Lucian Dan Teodorovici (n. 1975, Rădăuți, județul Suceava) este prozator de succes, tradus deja în multe ţări din Europa (dar şi SUA, cu prezentări în New York Times sau The Guardian), dramaturg și scenarist. Este coordonatorul colecției EGO.Proză şi consilier editorial la Editura Polirom, senior-editor al săptămînalului Suplimentul de cultură, redactor al revistei Timpul.

Ultimul său roman, Matei Brunul, deşi a fost lansat spre sfârşitul lui 2011, a adunat deja mai multe premii. (vezi recenzia)

Cum aţi ajuns să scrieţi?

Mda, simpatică întrebare. Am însă un răspuns ceva mai puţin simpatic: habar n-am, la drept vorbind. Adică ştiu momentul în care am conştientizat că vreau să devin scriitor. Undeva prin copilărie, cred că prin clasa a doua, cînd, după ce am citit o poveste cu un final tare trist, mi-am jurat că o să „mă fac” scriitor doar pentru asta: ca să rescriu povestea cu pricina şi să-i dau o şansă la viaţă personajului care acolo murea. Altfel, repet, habar n-am cînd am scris ceva pentru prima oară.

E posibil să fi fost tot în clasa a doua, cînd am fost făcut pionier şi am scris una dintre extrem de puţinele poezii din viaţa mea. Unde mai pui că era şi proletcultistă, o mică odă închinată minunatei cravate roşii. Îmi place să cred totuşi că nu se năştea în mine un pui de comunist, pur şi simplu eram mîndru că pot purta la gît cravata, mi se părea mare lucru. Şi învăţătoarei i-a plăcut mult, a „publicat-o” în gazeta de perete a şcolii. Nu-s totuşi sigur că a fost prima producţie „compusă” de mine.

Cert e că undeva mai încolo, după cîteva şedinţe de Radio Europa liberă alături de bunicul meu, am scris şi nişte versuri mai puţin proletcultiste. Dar de-acelea deja devenisem conştient că n-o să le public vreodată în nici o gazetă de perete…

Cum scrieţi, după un plan sau vă lăsaţi în voia improvizaţiei, aveţi nişte ore preferate?

Scriu dimineaţa. Dintotdeauna am făcut-o. Însă, cît timp am scris cel mai recent publicat roman al meu, Matei Brunul, dimineaţa a însemnat de fapt a doua jumătate a nopţii. M-am trezit întotdeauna la ora 4.30, timp de aproape un an, fie că reuşeam să scriu ceva, fie că nu. La ora 10, cel tîrziu, „uitam” forţat de roman şi mă apucam de celelalte munci ale mele.

Cît priveşte prima parte a întrebării, o să răspund aşa: da şi da. Adică scriu şi după un plan (aşa am scris Celelalte poveşti de dragoste şi Matei Brunul), dar şi lăsîndu-mă, cum aţi spus, „în voia improvizaţiei” (mă refer la celelalte cărţi ale mele). Nu e o formulă prin care să mă definesc eu, ca scriitor: pur şi simplu, în funcţie de necesităţile de construcţie, îmi fac sau nu-mi fac un plan riguros.

Ce cărţi citiţi? Mă refer la cele citite de plăcere, nu din obligaţie.

Citesc orice. Poate mai puţin SF. Dintr-o prejudecată, recunosc: în mare parte, literatura SF pe care am citit-o în adolescenţă era foarte prost scrisă. Mi-a intrat asta în cap, aşa încît, de ani buni, n-am mai deschis o carte de gen. Ceea ce, recunosc, poate fi o mare greşeală a mea. Poate peste cinci ani o să am o cu totul altă părere.

Apoi, nici romanele poliţiste nu mă încîntă, dar asta recunosc că o spun cu reţinere, căci ştiu că nu vă face plăcere răspunsul meu. Vă spun deci mai mult ce nu prea citesc, căci altfel n-am preferinţe de gen, ci de autori, fireşte. Aşa că, dacă ar fi să vă răspund direct la întrebare, ar trebui să vin cu clişeul: citesc literatură de calitate. Cu menţiunea că, în ultima vreme, mi-am dat seama că aş putea găsi asemenea literatură şi printre cărţile SF sau poliţiste, aşa că voi încerca să recuperez.

Care este mâncarea preferată? Dar muzica preferată?

Salata boeuf este mîncarea mea preferată. Plus alte o sută, căci sînt cam gurmand, recunosc şi asta cu mari reţineri.

Muzica preferată?

