumnezeu”.

Aşa încât, favorizarea oricărei încălcări a Legii, orice nesocotire a dreptăţii, este o formă de dispreţ faţă de Dumnezeu; şi de aceea proclamă Psalmistul: ,,Cu cei care fac fărădelegea nu mă voi însoţi !” (Ps. 140, 4). Dreptatea este unul dintre atributele cele mai de seamă ale majestăţii divine, iar cel care o respectă şi o împlineşte, cinsteşte de fapt cu adevărat pe Dumnezeu: ,,Dreptatea Lui rămâne în veacul veacului !” (Ps. 110, 3), ,,veseliţi-vă, drepţilor, în Domnul şi lăudaţi pomenirea sfinţeniei Lui !” (Ps. 96, 13), ,,iar Tu, Doamne, în veac rămâi şi pomenirea Ta din neam în neam !” (Ps. 101, 13), ,,Doamne, Numele Tău este în veac şi pomenirea Ta în neam şi în neam !” (Ps. 134, 13), ,,pomenirea mulţimii bunătăţii Tale vor vesti iar de dreptatea Ta se vor bucura” (Ps. 144, 7) „pentru că drept este Domnul şi dreptatea a iubit iar faţa Lui spre cel drept priveşte !” (Ps. 10, 7) şi ,,cât de bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei drepţi la inimă !” (Ps. 72, 1).

În „Deuteronomul” stă scris îndemnul categoric: ,,Iar judecătorii – să cerceteze bine !” (Deut. 19, 18). Pricina conflictului deschis iscat între Iisus şi propovăduitorii Legii Vechi ţine tocmai de faptul că aceştia manipulau Legea astfel încât ea să servească la satisfacerea propriilor lor interese, nicidecum la îndreptarea şi asanarea morală a societăţii: ,,Casa Mea se va chema casă de rugăciune pentru toate neamurile; dar voi aţi făcut din ea peşteră de tâlhari !” (Lc. 19, 46). Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei consemnează fidel această înverşunare a lui Iisus faţă de viclenia cărturarilor şi a fariseilor, faţă de atitudinea lor total necorespunzătoare în privinţa adevăratului rost al Legii şi al aplicării ei sociale, înverşunare perfect legitimă şi deplin justificată de mizeria sistemului reprezentat de acestia: ,,Mâncaţi casele văduvelor” (Mt. 23, 14), „semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia. Aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi drepţi oamenilor, înăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege !” (Mt. 23, 27-28), ,,călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila !” (Mt. 23, 24), ,,voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie !” (Mt. 23, 25).

Dar ce să mai zicem despre învăţătorul-de-Lege care (ipocritul!) căuta să pară sincer interesat în împlinirea poruncilor divine atunci când L-a întrebat pe Iisus: ,,Şi cine este aproapele meu ?” (Lc. 10, 29). Tocmai el a ajuns să mărturisească propria sa întunecare – a lui şi a celor care, asemenea lui, de la Moise şi până la Hristos, au ajuns (din pricina zgurii păcatelor) să nu mai vadă lumina de icoană de pe chipul aproapelui aflat în suferinţă; deşi „căzut între tâlhari care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort” (Lc. 10, 30), semenul tău, din pricina ipocriziei, ignoranţei, dezinteresului şi înfumurării (venite din chiar litera Legii) care au ajuns să te caracterizeze – zace acolo fără ajutor, iar tu treci pe alături de el ?! Mai gravă decât moartea semenului tău (prin care, iubindu-l, ţi-ai fi putut şi tu afla mântuirea, îngrijindu-l în suferinţa lui, astfel deschizându-ţi-se şi ţie drumul către Dumnezeu fără prea mari nevoinţe – dar pe care nu l-ai ajutat din pricina Legii, vrând chipurile să o respecţi!) este propria ta moarte sufletească: „De aceea poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe !” (Is. 29, 13). ,,Milă voiesc, iar nu jertfă !” (Mt. 9, 13), ,,inimă înfrântă şi smerită” (Ps. 50, 18). Iar Sfântul Apostol Pavel scrie: ,,Prin Lege vine cunoştinţa păcatului” (Rm. 3, 20), dar ,,nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Rm. 10, 12), ,,căci legea duhului vieţii în Hristos Iisus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii !” (Rm. 8, 2).

Acum, ca şi atunci, legea rămâne lege. Duhul ei nu se schimbă. Indiferent de contextul social şi istoric, ea trebuie să împlinească dreptatea: „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi !” (Evr. 13, 8). Deosebirea dintre vremea de demult şi vremea de acum, în privinţa legilor pământeşti, o fac oamenii care au înmulţit legile, decretele, prevederile şi regulamentele, într-atât încât au ajuns în situaţia de a nu mai vedea pădurea de copaci. Practic, tot fondul problemei împlinirii dreptăţii şi realizării echităţii sociale se afundă şi se pierde irecuperabil în hăţişul cu neputinţă de înfrânt al birocraţiei şi corupţiei funcţionăreşti. Practic, ceea ce s-ar putea rezolva foarte simplu şi pe loc, fără nici o întârziere, intră în caruselul ameţitor al verificărilor şi supraverificărilor – fără a mai ieşi vreodată de acolo: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc – pe acela îl săvârşesc !” (Rm. 7, 19). Aceasta este norma pe care Sfântul Apostol al Mântuitorului o hotărăşte pentru săvârşirea şi împlinirea binelui în lume: ,,Purtaţi-vă sarcinile unii altora – şi aşa veţi împlini Legea lui Hristos !” (Gal. 6, 2). Căci este evident faptul că nu toţi oamenii pot, vor şi fac acelaşi lucru: ,,stea de stea se deosebeşte în strălucire” (I Cor. 15, 41); doar „sunt şi trupuri cereşti şi trupuri pământeşti !” (I Cor. 15, 40); şi iarăşi: „într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre cinste, iar altele spre necinste” (II Tim. 2, 20). Iar despre puterea măreţiei sufleteşti (comparată cu nimicnicia neputinţei trupeşti), Apostolul ne învaţă: ,,avem comoara aceasta în vase de lut” (II Cor. 4, 7). Şi pentru ca să conştientizăm nevoia de har a firii pământeşti corupte de păcat, ne spune: ,,carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea” (I Cor. 15, 50), „iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos” (Ef. 4, 7); ,,şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor” (I Cor. 12, 28).

Desigur, ca şi creştini, toţi năzuim spre mântuire (adică la izbăvirea de păcate şi eliberarea din patimi); toţi dorim desăvârşirea (adică lumina cunoaşterii lui Hristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu). Însă aceasta înseamnă „să vedem”: ,,Doamne, să văd !” (Lc. 18, 41). Să vedem, în ordine spirituală, principalele trepte de înălţare către Dumnezeu: mai întâi, din fapte – „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte !” (In. 14, 21); abia apoi, din contemplare (din isihie, din taina lucrării curăţirii minţii): luminătorul sufletului este mintea aşa precum ,,luminătorul trupului este ochiul” (Mt. 6, 22). Dar iată – o întrebare foarte grea: ,,Dacă cumva lumina care e în tine – este întuneric ?!” (Mt. 6, 23). Să nu uităm că miza uriaşă a acestui parcurs duhovnicesc este tocmai înveşnicirea sufletului, adică nemurirea lui. Deci trebuie să tindem către asemănarea cu Dumnezeu, adică la unirea cu El prin harul Duhului Său. Aşadar trebuie să săvârşim faptele nemuririi, roadele Duhului: ,,Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este Lege !” (Gal. 5, 22-23). Avem pentru aceasta puterile cele sufleteşti: puterea gânditoare sau cugetătoare, care participă la dobândirea cunoaşterii – ,,le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Lc. 24, 25) „iar ei au istorisit cele petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Lc. 24, 35): iată cum ne apropiem de Dumnezeu, pe calea harului, prin puterea Duhului Sfânt lucrător în cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii puse la dispoziţia noastră de Hristos prin Cruce, Moarte si Înviere, pentru a deveni una cu El: ,,Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele !” (In. 15, 5). Avem apoi puterea raţională sau cuvântătoare, care ne dă posibilitatea de a comunica în mod direct cu Dumnezeu-Treimea şi cu întreaga Sa lucrare, Care – prin Botez, Mirungere şi Euharistie – sălăşluieşte deplin şi definitiv în noi: „Dă-mi mie haină luminoasă Cel Ce te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină !” (Slujba Sfântului Botez). Iată, acestea sunt scutecele umanităţii, crijma Botezului înfierii noastre dumnezeieşti, prin care ne arătăm că suntem fii ai Tatălui nostru Care ne-a făcut şi Care ne mântuieşte prin harul Său. Şi de aceea, când Îl rugăm, Îi spunem „Tată”: ,,Tatăl nostru, Care eşti în ceruri” (Mt. 6, 9). Şi de aceea, din pricina coruperii minţii noastre în robia trupului şi a sângelui, a poftirii dulceţii din păcat, strigăm: „şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău !” (Mt. 6, 13).

Dar oare – ar duce Dumnezeu în ispită pe vreun om, câtă vreme Fiul Său Însuşi ne spune că „aceasta este voia Celui Care M-a trimis: ca din toţi pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd pe nici unul !” (In. 6, 39) ? O, nicidecum ! Propria noastră orbire sufletească, opacizare a minţii, întunecare a gândurilor, pripeala cu care luăm decizii – toate acestea ne împing în greşeală, în cădere, în ispită. Să ne aducem aminte de Petru –chip al întregii omeniri aflate în faţa unei încercări directe: „Iar Petru, fiind jos, în curte, a venit una din slujnicele arhiereului; şi văzându-l pe Petru încălzindu-se, s-a uitat la el şi a zis: «Şi tu erai cu Iisus Nazarineanul !». El însă a tăgăduit, zicând: «Nici nu ştiu, nici nu înţeleg ce zici!»; şi a ieşit afară înaintea curţii. Şi a cântat cocoşul... Iar slujnica, văzându-l, a început iarăşi să spună celor de faţă că acesta este dintre ei. Iar el iarăşi a tăgăduit... Şi, după puţin timp, cei de faţă iarăşi îi ziceau lui Petru: «Chiar că eşti dintre ei, pentru că şi eşti galileian – şi vorbirea ta se aseamănă !»” (Mc. 14, 66-70). În acel moment, prin Petru, şi noi (toţi ceilalţi) am fost confruntaţi direct cu Dumnezeu. Petru văzuse minuni peste minuni, nenumărate vindecări şi tămăduiri mai presus de fire, izgoniri de demoni, înmulţiri de pâini şi peşti în pustie, potoliri uimitoare ale valurilor mării, pescuiri prea-minunate, Lumina Sfântă însăşi pe Tabor – ,,lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut” (In. 15, 24); tot atâtea descoperiri şi semne şi dovezi ale dumnezeirii Lui Hristos. Şi totuşi – până unde ajunge cunoaşterea lui Petru, cel care pe Tabor mărturisise: ,,Bine este ca noi să fim aici; să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie !” (Lc. 9, 33), cel care la Cina cea de Taină se străduise din răsputeri să-L asigure pe Iisus că „Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi în temniţă şi la moarte !” (Lc. 22, 33), iar în gradina Ghetsimani îşi dovedeşte deodată şi deopotrivă atât sinceritatea râvnei, cât şi nesăbuinţa imaturităţii spirituale: ,,Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri !” (Mt. 26, 52) ? Deci, cum pricepe el Scripturile ?... Nicidecum, în nici un fel ! Dovadă ? Chiar propriul său comportament: ,,A început a se blestema şi a se jura: «Nu cunosc pe omul acesta !»... Şi îndată a cântat cocoşul !” (Mt. 26, 74). Iată-l, aşadar, trădându-şi teama, frica, necredinţa şi îndoiala care îi stăpâneau adâncurile fiinţei. Şi din care i-a şi venit acea întunecare a minţii care l-a împins până la negarea cunoaşterii lui Iisus. Revenirea întru sine, cântatul cocoşului, căinţa şi plânsul cu amar l-au readus, însă, prin harul luminii Învierii lui Hristos, la slujirea cea apostolească: ,,Spuneţi ucenicilor Lui – şi lui Petru ! – că va merge în Galileea” (Mc. 16, 7).

În schimb, faţă de micimea şi neputinţa umanităţii lui Petru, iată desăvârşirea şi măreţia umanităţii lui Iisus, unite în Persoana Lui – Cuvântul întrupat, Hristosul Domnului – cu dumnezeirea: Om adevărat şi Dumnezeu adevărat. La Tabor, slava cea de necuprins: „un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi – iată glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit: pe Acesta ascultaţi-L !»” (Mt. 17, 5). Apoi, în Ghetsimani, smerenia cea de neajuns: ,,Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti !” (Mt. 26, 39) – iar aceasta păstrând întru totul conştiinţa de Sine ca Fiu al Celui Preaînalt, Dumnezeul Cel Atotputernic, Domnul Savaot, Stăpânul oştirilor cereşti: ,,Oare ţi se pare că nu pot să-L rog pe Tatăl Meu să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri ?!” (Mt. 26, 53). Şi mereu aceeaşi conştiinţă a operei mesianice de mântuire a lumii, mai înainte vestite prin Sfinţii Prooroci din veac: ,,Dar cum se vor împlini Scripturile, că aşa trebuie să fie ?” (Mt. 26, 54). Desigur, s-ar întreba cineva: atunci de ce mai sunt vinovaţi fariseii şi cărturarii, arhiereii şi bătrânii – dacă aşa trebuia să se întâmple, precum arată şi Scripturile ?! Tocmai, că ei râvneau împlinirea Scripturilor din ură şi din răutate – ca să scape de Iisus ! Ei împlineau Scripturile doar pentru ca să-şi potolească ura şi setea de răzbunare pe care le aveau împotriva lui Iisus, Cel Care le stricase socotelile administrativ-financiare şi contabile şi le dejucase planurile de dominaţie şi exploatare a poporului, după cum înşişi mărturisesc: ,,Dacă-L lăsăm aşa toţi vor crede în El, şi vor veni romanii şi ne vor lua ţara şi neamul !” (In. 11, 48). Iar păcat au nu pentru că au împlinit Scripturile (omorându-L pe Iisus), ci pentru că n-au crezut nici după ce au văzut cu ochii lor adevărul pe care l-au contestat cu vehemenţă vreme de trei ani şi jumătate, cât a durat misiunea publică a lui Hristos: ,,Mai de folos ne este să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul !” (In. 11, 50). Căci, văzând ei înşişi adevărul învierii Lui din morţi, descoperit lumii întregi, au ales să făptuiască tot minciuna, acoperind o răutate cu alta şi mai mare – hula: „Şi adunându-se ei împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, au dat bani mulţi ostaşilor, zicând: «Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam»” (Mt. 28, 12-13).

Lucrul acesta îl putem recunoaşte şi în vremea noastră, dacă cercetăm atent situaţia Sfintei Scripturi. Deşi se numeşte „Lege”, dând lumii o singură învăţătură (cea despre mântuirea prin credinţa în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul din veşnicie al Tatălui, întrupat sub vremi din Fecioara Maria), deşi vesteşte ,,Un Domn, o credinţă, un botez” (Ef. 4, 5), totuşi tot de ea se pretinde a fi călăuzit şi mozaismul (prin Scripturile Vechiului Testament), tot la ea se referă adesea şi mahomedanismul (prin cele despre Patriarhul Avraam), tot de ea se ţine şi puzderia de nenumărat a confesiunilor, denominaţiunilor şi sectelor zise „creştine”, care susţin că Îl cred pe Dumnezeu şi că-L ascultă în deplinătatea sfinţeniei Lui !

Cum se face că toate acestea vor să vadă (şi pretind că văd !) Adevărul, şi totuşi nu le cad solzii de pe ochi – aşa precum au căzut de pe ochii lui Anania, aşa precum au cazut de pe ochii orbului ce s-a spălat la Siloam, aşa precum au căzut de pe ochii lui Pavel, şi cum cereau şi orbii veniţi înaintea lui Iisus: ,,Ce voiţi să vă fac ?” (Mt. 20, 32) ,,Doamne, să se deschidă ochii noştri !” (Mt. 20, 33). Iată, pluralul acesta ne descoperă că toate religiile caută vederea lui Dumnezeu – dar au nevoie de credinţă ! Căci aceasta îi întreabă Iisus: ,,Credeţi că pot să fac Eu aceasta ?” (Mt. 9, 28). Iar ei răspund: ,,Da, Doamne !” (Mt. 9, 28). Acest „Da, Doamne !” ne arată că cheia e la noi. Că dincolo de acest „Da !” trebuie realizată o concordanţă între faptă şi vorbă, între trăire şi credinţă, între doctrină şi împlinirea poruncilor din ea. Nu întâmplător în Ierihon se afla un alt orb – de data aceasta singur. Căci alţi doi, după ce au fost vindecaţi de către Iisus, au primit poruncă aspră: ,,Vedeţi, nimeni să nu ştie !” (Mt. 9, 30); însă, asemenea lor, şi lucrarea didactic-catehetică a diferitelor organizaţii misionare creştine a ajuns până la marginile pământului – căci au fost misionari de netăgăduit: ,,Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela” (Mt. 9, 31). În schimb, orbul singuratic din Ierihon s-a arătat a fi un adevărat cunoscător al Scripturii (deşi trăia în Ierihon – loc care simbolizează tărâmul păcatului); el Îl chema pe Iisus strigându-L pe Numele Său proorocesc: ,,Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine !” (Lc. 18, 38). Aşa că nici nu s-a mai pus problema credinţei, căci Iisus nu l-a mai întrebat de crede sau nu; avea înainte un om profund conştient de ceea ce cerea şi de Cel Căruia I se adresa. Iisus văzuse, desigur, şi-i auzise pe cei care ,,îl certau ca să tacă” (Lc. 18, 39), după cum şi reacţia lui la certarea lor: ,,el cu mult mai mult striga !” (Lc. 18, 39). Ceea ce dovedeşte limpede că îndoiala şi necredinţa nu îşi aveau locul într-însul. Şi de aceea răspunsul lui Iisus denotă că omul era temeinic şi statornic ancorat prin credinţă în adevăr şi revelaţie: ,,Vezi ! Credinţa ta te-a mântuit !” (Lc. 18, 42). Căci roada credinţei se vădeşte în ceea ce se numeşte „lucrare” şi „trăire duhovnicească”: ,,îndată a văzut – şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu !” (Lc. 18, 43).

Spre deosebire de unul ca acesta, alta este soarta ,,celui ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor: şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri !” (Mt. 10, 33). Iată-l: ,,el, întristându-se de cuvântul acesta, a plecat mâhnit... căci avea multe bogăţii !” (Mt. 10, 22). Aşa se împlineşte cuvântul: ,,cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine – nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine – nu este vrednic de Mine ! Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie – nu este vrednic de Mine !” (Mt. 10, 37-38). Determinarea unui orb (care şi-a recăpătat vederea) de a merge după Iisus se leagă, desigur, de ,,păcatul ce grabnic ne împresoară” (Evr. 12, 1). Acesta este acel uriaş numit „fărădelege”, ivit din neascultarea faţă de cuvântul lui Dumnezeu şi care, precum lepra mănâncă şi distruge trupul, tot aşa el ucide sufletul. În adâncul tâlcului ei duhovnicesc, pilda celor zece leproşi ne vorbeşte de fapt tocmai despre călcarea (prin săvârşirea păcatului) a celor zece porunci pe care poporul ales (prin fruntaşii şi conducătorii săi) le nesocotea sistematic. Cel de alt neam (care-L slăvea pe Dumnezeu) reprezintă tocmai păgânătatea care (îndreptându-se nu din Lege, ci din credinţa în Hristos) primeşte harul de la Dumnezeu în locul poporului iudeu, dobândind astfel mântuirea şi viaţa cea veşnică: ,,Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Lc. 2, 32); însă „nu toţi cei din Israel sunt şi israeliţi !” (Rm. 9, 6).

Într-o altă perspectivă duhovnicească, în învăţătura Sfinţilor Părinţi, cei zece leproşi simbolizează cele zece puteri sau facultăţi principale ale sufletului omenesc care (atunci când slujeşte păcatului şi se umple de patimi) stă închis în trup ca într-o temniţă, precum grăieşte David, Regele lui Israel: ,,Scoate din temniţă sufletul meu, ca să laude Numele Tău, Doamne !” (Ps. 141, 7). În acest caz, cel ,,de alt neam” (Lc. 17, 18) întruchipează conştiinţa care se trezeşte atunci când se face auzit în om glasul lui Dumnezeu. Căci ea dă slavă Celui Preaînalt, Doctorului sufletelor şi al trupurilor, ori de câte ori vreun păcătos se întoarce din calea sa la Dumnezeu: ,,Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: «Tată, am greşit la Cer şi înaintea ta !»” (Lc. 15, 18). Căci atunci când Îl întâlneşte, se umple de lumina smereniei care izvorăşte din vederea propriilor sale păcate: ,,Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi !” (Lc. 15, 19). Şi aici se arată marea iubire de oameni a Mântuitorului Hristos: ,,Acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni” (In. 15, 15); „şi eu, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unora trupeşti, ca unor prunci în Hristos” (I Cor. 3, 1), ,,pentru că ceea ce era cu neputinţă Legii – fiind slabă prin trup – a săvârşit Dumnezeu, trimiţând pe Fiul Său întru asemănarea trupului păcatului, şi pentru păcat a osândit păcatul în trup” (Rm. 8, 3).

De la Învierea lui Hristos încoace, suntem iarăşi liberi. Nu mai suntem sub Lege, ci suntem sub har, sub lucrarea Duhului Sfânt. Cei zece leproşi nu primesc vreun tratament medicamentos, ci un simplu îndemn categoric: ,,Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor !” (Lc. 17, 14). Cu alte cuvinte, altă şansă de redobândire a sănătăţii (adică a normalităţii de a fi iarăşi cu Dumnezeu, nu fără El) nu aveţi – decât în lucrarea de-viaţă-făcătoare a Duhului Sfânt în lume. Lucrător precum S-a arătat la Cincizecime: curăţitor, luminător, sfinţitor, mângâietor, plinind cele nedesăvârşite şi întărind pe cele neputincioase: ,,Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui !” (Rm. 8, 9). De aceea, la crearea sa, omul a primit numele de „om”: ,,Să facem om !” (Fac. 1, 26) – adică alcătuire minunată din trup material şi suflet imaterial. Şi de aceea exclamă Psalmistul: „Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului” (Ps. 138, 15). Astfel definit teologic, ca „chip şi asemănare a lui Dumnezeu”, omul trebuie să tindă spre a-L cunoaşte cu adevărat pe Cel Ce altfel nu ne va re-cunoaşte El pe noi în ceasul Judecăţii de Apoi: ,,Nu vă cunosc pe voi !” (Mt. 25, 12). Iar ca să-L putem convinge pe Dumnezeu că ne asemănăm Lui, este nevoie să urmăm îndemnul Înţeleptului: „Leapădă din gura ta orice cuvinte cu înţeles sucit, alungă de pe buzele tale viclenia! Ochii tăi să privească drept înainte şi genele tale drept înainte să caute !” (Pild. 4, 24-25).

Iată, aşadar, cum doar dragostea de Dumnezeu poate să cureţe sufletul de tot ceea ce îl spurcă, şi să îl lumineze duhovniceşte: „Porunca Domnului este strălucitoare: luminează ochii !” (Ps. 18, 9). Dar pentru aceasta, este nevoie ca inima să-ţi fie plină de dorul după Cel Frumos şi Bun şi Drept, pentru ca să şi dobândeşti o asemenea cunoaştere din trăire prin simţire. Căci, iată: „pe când ei se duceau, s-au curăţit !” (Lc. 17, 14). Pur şi simplu, a căzut lepra de pe trupurile lor când mergeau ca să îi vadă preoţii. Dar mare este mirarea celor care (martori direcţi ai minunii vindecării săvârşite prin împlinirea cuvântului lui Iisus) au văzut doar pe unul din cei zece întorcându-se la Hristos: „Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I” (Lc. 17, 15-16). Mai rar se poate vedea o asemenea manifestare de credinţă, evlavie şi recunoştinţă, izvorâtă dintr-o integritate şi fermitate de caracter ce demonstrează că oricât ar încerca lumea cu răutăţile şi hidoşeniile ei să te abată de la Dumnezeu, nu poate face aceasta atât timp cât rămâi onest cu tine însuţi şi cu ceilalţi, păstrând discret trezvia conştiinţei că numai Dumnezeu te poate ajuta cu adevărat pe tot parcursul vieţii. Aşa au fost întotdeauna sfinţii, oameni rari, cu suflet ales; aşa au fost şi fericiţii nebuni-pentru-Hristos, care pururea au petrecut cu Dumnezeu, izbăvindu-şi astfel sufletele de lepra păcatului printr-o continuă nevoinţă şi lucrare, şi despre care Sfântul Apostol Pavel scrie că: „fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor, iar ceea ce poate să pară o slăbiciune a lui Dumnezeu, aceea e mai puternică decât tăria oamenilor !” (I Cor. 1, 25).

E adevărat, ,,Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul” (Mt. 8, 20) – pentru că prea puţini sunt cei dispuşi să Îl primească în inimile lor; dar să nu uităm cuvântul proorocului care vesteşte: ,,Cerul este Tronul Meu, iar pământul – aşternut picioarelor Mele !” (Is. 66, 1); şi iarăşi: „Spre unii ca aceştia Îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu !” (Is. 66, 2). Lepra aceasta a păcatului nu face altceva decât să împovăreze sufletul şi să-l distrugă, căci omul moare duhovniceşte de mulţimea păcatelor care îl copleşesc: ,,Fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune Legii lui Dumnezeu – pentru că nici nu poate !” (Rm. 8, 7). Lucru limpede şi neîndoielnic dovedit prin faptul că înaintea lui Iisus se înfăţişează doar unul singur din cei zece: ,,Au nu zece s-au curăţit ?! Dar cei nouă – unde sunt ?” (Lc. 17, 17).

Lucrurile se petrec aidoma şi în vremea noastră. Spunem: „O, dar noi suntem nouăzeci de procente ortodocşi”... dar numai zece la sută practicanţi! Păi cum, ceilalţi nu se bucură şi ei de aceleaşi daruri de la Dumnezeu ?! „Că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt. 5, 45). Care e pricina pentru care ceilalţi nu au treabă cu Dumnezeu? Oare există o Lege aparte pentru toţi aceşti creştini numai cu numele – dar nu şi cu viaţa? Precum şi scrie: ,,Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam ?” (Lc. 17, 18). Celor „practicanţi” Dumnezeu le dă harul şi puterea Duhului Sfânt: „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi ?” (I Cor. 3, 16). Doar curăţiţi de lepra păcatelor putem odihni întru noi pe Duhul Sfânt, căci în sufletul curat este sălaşul Lui: ,,Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru !” (Lc. 17, 21).

Şi exemplele din Scripturi ar putea continua. Ceea ce este evident e că (astăzi parcă mai mult ca oricând) omul, făptura cea mai de preţ, orbecăind în bezna necredinţei şi plin de lepra păcatului, a ajuns păpuşa dracilor – în ciuda faptului că poartă chipul şi invocă asemănarea cu Dumnezeu-Treimea, Izvorul existenţei, Creatorul-a-toate şi Viaţa tuturor. Prin Hristos Cel Înviat şi Înălţat la Cer, sezând de-a dreapta Tatălui, pe Tronul Slavei Dumnezeirii, firea omenească a fost ridicată mai presus de toată zidirea cea văzută şi cea nevăzută. Sufletul omenesc, precum învaţă Marele Vasile, zugrăveşte întru sine icoana tuturor cetelor puterilor îngereşti, fiind chiar mai presus de acestea. După minte, omul se aseamănă cu Tatăl, Cel Ce naşte pe Fiul mai înainte de toţi vecii şi Îl purcede pe Duhul Cel Preasfânt. După cuvânt, omul se aseamănă cu Fiul şi Cuvântul Tatălui. După cum Tatăl izvorăşte pe Fiul prin naşterea mai înainte de toţi vecii, tot astfel mintea izvorăşte cuvântul; cuvântul se aseamănă cu Fiul, fiind izvorât din mintea omului (drept pentru care Sfântul Antonie cel Mare îl numeşte „sluga minţii”). După voia sa de-sine-stăpânitoare, omul se aseamănă cu Duhul Sfânt, Izvorul-a-toată bunătatea; căci tot aşa şi omul are în suflet libertatea de voinţă prin care poate face tot binele, căci spre aceasta l-a făcut Preabunul Dumnezeu.

Deci prin aceste însuşiri ale sale (gânditor-cugetător, raţional-cugetător şi voitor de-sine-stăpânitor), sufletul este icoana vie a Preasfintei Treimi, precum scrie şi Ilie Miniat, Episcopul de Kalavitria. Aşezarea sufletului în trup la zămislirea fiecăruia dintre noi este, pur şi simplu, taina Domnului Dumnezeu, ,,Care zideşte duhul omului în lăuntrul său” (Zah. 12, 1); şi iarăşi: ,,toate sufletele sunt ale Mele; cum este al Meu sufletul tatălui, tot aşa şi sufletul fiului” (Iez. 18, 4). Prima şi cea mai înaltă virtute a sufletului este înţelepciunea. Dovadă stă înţelepciunea lui Adam cel întâi zidit, care vorbea cu Dumnezeu faţă către faţă despre toate tainele creaţiei. După căderea în păcat, însă, mintea i s-a întunecat, iar omul a mai putut dobândi lumina înţelepciunii doar prin lucrare duhovnicească. Scrie Daniel proorocul: ,,Până la sfârşitul vremii mulţi vor cerceta-o cu de-amănuntul şi va creşte ştiinţa” (Dan. 12, 4). Dovadă că tot ceea ce a fost realizat de către om (prin cultură, prin tehnică şi ştiinţă, prin cercetare şi descoperiri uimitoare) s-a făcut prin acei oameni aleşi şi luminaţi de Dumnezeu (numiţi „genii”), prin care a strălucit în lume lucrarea harului Duhului Dumnezeiesc. Căci Dumnezeu a revărsat înţelepciune şi pricepere în sufletele unora ca aceştia, pe măsura credinţei lor şi a dorinţei sincere şi curate de a-i ajuta pe ceilalţi.

Celor care Îi adresaseră această pildă – „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi !” (Lc. 4, 23), Mântuitorul le răspunde necruţător, numindu-i „călăuze oarbe” (Mt. 15, 14) şi atenţionându-i categoric despre sfârşitul care îi aşteaptă: „orb pe orb de va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă !” (Mt. 15, 14). Spun Sfinţii Părinţi că atât de măreţ este sufletul omenesc în frumuseţea asemănării lui cu Dumnezeu, încât nici nu se găsesc cuvinte potrivite de laudă; şi de aceea cântă Psalmistul: „Te voi lăuda, pentru că sunt o făptură aşa de minunată !” (Ps. 138, 14). Despre valoarea unică a fiecărui suflet din lume, Mântuitorul Hristos ne întreabă pe fiecare dintre noi: „ce-i va folosi omului de va câştiga lumea întreagă – dar sufletul său îl va pierde?! Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său ?!” (Mt. 16, 26). Căci adevărata bogăţie nu e cea materială, ci harismele dumnezeieşti: „Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh” (I Cor 12, 4). Aceste daruri pot fi cuprinse doar de fecioria cea duhovnicească, adevărata iubire de Dumnezeu, de acea lipsă totală de răutate din gânduri şi din cuvinte şi din fapte, de acea desăvârşire în virtute la care face referire Hristos: „Nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat. Că sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi pentru împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege – să înţeleagă !” (Mt. 19, 11-12). Omul care are credinţă sfântă are şi dragoste de a sluji Domnului, mai tare chiar şi decât moartea: „cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului” (I Cor. 7, 32) – acesta este cel cu adevărat feciorelnic înaintea lui Dumnezeu, ca unul care luptă să rămână în slujba Lui cu toată tăria minţii şi a inimii: „aşa că cel ce îşi mărită fecioara – bine face; dar cel ce n-o mărită – şi mai bine face !” (I Cor. 7, 38).

Dar lumea şi veacul se ţin de ale lor. Cea mai mare înşelare a modernităţii este de a crede că, indiferent de faptele noastre, Dumnezeu (despre Care chiar Scriptura ne învaţă că-i iubire) trebuie să ne ierte. Intră în obligaţiile Lui divine să ne înţeleagă neputinţele şi să ni le treacă cu vederea. Chiar dacă noi nici măcar nu ne sinchisim (din prea multa lenevire şi trândăvire în confort) de pricinile pentru care El S-a jertfit ca să ne mântuiască: pentru ca „toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa Adevărului să vină” (I Tim. 2, 4). Există, chiar, în acest sens, o vorbă cu un înţeles cam perfid (care poartă în sine otrava demonică a nepăsării): „Nu putem noi oamenii să greşim cât poate Dumnezeu să ne ierte!”. Să fim serioşi – preotul nu este o maşină de dezlegat păcate; are Duhul Sfânt din porunca lui Hristos, are preoţie din preoţia lui Hristos „după rânduiala lui Melchisedec” (Ps. 109, 4), are puterea de a ierta şi a dezlega – dar asta până în punctul nesimţirii în care omul ajunge să confunde Taina cu un bun al său propriu, şi să socoată că Dumnezeu face tot ceea ce-I pretinde omul nepăsător (şi la care, din păcate, se pretează şi preotul neinstruit, care-şi asumă o bunătate mai mare chiar şi decât bunătatea Celui Sfânt!). Şi de aceea grăieşte Psalmistul: „Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie !” (Ps. 49, 22). Desigur, Iisus a acordat iertarea ca răspuns la pocăinţa sinceră şi la părerea de rău pentru greşelile săvârşite: „Iertate sunt păcatele tale” (Mt. 9, 2), „iată că te-ai făcut sănătos !” (In. 5, 14), rămânând însă la fel de categoric în continuare: „de acum să nu mai păcătuieşti – ca să nu-ţi fie ceva mai rău !” (In. 5, 14). Nu putem noi, oamenii, să fim mai milostivi decât Domnul Dumnezeu. În plus, porunca rămâne: „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert !” (Ieş. 20, 7). Păstorul care doreşte să aibă creştini buni (râvnitori, lucrători de fapte bune) în turma sa cea cuvântătoare, trebuie să fie el însuşi pildă pentru ei: „Fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia !” (I Tim. 4, 12). Ereziile, certurile, rătăcirile, neorânduielile, discordiile, dezbinările – toate acestea lepră sunt pentru sufletele credincioşilor, şi orbire pentru păstor, dacă nu le vede, nu le aude, ci le tolerează: „Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă, acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene, gâlcevi necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de câştig. Depărtează-te de unii ca aceştia !” (I Tim. 6, 3-5), căci sunt ca „cei ce vor să se îmbogăţească: cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare care cufundă pe oameni în ruină şi în pierzare. Că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor iar cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns cu multe dureri. Dar tu, o, omule al lui Dumnezeu, fugi de acestea şi urmează dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea !” (I Tim. 6, 9-11). „Timotei, păzeşte comoara ce ţi s-a încredinţat, depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase, pe care unii, mărturisind-o, au rătăcit de la credinţă. Harul fie cu tine ! Amin !” (I Tim. 6, 20-21).

Astfel de exemple ar putea continua, căci toate Epistolele Sfântului Apostol Pavel au în ele dulceaţă pentru suflet, mierea Duhului Sfânt, şi sunt mai actuale ca oricînd – noi ar trebui să avem urechi de auzit şi ochi de văzut. Căci tot Sfântul Apostol Pavel ne descoperă cum vor arăta orbii şi leproşii vremurilor de pe urmă: ca o pecete antihristică, ca un stigmat pe trupul creştinătăţii, atunci când „iubirea multora se va răci” (Mt. 24, 12): „vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te şi de aceştia! Căci dintre ei sunt cei ce se vâră prin case şi robesc femeiuşti împovărate de păcate şi purtate de multe feluri de pofte, mereu învăţând şi neputând niciodată să ajungă la cunoaşterea Adevărului !” (II Tim. 3, 2-7); lucruri despre care „ruşine este a le şi grăi” (Ef. 5, 12). Şi de aceea: „nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu ?” (I Cor. 6, 9). „Aceasta s-o ştiţi bine: nici un desfrânat sau necurat sau lacom de avere (care este un închinător la idoli) nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu !” (Ef. 5, 5).

Se cuvine, dar, să luăm aminte la felul în care păzim poruncile şi împlinim cuvintele Scripturii. Căci acestea au început să devină mai mult prilej de dispute teologice, de certuri şi dezbinări între creştini, decât norme de vieţuire virtuoasă. Teoretic, Sfânta Scriptură este citită în mai toate mediile sociale, de către toată lumea interesată de cunoaştere, la orice nivel s-ar afla; dar nu este înţeleasă nici măcar la nivel de amvon. Vine omul la biserică, ascultă învăţătura – dar merge acasă neschimbat, la fel de pătimaş şi supărat, nervos şi agitat, mereu nemulţumit, cu duh de polemică, de ceartă şi de contradicţie. Se vede clar că în vremea noastră „roada Duhului” (Gal. 5, 22) cam lipseşte, căci faptele nu poartă rodul credinţei, al păcii şi al iubirii. Ba, mai mult, transformarea faptelor milei creştine în acte de paradă, total lipsite de orice urmă de smerenie, făcute doar pentru propagandă mediatică, ne transformă pe noi înşine în simple etichete de reclamă, pentru care Hristos Însuşi hotărăşte: „Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor !” (Mt. 6, 5). „Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise; deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le – dar după faptele lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac ! Că leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu voiesc să le mişte. Toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni; căci îşi lăţesc filacteriile şi îşi măresc ciucurii de pe poale. Şi le place să stea în capul mesei la ospeţe şi în băncile dintâi în sinagogi, şi să li se plece lumea în pieţe şi să fie numiţi de oameni «rabbi»” (Mt. 23, 2-7).

Ni se cuvine nouă să ne purtăm cu vrednicie şi credinţă: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii, că ei îşi smolesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău Care este în ascuns; iar Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie !” (Mt. 6, 16). Pentru că ori de câte ori suntem hrăpăreţi şi abuzivi, când dezonorăm sau ucidem din cuvânt pe aproapele – suntem fii ai întunericului; iar „pe viclean îl urăşte Domnul !” (Ps. 5, 6). Şi de aceea Psalmistul zice: „cu cel ales, ales vei fi, dar cu cel îndărătnic –Te vei îndărătnici !” (Ps. 17, 29). Perfecţiunile minţii noastre „luminate” aduc toate imperfecţiunile din jurul nostru. Cu cât ne credem mai buni, cu atât mai mult greşim: „Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi” (I In. 1, 10). Pentru că faptele trebuie săvârşite din credinţă – dar dintr-o credinţă adevărată, nu dintr-o credinţă „de duminică” sau din formalism teologic, din polemici în dogme şi încrucişări de versete; şi nu după capul fiecăruia, ci după voia Domnului Dumnezeu: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (II Tim. 3, 16-17). Învăţătura trebuie făcută cu toată străduinţa şi cu toată convingerea: „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp; mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura” (II Tim. 4, 2). Halda de steril a Bisericii o reprezintă tocmai cantitatea uriaşă de literatură zisă teologică, pe care oamenii lipsiţi de experienţă duhovnicească nici măcar nu se sinchisesc să o ia în seamă; din când în când întredeschid, doar, câte o carte – pe care iute o închid la loc, zicând: „N-are nici o valoare, am mai citit din astea!”. Aurul credinţei (esenţa teologiei însăşi) se află tăinuit doar în cuvintele Dumnezeieştilor Prooroci, Apostoli şi Părinţi. Acestea trebuie trăite şi împlinite de orice creştin adevărat care doreşte mântuirea: „cuvintele Domnului sunt în foc lămurite” (Ps. 17, 33), aşa încât „cerul şi pământul vor trece – dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Mt. 24, 35). Toate celelalte cuvinte de la om pot să ajute uneori, dar nu şi mântuiesc: „Cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint lămurit în foc, curăţat de pământ, curăţat de şapte ori !” (Ps. 11, 7); şi de aceea afirmă Apostolul despre învăţătura de credinţă: „pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos !” (Gal. 1, 12).