Muzica preferată… Mi-e la fel de greu să răspund ca şi la întrebarea cu literatura: ascult diverse genuri de muzică. În ultima vreme, de exemplu, am descoperit şi opera, dar nu ştiu dacă ea (sau, mai exact spus, plăcerea mea de a asculta şi viziona operă) trebuie trecută exclusiv la capitolul „muzică”. Sau pot spune că îmi place Bach, fără a fi cu adevărat un cunoscător. Îmi place însă şi Metallica, îmi place Nirvana, îmi place mult acum Blackfield. Dar ascult şi muzică lăutărească din perioada interbelică. Vedeţi deci cît de greu ar fi să mă decid…

Să revenim la literatură.
Cum vedeţi literatura română de astăzi ?
Ce scriitori vă plac? Care sunt scriitorii care nu vă plac?

Am tot fost chestionat pe tema asta, adică a scriitorilor români care-mi plac sau care nu-mi plac. Şi am căutat de fiecare dată un răspuns diplomatic. Dintr-un motiv simplu: nici ca scriitor, nici (mai ales) ca editor nu se cuvine să mă apuc să spun acum despre un autor că-mi place mai mult decît altul. Sau să nominalizez scriitori care nu-mi plac. Sigur că am preferinţe, însă ele sînt pur subiective. Şi nu mi se pare normal să mă apuc să le fac publice.

Ca editor, scriitorii îmi plac din motive diverse şi, cel puţin asta încerc să fac, cît se poate de obiectiv. Dacă însă în procesul de selecţie ar interveni judecata mea de scriitor, cea extrem de subiectivă, ar însemna că la Polirom ar apărea doar autori care intră în zona mea de interes, nu? Din fericire, lucrul ăsta nu se întîmplă: noi lucrăm cu referenţi, aşa încît nici măcar nu sînt tentat să-mi introduc în „joc” subiectivitatea. Şi-atunci, se cuvine cu atît mai puţin s-o fac publică.

Dar la întrebarea generală privind literatura română îmi face plăcere să răspund: o văd într-un moment de graţie. Şi, poate să-mi spună oricine orice, o să cred cu tărie asta şi-n continuare. Este perioada în care literatura română tocmai se apropie de o sincronizare cu ce se scrie în alte părţi ale lumii. Iar asta, cu regret o spun, nu prea s-a întîmplat pînă acum în istoria literaturii noastre. Nici măcar în interbelic, cînd de asemenea mulţi scriitori afirmau, aşa cum am făcut-o eu mai sus, că se produce acea sincronizare. Îmi place să cred însă că eu am mai multă dreptate acum decît ei atunci…

Deşi a fost lansat doar de câteva luni, romanul Matei Brunul s-a bucurat de un succes deosebit, luând deja câteva premii. Cum v-a venit ideea scrierii acestui roman?

E o idee foarte veche, de cel puţin zece ani. Poate chiar mai mult. Dar, pînă la urmă, răspunsul corect e că a venit cam pe-aceeaşi cale pe care vine orice idee. Şi în acelaşi mod. Un fapt, o întîmplare îţi atrage atenţia suficient încît să te-mpingă să meditezi pe seama lui, a ei. În cazul meu, „faptul” a fost citirea cărţii Închisoarea noastră cea de toate zilele, a lui Ion Ioanid.

Acolo am aflat, povestea fiind expediată în doar cîteva rînduri, căci autorul nu a avut acces la mai multe informaţii, despre Sviatoslav Tăbăcaru, un deţinut care a fost lovit în cap cu un piolet şi a intrat în comă. După o perioadă de spitalizare, a fost readus în închisoare, deşi îşi pierduse complet memoria. Dincolo de partea tragică a lucrurilor, mi s-a părut foarte interesant de „speculat”, să-i zicem, pe marginea destinului unui asemenea personaj. Iar asemenea „speculaţii” se fac cel mai bine, din punctul meu de vedere, pe terenul ficţiunii.

Şi legat cumva de întrebarea anterioară, dintre cărţile pe care le-aţi scris, care este cartea preferată?

Sînt două: Celelalte poveşti şi, evident, Matei Brunul. Dar îmi sînt „preferate” în mod egal. Adică sînt cărţi despre care pot vorbi senin deocamdată, fără să am prea multe regrete. Cînd vine vorba despre celelalte cărţi ale mele, ceva mă împinge, înainte de toate, să vin cu scuze: ştiţi, eram tînăr cînd le-am scris, încă nu foarte experimentat într-ale literaturii. Poate nu e nevoie de asemenea scuze, eu sper să nu fie. Vă spun însă ceea ce simt. În privinţa cărţilor amintite însă, repet, deocamdată pot vorbi împăcat despre ele.