Există şi astăzi în jurul nostru oameni care iau în derâdere cuvintele Scripturii, care ignoră (sau chiar detestă) învăţătura Bisericii, atei care (sub pretextul cunoaşterii ştiinţifice, al culturii generale, pe de o parte, şi cu scuza penibilă a mediocrităţii intelectuale a clericilor, pe de altă parte) ironizează şi batjocoresc cele sfinte. Şi ei au fost vestiţi de mai înainte de Sfinţii ucenici şi Apostoli ai Mântuitorului: „va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (II Tim. 4, 3-4). Astfel de „basme” sunt savurate din plin de toţi orbii spirituali ai credinţei noastre creştineşti, fascinaţi peste măsură de bâlbele penibile ale învăţăturilor greşite. Lepra păcatului îmbolnăveşte astăzi societatea care se înfruptă cu nesaţ fie din tot ceea ce-i oferă spre consum iraţional reclama sufocantă la plăceri şi satisfacţii trecătoare, fie din curentele spirituale „la modă” importate din cele mai îndepărtate unghere ale lumii, şi prezentate la noi acasă ori ca adevărate „realizări” ale geniului omenesc, ori chiar ca „daruri minunate” de la Dumnezeu: „Iar de întrebările nebuneşti şi de înşirări de neamuri şi de certuri şi de sfădirile pentru Lege, fereşte-te, căci sunt nefolositoare şi deşarte. De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3, 9-11).

Conştiinţa creştină contemporană trebuie trezită din acest somn al necunoaşterii Cuvântului lui Dumnezeu. Nimic nu este nou în Sfintele Scripturi: doar Duhul Sfânt, Cel Care ne înnoieşte pururea prin chemare şi lucrare. Căci s-ar cuveni a face o primenire a modului nostru de a învăţa cuvântul Adevărului – poate aşa ar reuşi să străpungă zidul nepăsării, zidul lenei, zidul uitării şi al dezinteresului faţă de propria mântuire, ziduri între care ni s-a îngropat sufletul ca într-un cavou mai înainte de moarte. Ar fi nevoie ca slujitorii şi propovăduitorii Cuvântului lui Dumnezeu să aibă iarăşi râvna lui Petru, cultura lui Pavel, înţelepciunea lui Timotei şi profunzimea lui Ioan, ucenicul cel iubit. Poate aşa s-ar mai mişca ceva din împietrirea inimilor şi ar cădea definitiv solzii leprei şi ai orbirii sufleteşti: „Ceea ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, pentru ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos. Şi acestea noi vi le scriem pentru ca bucuria noastră să fie deplină. Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este Lumină şi nici un întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi Sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat. Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi !” (I In. 1, 3-8).

Credinţa în Dumnezeu – neputinţă, înţelepciune sau sminteală ?

2013-02-13T00:34:00.001+02:00

„Pentru aceea, fraţi sfinţi, părtaşi chemării cereşti, luaţi aminte la Apostolul şi Arhiereul mărturisirii noastre, la Iisus Hristos !” (Evr. 3, 1)

„Căci orice casă e zidită de către cineva, iar Ziditorul a toate este Dumnezeu.” (Evr. 3, 4)

„Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale !” (Iac. 1, 8)

„Fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa !” (Iac. 1, 14)

„Apoi pofta, zămislind, naşte păcat – iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte !” (Iac. 1, 15)

„Fraţii mei, nu căutând la faţa omului să aveţi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, Domnul slavei !” (Iac. 2, 1)

„Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă – dar fapte nu are ?! Oare credinţa poate să-l mântuiască ?!” (Iac. 2, 14)

„Tu crezi că unul este Dumnezeu ? Bine faci – dar şi demonii cred şi se cutremură !” (Iac. 2, 19)

„Vedeţi, dar, că din fapte este îndreptat omul – iar nu numai din credinţă !” (Iac. 2, 24)

„Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este ?!” (Iac. 2, 20)

„Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte – e moartă în ea însăşi !” (Iac. 2, 17)

Pe măsură ce trec zilele şi anii acestei lumi cufundate în păcate din ce în ce mai mari şi mai grele, societatea contemporană pare a fi din ce în ce mai iritată până şi cele mai mici aluzii la existenţa lui Dumnezeu. În mintea tuturor pare să stăpânească aceeaşi întrebare de demult: „Cine ne este nouă Domn ?” (Ps. 11, 4). Dar oare – să fie chiar atât de greu să pricepem (şi să recunoaştem !) că, în ciuda progresului uluitor în care trăim, noi, oamenii, am ajuns totuşi, să ne comportăm tot mai mult ca nişte bezmetici ?! Şi asta – într-o epocă în care tehnologiile de vârf concură imbatabil la descoperirea şi afirmarea categorică a existenţei „particulei lui Dumnezeu” ! Şi în condiţiile în care de mii de ani Psalmistul şi profeţii strigă fără încetare: „Noi suntem poporul Lui şi oile păşunii Lui !” (Ps. 99, 3).

De sute (sau poate chiar mii !) de ani cultura omenească – literatura, artele, ideile şi (mai nou) cinematografia şi cele asemenea ei, caută cu dinadinsul să experimenteze hazardul, extremele, fantasticul, irealul; dovadă că mintea omului este pururea şi neîncetat mişcată (precum o stihie a naturii) de dorinţa arzătoare de cunoaştere a ceea ce e dincolo de noi – dar nu pe calea consacrată pe care ne-a arătat-o Hristos: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu !” (Mt. 5, 8). Căci de la Adam cel Vechi încoace, nu contenim să ne străduim a atinge neapărat pragul unei cunoaşteri care însă nu ne mântuieşte, ci dimpotrivă, ne ucide, ne desfigurează, dezintegrând măreţia frumuseţilor create de către Dumnezeu. Dar mai ales, parcă în veacul acesta al nostru se împlineşte cuvântul Scripturii: „Nelegiuiţii mişună pretutindeni !” (Ps. 11, 8), „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul !” (Ps. 13, 3). Nu degeaba striga (amarnic tânguindu-se) David, Regele lui Israel: „Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat Legea Ta !” (Ps. 118, 126); şi iarăşi, parcă în duh apocaliptic prevestitor de judecată şi osândă: „Stricase-vor toate rânduielile pământului !” (Ps. 81, 5).

Deşi condiţionaţi de mărginirea minţii tributare unei raţiuni corupte, tulburate pururea de fantasmagoriile unei imaginaţii pervertite, totuşi noi (cei de azi) avem impresia că, de fapt, cunoaştem deja totul. Ne străduim până la epuizare să inventăm la nesfârşit mereu alte şi alte „titluri” şi „onoruri” ştiinţifice, emise de şcoli celebre în specializări (până la noi) nemaipomenite vreodată – şi care, la urma urmei, nu demonstrează nimic. Căci, domnule savant, expert mondial în ştiinţa şi ingineria mediului, poţi dărui naturii o particulă de oxigen din „ego”-ul propriu? Poţi măcar pentru o clipă să schimbi ceva din compoziţia chimică a aerului ? Auzi ce zice Psalmistul: „El scoate vânturile din vistieriile Sale !” (Ps. 134, 7), „El dă tuturor hrană la bună vreme !” (Ps. 144, 15); iar rugăciunea Bisericii întăreşte cuvântul proorocesc: „Tu spre răsuflare ai revărsat aerul !” (Slujba Sfântului Botez). Chiar – oare ce vrea să zică omul printr-o expresie de genul „bioinginerie medicală” ?! Iisus Hristos Mântuitorul a făcut atâtea vindecări, a săvârşit atâtea tămăduiri minunate (fie numai prin cuvânt, fie prin simpla atingere) fără a avea atâtea specializări !... Desigur, se vor găsi vreunii să răspundă: „O, dar era Fiul lui Dumnezeu !”. Bine, dar să nu uităm că a vieţuit şi El pe pământ, în toate fiind Om asemenea nouă – în afară de păcat ! Aceasta o arată limpede Scripturile Sfinte: „Chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filip. 2, 7), după cum şi Sfinţii Părinţi cei strânşi în rugă şi mărturisire la Sinoadele a-toată-lumea, au dogmatizat: „Om adevărat şi Dumnezeu adevărat” – o singură Persoană în două firi întru unire fără de amestecare, nedespărţite şi neîmpărţite, căci aşa ne-a tras la Tatăl şi aşa a izbândit să ne răscumpere din robia diavolului şi a morţii !

Dar să lăsăm speculaţia explicaţiilor şi să cercetăm logica voinţei dumnezeieşti: „N-am venit ca să judec lumea – ci ca să mântuiesc lumea !” (In. 12, 47). Pentru că „n-ai suferit, Stăpâne, pentru îndurările milei Tale, să vezi neamul omenesc chinuit de diavolul; ci ai venit şi ne ai mântuit pe noi !” (Sfinţirea cea mare a apei); de aceea a venit la noi, firea noastră luând asupra Sa: „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a facut om” (Simbolul Credinţei). Şi totuşi, cum e posibilă o lipsă atât de mare din mintea omului modern, încât să uite că are legătură directă cu Dumnezeu prin faptul că El l-a creat pentru ca să fie centru al zidirii, rege al tuturor făpturilor ?! Să nu uităm cuvântul pe care Hristos l-a adresat ucenicilor Săi: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în Numele Meu” (In. 15, 16) căci „orice veţi cere întru Numele Meu – aceea voi face !” (In. 14, 13). Pentru că atunci când dorim – primim; dar cu o singură condiţie: să credem ! Credinţa este cea care ne alătură îngerilor şi ne aseamănă iarăşi cu Dumnezeu: „Ce este omul că-ţi aminteşti de el ?” (Ps. 8, 4).

O, dar cât de iute am relativizat totul – tot ceea ce, de fapt, am primit în dar de la Dumnezeu: am primit harul Duhului Sfânt din dragoste şi bunăvoinţă, din iubire mai presus de iubire: „A suflat în faţa lui suflare de viaţă – şi s-a făcut omul fiinţă vie !” (Fac. 2, 7). Dar noi, am relativizat puterea Duhului Dumnezeiesc din noi, doar pe temeiul unor explicaţii puerile – precum că nici nu-L vedem, nici nu-L simţim; deşi El a venit pentru toată umanitatea din toate locurile şi din toate timpurile, până la sfârşitul veacurilor: „Dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi !” (In. 16, 7). Aşadar, nu suntem deloc lipsiţi sau văduviţi de lumina Înţelepciunii (uşor de recunoscut din expresii precum „om luminat de Dumnezeu” sau „om cu har de la Dumnezeu”); nu suntem deloc lipsiţi de lumina cunoaşterii, a vederii Domnului Dumnezeu: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului !” (Mt. 28, 20); nu suntem lipsiţi nici de Duhul Adevărului, nici de Cuvântul cel veşnic, de veşnicul Adevăr: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa !” (In. 14, 6). Dar cui să le spui acestea – copiilor de la grădiniţă, ori pruncilor care nu le înţeleg încă ?! Pentru că cei mari grozav se ruşinează când li se adresează întrebarea: „Crezi în Dumnezeu ?”. Pentru unii aşa ceva înseamnă umilinţă; pentru alţii – o frână în calea progresului; pentru unii e o ruşine, pentru alţii doar rumoare sufletească; iar pentru alţii – de-a dreptul o piedică în calea pe care vor cu dinadinsul a şi-o croi în viaţă: „Fac ce vreau cu viaţa mea !”.

Câtă naivitate – să cugetăm că chiar putem relativiza Adevărulv ! Pogoară Dumnezeu din Cer la tine, te ia de mână, te învaţă, te ridică, îţi deschide ochii, îţi destupă urechile, îţi arată calea spre izvorul vieţii veşnice – iar tu relativizezi adevărul de credinţă în tot felul de „idei”, „descoperiri ştiinţifice”, „teorii” şi „ipoteze” – şi încă mai ai şi curajul să te pronunţi cam aşa: „Mda, putem admite că anumite fenomene care nu au încă o explicaţie ştiinţifică se pot datora unei forţe superioare”…fiindu-ţi ruşine, adică, să-I zici pe nume: Dumnezeu ! Cât de uşor îţi vine când Dumnezeu nu are nume şi nici chip ! „Eu sunt Cel Ce sunt !” (Ieş. 3, 14), Cel cu mii de nume în lucrările Sale revărsate prin puterea atributelor fiinţei Lui dumnezeieşti pentru ca noi sa-L putem cunoaşte şi să alergăm la El: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară !” (In. 6, 37).

Adevărul cu „A” mare vine de la Dumnezeu şi duce tot la Dumnezeu: „Ştiu de unde am venit şi unde Mă duc !” (In. 8, 14) – sunt cuvintele de foc ale Cuvântului Întrupat, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Dar adevărul cu „a” mic, adevărul omenesc, a depărtat lumea de Dumnezeu: „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul !” (Ps. 13, 3). În megalomania unora de a demonstra cât de sus stă cocoţată ştiinţa prin rachete, sateliţi şi tot soiul de canale de comunicare prin văzduh de la un capăt la altul al pământului, omul modern uită că sfinţii cei înainte-văzători, oamenii îndumnezeiţi (curaţi la inimă şi luminoşi la suflet) precum au fost profeţii şi drepţii din vremea Vechiului Legământ, ca şi cuvioşii şi mărturisitorii Noului Testament, comunicau nu prin sateliţi, ci prin îngerii cei buni care descopereau omenirii voia Domnului Dumnezeu. Ce a fost la Buna Vestire – dacă nu tocmai o convorbire între Cer şi pământ, între Dumnezeu şi om, între lumea nevăzută şi lumea cea văzută ? Nu degeaba (nu cu mult timp în urmă) Petre Ţuţea ne atrăgea atenţia: „Mai multe adevăruri – nici un Adevăr !”. Adevărul este doar unul – Cuvântul Tatălui din veci: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (In. 1, 1), „toate prin El s-au făcut, iar fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut !” (In. 1, 3). Toate acele rămăşiţe şi scântei ca de artificii împrăştiate în mii de fragmente luminoase au dus la tot atâtea mii de frânturi de adevăr relativizat, pe care omul nu a mai ştiut să le reunească, precum au fost la început, ajungând astfel într-o lamentabilă rătăcire – adică la pieirea lui… Doar îl vestise Dumnezeu: „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit !” (Fac. 2, 17).

Aşa se întâmplă azi: noi toti trăim viteza gândirii care ne aduce moartea. Ce am făcut din atâtea „adevăruri” şi „descoperiri” puse grămadă în cârca omenirii ? Am produs haosul universal ! Ne-am modernizat – dar pierim; ne-am globalizat – dar tot spre pieire; am progresat ştiinţific – tot spre pierzare. Căci ce este oare toată această industrializare a lumii decât o moarte lentă prin poluare ireversibilă ? Lumea strigă disperată după aer curat – dar taie pădurile; strigă lumea după apă pură – dar deversează toate mizeriile în ea; strigă lumea după linişte – dar aeronavele supersonice clatină bolţile cerului; strigă lumea după pace – dar toţi se omoară ca chiorii; strigă lumea după sănătate – dar face toate relele desfrânărilor posibile încât ajung bieţii oameni oligofreni si schizofrenici. Iar dacă vrem să înţelegem consecinţele relativizării adevărului, ce observăm ? Că noi înşine, singuri, de capul nostru, am început şi ne-am desăvârşit iadul de pe pământ. Durerile morţii au început (de multe ori) din chiar căminul părintesc, le-am prelungit în căminul conjugal, le-am împins apoi în societate – şi le ducem cu paşi repezi până la poarta cimitirului. Iată ce ne dăruieşte adevărul cu „a” mic: moartea sufletului mai înainte de moartea trupului. Doar zice Domnul Hristos: „Fără Mine nu puteţi face nimic !” (In. 15, 5) căci „cel ce nu adună cu Mine – risipeşte !” (Lc. 11, 23).

Ce stă la originea relativizării adevărului ? Hm, oare chiar e greu de bănuit ? Diavolul ! Ce a făcut el între timp ? A preluat fructul zvârlit pe jos (din care gustaseră si Eva şi Adam mai înainte de a fi fost izgoniţi din Rai), i-a recoltat seminţele şi (ştiind că omul nu mai are acces in Rai decât după rânduielile lui Dumnezeu) le-a semănat pe faţa întregului pământ… Căci „frumos era și bun la mâncare rodul ce m-a omorât !” (Octoihul Mare); astfel încât oamenii să ajungă să caute permanent plăcerea din lucruri, să caute împlinirea poftelor şi satisfacerea curiozităţii peste limite în orice, să pervertească sensul tuturor lucrurilor – aşa precum vedem că se întâmplă până astăzi în jurul nostru. Iar pomului i-a dat alt nume, pentru ca omul să nu-i mai recunoască fructele: l-a numit „pomul necredinţei”. Şi uite-aşa roadele lui au umplut lumea… Iar „adevărul relativ” (lipsit de „Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe, de duhul temerii de Dumnezeu” – Is. 11, 2) s-a transformat de-a dreptul în…minciună! Minciuna este fructul – şi de aceea diavolul însuşi a fost numit „tatăl minciunii” (In. 8, 44). Iată-l cum amăgeşte lumea, la orice pas, în orice loc, la orice ceas din zi ca şi din noapte ! Şi cine suportă toate consecinţele şi necazurile şi rezultatele tuturor relelor de pe pământ ? Omul însuşi ! Căci scris este: „Omul cu deşertăciunea se aseamănă; zilele lui ca umbra trec !” (Ps. 143, 4).

Iată unde ajunge împărăţia lumii fără Dumnezeu ! De altfel, în Carantania, Iisus ne-a avertizat: „Piei, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti !” (Mt. 4, 10). Dar omenirea n-a mai luat în seamă jertfa şi osteneala lui Hristos din pustiul Carantaniei… „Şi ce dacă a flămânzit ? Şi ce dacă n-a mâncat şi n-a băut vreme de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi ? Cine L-a pus ? L-a obligat cineva ? L-am rugat noi să Se sacrifice ? Nu ne interesează !”. Ba da, omule, chiar te interesează. Pentru că, în loc să guverneze peste tine Legea lui Dumnezeu, legea Proniei divine, ai ajuns sedus să te închini lumii trecătoare şi diavolului care te înşeală. De aceea ai ajuns să mori, de aceea nu ai pâine, de aceea cancerul se întinde mai agresiv ca râia, de aceea mor oamenii în suferinţe pe pământ, de aceea mii de suflete se pierd…şi toate acestea în dangăte de clopote sfinţite, în cântări de Liturghie, sub puterea Sfintelor Taine – pentru că nimeni nu le mai vede, nimeni nu le mai aude, nimeni nu le mai înţelege, nimeni nu le mai doreşte, nimeni nu le mai pofteşte! Şi cât de dulce cântă Duhul Sfânt din Cer sub clocotul unei lumi ce fierbe în apa morţii: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul !” (Ps. 33, 8) căci „viaţă aţi cerut de la El, şi v-a dat lungime de zile în veacul veacului !” (Ps. 20, 4) aşa încât „erau uimiţi peste măsură, zicând: Toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească !” (Mc. 7, 37); „iar Iisus, răspunzând, le-a zis: Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază iar săracilor li se binevesteşte !” (Mt. 11, 4-5). A dat tuturor mângâierea: „Pacea Mea o dau vouă !” (In. 14, 27), „învăţaţi-vă de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima – şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre !” (Mt. 11, 29). Dar cine să audă ? Cei care se ruşinează de Dumnezeu ? Cei cărora le e ruşine să intre în biserică ? Oamenii lipsiţi de minte – dar plini de titluri şi onoruri pieritoare ?! Ce vesteşte David proorocul ? „Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu !” (Ps. 13, 1); căci: „Ochi au – dar nu văd; urechi au – dar nu aud !” (Ier. 5, 21). „Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu !” (Lc. 12, 21).

În tot acest război, salvarea e Cuvântul. Cuvânt pe care oamenii au vrut, la fel, să-L relativizeze, crezând că (odată pogorât din Cer, dat în mâinile lor şi răstignit pe Cruce) vor putea face ce vor ei cu El. Numai că Dumnezeu nu a mai îngăduit una ca aceasta, ci a pus hotar veşnic şi de netrecut: „Lege le-a pus şi nu o vor trece !” (Ps. 148, 6); „Cerul şi pământul vor trece – dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Mt. 24, 35); „O iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate !” (Mt. 5, 18). Căci a văzut Domnul Dumnezeu că omul are apucături cu care nu e de glumit; i-a cunoscut răutatea – doar nu degeaba a zis: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul !” (Mt. 5, 5). I-a văzut ura şi dispreţul – şi de aceea l-a avertizat: „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte !” (In. 14, 21). A văzut pornirile răutăcioase şi duşmănoase ale unora împotriva altora – şi atunci a hotărât: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi !” (Iac. 2, 8). Şi totuşi, în această aşteptare încordată a Cerului întreg – a Tronurilor, a Heruvimilor cu ochii mulţi şi a Serafimilor cu câte şase aripi, a Domniilor şi a Stăpâniilor şi a Puterilor, a Începătoriilor şi a Arhanghelilor şi a Îngerilor Păzitori – văzând iuţeala afundării omului în genunea păcatului tot mai mare şi mai dureroasă şi de neoprit, a zis Domnul Dumnezeu: „Nu îl voi pierde, ci îl voi mântui !”. Căci: „Nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu !” (Iez. 33, 11). „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 16); iar El „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce !” (Filip. 2, 8). „Iar celui ce biruieşte şi celui ce păzeşte până la capăt faptele Mele, îi voi da lui stăpânire peste neamuri !” (Apoc. 2, 26), căci „vin curând; ţine ce ai, ca nimeni să nu ia cununa ta !” (Apoc. 3, 11). „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.” (Apoc 3, 20); „celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui !” (Apoc. 3, 21).

Inima înfrântă şi smerită

2013-02-04T13:17:00.001+02:00

„Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule !” (Ps. 50, 11)

„Cât de bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei drepţi la inimă !” (Ps. 72, 1)

„Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre !” (Mt. 11, 29)

„Din inimă ies gândurile rele, uciderile, adulterele, desfrânările, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele !” (Mt. 15, 19)

„Din prisosul inimii grăieşte gura.” (Mt. 12, 34)

„Omul bun - din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune.” (Lc. 6, 45)

„Începutul a toată smerenia este negăirea de rău a aproapelui – nici de faţă, nici în lipsă !” (Sfântul Antonie cel Mare)

Întreaga literatură patristică a creştinătăţii a păstrat de-a lungul veacurilor o atenţie neslăbită la inima omului - atât ca şi casă a sufletului, cât ca şi centru al tuturor puterilor fireşti şi duhovniceşti chemate să împlinească rostul ultim al creaţiei - unirea cu Creatorul prin vederea mistică a Lui încă din viaţa aceasta: „Fericiţi cei curaţi cu inima - că aceia vor vedea pe Dumnezeu !” (Mt. 5, 8). Scopul suprem al tuturor strădaniilor şi nevoinţelor spre mântuire se poate realiza printr-o dublă lucrare: cea de curăţire a trupului de mulţimea patimilor păcătoase (posibilă printr-un efort continuu şi susţinut de zdrobire sau străpungere a inimii) şi cea de curăţire a sufletului de puzderia de gânduri, închipuiri şi imaginaţii care îl tulbură şi îl întunecă permanent, împiedicându-l să se liniştească şi să primească luminarea duhovnicească prin înţelegerea profundă şi corectă a raţiunilor tuturor lucrurilor şi întâmplărilor vieţii: „Pentru ce se ridică astfel de gânduri în inimile voastre ?” (Lc. 24, 38). Numai pe calea acestei curăţiri (deopotrivă a trupului, a minţii şi a inimii) aducătoare de lumină sfântă şi de pace adâncă îşi poate face omul inima (ca şi centru al fiinţei sale) locul binecuvântat de întâlnire cu Dumnezeul Cel viu al Adevărului – întâlnire tainică pe care Sfinţii Părinţi trăitori ai unirii mistice cu Dumnezeu o descriu la unison ca pe o pogorâre a minţii în inimă prin puterea rugăciunii făcute către şi în Numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii: „Râvnitu-v-am pe voi cu râvna lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit unui singur Bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos ca pe o fecioară neprihănită” (II Cor. 11, 2) scrie în acest sens Sfântul Apostol Pavel, în a doua epistolă a sa către Corinteni.

O asemenea lucrare nu poate fi săvârşită decât în virtutea smereniei, temelia de neclintit a întregii lucrări ascetice, fără de care nici unul dintre fiii oamenilor nu se poate mântui. Smerenia poate şi dintr-un demon să facă iarăşi înger, tot aşa după cum mândria până şi din îngeri a putut să facă demoni. Aşadar, sfântă, de neajuns şi de nebiruit este puterea smereniei. Sfântul Ioan Damaschinul scria: „Binele nu este bine dacă nu este făcut bine !”. Aceste cuvinte ale marelui ascet şi părinte al Bisericii se referă, fără îndoială, la faptul că sfânta şi adevărata smerenie poate fi aflată şi contemplată în toată măreţia ei numai în faptele şi pildele de vieţuire creştinească ale adevăraţilor nevoitori întru mântuire. Pentru că există şi aparenţe înşelătoare, care ne pot da o falsă idee sau cunoaştere despre smerenie, derutându-ne astfel de la calea cea dreaptă. Iată, de pildă, mărturisirea Proorocului David: „Iar eu sunt vierme şi nu om !” (Ps. 21, 6). La rândul lor, nici Apostolii nu s-au lăsat mai prejos: „Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi !” (I Cor. 4, 13).

Astfel, pentru a cunoaşte adevărata sfântă smerită cugetare sau smerenie a inimii, cel între sfinţi părintele nostru Isaac Sirul spunea: „Nu cel blând sau domol din fire este cel smerit” – aceasta pentru a nu confunda smerenia duhovnicească cu starea firească. Evlavia cea din afară, vorba cumpătată şi pietatea în purtări nu sunt numaidecât semne ale adevăratei smerenii – căci pot fi simple acte de făţărnicie. Iar Sfântul Părinte continuă: „Smerenia nu înseamnă smerirea cugetului atunci când cădem din păcat în păcat, din insuficienta luare-aminte de sine, repetând la nesfârşit aceleaşi greşeli” - precum zice şi David Psalmistul: „Ca un dobitoc eram înaintea Ta; dar eu sunt pururea cu Tine !” (Ps. 72, 22) - aceasta pentru că, deşi nădăjduirea în darul iertării divine rămâne un act de credinţă profundă (despre care Sfânta Scriptură confirmă că „Dreptul din credinţă va fi viu !” - Avac. 2, 4), totuşi ea nu este semnul deplin al smereniei celei asemenea Dumnezeirii. Şi astfel, concluzionează marele ascet: „Numai atunci suntem smeriţi – când avem nenumărate fapte bune săvârşite fără a le vădi, căci le ascundem cu grijă de ochii lumii, ca să ne ferim de înălţarea minţii, de trufie şi de mândrie”. Nu degeaba ne îndeamnă Hristos: „Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta !” (Mt. 6, 3), „şi nu trâmbiţa înaintea ta precum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni” (Mt. 6, 2), „pentru ca milostenia ta să fie într-ascuns iar Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie !” (Mt. 6, 4). Căci despre cei ce fac faptele evlaviei şi credinţei doar de ochii lumii, tot Domnul ne spune: „Adevărat grăiesc vouă - şi-au luat plata lor !” (Mt. 6, 2). Pildă de smerenie ne stă în acest sens mărturisirea marelui Pavel, Apostolul neamurilor, pe care o face în epistola sa către Timotei: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi - dintre care cel dintâi sunt eu !” (I Tim. 1, 15). Dacă Sfântul Apostol şi ucenic de taină al Mântuitorului, care „fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu - Dumnezeu ştie ! – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer” (II Cor. 12, 2) se crede şi se vede pe sine însuşi păcătos – atunci noi, cei care n-am făcut nimic vrednic de pocăinţă - să ne mai credem smeriţi ?! Oare câtă putoare şi duhoare diavolească nu emană în lăuntrul inimii omului sluta şi nesuferita patimă a iubirii-de-sine, care zămisleşte mândria, vanitatea, îngâmfarea, părerea-de-sine şi multe altele asemenea acestora care ne duc la pierzanie sufletească, fără ca măcar să ne dăm seama de aceasta: „Ochi au - dar nu văd; urechi au - dar nu aud !” (Ier. 5, 21).

Virtutea aceasta a smereniei are adânc de taină în lucrarea ei. Doar Dumnezeu o izvorăşte. Doar El Însuşi o lucrează desăvârşit. El o arată lumii: „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filip. 2, 6). Pornind de la această lucrare sfântă a lui Dumnezeu (arătată lumii prin Întrupare), Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare !” (Col. 3, 12). Astfel, Sfântul Efrem Sirul (supranumit „Harpa Duhului cea din pustie”) scrie: „Smerenia este haina lui Hristos”; iar Sfântul Isaac Sirul întăreşte: „Smerenia este haina lui Dumnezeu”, prin aceasta împlinindu-se cuvântul Mântuitorului: „Eu şi Tatăl Meu - una suntem !” (In. 10, 30) – veşnicul izvor de smerenie mai presus de toată puterea cea gânditoare şi cea cuvântătoare şi cea simţitoare: „Smeritu-m-am – şi m-am mântuit !” (Ps. 114, 6). Iată în ce simplitate de cuvinte poate să încapă monumentala operă sufletească a smereniei celei despre care s-au scris (şi încă se mai pot scrie) nesfârşite tomuri de învăţături şi povăţuiri duhovniceşti menite să ajute la dobândirea acestui dar suprem: „Foc am venit să arunc pe pământ - şi cât aş vrea să fie acum aprins !” (Lc. 12, 49).

Acesta era, de altfel, îndemnul pe care Hristos l-a adresat unui tânăr plin de principii şi de fapte bune – dar şi de nenumărate avuţii materiale: „Dacă voieşti să fii desăvârşit - du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în Cer; după aceea, vino şi urmează-Mi !” (Mt. 19, 21). Întristarea tânărului este de fapt răspunsul umanităţii neputincioase în faţa invaziei de oferte îmbietoare la plăceri senzuale pe care i le face lumea – o lume care trăieşte doar pentru a consuma, şi care vrea şi cu Hristos să fie, dar nici de tentaţiile plăcerilor trecătoare să nu se lepede. Poticnirea dureroasă a omului contemporan o reprezintă faptul că simpla agăţare de textele teologice ale Sfintelor Scripturi nu rezolvă deloc problema mântuirii. Vorba Sfântului Ioan Gură de Aur: „Ştiinţa fără credinţă doar îngâmfă !”. Pentru că lucrarea duhovnicească fără ştiinţă de carte poate mântui, dar ştiinţa de carte fără lucrare duhovnicească mai mult pierde sufletul. De aceea, prioritar rămâne să ne străduim să învăţăm şi să dobândim lucrarea cea mântuitoare a inimii, „roada Duhului” (Gal. 5, 22); căci de aici începe toată curăţirea. Foarte mulţi sunt poate cei care cred că au atins deja „cote alarmante” ale smereniei ... numai că (spre ruşinea noastră, a credincioşilor) nu prea se văd roadele: „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia ...” (Gal. 5, 22-23). Nu se văd ! Nu se cunosc ! Ba chiar, dimpotrivă, în vremea noastră Biserica este din ce în ce mai contestată într-o societate postmodernă aflată în plin progres ştiinţific şi tehnologic. Ceea ce într-adevăr îngrijorează este faptul că propovăduirea slujitorilor Bisericii nu-l mai animă pe credincios, nu mai pare eficientă în îndemnarea credincioşilor de a deschide uşa sfinţilor. Ba chiar se poate spune că blânzii asceţi ai creştinătăţii universale de odinioară s-au transformat astăzi (din vegetarieni şi postitori desăvârşiţi) în carnivori hrăpăreţi şi nesătui, prădalnici asemeni fiarelor sălbatice – ceea ce a dus la apariţia în sânul poporului a unor zicători de-a dreptul groteşti, exprimând deopotrivă stupoarea şi stupefierea: „Până la Dumnezeu ... te mănâncă sfinţii !”. Iată ce „expresie de evlavie” pe buzele celor botezaţi în Numele Sfintei Treimi ! Sau alta, care (nesocotind pătimirea lui Hristos pentru păcatele lumii şi moartea Lui cea de viaţă dătătoare şi Învierea Lui cea mântuitoare) ne aminteşte de Adam cel căzut oarecând şi izgonit din Rai: „Fă-te frate cu dracul ca să poţi trece puntea !”. Ce poate zace mai hidos tăinuit în lăuntrul celui care, deşi „chip şi asemănare a lui Dumnezeu” (Iac. 3, 9), singur îşi arată urâţenia inimii şi neputinţa sufletească în faţa sfinţeniei lui Dumnezeu, atunci când replică nepăsător: „Ei, ce mare lucru Judecata ? Ce-or să facă toţi - aia o să fac şi eu ! Ce, s-a întors careva de dincolo ca să ne spună ce-i acolo ?!”... Unul ca acesta nu mai aude glasul Apostolului: „Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău ?” (I Cor. 15, 55).

Iată că Dumnezeu aşteaptă să ne întoarcem la El de bună-voie, cu propria noastră voinţă liberă. Acesta este cel dintâi semn şi cea dintâi faptă a îndreptării pe calea smereniei: „Vino după Mine - şi lasă morţii să-şi îngroape morţii lor !” (Mt. 8, 22). Căci: „Dumnezeu iubeşte pe cel care dă de bună-voie” (II Cor. 9, 7). Şi iarăşi cântă Psalmistul: „De bună-voia mea mă voi mărturisi Domnului !” (Ps. 27, 10). Aşa este începutul a toată smerenia şi tot aşa se face şi înaintarea pe calea lui Dumnezeu. Aşa ne învaţă Sfântul Ioan Scărarul: „Ascultarea de Dumnezeu şi de poruncile Evangheliei reprezintă începutul smereniei”. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul arată: „Cel ce crede – se teme; iar cel ce se teme – se smereşte !”. Ce fel de teamă ? Desigur, una sfântă, grijulie, plină de iubirea faţă de Creatorul şi Binefăcătorul nostru Dumnezeu. Nicidecum o teamă ucigătoare, dătătoare de spaime de moarte. Căci nu poate Dătătorul de viaţă să ucidă pe cei care Îl iubesc pe El ! Şi de aceea tot Sfântul Isaac Sirul ne spune că lipsa smereniei vine şi din necunoaşterea-de-sine, adică din neluare-aminte la sine, din lipsa trezviei: „Căci smerenia se dobândeşte din cunoaşterea-de-sine în Duhul Cel Sfânt al Adevărului”.

Puterea smereniei este singura care îi învinge pe vrăjmaşii mântuirii neamului omenesc. Pornirile demonice ale urii, zavistiei şi invidiei ucid cu desăvârşire lucrarea delicată şi plină de gingăşie a smereniei. Căci Dumnezeu nu lucrează întru răzbunare şi ură ! Cântă David Psalmistul: „Că în smerenia noastră Şi-a adus aminte de noi Domnul, că în veac este mila Lui ! Şi ne-a izbăvit pe noi de vrăjmaşii noştri, că în veac este mila Lui !” (Ps. 135, 23-24). Smerenia aduce inima înfrântă la starea nevinovăţiei de copil: „Cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta - acela va fi cel mai mare în împărăţia cerurilor !” (Mt. 18, 4). Căci, adaugă Domnul Hristos: „Cine se va smeri pe sine – acela se va înălţa !” (Mt. 23, 12). Numai în smerenie poate primi omul cercetările harului dumnezeiesc, căci numai cel smerit se poate odihni în Dumnezeu. Scrie Sfântul Ioan Gură de Aur: „Sufletul tulburat este tronul diavolului !”, iar marele Isaia, cel supranumit „Evanghelistul Vechiului Testament”, adevereşte: „Spre unii ca aceştia Îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu !” (Is. 66, 2). Şi tot Sfântul Isaac Sirul laudă binefacerile smereniei: „Precum umbra urmează trupului, tot aşa smeritei cugetări îi urmează mila lui Dumnezeu”.

Semnul vizibil al smereniei este unul asemănător semnului feciorelniciei. Căci precum ruşinos şi inocent e sufletul feciorelnic, a cărui nevinovăţie îmbujorează obrajii şi umezeşte ochii trupului, tot atât de sfios şi de înfrânat la vorbă şi în purtare este şi sufletul smerit. Şi de aceea, încheie tot Sfântul Episcop de Ninive: „Sporirea omului este smerenia: pe cât se pogoară cineva întru smerenie, pe atât se înalţă întru sporire”. Căci (confirmă şi sfinţii nevoitori ai „Patericului”) – „cel ce se smereşte pe sine îi smereşte pe demoni; iar cel ce nu se smereşte, este batjocorit de către aceştia !”.

„Smerenia trece înaintea măririi” (Pild. 15, 33). Hristos Însuşi ne îndeamnă: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima - şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre !” (Mt. 11, 29). Semnul adevăratei smerenii acesta este: a te socoti pe tine însuţi cel mai păcătos dintre toţi păcătoşii. Căci: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului !” (Lc. 18, 13) se ruga în Templu vameşul. „Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa !” (Lc. 18, 14).

Rugăciune – cale luminoasă către Dumnezeu

2013-01-27T02:12:00.001+02:00

„Oricine va chema Numele Domnului se va izbăvi !” (Ioil 3, 5)

„Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea!” (Ps. 33, 1)

„Rugaţi-vă neîncetat !” (I Tes. 5, 17)

„Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită !” (Mt. 26, 41)

„ Către Domnul am strigat cu gura mea, pe El L-am înălţat cu limba mea !” (Ps. 65, 16)

„Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat!” (Ps. 141, 1)

„Când Te-am chemat – m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele !” (Ps. 4, 1)

„Jertfește lui Dumnezeu jertfă de laudă, și dă Celui Preaînalt rugile tale !” (Ps. 49, 15)

„Doamne Iisuse, primeşte duhul meu !” (Fapte 7, 59)

„Şi pe când se rugau astfel, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt !” (Fapte 4, 31)

Potrivit învățăturilor Sfinților Părinți ai Bisericii, rugăciunea este hrană duhovnicească pentru sufletul omului. În Epistola către Romani, Sfântul Apostol Pavel scrie că: „Duhul Însuşi Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rm. 8, 26). Nu există nici o altă hrană mai sfântă, mai caldă şi mai bună, care să-l hrănească pe cel flămând de Dumnezeu. Puterea rugăciunii de a hrăni deopotrivă atât sufletul, cât şi trupul omului, s-a vădit în pustie, atunci când Mântuitorul Hristos, mulţumind şi binecuvântând, a înmulţit cele cinci pâini şi cei doi peşti, săturând cu ele „ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii” (Mt 14, 21).

O asemenea minune dovedeşte tocmai lucrarea harului pe pământ, prin binecuvântarea Cerului: „Cereţi – şi vi se va da !” (Lc, 11, 9). Şi de aceea, nu întâmplător, Sfinţii Părinţi şi învăţători ai lumii o numesc fără înconjur chiar ,,împărăteasa tuturor faptelor bune”. Tocmai pentru că, prin efectele ei, rugăciunea se arată a fi izvorul a toată binecuvântarea în viaţa oamenilor. Practic, nimeni dintre oameni nu a putut înfăptui ceva demn de laudă, de luare-aminte şi de pomenire, fără a fi ridicat ochii, mâinile şi glasul către Cel de Sus.

Rugăciunea este începutul a tot binele. Cuvintele rugăciunii sunt scântei dumnezeieşti care aprind sufletul cu focul iubirii pentru Dumnezeu, luminându-i calea către Cer: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa !” (In, 14, 6). După felul ei, rugăciunea Bisericii este fie de cerere, fie de laudă, fie de mulţumire – toate acestea fiind aduse Domnului Dumnezeu pentru binefacerile Lui faţă de noi. Săvârşirea rugăciunii se face treptat, pornind de la cea exterioară (a gurii, a limbii şi a buzelor, rostită cu glas tare) şi ajungând la cea interioară (a minţii şi a inimii), sporind în intensitate şi adâncind simţirea harului prezent şi lucrător în ea: „Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat !” (Ps. 141, 1), „Vărsa-voi înaintea Lui rugăciunea mea, necazul meu înaintea Lui voi spune !” (Ps. 141, 2), „Doamne, răcnit-am din suspinarea inimii mele !” (Ps. 37, 8) – mărturiseşte în acest sens marele rugător David, Regele lui Israel. La rândul său, şi fiul acestuia, înţeleptul rege Solomon, aseamănă cuvintele rugăciunii cu „nişte scântei care se lasă pe mirişte” (Înţel. 3, 7), pentru că de o astfel de frumuseţe se împărtăşesc cugetele înalte ale minţii şi simţămintele profunde ale inimii celui ce se roagă cu adevărat. Această frumuseţe duhovnicească interioară zămisleşte conturul de perlă şi de nestemată al lacrimii de căinţă pe care o varsă din ochii săi cel ce îşi spală sufletul de păcate prin botezul pocăinţei celei pline de smerenie – tocmai pentru că se iveşte în lăuntrul inimii precum o rouă binefăcătoare a conştiinţei peste focul inimii zdrobite de căinţă, de umilinţă şi de părere de rău pentru greşelile săvârşite.

Într-o astfel de stare duhovnicească se afla robul lui Dumnezeu Moise atunci când Atotputernicul i-a adresat aceste cuvinte: „Ce strigi către Mine ?” (Ieş. 14, 15), „ridică-ţi toiagul şi-ţi întinde mâna asupra mării !” (Ieş. 14, 16). Rugăciunea este izvorul tuturor minunilor. Minunile, însă, nu sunt nicidecum obiect de spectacol. Ele nu se caută cu dinadinsul, pentru că atunci dispar. Pot fi văzute doar dacă sunt trăite: „Iar la miezul nopţii, Pavel şi Sila, rugându-se, lăudau pe Dumnezeu în cântări, iar cei ce erau în temniţă îi ascultau. Şi deodată s-a făcut cutremur mare, încât s-au zguduit temeliile temniţei şi îndată s-au deschis toate uşile şi legăturile tuturor s-au dezlegat !” (Fapte 16, 25-26). Într-un astfel de caz, de pildă, minunea nu s-a petrecut doar din pricina faptului că Pavel era Apostol al lui Dumnezeu. Pentru că şi un om simplu oarecare, ce îşi duce viaţa cu frică sfântă de Dumnezeu, în smerenia casei sale sărăcăcioase, trăieşte cucernic minunea rugăciunii, a faptelor de milostenie şi de virtute – iar răsplata lui e pe măsură. Pentru că Dumnezeu nu face minuni în funcţie de statutul social sau de avuţiile materiale ale omului, ci în raport de voinţa şi de nevoinţa sa: „Corneliu a zis: Acum patru zile eram postind până la ceasul acesta şi mă rugam în casa mea, în ceasul al nouălea, şi iată un bărbat în haină strălucitoare a stat în faţa mea. Şi el a zis: Corneliu, a fost ascultată rugăciunea ta şi milosteniile tale au fost pomenite înaintea lui Dumnezeu !” (Fapte 10, 30-31).

Vedem limpede, aşadar, că rugăciunea este un izvor de credinţă. Nu există credinţă fără rugăciune. Şi nici rugăciune fără roadele credinţei. Sfânta Scriptură adevereşte din plin faptul că, atunci când rugăciunea este însoţită de faptele credinţei, credinţa însăşi devine izvorul rugăciunii curate. Rugăciunea nu este un mit sau vreun imn aşa-zis „sacru”. Pentru că nu este nici literatură, nici simplă poezie. Ea este parte vie din miezul credinţei, precum mărturisesc Scripturile: „Şi a văzut în vedenie, lămurit, cam pe la ceasul al nouălea din zi, un înger al lui Dumnezeu, intrând la el şi zicându-i: Corneliu! Iar Corneliu, căutând spre el şi înfricoşându-se, a zis: Ce este, Doamne ? Şi îngerul i-a zis: Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit, spre pomenire, înaintea lui Dumnezeu !” (Fapte 10, 3-4). Şi iarăşi: „Petru, scoţând afară pe toţi, a îngenunchiat şi s-a rugat şi, întorcându-se către trup, a zis: Tavita, scoală-te ! Iar ea şi-a deschis ochii şi, văzând pe Petru, a şezut. Şi dându-i mâna, Petru a ridicat-o şi, chemând pe sfinţi şi pe văduve, le-a dat-o vie” (Fapte 9, 40-41); şi astfel, scrie Apostolul Luca, „mulţi au crezut în Domnul !” (Fapte 9, 42).

Luând unele ca acestea în considerare, suntem nevoiţi să constatăm că, fie din neluare-aminte la sine, fie dintr-o exagerată implicare în preocupările exterioare, credincioşii vremii noastre au pierdut (cu timpul) esenţa lucrării rugăciunii. Aproape toată lumea se întreabă astăzi de ce nu mai vedem în viaţa noastră efectele şi roadele rugăciunii, aşa precum (mărturisesc Sfintele Scripturi) se puteau vedea odinioară. Şi auzim tot felul de răspunsuri, care de care mai ciudate şi de neînţeles: ba că ne-am modernizat, ba că ne-am secularizat, ba că ne-am emancipat, ba că ne-am globalizat – şi multe altele asemenea acestora se aud astăzi pe mai toate drumurile. Dar oare de ce condiţii de practicare a creştinismului şi de ce „şcoală” a rugăciunii beneficiau creştinii primelor veacuri de după Hristos în mediul păgân şi idolatru al imperiului roman persecutor, încât Dumnezeu făcea aproape zilnic nenumărate minuni, căutând grabnic la glasul rugăciunii lor ?! Oare nu suntem noi, cei de azi, cumva ridicoli, atunci când uităm că cei de atunci erau vânaţi ca fiarele şi omorâţi fără nici o şovăire doar pentru că purtau pe buze Numele sfânt al lui Iisus ?! Nu interesa pe nimeni cine era şi de ce a fost omorât creştinul respectiv. Iar noi, astăzi, cu atâtea cărţi tipărite, cu rânduială de tipic, cu altar, cu icoane şi candele, cu biserică şi clopot, cu toacă şi slujitori – cu tot ce ne trebuie şi cu toată rânduiala canonică necesară…aşteptăm să facă alţii minuni ca să ne uităm la ele ! Şi, încă şi mai ridicol este faptul că, în loc să ne schimbăm modul de vieţuire, străduindu-ne spre o înnoire lăuntrică pentru ca să devenim cu adevărat creştini binevoitori şi râvnitori, ne pierdem vremea bântuind ca nişte strigoi fără odihnă prin tot felul de locuri despre care spun unii şi alţii că ar adăposti semne şi minuni, strângându-ne buluc, la grămadă, precum albinele la roit, pentru ca să ne înfruptăm şi noi cu nesaţ din aşa-zisele „minuni” de reclamă şi publicitate. Uităm că albinele roitoare nu aduc, ci duc mierea din stup. Doar cele lucrătoare adună polenul şi nectarul florilor. Asemenea lor ar trebui noi să fim, trudind rugăciunea şi nevoinţele duhovniceşti, nu căscând gura la „minunile” altora. Şi chiar minuni adevărate dacă ar fi – ele au rolul, scopul şi contextul lor bine-determinat şi precis. Căci nu pentru noi s-au făcut, şi nici nu se repetă pentru fiecare în parte. Ştie Dumnezeu rostul fiecărei minuni din toate cele pe care El le-a săvârşit atunci când a binevoit. De altfel Mântuitorul ne-a spus: „De vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo – să nu-l credeţi !” (Mt. 24, 23) ,, căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru !” (Lc. 17, 21).

Aşadar, cea care face minunea posibilă şi vizibilă este sfânta rugăciune. De aceea nu avem altă scăpare şi izbăvire din orice împrejurări şi încercări ale vieţii. Cântă Biserica: „Doamne, de n-am avea pe Sfinţii Tăi rugători şi bunătatea Ta milostivindu-se spre noi, cum am îndrăzni Mântuitorule a Te lăuda pe Tine, pe Care Te laudă neîncetat îngerii ?...”. Nu este altă cale de mântuire decât întâlnirea cu Dumnezeu. În acest sens, viaţa de rugăciune a Bisericii a înflorit duhovniceşte într-o mulţime nenumărată de Acatiste şi Paraclise, canoane şi rugăciuni către Maica Domnului şi către Sfinţi. Desigur, ruga de căpătâi este cea către Dumnezeu Cel în Treime închinat şi slăvit – Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt. Cea mai scurtă rugăciune de cerere este „Doamne miluieşte !” (Mt. 17, 15) sau „Doamne, miluieşte-mă !” (Ps. 40, 4), iar cea de laudă şi de preamărire: „Slavă Ţie Dumnezeul nostru, slavă Ţie !”; şi iarăşi, cântarea cea întreit sfântă: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi !”. La acestea se adaugă rugăciunea „Preasfântă Treime”, rugăciunea de invocare sau de chemare a Duhului Sfânt, „Împărate Ceresc” şi, desigur, Rugăciunea Domnească „Tatăl Nostru”. Rugăciunea către Fiul lui Dumnezeu a mai fost numită şi „Rugăciunea lui Iisus” – tocmai pentru că se face în Numele Lui. Despre aceasta prooroceşte Sfântul Apostol Pavel atunci când scrie: „În Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, mai bine decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină !” (I Cor. 14, 19). Ea reprezintă cea mai înaltă rugăciune, numită şi „Rugăciunea isihastă” sau rugăciunea neîncetată, de foc, care se săvârşeşte de către minte în adâncul inimii, fiind o lucrare cuvenită mai ales sfinţilor pustnici şi sihaştri: „întru Numele lui Iisus tot genunchiul să se plece – al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt !” (Filip. 2, 10).

La auzul Numelui lui Iisus Hristos, Biruitorul morţii, iadul s-a zdrobit, s-a omorât, s-a înspăimântat şi s-a cutremurat, iar portarii iadului au fugit şi s-au ascuns. Dar bietul creştin contemporan, pentru că nu mai săvârşeşte pomenirea Numelui preasfânt al Mântuitorului său, este complet descurajat, nu mai are nici o nădejde de rugăciune! „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. Cine este Acesta Împăratul slavei? Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război !” (Ps. 23, 7-8). Deşi botezat, spovedit şi împărtăşit, cu sticluţa de aghiazmă şi cu bucăţica de anafură la îndemână, având tămâie fumegândă în căţuie şi untdelemn sfinţit în candela pururea aprinsă la icoană, cu Ceaslovul şi Psaltirea la subsuoară, bietul creştin modern nu mai ştie nici măcar să zică precum oarecând vameşul la Templu: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului !” (Lc. 18, 13) – adică „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul !”. Câtă ruşine pentru noi, ortodocşii – cu toate armele credinţei la noi, să nu mai ştim să ne rugăm şi să ne bucurăm de puterea rugăciunii , ci doar zilnic să ne plângem că nu se mai fac minuni şi că Dumnezeu nu ne mai ascultă ! Păi ce să asculte – nişte mormoloci adormiţi cu conştiinţa amorţită sau chiar de-a dreptul îngheţată ?! Creştini gonind în căutare de ezoterisme şi ocultisme, ahtiaţi după tehnici yoghine, cititori de zodiace şi ghicitori în cafele, căutători prin „cărţi” de joc şi „bobi”, după tot soiul de mărunţişuri şi drăcovenii care ne îndepărtează tot mai mult de Dumnezeul Cel viu al Adevărului ?!... ,, Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El – de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr !” (Ps. 144, 18). Şi câtă frumuseţe se ascunde în sfânta rugă cea de dimineaţă, câtă splendoare în răsăritul soarelui la ivirea zorilor ! Şi cât e de frumos să fii tu primul care îţi respecţi Stăpânul, arătând că Îi cunoşti dragostea şi Îi recunoşti lucrarea: „Bună dimineaţa, Dumnezeul meu ! Îţi mulţumesc că m-ai făcut, că mă hrăneşti, că mă ocroteşti, şi că îmi dai această şansă de a fi cu Tine, lângă Tine şi prin Tine !” Iată toată esenţa Crezului şi a învăţăturii de credinţă ortodoxă, pentru care atâţia sfinţi au pătimit, apărând comoara mântuirii chiar cu sângele lor…doar pentru ca nouă să ne fie lene până şi să rostim măcar Simbolul Credinţei! „Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis !” (In. 17, 3). Câtă înţelepciune, câtă putere de viaţă, cât har de la Duhul Sfânt şi câtă revărsare de iubire în puţine cuvinte sfinte şi mărturisitoare: „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om” !... Iată, ca un adevărat Părinte şi Creator, Dumnezeu este preocupat de mântuirea oamenilor şi de soarta sufletelor lor – dar omul…e preocupat de orice altceva, numai de mântuirea lui nu ! Ba, mai mult, încă şi face dovada unei impertinenţe fără margini în nepăsarea lui, fără a se sinchisi măcar să-şi plece capul către Cer, spre răsărit, spre Dumnezeu – pentru că pe El, totuşi, Îl preocupă mântuirea noastră! Nu aşa ne învaţă Psalmistul, şi nu o astfel de pildă ne-au lăsat Sfinţii Prooroci, Apostoli şi Părinţi, care au năzuit neîncetat către unirea cu Cel Sfânt: „Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine !” (Ps. 50, 12). Ce altă bogăţie mai mare şi mai valoroasă putem purta în noi decât lucrarea curăţitoare, sfinţitoare şi îndumnezeitoare a Duhului Sfânt ? „Vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată spurcăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre !”. Şi iarăşi: „Duhul Tău Cel bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii !” (Ps. 142, 10).

Să ai cărarea vieţii presărată cu stropii de lumină ai mântuirii, scântei dumnezeieşti care se ivesc din chiar sufletul tău – iar tu să le refuzi ?!... „Umblaţi cât aveţi Lumina, ca să nu vă prindă întunericul !” (I.n 12, 35), „Credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii !” (In. 12, 36). Ce poate fi altceva rugăciunea decât izvorul a toată lumina, vedere mistică a Celui Sfânt, Domnul Dumnezeu ? Precum un pictor iscusit, cu limba ca şi cu un penson, Îl poţi picta pe Dumnezeu în ce cuvinte îţi doreşti, te poţi întâlni cu El oricând doreşti: „Dă-mi, fiule, Mie inima ta !” (Pild. 23, 26), căci „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte – acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu, şi Mă voi arăta lui !” (In. 14, 21); „dacă Mă iubeşte cineva va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el !” (In. 14, 23). Aşadar, fie că o numim „pravilă” sau „rânduială” (în sens bisericesc), fie că o privim ca şi canon (în sens de faptă de pocăinţă), împlinirea sau săvârşirea rugăciunii nu e nicidecum o obligaţie plicticoasă, o datorie nesuferită sau o constrângere chinuitoare. Ci e calea aceea, simplă şi frumoasă, prin care conştiinţa (povăţuită şi îndrumată prin duhovnic) te îndeamnă ca pururea să fii cu Dumnezeu, să vii la viaţă, la lumină, prin Duhul Lui Cel Sfânt. Iar astfel încărcat duhovniceşte, devii tu însuţi izvor minunat de har şi binecuvântare: „cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică !” (In. 14, 4); „cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura – râuri de apă vie vor curge din pântecele lui!... Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El” (In. 7, 38-39). Aşa poţi sta şi tu „la sfat” cu Dumnezeu, poţi povesti cu El, precum făceau Sfinţii cei de demult – precum Grigorie Palama, ,,preaîndumnezeitul la minte” (Părintele Cleopa), cel cu inima plină de lumină, sau Simeon Noul Teolog, trăitorul Luminii taborice, precum Pahomie cel Mare în dialog cu îngerul sau Antonie cel Mare prin viu grai cu Cel de Sus, păzit de leul din pustie ca Gherasim de la Iordan ori, primind hrană din Cer precum Marcu cel din muntele Fracesc, cu trupul proslăvit ca Sfânta Parascheva şi Sfântul Dimitrie Basarabov, Grigorie Decapolitul şi Ioan Iacob Hozevitul – şi mulţi alţii, ale căror nume au umplut sinaxarele creştinătăţii pentru toate veacurile – ca cei ce, prin rugăciunea şi nevoinţa lor, nu numai că au dobândit sfinţenia şi mântuirea, devenind modele pentru noi, ci au primit şi puterea ca, la învierea cea de obşte, să judece neamurile din sânul cărora şi ei au apărut: „Au nu ştiţi că Sfinţii vor judeca lumea ?!” (I Cor. 6, 2), „atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă !” (Mt. 24, 30).

Prin urmare, să zicem şi noi ca orbul ce striga: „Doamne, să văd !” (Lc. 18, 41) – „Doamne, vrem să Te vedem !”. Şi, pentru că „oricine va chema Numele Domnului se va mântui” (Rm. 10, 13), să strigăm: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii !”

Virtutea nerăutăţii mântuieşte

2013-01-20T08:05:00.001+02:00

„Sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei.” (Mt. 13, 38)

„De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor !” (Mt. 18, 3)

„Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor !” (Mt. 19, 14)

„Este aici un băiat care are cinci pâini de orz şi doi peşti.” (In. 6, 9)

„Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” (In. 9, 3)

„Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. Dar cum vede el acum - noi nu ştim !” (In. 9, 20-21)

„Credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii !” (In. 12, 36)

„Paşte mieluşeii Mei !” (In. 21,15)

„Să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, pentru că - zic vouă: îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu !” (Mt. 18, 10)

„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu !” (Mt. 5, 8)

„Cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine - nu este vrednic de Mine !” (Mt. 10, 37)

„Fiţi, dar, înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii !” (Mt. 10, 16)

„Cu cine voi asemăna neamul acesta? Este asemenea copiilor care şed în pieţe şi strigă unii către alţii, zicând: v-am cântat din fluier - şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale - şi nu v-aţi tânguit !” (Mt. 11, 16-17)

„Fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară !” (Mt. 8, 12)

„Oricine va face voia lui Dumnezeu - acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea !” (Mc. 3, 35)

Fără îndoială, forma practică de exprimare a spiritualităţii unui popor (fie creştin, fie păgân) este vrednicia sa morală. Vrednicie care presupune omenie, bunătate, onestitate, demnitate, bărbăţie, verticalitate. Şi, desigur, în primul rând – cinste. E ceea ce dă valoare profilului moral al oricărui om, al oricărei persoane umane, în societatea din care face parte.

Acest punct îl atinge Mântuitorul atunci când pronunţă cuvintele: „neam viclean şi desfrânat !” (Mt. 12, 39). Ceva mai târziu, şi Sfântul Apostol Pavel va atrage atenţia asupra însemnătăţii vieţuirii morale: „păgânii care nu au Lege - din fire fac ale Legii !” (Rom. 2, 14). Din astfel de pricini, înţelepciunea populară a înţeles că cel mai important aspect legat de viaţa pământească ţine tocmai de strădania de a fi „om de omenie”. Iar aceasta pentru că toată mărirea cea lumească, toate dregătoriile, avuţiile şi comorile de aici sunt praf şi cenuşă în faţa veşniciei vieţii în Hristos la care am fost chemaţi cu toţii şi care va începe deplin din ceasul Înfricoşătoarei Judecăţi: „vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii” (In. 5, 29), pentru că astfel „cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor !” (Mt. 13, 43).

Aşadar străduinţa de a fi drept şi osârdia de a fi viu pentru Dumnezeu reprezintă esenţa învăţăturii Evangheliei înseşi: „Privegheaţi şi vă rugaţi !” (Mt. 26 ,41) şi a întregii propovăduiri apostolice: „Fiţi tari, neclintiţi !” (I Cor. 15, 58), „fiţi uniţi în cuget !” (II Cor. 13, 11), „fiţi buni între voi şi milostivi !” (Efes. 4, 32), „fiţi îndelung-răbdători faţă de toţi !” (Tes. 5, 14), „fiţi, dar, cu mintea întreagă şi privegheaţi în rugăciuni !” (I Pt. 4, 7), „fiţi treji, privegheaţi !” (I Pt. 5, 8). Sfântul Apostol Pavel chiar compară lucrarea credinţei cu slujirea ostăşească, asemănând virtuţile cu armele de război: „Luaţi toate armele lui Dumnezeu” (Efes. 6, 13) „având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii” (Efes. 6, 14), „luaţi pavăza credinţei” (Efes. 6, 16), „luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efes. 6, 17). Ca orice alt lucru, şi acestea au un meşter, adică o rădăcină, un început al lor. Nu poţi să te naşti sfânt, drept sau bun doar pentru că aşa vrei tu, sau pentru că aşa ţi se cuvine ţie. O astfel de bogăţie nu poate proveni decât dintr-o zestre, anume cea a plămadei duhovniceşti din care ai fost făcut, adică a obârşiei cărnii şi sângelui din care te tragi, precum zice Psalmistul: „Spre Tine m-am aruncat de la naştere, din pântecele maicii mele Dumnezeul meu eşti Tu !” (Ps. 21, 10). Acest lucru îl mărturiseşte preotul ori de câte ori, în Slujba Sfintei Cununii, îi binecuvintează pe mire şi pe mireasă, pomenindu-i pe sfinţii strămoşi şi părinţi ai Bisericii lui Hristos: „Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe Avraam şi pe Sarra ! Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe Isaac şi pe Rebecca ! Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe Iacob şi pe toţi patriarhii ! Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe Iosif şi pe Asineta ! Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe Moise şi pe Semfora ! Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe Ioachim şi pe Ana ! Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe Zaharia şi pe Elisabeta !” Nu degeaba şi Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Fericit patul neîntinat şi fericită nunta nespurcată – că Dumnezeu pe amândouă le-a blagoslovit !”, iar Isus, fiul lui Sirah, afirmă: „Binecuvântarea tatălui întăreşte casele fiilor, iar blestemul mamei le dărâmă până în temelie !” (Sir. 3, 9).

Din această perspectivă se cuvine să înţelegem cuvântul Mântuitorului: „sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei” (Mt. 13, 38), pentru că „ nu poate pom bun să facă roade rele” (Mt. 7, 18). Şi de aceea se spune că fiii sunt oglinda părinţilor – întrucât părinţii înşişi sunt, de fapt, icoana copiilor lor. Virtutea nerăutăţii (adică a inocenţei, a desăvârşitei bunătăţi) se întemeiază pe acest avertisment al Mântuitorului: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor !” (Mt. 18, 3). Starea de pruncie este, de fapt, acea stare în care s-a aflat Adam din clipa în care l-a creat Dumnezeu şi până la căderea lui. O stare îngerească, o stare de transparenţă totală şi de iubire deplină pentru Dumnezeu, Cel care, zidindu-l pe om din ţărână cu propriile Sale mâini, a suflat asupra lui suflare de viaţă: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă - şi s-a făcut omul fiinţă vie !” (Fac. 2, 7).

Oare ce l-a făcut pe ucenicul lui Iisus să-I adreseze această întrebare: „Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui ? Oare până de şapte ori ?” (Mt. 18, 21), auzind apoi: „Nu zic ţie până de şapte ori - ci până de şaptezeci de ori câte şapte !” (Mt. 18, 22). Să fie, oare, răspunsul acesta o formă de nebunie, sau vreo ironie, o luare în râs a noastră de către Dumnezeu ? Nu ! Ci este chiar începutul mântuirii, acel ceva fără de care nimeni nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu: „Dacă îţi vei aduce darul tău la altar iar acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta - lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău - şi apoi, venind, adu darul tău !” (Mt. 5, 23-24).

Prin urmare, e cazul să fim cu toţii înţeleşi asupra acestui lucru - valabil pentru toţi oamenii din toate timpurile şi din toate locurile: să nu creadă cineva că, făcând răul – Dumnezeu îi va auzi şi îi va împlini rugăciunea ! Abia aceasta este nebunie - şi osânda asupra lumii de aici: să socotim că Dumnezeu cugetă ca noi şi că, astfel, ne ascultă justificările lamentabil formulate după (ne)priceperea minţii noastre căzute şi întunecate: „Ai cugetat fărădelegea - că voi fi asemenea ţie !” (Ps. 49, 22). Nu întâmplător miezul Rugăciunii Domneşti înseşi se referă tocmai la acest lucru: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri !” (Mt. 6, 12). Acesta pentru că, iată, dacă tu ţii minte răul altuia, atunci şi Dumnezeu îl ţine minte pe al tău; dacă tu ai ranchiună asupra cuiva – iaca, şi Dumnezeu are asupra ta! Faci tu pomenire de păcatul altuia? Atunci şi Dumnezeu îl va pomeni pe al tău! – precum ne-a şi zis prin gura proorocului Său, David: „Voi pune înaintea feţei tale păcatele tale !” (Ps. 49, 22); şi precum David însuşi mărturiseşte: „Cu cel cuvios - cuvios vei fi; cu omul nevinovat - nevinovat vei fi; cu cel ales - ales vei fi; dar cu cel îndărătnic - Te vei îndărătnici !” (Ps. 17, 28-29).

Sigur, ar putea cineva să întrebe - cum să mai pricepem atunci învăţătura despre mântuire prin Sfânta Taină a Pocăinţei, întemeiată pe cuvântul rostit de Mântuitorul către Sfinţii Săi ucenici şi Apostoli: „Oricâte veţi dezlega pe pământ - vor fi dezlegate şi în Cer” (Mt. 18, 18). Aceasta nu înseamnă că cele ce ai spovedit s-au şters din zapisul diavolului ? Şi atunci – cum să mai dai socoteală pentru ele dacă ai fost dezlegat din legăturile lor ?!... Foarte simplu: aşa precum tu însuţi ţii minte toate relele pe care altul ţi le-a făcut ţie, tot aşa şi Dumnezeu ţine minte toate relele pe care tu le-ai făcut altora – şi pe care chiar tu însuţi le-ai şi mărturisit ! Nu degeaba ne-a învăţat Iisus: „iertaţi şi veţi fi iertaţi !” (Lc. 6, 37), căci „de nu veţi ierta voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşalele voastre !” (Mc. 11, 26); „toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor !” (Mt. 7, 12) (ori binele, ori răul). Şi iarăşi: „v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi !” (In. 13, 15).

Ironia sorţii face că această doctrină revelată a creştinismului, cuvântul lui Dumnezeu către oameni, învăţătura Domnului Iisus Hristos Însuşi, ne cere încă şi mai mult de-atât: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi !” (Lc. 6, 27), „binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă !” (Mt. 5, 44). Iar dacă cineva se va întreba până unde poate ajunge nerăutatea, va afla măsura tuturor măsurilor nerăutăţii în exemplul Patriarhului Avraam: acesta îl duce pe fiul său Isaac la junghiere fără a-şi pune măcar o clipă problema că Dumnezeu îi cere să-l sacrifice pe unicul său moştenitor: „va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale !” (Fac. 22, 8). Mai apoi, şi Sfântul şi Dreptul Iov cel mult-răbdător, zăcând gol şi bolnav pe grămada de gunoi, pronunţă acel cuvânt care avea să străbată miile de ani de istorie a umanităţii: „Domnul a dat - Domnul a luat! Precum a socotit Domnul, aşa s-a şi făcut - fie Numele Domnului binecuvântat !” (Iov 1, 21). La rândul său, Sfântul întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan trăieşte această stare a veşnicei împărăţii a iubirii atunci când, omorât fiind cu pietre de iudei, în chinuri şi durere aflându-se, strigă către Cel Preaînalt: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta !” (Fapte 7, 60). Toate acestea pentru că iubirea supremă pentru oameni a Fiului lui Dumnezeu Însuşi, răstignit pe Cruce, ţintuit în cuie, zdrobit sub greutatea muntelui păcatelor întregii omeniri, avea să înalţe către Cer doar sfânt cuvânt de rugă de iertare: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac !” (Lc. 23, 34).

Cu adevărat nerăutatea este starea în care Adam putea să stea „la sfat” cu Dumnezeu fără să se sfiască de măreţia Lui de neînchipuit şi fără să simtă vreo frică de Acesta. Scris este: „Nu poate vedea omul faţa Mea - şi să trăiască !” (Ieş. 33, 20). Şi totuşi, iată că Adam nu a murit stând la sfat cu Dumnezeu, faţă către faţă, ci a murit tocmai atunci când nu a mai văzut faţa Domnului din pricină că, auzind paşii Lui prin Rai, s-a ascuns de El cuprins de teamă şi de ruşine ! Cu puţină străduinţă, am putea desluşi în acest cuvânt revelat un tainic îndemn dumnezeiesc de a-i face pe oameni să-şi dorească încă mai mult să-L descopere pe Cel ce este însăşi viaţa lor… Spune Hristos: „Nimeni nu cunoaşte pe Fiul - decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni - decât numai Fiul - şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere !” (Mt. 11, 27). Ceea ce înseamnă că, pentru a-L vedea pe Dumnezeu aşa cum L-a văzut Adam, avem nevoie de înfierea Lui; trebuie ca noi înşine să devenim fii ai lui Dumnezeu după har, prin credinţă: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu !” (Mt. 5, 8). Altfel, rămânem în starea celor care „au ochi şi nu văd, au urechi, dar nu aud !” (Ier. 5, 21), pentru că nu pătrund niciodată dincolo de aparenţe, în miezul lucrurilor: „vă rătăciţi neştiind Scripturile !” (Mt. 22, 29) deşi „dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt !” (Ps. 81, 6).

Dar oare de ce nerăutatea se leagă de starea de pruncie, de sfânta nevinovăţie? Nici până în ziua de astăzi nu a putut încă cineva să explice de la cine ştie pruncul să sugă laptele din sânul mamei. Şi nici de unde sau din ce sau de la cine îi vine unui nou-născut priceperea, puterea de a cunoaşte lumea dimprejurul său. Ce anume îl face să se oprească din plâns şi să tacă molcom, cuibărit în braţele ocrotitoare ale mamei. Ce îl face să zâmbească fericit – şi cui. Oare ce e mai greu de aflat şi de descoperit – undele de energie care nu se văd sau sensul unor lucruri atât de vizibile – şi despre care, de fapt, nu putem spune nimic lămuritor ?!...

Cine poate explica ce este inocenţa ? Ce este puritatea ? Ce este gingăşia ? Ce este tandreţea ? Ce este fecioria ca stare duhovnicească a sufletului? Sau ce este sfiala care îmbujorează chipul ? Care medic celebru sau savant de renume a reuşit să explice cum anume mintea se uneşte cu inima, puterea înţelegătoare cu puterea simţitoare a sufletului – şi astfel unite, torc rugăciune, dor şi iubire, nutrind simţământul Frumosului, al Binelui, al Adevărului si al Dreptăţii ? Cine poate explica cum se naşte muzica sau poezia? Sau cum iau fiinţă virtuţile în inima omului ?...

Oricum ar fi, nimeni nu poate nega că în adâncul sau la rădăcina tuturor acestor lucruri stă nerăutatea. Câte pilde nu ne dau în acest sens „Vieţile Sfinţilor”, arătându-ne cum, prin credinţă dreaptă din inimă curată, ia naştere minunea! Din inima curată se arată lumii Dumnezeu. Din mintea luminată străluceşte Lumina Dumnezeirii Înseşi. Cu câtă inocenţă şi simplitate săvârşeau sfinţii minuni uimitoare, şi cu câtă naturaleţe priveau toate cele ce se petreceau sub ochii lor, mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu! Este acelaşi fel sfânt şi curat de a privi lumea şi viaţa care I-a fost propriu lui Iisus pe tot parcursul întregii Sale lucrări mântuitoare pe pământ: „Dacă am vorbit rău - dovedeşte ce este rău; iar dacă am vorbit bine - de ce Mă baţi ?” (In. 18, 23); „ca la un tâlhar aţi ieşit cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi! În fiecare zi şedeam în Templu şi învăţam - şi n-aţi pus mâna pe Mine !” (Mt. 26, 55). Pentru că minunile înseşi erau rodul credinţei, al ascultării desăvârşite şi al încrederii depline în faptul că Tatăl le face: „Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat ! Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis !” (In. 11, 41-42); „Părinte, a venit ceasul ! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească !” (In. 17, 1).

Iată, toate ale vieţii noastre se petrec cu repeziciunea cu care timpul trece pe lângă noi - iar noi pe lângă el. Puterea de a fi şi de a-l trăi ne-o dă rugăciunea: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea !” (Ps. 33, 1). „Rugaţi-vă neîncetat !” (I Tes. 5, 17) pentru că „fiecare din voi va da seama despre sine lui Dumnezeu !” (Rom. 14, 12). „Pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală !” (Mt. 12, 36). Şi iarăşi: „Din răutatea lor iese nedreptatea şi cugetele inimii lor ies la iveală !” (Ps. 72, 7), şi astfel „la sfârşitul omului se vor descoperi lucrurile lui” (Sir. 11, 29). Unde este inocenţa atunci când te lăcomeşti ?! Atunci când pofteşti cu mârşăvie, cu egoism şi cu trufie, ca pe toate să le consumi doar tu, hrănindu-ţi astfel „eu”-l propriu si sporindu-i vanitatea ?! Unde este nerăutatea din sărutul viclean (ca cel dat lui Iisus de către Iuda vânzătorul), sau din cel pătimaş, care ascunde in el doar pofta turbată a cărnii, însemnând dezlănţuirea dobitocului din tine: „Omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor !” (Ps. 48, 21); „că eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobitoc eram înaintea Ta !” (Ps. 72, 22). Şi de câte astfel de manifestări ale lăcomiei fără saţ, ale poftei bolnave de plăceri nestăpânite, ale dorinţei răutăcioase de mărire, de putere şi de avere, ale mândriei de a fi numai tu pe pământ – nu e plină lumea ?!... Ce să fii ? Ceea ce, de fapt, nu eşti ?! Şi cum să fii? Aşa cum nu poţi fi ?! Doar pentru ca să te privească cei din jur aşa cum îţi doreşti tu – şi cum n-ai să reuşeşti niciodată să fii ?!... Doar ne-a vestit Hristos: „care dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot ?!” (Mt. 6, 27). „De aceea, câte aţi spus la întuneric se vor auzi la lumină; şi ceea ce aţi vorbit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperişuri !” (Lc. 12, 3). Căci „El descoperă cele mai adânci şi cele mai ascunse lucruri, ştie ce se petrece în întuneric şi lumina sălăşluieşte cu El !” (Dan. 2, 22). Pentru că „nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului !” (Ps. 138, 15). „De cele ascunse ale mele - curăţeşte-mă !” (Ps. 18, 13); „oare, Dumnezeu n-ar fi cercetat acestea ? Că El ştie ascunzişurile inimii !” (Ps. 43, 23) şi „cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale, mi-ai arătat mie !” (Ps. 50, 7).

Suntem atât de goi, atât de ridicoli şi de lipsiţi de noimă fără Dumnezeu, încât şi după noi poate striga oricine: „Adame, unde eşti ?” (Fac. 3, 9). Încotro, omule ? Pe ce cale apuci ? „Largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire !” (Mt. 7, 13) - „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa !” (In. 14 ,6). Şi de aceea ne îndeamnă Iisus: „Umblaţi cât aveţi Lumina - ca să nu vă prindă întunericul !” (In. 12, 35); „cât aveţi Lumina - credeţi în Lumină pentru ca să fiţi fii ai Luminii !” (In. 12, 36). Căci fără Lumina Sfintei Treimi, „omul - cu deşertăciunea se aseamănă; zilele lui ca umbra trec !” (Ps. 143, 4). Şi totuşi, cât de simplu şi frumos ne cheamă Hristos la mântuire, şi cât de uşor poate fi practic trăită şi împlinită această chemare prin blândeţe şi smerenie, prin bunătate şi răbdare, prin credinţă şi nerăutate: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima - şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre ! Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară !” (Mt. 11, 29-30). „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (In. 14, 23). „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară !” (In. 6, 37), pentru că „n-am venit ca să judec lumea - ci ca să mântuiesc lumea !” (In. 12, 47). Deşi „s-a învârtoşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă la Mine şi să-l vindec !” (Is. 6, 10). Dar „Cel ce M-a trimis este cu Mine; nu M-a lăsat singur, fiindcă Eu fac pururea cele plăcute Lui !” (In. 8, 29). „Dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri - cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El ?!” (Mt. 7, 11).

Credinţa strâmbă care nu ne mântuieşte

2013-01-13T02:02:00.000+02:00

„Nu oricine Îmi zice «Doamne, Doamne!» va intra în împărăţia cerurilor !” (Mt. 7, 21)

„Adevărat zic vouă: mai înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece până ce se vor face toate !” (Mt. 5, 18)

„Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi, şi vor face semne şi minuni ca să ducă în rătăcire, de se poate, până şi pe cei aleşi.” (Mc. 13, 22)

„Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne, au nu în Numele Tău am proorocit, şi nu în Numele Tău am scos demoni, şi nu în Numele Tău minuni multe am făcut ?!» Dar atunci voi mărturisi lor: «Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea !»” (Mt. 7, 22-23)

„Chiar dacă noi sau un înger din Cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema !” (Gal. 1, 8)

„Iar mie - să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos !” (Gal. 6, 14)

„Nu eu mai trăiesc - ci Hristos trăieşte în mine !” (Gal. 2, 20)

Deşi au trecut două milenii de când au fost scrise, epistolele Sfântului Apostol Pavel îşi păstrează până astăzi întreaga valoare literară, morală şi duhovnicească care le-a consacrat în istoria cugetării umane ca adevărate capodopere ale gândirii şi reflexiei teologice universale. Harul de care sunt pline a hrănit şi hrăneşte încă generaţii întregi de creştini dornici de mântuirea pe care o aduce omului apropierea de Dumnezeu şi unirea cu El prin jertfa Mântuitorului Iisus Hristos pe Cruce, prin moartea Lui izbăvitoare din robia iadului şi prin învierea Lui dătătoare de viaţă veşnică: „Dacă Hristos n-a înviat - atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră !” (I Cor. 15, 14); dar, pentru că Hristos a înviat cu adevărat, de aceea „cel ce va crede şi se va boteza, acela se va mântui.” (Mc. 16, 16).

Învăţătura de-minte-luminătoare şi de inimi curăţitoare a Sfintei Evanghelii este astfel întemeiată pe şi are putere tocmai prin realitatea minunilor dumnezeieşti şi desăvârşirea operei mesianice prin Persoana lui Iisus Hristos. Şi totuşi, de atunci şi până astăzi, lumea încă adastă departe de Dumnezeu, pururea fiind supusă unei multitudini de transformări care, însă, nu întotdeauna o apropie de El. Nu degeaba a rostit Hristos acele cuvinte aspre, de certare, faţă de această atitudine de nepăsare şi dispreţuire a Revelaţiei Dumnezeieşti prin uşurătatea dedării la păcate: „O, neam necredincios şi îndărătnic ! Până când voi fi cu voi şi vă voi suferi ?!” (Lc. 9, 41). Şi, de aceea, a şi adăugat apoi acel avertisment adresat tuturor celor care vor nesocoti cu ştiinţă şi voinţă lucrarea divină de mântuire a umanităţii: „de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, şi Fiul Omului se va ruşina atunci când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri” (Lc. 9, 26), după cum: „oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor - şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu” (Lc. 12, 8). La rândul său, marele Pavel (cel supranumit „Apostolul neamurilor”) mărturiseşte neputinţa, slăbiciunea şi coruptibilitatea firii omeneşti căzute din harul comuniunii cu Dumnezeul Cel Viu al Adevărului, în cuvinte de un dramatism incontestabil, propriu doar zbuciumului interior al conştiinţei: „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc!...” (Rom. 7, 19). Evident, prin astfel de cuvinte, nu intenţionează nici să certe, nici să mustre, ci doar să îndrepte abaterile cauzate de trândăvie şi nepăsare.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, în cartea sa intitulată Faptele Sfinţilor Apostoli, consemnează îndemnul stăruitor şi categoric pe care Sfântul Apostol Petru, verhovnicul Apostolilor, l-a adresat bărbaţilor israeliţi: „Mântuiţi-vă de acest neam viclean !” (Fapte 2, 40). Cu atât mai mult cu cât acestea se petreceau într-o vreme în care pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinţii ucenici şi Apostoli ai Mântuitorului, în ziua Cincizecimii, sfinţise lumea cu lumina Sa, astfel încât minunile deveniseră ceva obişnuit, iar sufletele creştinate prin Botez (numite până astăzi „luminate”) trăiau din plin taina credinţei celei adevărate ce strălucise în bezna istoriei, aducându-i pe oameni la închinarea nedespărţitei Sfintei Treimi: „tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin Apostoli, şi mare frică îi stăpânea pe toţi” (Fapte 2, 43). Aceste minuni se săvârşeau prin lucrare divină tocmai spre zidirea sufletească a celor mulţi care vedeau, credeau şi se converteau la Adevăr, devenind prin Sfântul Botez, fii ai Bisericii.

Au fost însă şi cazuri (pe care le-am putea numi pedagogice şi pilduitoare) de pedepsire aspră şi necruţătoare a celor care, cu cuget viclean şi îndoielnic, nesocoteau în chip sfidător lucrarea Duhului Adevărului prin Sfinţii Apostoli, aşa precum s-a întâmplat cu soţii Anania şi Safira, care s-au înţeles între ei să ascundă o parte din câştigul bănesc dobândit din vânzarea unei ţarini („Anania cu Safira, femeia lui, şi-au vândut ţarina şi au dosit din preţ” - Fapte 5, 1-2), astfel încât au căzut morţi la picioarele Apostolului Petru, - cât şi cu Simon magul, cel blestemat pentru duhoarea cugetului său ce năzuia să dobândească darul Duhului Sfânt în schimbul unei sume de bani: „Simon, văzând că prin punerea mâinilor Apostolilor se dă Duhul Sfânt, le-a adus bani” (Fapte 8, 18). Din astfel de situaţii şi întâmplări descoperim faptul (deosebit de important) că omul participă la actul credinţei prin propria sa voinţă liberă, pe de o parte, iar pe de altă parte că trăirea acestei credinţe izvorăşte din lăuntrul cel mai adânc al sufletului său, care se cuvine astfel să fie curat şi luminat, căci „dacă lumina care e în tine este întuneric - atunci întunericul … cu cât mai mult !” (Mt. 6, 23); „când ochiul tău e rău, atunci şi trupul tău e întunecat” (Lc. 11, 34).

Principalele două astfel de fuioare de întuneric duhovnicesc ce au frământat şi chinuit veacurile de istorie a creştinătăţii au fost patima arghirofiliei (sau a iubirii de arginţi) şi păcatul simoniei (al „cumpărării” cu bani a dregătoriei preoţeşti în vederea agonisirii ulterioare de foloase materiale). Prevăzând astfel de abateri grave de la slujirea Adevărului şi de neorânduieli hulitoare ale sfinţeniei Dreptăţii, (pentru a-i feri de sminteală) Duhul Sfânt i-a vestit de mai înainte despre acestea pe cei credincioşi, prin vasele Sale alese, Apostoli şi Prooroci. Hristos Însuşi ne învaţă: „În zilele acelea se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi care vor face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, până şi pe cei aleşi.” (Mc. 13, 22); „feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Mt. 7, 15), iar Sfântul Apostol Pavel îi avertizează şi el pe preoţii Bisericii: „vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma” (Fapte 20, 29). Într-o asemenea situaţie s-au aflat chiar Sfinţii Apostoli Pavel şi Sila în cetatea Filipi, atunci când s-au văzut vădiţi („propovăduiţi” şi „mărturisiţi”) ca slujitori ai Adevărului chiar de către un duh pitonicesc prin gura unei slujnice care aducea mult câştig stăpânilor ei, ghicind (lucrare care în creştinism nu are deloc sens mântuitor): „Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului Celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii !” (Fapte 16, 17). Astfel de ispitiri viclene, aducătoare de înşelare demonică în sufletele creştinilor, se petrec până azi.

Afirmând, vestind şi întărind adevărul de credinţă al Bisericii lui Hristos (primit prin Descoperire Dumnezeiască, formulat, tâlcuit şi prezentat lumii de Sfinţii Părinţi în Sinoadele ecumenice ale primului mileniu de după Hristos), Sfântul Apostol Pavel arată în cuvinte simple taine uriaşe: „Mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă !” (I Tim. 3, 16), atrăgând însă atenţia asupra faptului că „cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii. Credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu !” (I Cor. 2, 4-5). Şi de aceea îndemnul următor este unul la prudenţă răbdătoare şi chibzuire dreaptă spre ferirea de vătămările cele sufleteşti: „de deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te, căci ele vor spori nelegiuirea tot mai mult” (II Tim. 2, 16); „fereşte-te de întrebările nebuneşti, ştiind că dau prilej de ceartă” (II Tim. 2, 23).

Astfel, conform Sfântului Apostol Pavel, la întrebarea „Ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc ?” (Fapte 16, 30), răspunsul este: „Crede în Domnul Iisus - şi te vei mântui şi tu şi casa ta !” (Fapte 16, 31). Răspuns deplin întemeiat pe credinţa statornică şi nezdruncinată a Bisericii în cuvântul de îndemn al Mântuitorului ei: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia !” (Lc. 12, 32), căci „pe această piatră voi zidi Biserica Mea iar porţile iadului nu o vor birui !” (Mt. 16, 18).

Tocmai din pricina multitudinii de nenumărat a feluritelor ispitiri demonice care aveau să ia cu asalt viaţa Bisericii lui Hristos, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan îi îndeamnă pe fiii acesteia la trezvie duhovnicească: „Cercaţi duhurile - dacă sunt de la Dumnezeu” (I In. 4, 1). Dintr-o asemenea lucrare îndelung-ostenitoare (şi mult-pătimitoare întru răbdare) de confruntare cu duhurile rele ale întunericului diavolesc, s-au scris mulţimea patericelor şi a vieţilor de sfinţi, nu atât cu cerneală, cât cu sudoarea nevoinţelor, şi cu sângele muceniciei, care au curs după căderea lui Adam din Rai: „satana însuşi se preface în înger al Luminii” (II Cor. 11, 14). Şi de aceea Sfântul Apostol Pavel îi avertizează pe cei slabi în credinţă şi superficiali în trăire că „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduh” (Ef. 6, 12), urmând prin aceasta marelui David, Regele lui Israel, care vesteşte în Duhul Sfânt: „mulţi sunt cei ce se luptă cu mine, din înălţime !” (Ps. 55, 2). Şi poate tocmai din pricina aceasta, în mintea oamenilor căzuţi din cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi din harul iubirii recunoscătoare pentru El, urmarea lui Hristos pe calea Crucii este până astăzi „pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie” (I Cor. 1, 23).

În vremea noastră se poate spune că trăim cu toţii într-o societate a cărei moralitate se află în cădere liberă de la valorile Binelui, Adevărului şi Dreptăţii. Secolul care a trecut a fost numit chiar „secolul vitezei” – poate ca o ironie involuntară la adresa manierei publice de tratare a tainei creştinătăţii „din fugă”, cu superficialitate şi dezinteres, cumva la capitolul „Diverse”. Am putea compara creştinătatea contemporană cu o imensă coadă de păun, bogată în forme, culori şi nuanţe, dar răspândită în nenumărate direcţii divergente. Aceasta, deşi Hristos a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa !” (In. 14, 6). Iar pentru acest cuvânt al Său mărturiseşte Duhul Sfânt lucrător în Sfintele Taine ale Bisericii prin rugăciunea făcută de urmaşii Sfinţilor Apostoli, arhierei, preoţi şi diaconi, în Numele Dumnezeului închinat şi slăvit în Sfânta Treime, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt; dar creştinii atâtor confesiuni, denominaţiuni şi secte nu mai au ochi să vadă aceasta…

În plus, modele veacului nesocotesc flagrant învăţăturile Scripturii, garnisind mintea atâtor liber-cugetători cu expresii slabe şi concepte vide de conţinut spiritual, de genul „gândire pozitivă”, „gândire negativă”, „capacitate energetică”, „încărcare astrală”, „încărcătură pozitivă” şi multe altele, nesocotind de fapt cuvântul Mântuitorului Însuşi: „cuvântul vostru să fie: ceea ce este da - da; iar ceea ce este nu - nu; ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este !” (Mt. 5, 37). Ba, mai mult, cu timpul au proliferat în societatea noastră (zisă „creştin-ortodoxă”) tot felul de superstiţii penibile şi doctrine „magice” ezoterice (când „albe”, când „negre”), ajungându-se treptat chiar şi la „incantaţii” vrăjitoreşti şi practici „şamanice”, una mai elucubrată decât alta, promovate de şarlatani lipsiţi de scrupule, pretinşi „maeştri” spirituali – în fond nimic altceva decât unelte satanice provocatoare de dezbinare şi sminteală în turma cea cuvântătoare a Mântuitorului Hristos: „pui de vipere - cine v-a învăţat să fugiţi de mânia ce va să fie ?!...” (Mt. 3, 7).

Iar ceea ce reprezintă punctul culminant al acestei întunecări duhovniceşti (care invadează din ce în ce mai mult sufletele creştinilor) este considerarea vredniciei lucrării preoţeşti (cu putinţă de primit doar în Sfânta Taină a Hirotoniei) ca o „meserie bănoasă”, profitabilă, numai bună de agonisit (pe seama ei) uriaşe câştiguri băneşti şi foloase materiale, uitând atât cuvintele Mântuitorului: „Eu v-am ales pe voi !” (In. 15, 16), „vă voi face pescari de oameni” (Mt. 4, 19), „primiţi Duhul Sfânt: cărora veţi ierta păcatele - le vor fi iertate, iar cărora le veţi ţine - vor fi ţinute !” (In. 20, 22-23), cât şi îndemnurile Apostolului Său: „Nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora” (I Tim. 5, 22), „nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor” (I Tim. 4, 14), ca „hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică” (Fapte 14, 23) „să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi” (Tit 1, 5); „luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi !” (Fapte 20, 28). De aceea, cel dintâi lucru care aduce pierderea mântuirii este abaterea de la adevărul de credinţă. Strigă Apostolul: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine !” (II Tim 1, 13); „de omul eretic (după întâia şi a doua mustrare) depărtează-te !” (Tit 3, 10), pentru că la vremea de apoi „nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme !” (II Tim. 4, 3-4).

Toată această subtilă lucrare a diavolului, posibilă prin adoptarea a ceea ce greşit s-a înţeles ca „toleranţă” sau „îngăduinţă” (ori, cu un cuvânt mai modern, „diplomaţie”), a slăbit atât autoritatea morală şi spirituală a Bisericii, cât şi autoritatea şi receptarea adevărului cuvintelor Scripturii înseşi în sufletele oamenilor. Zicerea hâtră (şi nu prea elegantă) - „să faci ce zice popa, nu ce face popa”, e o sintagmă populară vinovată de compromis moral în faţa Mântuitorului răstignit pe Cruce. Şi de aceea, „de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele - de acesta şi Fiul Omului se va ruşina atunci când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri !” (Lc. 9, 26).

Din nefericire, din ce în ce mai mult, creştinii „practicanţi” (adică cei care îşi asumă în viaţa lor deopotrivă Botezul, Mirungerea şi Euharistia, Cununia şi Spovedania şi Maslul) nu mai caută esenţa şi miezul de foc al credinţei. Viaţa lor tinde să devină un soi de „troc” cu Dumnezeu: „eu mă rog – Tu dă-mi !”. Într-o astfel de perspectivă, slujitorii hirotoniţi şi afierosiţi ai Adevărului mai îndeplinesc doar rolul unor „distribuitori de bine”, un fel de comercianţi de confort spiritual, nefiind în nici un caz chemaţi să mustre păcatele, să dojenească păcătoşii sau să îndrepte năravurile – deşi Sfântul Prooroc Isaia, vestindu-l pe Sfântul Ioan Botezătorul ca slujitor al Adevărului, striga: „Este glasul celui ce strigă în pustie: «Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui !»” (Lc. 3, 4). Acum la modă mai sunt doar „clarvăzătorii”, acei preoţi care îţi spun ei ce se întâmplă în viaţa ta - de parcă aceasta ar şti-o ei, nu Dumnezeu: „înaintea lui Dumnezeu - şi perii capului vostru, toţi sunt număraţi !” (Lc. 12, 7). Treptat, s-a alunecat într-un fel de „contabilitate” duhovnicească a rugăciunii („atâta am făcut, atâta am citit, atâta am postit, atâta m-am rugat, atâta am dat – cam atâta trebuie să-mi iasă !”), iar credinţa a ajuns să fie măsurată cu „tablaua”, cu „ansa”, în „unde de bioenergie”, şi să fie exprimată în „chakre” şi „mantre” (una mai „eficientă” decât alta) accesibile doar prin „iniţiere” specială şi aducătoare de „iluminare” aparte – toate acestea nefiind altceva decât surogate spirituale rezultate dintr-un amestec de necredinţă şi superstiţie, într-un amalgam de păgânisme orientale, în fapt o tendinţă socială generalizată de religiozitate bolnavă de fariseism şi vinovată de ignoranţă şi incultură: „orice pom care nu face roadă bună - se taie şi se aruncă în foc !” (Lc. 3, 9). Zaţul cafelei, tarotul, zodiacul şi astrologia au devenit (în mintea creştinului contemporan) mai tari decât Scripturile Profeţilor şi Apostolilor, mai presus decât Evanghelia însăşi: „Cel Ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii !” (Ps. 2, 4), „unii ca aceştia sunt nori fără apă purtaţi de vânturi, pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaţi şi dezrădăcinaţi” (Iud. 1, 12); „temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena !” (Mt. 10, 28). Într-o societate modernă, zisă „educată”, „culturalizată” şi „ştiinţifică” (aflată în plin proces de globalizare), ne confruntăm din ce în ce mai aprig cu o mentalitate bolnavă, otrăvită adânc de veninul muşcăturilor atâtor capcane diavoleşti … „Hristos va curăţa aria Sa şi va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc nestins” (Mt. 3, 12).

Dar câte nu s-ar putea scrie despre astfel de lacune şi carenţe ale vieţii creştineşti de obşte, multe dintre acestea fiind confirmate chiar de către unii slujitori (nepregătiţi corespunzător) ai Sfântului Altar, care încuviinţează enoriaşilor lor astfel de slăbiciuni. Sub nici o formă slujitorul lui Dumnezeu nu are binecuvântarea Stăpânului său să stea „la sfat” cu potrivnicul diavol, ci trebuie să-l respingă de îndată categoric: „Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti !»” (Lc. 4, 8). Aceasta pentru că propovăduirea de către unii slujitori ai Bisericii a credinţei în farmece, vrăji, descântece, acte de magie şi de aşa-zisă „putere” a diavolului către enoriaşii lor (umplându-le astfel sufletele de o frică patologică de demoni mai mare decât binecuvântata şi mântuitoarea frică de Dumnezeu – „Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu !” – Is. 1, 14), nu reprezintă altceva decât o hulire neruşinată a puterii cuvântului lui Dumnezeu lucrător din Sfânta Evanghelie. Creştinii sunt îndemnaţi la biruinţă: „Îndrăzniţi - Eu am biruit lumea !” (In. 16, 33); „bateţi şi vi se va deschide !” (Lc. 11, 9); „toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, le veţi primi !” (Mt. 21, 22); „orice veţi cere întru Numele Meu - aceea voi face !” (In. 14, 13); „pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară !” (In. 6, 37). „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine !” (Ieş. 20, 3); „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi” (I Cor. 15, 20) şi „dacă am murit împreună cu El, vom şi învia împreună cu El” (II Tim. 2, 11) căci „dreptul din credinţă va fi viu !” (Avac. 2, 4).

„Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni …” (Rom. 1, 22) – la aşa ceva duce credinţa strâmbă, falsă, adaptată după poftele inimii celui care ascultă şi interesele celui care o propovăduieşte, uitând că învăţăturile Scripturilor Sfinte sunt inspirate de Dumnezeu Însuşi: „Căci nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos, pentru că este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede: iudeului întâi, şi elinului. Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credinţă spre credinţă, precum este scris: «Iar dreptul din credinţă va fi viu !»” (Rom. 1,16-17). Odată decăzută şi strâmbată, învăţătura de credinţă naşte monştri, precum somnul raţiunii înseşi. Aşa s-au ivit ordiile de cârtitori şi clevetitori, toţi aceia care (arşi de focul cuvântului lui Dumnezeu) îşi ascund patimile sub insultele calomnioase la adresa Bisericii, a dogmelor, a canoanelor şi a învăţăturilor ei, zadarnic străduindu-se să contrazică Adevărul cu mulţimea minciunilor lor. Sfântul Apostol Pavel a prevăzut această potrivnicie încă de acum două mii de ani, vădind-o cu toată puterea în epistola sa către romani: „Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni !” (Rom. 1, 22), „de aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii în locul Făcătorului - Care este binecuvântat în veci ! Amin ! Pentru aceea Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi săvârşind ruşinea, şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor. Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine. Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă. Aceştia, deşi au cunoscut dreapta judecată a lui Dumnezeu (că cei ce fac unele ca acestea vrednici sunt de moarte), nu numai că fac ei înşişi acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac !” (Rom. 1, 24-32).

Dar scris este - şi rămâne: „Cerul şi pământul vor trece - dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Lc. 21, 33).

Credinţa dreaptă şi sănătoasă. Ce este credinţa ?

2013-01-13T00:36:00.000+02:00

„Dacă veţi avea credinţă în voi măcar cât un grăunte de muştar, veţi zice acestui munte: «Mută-te de aici dincolo !» - şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă !” (Mt. 17, 20)

„Cel ce va crede [...], acela se va mântui !” (Mc. 16,16)

„Credeţi că pot să fac Eu aceasta ?” (Mt. 9, 28)

„Se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi care vor da semne mari (şi chiar minuni) ca să amăgească - de va fi cu putinţă - până şi pe cei aleşi !” (Mt. 24, 24)

„Cele ce sunt cu neputinţă la oameni - sunt cu putinţă la Dumnezeu !” (Lc. 18, 27)

„Cereţi - şi vi se va da; căutaţi - şi veţi afla; bateţi - şi vi se va deschide !” (Mt. 7, 7)

Pentru toate religiile lumii, miezul cel mai adânc al trăirii spirituale este credinţa. Pentru toate veacurile care au trecut (şi vor mai trece) credinţa a reprezentat însăşi rădăcina legăturii omului cu Dumnezeu, a pământului cu Cerul, a inimii cu Lumina cea necreată, a minţii cu Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a pătrunde de la lucrările văzute ale credinţei până în adâncul cu anevoie de pătruns al fiinţei ei, avem nevoie de trăire - adică de simţire, de înţelegere şi de pricepere.

Credinţa nu este ceva palpabil, care să poată fi împrumutat sau cumpărat. Este un dar al Duhului Sfânt, adică esenţa trăirii în Legea lui Dumnezeu. Pentru a identifica precis zeităţile închipuite sub formă de idoli ale popoarelor păgâne, Regele David Psalmistul a afirmat cu tărie: „Toţi dumnezeii neamurilor sunt demoni - iar Domnul cerurile a făcut !” (Ps. 95, 5), iar „idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti” (Ps. 134, 15). În acest context, putem vorbi de o credinţă adevărată, deosebită de cele mincinoase, întemeiată pe Revelaţia divină (făcută omului de către Dumnezeu), plecând de la altarele de piatră ale jertfelor Vechiului Aşezământ al Legii mozaice şi până la altarele euharistice întemeiate pe Jertfa lui Hristos pe Cruce la Golgota, Care ridică, spală şi şterge păcatele lumii, Sfântul Altar al Bisericii, „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3,15), despre care Hristos a vestit: „Casa Mea casă de rugăciune se va chema !” (Mc. 11, 17).

Învăţătura acestei credinţe sfinte şi adevărate este cuprinsă în Sfintele Scripturi pe de o parte, şi transmisă din generaţie în generaţie şi de la o persoană la alta prin graiul viu al conştiinţei dogmatice şi canonice a Sfintei Tradiţii, pe de altă parte. Adevărul de temelie al credinţei este chiar Persoana Cuvântului întrupat: „Cuvântul S-a făcut trup” (In. 1, 14). El este Cel Care ne-a transmis voia Tatălui din Cer , prin care să ne putem mântui, bazându-ne tocmai pe adevărul incontestabil al acesteia: „cerul şi pământul vor trece - dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Mt. 24,35). Pentru a convinge conştiinţa lumii pământeşti, Sfânta Evanghelie ne dă mărturia glasului dumnezeiesc din Cer: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit - pe Acesta ascultaţi-L !” (Mt. 17, 5). Iar Domnul Iisus este adeverit ca Fiul lui Dumnezeu prin ascultarea Sa faţă de Tatăl: „nu caut voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis” (In. 5, 30). Şi de aceea Hristos este centrul de greutate al credinţei creştine: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6). Dumnezeu Se descoperă pe Sine lumii cu Nume universal: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ies. 3, 14), „Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul” (Apoc. 21, 6), „Eu sunt Lumina lumii !” (In. 8, 12).

Aceste mărturii sunt temeiurile credinţei creştine care adeveresc atât divinitatea Mântuitorului Hristos, cât şi atotputernicia şi măreţia Părintelui Său Atotţiitorul: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Fac. 1, 1). Despre El, Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Poate toate câte vrea, dar nu vrea toate câte poate !”. Astfel, cele arătate constituie suportul credinţei creştine în Dumnezeu şi în lucrarea Lui mântuitoare în lume prin Unul-Născut Fiul Său. Este ceea ce stă la baza legăturii dintre om şi Dumnezeu. Şi de aceea Hristos răspunde celor care Îl resping din viaţa lor: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar fi avut; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor !” (In. 15, 22) şi „de nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut - păcat nu ar fi avut !” (In. 15, 24); „dacă nu veţi vedea semne şi minuni - nu veţi crede !” (In. 4, 48); „dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi - cum veţi crede cele cereşti ?!” (In. 3, 12). Astfel de afirmaţii - pe cât de simple par, pe atât de greu sunt de pătruns; şi pe cât sunt de adânci – pe atât sunt de importante !

Aşadar, din cuvintele Scripturii învăţăm că sfânta credinţă nu este o simplă stare psihică, ci e un dar divin, care se revarsă în om pe măsura implicării acestuia în cunoaştere şi descoperire. Credinţa ni se descoperă (adică ni se revelează) prin auz: „credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Rm. 10, 17). „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti ?” (Fapte 9, 4) - îl întreabă Hristos Cel înviat pe Pavel, viitorul Său Apostol, în drumul spre Damasc. Iată minunea – inexplicabilă raţional, dar profund convingătoare şi suficient de puternică pentru a face din rău bun, şi din necredincios, credincios ! Prin urmare, credinţa este o putere, o împuternicire primită de la Dumnezeu. Nu ştim nici clipa şi nici pricina lucrării ei. Dar ştim că: „celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în Numele Meu, demoni vor izgoni; în limbi noi vor grăi; şerpi vor lua în mână - şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma; peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile - şi se vor face sănătoşi !” (Mc. 16, 17-18). Exemplul cel mai concludent în această privinţă este vindecarea unui olog din Ierusalim, la Poarta zisă Frumoasă, de către Sfântul Apostol Petru: „prin credinţa în Numele Lui Iisus, pe acesta pe care îl vedeţi şi îl cunoaşteţi l-a întărit Numele lui Iisus, iar credinţa cea întru El i-a dat lui întregirea aceasta a trupului înaintea voastră, a tuturor !” (Fapte 3,16).

Măreţia credinţei nu poate fi tâlcuită în cuvinte omeneşti. Pentru că nu are dimensiuni concrete, nu are gradaţie de încărcare, nu dispune de repere de detectare după care să măsori în omul credincios intensitatea credinţei lui. Credinţa mută munţii. Iar ca să muţi un munte îţi trebuie credinţă (surprinzător !) doar cât un grăunte de muştar, pentru ca să porunceşti muntelui - iar acesta să te asculte şi să se arunce în mare: „Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: «Mută-te de aici dincolo !» - şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă !” (Mt. 17, 20).

Dar atunci, care este oare calitatea credinţei noastre cotidiene, nelucrătoare – de vreme ce noi nu putem face astfel de lucruri, adeverite în Sfintele Scripturi ca fiind întru totul posibile atunci când cu adevărat crezi sincer şi curat ?... Să ascultăm ce ne răspunde Hristos cu privire la modul în care pretindem că-I suntem credincioşi şi că-I urmăm: „puţin credincioşilor” (Mt. 6, 30), „neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi ? Până când vă voi suferi pe voi ?!” (Mt. 17, 17), „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat !” (In. 6, 26); „deşi v-am spus – şi tot nu credeţi !” (In. 10, 25). „Cu Beelzebul, căpetenia demonilor, scoate pe demoni !” (Lc. 11, 15) – exclamau clevetitorii Adevărului, doborâţi de puterea credinţei celor smeriţi şi a lucrărilor ei: „Cu ce putere faci Tu acestea ? Şi cine Ţi-a dat puterea aceasta ?!” (Mt. 21, 23); „Cine este Acesta care iartă şi păcatele ?!” (Lc. 7, 49). Aici Hristos ne arată măsura pregătirii cu care se poate săvârşi minunea : „acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post !” (Mt. 17, 21).

Un semn al credinţei este curăţirea şi sfinţirea trupului şi a sufletului (a minţii şi a inimii) prin asceză şi prin rugăciune. Aşadar, ceea ce este important e că la temelia credinţei adevărate stau faptele din viaţa noastră - curăţia vieţuirii trupeşti şi sufleteşti, postul şi rugăciunea: „Iisus S-a suit în munte, ca să Se roage singur” (Mt. 14, 23); „a fost dus de Duhul în pustie, timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de diavolul. Şi în aceste zile nu a mâncat nimic; şi, sfârşindu-se ele, a flămânzit” (Lc. 4, 1-2). Vedem limpede, deci, că Mântuitorul este un Izvor de credinţă, un Foc nestins de putere : „Foc am venit să arunc pe pământ - şi cât aş vrea să fie acum aprins !” (Lc. 12, 49). Acest foc este Lumina Adevărului dumnezeiesc care a strălucit în lume împărăţia cea cerească sub chipul văzut al Bisericii lui Hristos, la care oamenii pot deveni părtaşi prin propria lor voinţă de a împlini lucrările credinţei celei sfinte adeverite prin puterea Duhului Sfânt, Domnul de-viaţă-Făcătorul: „Şi I-a zis Ioan: «Învăţătorule, am văzut pe cineva scoţând demoni în Numele Tău, care nu merge după noi, şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi». Iar Iisus a zis: «Nu-l opriţi, căci nu e nimeni care, făcând vreo minune în Numele Meu, să poată, degrabă, să Mă vorbească de rău. Căci cine nu este împotriva noastră este pentru noi! »” (Mc. 9, 38-40).

Alt semn al credinţei îl constituie lumina vederii sănătoase a lucrurilor: „luminătorul trupului este ochiul” (Mt. 6, 22). Dacă ochiul e curat şi trupul va fi curat; dacă ochiul e murdar, şi trupul va fi murdar. Prin urmare , tot aşa, luminătorul sufletului este mintea. Dacă suntem întunecaţi la minte, atunci tot sufletul ni se întunecă. Credinţa dă puterea minţii: „Iisus le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Lc. 24, 45). Toate vin din puterea credinţei – care, însă, se cuvine să fie dreaptă, nu strâmbă ! Căci poate exista şi o credinţă strâmbă, reflectată de pildă în cuvintele mai-marelui sinagogii: „Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze: venind într-acestea deci, vindecaţi-vă, - dar nu în ziua sâmbetei !” (Lc. 13, 14). Tot aşa precum credinţa dreaptă se vădeşte în situaţii precum cea a întâlnirii dintre orbi şi Iisus: „Doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: «Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David !». După ce a intrat în casă, au venit la El orbii, iar Iisus i-a întrebat: «Credeţi că pot să fac Eu aceasta?». Zis-au Lui: «Da, Doamne !». Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: «După credinţa voastră, fie vouă !». Şi s-au deschis ochii lor !” (Mt. 9, 27-30). Cine a deschis ochii orbilor: Iisus Însuşi sau credinţa lor? ... Este evident că darul dumnezeiesc a lucrat eficient acolo unde a aflat deschiderea deplină a inimii ! Căci s-a făcut chiar şi o verificare a curăţiei cererii adresate – precum şi Biserica ne învaţă: „Cele bune şi de folos sufletelor noastre [...] de la Domnul să cerem!”. Căci Hristos a răspuns unora şi altora: „Nu ştiţi ce cereţi !” (Mt. 20, 22). Ceea ce verifică cererea adresată Domnului din gura noastră este puterea Duhului Sfânt, care trebuie să fie în desăvârşit acord cu puterea credinţei noastre, tot aşa precum şi cuvintele cererilor noastre trebuie să fie în deplin acord cu cuvintele învăţăturilor lui Iisus: „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele; cel ce rămâne întru Mine iar Eu întru el - acela aduce roadă multă; căci fără Mine nu puteţi face nimic!”(In 15,5); „orice pom care nu face roadă bună - se taie şi se aruncă în foc !” (Mt. 7, 19). Oare la ce se referă Hristos prin astfel de cuvinte grele ? Ne răspunde Proorocul Isaia: „poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele - dar cu inima este departe de Mine !” (Is. 29, 13). Nu degeaba se roagă atât de stăruitor Psalmistul: „inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule !” (Ps. 50, 11) căci „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi !” (Ps. 50, 18). „Milă voiesc, iar nu jertfă !” (Mt. 9, 13): zdrobirea inimii prin căinţa pentru păcatele săvârşite este calea de străpungere a împietririi necredinţei. Credinţa nu poate încălzi inima murdară, pătimaşă, plină de vrăjmăşie , de ură şi de răutate: „din prisosul inimii grăieşte gura !” (Mt. 12, 34). Căci „în vremurile cele de apoi unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetul lor” (I Tim. 4, 1-2); şi de aceea „m-am rugat de ucenicii Tăi ca să-l alunge, dar n-au putut !” (Lc. 9, 40)...

Cam aşa ceva facem şi noi, creştinii: negoţ cu Dumnezeu; ne jucăm „de-a credinţa”. Răspunsul la o astfel de atitudine ne vine tot din Scripturi: „Credeţi voi că pot să fac Eu aceasta ?” (Mt. 9, 28). Poate face Dumnezeu tot ceea ce cerem noi ?... Şi aşa, plini de ruşine în faţa propriei noastre neputinţe înaintea Celui Atotputernic, plecăm ochii trupului la pământ, dar îi înălţăm pe cei ai sufletului către Cer : „Cred, Doamne - ajută necredinţei mele !” (Mc. 9, 24). Dar cam aşa cerem noi, cei de azi: cu îndoială, într-o atmosferă ca de tombolă, cumva ca la loterie: „dacă o fi, o fi; dacă n-o fi, n-o fi!”... Nu acesta este semnul adevăratei credinţe ! Semnul dreptei credinţe vine din cuvinte demne de laudă şi de aducere-aminte a toată verticalitatea morală, a toată demnitatea, a toată îndrăzneala şi a toată vrednicia. Iar Scripturile abundă de asemenea exemple: „Deşteaptă-Te ! Pentru ce dormi, Doamne ?!” (Ps. 43, 25); „Vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă !” (I Regi 3, 10); „Da, Doamne – dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor !” (Mt. 15, 27);

„Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul - şi se va vindeca sluga mea !” (Mt. 8, 8). Uneori, atunci când răspunsul divin pare că întârzie, iar nereuşitele îl copleşesc, omul grăbeşte către hulire, la deznădejde şi cârtire: „Va putea, oare, Dumnezeu să gătească masă în pustiu ?! [...] Oare va putea da şi pâine, sau va putea întinde masă poporului Său ?!” (Ps. 77, 22-24). Precum atunci când ne străduim, totuşi, şi perseverăm în rugăciune, se iscă şi murmure de convingere şi de întărire: „Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile ?!...” (Lc. 24, 32).

Toate minunile din viaţa noastră - existenţa personală însăşi, sănătatea, puterea, inteligenţa, lupta cu ispitele, credincioşia, evlavia, credinţa sănătoasă şi curată – toate acestea sunt daruri de la Dumnezeu pentru care ni se cuvine să Îi mulţumim prin faptele cele bune, săvârşite ca nişte mici jertfe personale, aduse ca ofrandă Celui Preaînalt: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte El mi-a dat ? Paharul mântuirii voi lua şi Numele Domnului voi chema !” (Ps. 115, 3-4); „Iubi-Te-voi, Doamne, vârtutea mea! Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi Izbăvitorul meu !” (Ps. 17, 1). Ceea ce trebuie subliniat, însă, este că din faptele credinţei nu fac parte şi acele fapte pe care uneori noi le socotim ca fiind ale credinţei. Obişnuim să credem că Dumnezeu ne încearcă credinţa. Cu ce scop ar face-o ? Cu ce să-L convingem noi pe Dumnezeu de autoritatea noastră spirituală câtă vreme orbecăim în patimi ?!... Nu e decât o iluzie rezultată din părerea-de-sine, dintr-o pietate împinsă la extrem şi îmbrăcată în vorbe mieroase, meşteşugit împletite, cu scopul de a ne confecţiona noi înşine impresia trăirii unei minuni, a unei cercetări a noastre de către Dumnezeul Cel Viu. Scrie Sfântul Apostol Pavel: „Ştiu că un astfel de om a fost răpit în Rai (fie în trup, fie în afară de trup - nu ştiu, Dumnezeu ştie !) şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (II Cor. 12, 3-4), „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit iar la inima omului nu s-au suit - pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor care Îl iubesc pe El !” (I Cor. 2, 9); „iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Gal. 6, 14) căci „nu eu mai trăiesc - ci Hristos trăieşte în mine !” (Gal. 2, 20).

„Dumnezeu a încercat pe Avraam” (Fac. 22, 1). Nu ştia Dumnezeu cine este şi ce poate Avraam ? Bineînţeles că ştia ! Prin Avraam, însă, a arătat lumii portretul omului curat în credinţa sa şi trainic ancorat în Dumnezeu. Căci a lăsat toate moşiile şi averile şi a plecat (deşi bătrân) din Urul Caldeii tocmai la Hebronul Canaanului, acolo unde a odihnit la masa sa Sfânta Treime, iar apoi a dus pe Isaac la junghiere, netăgăduind în sufletul său făgăduinţa divină, adeverindu-şi credinţa prin cuvintele: „va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale !” (Fac. 22, 8). La rândul său, şi Iov cel mult-răbdător, încercată fiindu-i credinţa prin lucrarea diavolului (din îngăduinţa lui Dumnezeu), are totuşi atâta putere lăuntrică de comunicare cu Dumnezeu, încât I se adresează aşa cum nimeni nu ar fi îndrăznit vreodată: „Nu mă osândi, ci lămureşte-mă, ca să ştiu - pentru ce te cerţi cu mine ? Care este folosul Tău, când Tu eşti aprig şi dispreţuieşti făptura mâinilor Tale şi eşti surâzător la sfatul celor răi ?!” (Iov 10, 2-3). După ce primeşte lovitură după lovitură şi ajunge sărac şi lepădat la groapa de gunoi, plin de lepră, Iov primeşte însă răsplata credinţei sale: „Încinge-ţi coapsele ca un viteaz iar Eu te voi întreba - şi tu Îmi vei răspunde !” (Iov 38, 3). Hristos Însuşi a spus: „Părintele Meu - de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu - ci precum voieşti Tu !” (Mt. 26, 39).

Astfel de aspecte ne dau imaginea clară a puterii credinţei din om, a transparenţei gândirii şi trăirii în virtutea manifestării acelor fapte - care fie învie, fie omoară credinţa din noi: „credinţa fără fapte este moartă” (Iac. 2, 26); „după roadele lor îi veţi cunoaşte” (Mt. 7, 16) căci „orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune !” (Mt. 7, 17-18). Căci roadele credinţei sunt şi roadele care ne direcţionează viaţa: „vor ieşi cei care au făcut cele bune - spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele - spre învierea osândirii !” (In. 5, 29). „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră !” (I Cor. 15, 17); „cel ce va crede [...] se va mântui” (Mc. 16, 16). „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale !” (In. 10, 11). „Eu sunt Pâinea cea vie Care S-a pogorât din Cer; cine mănâncă din Pâinea aceasta va fi viu în veci !” (In. 6, 51).

Şi tot sfânta credinţă ne îndeamnă: „cel căruia i se pare că stă neclintit - să ia seama să nu cadă !” (I Cor. 10, 12); „şi nu ne duce pe noi în ispită - ci ne izbăveşte de cel rău !” (Mt. 6, 13).