Aţi fost relativ de curând (în martie) la New York, pentru lansarea unei cărţi în care figuraţi şi dumneavoastră printre autori. Vorbiţi-ne puţin despre acest eveniment.

A fost vorba despre lansarea antologiei Romanian Writers on Writing, coordonată de Norman Manea şi Sanda Cordoş, volum la care am participat şi eu cu un text. Ce pot să spun? Cred că, la cît de mult m-a impresionat New York-ul, dar în egală măsură şi organizarea, aş umple spaţiul cu mulţumiri adresate celor responsabili de acest proiect… Adică amintiţii coordonatori, dar şi I.C.R New York, dar şi editorii de la Trinity University Press. În concluzie, o experienţă foarte bună, două evenimente excelent organizate (la sediul I.C.R. din New York şi la Bard College) şi o antologie care, zic eu, le-ar putea spune multe americanilor despre literatura română.

Ce planuri  aveţi, atât ca şi scriitor cât şi în viaţa personală?

Eh, la categoria „planuri de viitor” m-aş înscrie oricînd într-un campionat mondial. Important e ce planuri realiste de viitor am. Printre ele, aş pune în primul rînd scrierea unui nou roman, axat tot pe anii ’50, dar total diferit de ceea ce oferă, ca temă vreau să zic, Matei Brunul. Asta ca scriitor. Cît priveşte viaţa personală, intenţia mea e să ajung la vîrsta pensionării – ba chiar cred că nu mi-ar strica nişte ani în plus. Alte planuri mai îndrăzneţe nu am.

Se întâmplă în America şi nu de ieri de azi, ci din 2009, prima dată un astfel de eveniment având loc în Chicago, la ideea protagonistei Michelle L’Amour, dansatoare şi coregrafă. Totul a pornit de la o zi obişnuită, povesteşte ea, când iubitul ei a găsit-o acasă citind goală şi i-a spus că este o imagine şocant de plăcută.

În fiecare an de-atunci, Naked Girls Reading merg în turneu în cele mai importante oraşe din Statele Unite, provocând publicul cu acest concept de lecturi publice „nude”, unde se citeşte beletristică, poezie, dar şi poveşti.

Mai multe clipuri pe site-ul oficial, NakedGirlsReading.com.

Când vine vorba despre cărţi, eu n-am auzit pe nimeni care să vorbească despre librari. Nu ştiu alţii cum sunt, dar în „mecanismul” complex al traseului de la scriitor (cel mai cel reper „livresc”) la editură, apoi carte şi cititor, se omite o categorie foarte importantă: cei care chiar vând cărţile.

Cei care le aşează cu grijă pe rafturi în fiecare dimineaţă şi zâmbesc atunci când un cumpărător deschide una s-o răsfoiască, fiind mereu pregătit să vină cu detaliile necesare pentru a-l convinge că titlul merită sau nu să ajungă în bibliotecă sa. Cel care stă de vorbă cu tine şi îşi dă seama ce ţi s-ar potrivi în general sau doar într-un anumit moment. În fine, cel care când ajunge acasă şi este întrebat cum i-a fost ziua, să poată răspundă ceva de genul: „Am dat doi Hemingway azi şi după o discuţie fascinantă cu un bătrânel despre sud-americani, să-ţi zic ce-am aflat de Llosa”.

Ştefania Oprina a terminat Facultatea de Litere din Bucureşti şi lucrează de câteva luni la Librăria Humanitas din Fundul Curţii (Green Hours). Iniţial ne-am intersectat pe pagina de Facebook a Hyperliteraturii şi până la interviul propriu-zis am avut ceva de aşteptat, pentru că: „treaba asta cu librăritul implică mult timp şi ceva oboseală acumulată, în rest e minunat”.

Cum ai ajuns să lucrezi într-o librărie?

Nu mă pricep să răspund punctual, la mine totul e cu poveste.

Am început să citesc târziu, dar nu m-am mai oprit. Nu am prejudecăți când e vorba de cărți, dar am citit titluri pe care le-am respins numai ca să am argumente să le resping în continuare. Nu îmi dau cu părerea decât dacă știu despre ce e vorba. Nu citesc ce citește toată lumea numai pentru că sunt afișe în tot orașul, însă aleg cărțile după copertă sau titlu și în continuare nu intuiesc întotdeauna bine, însă nu las nicio carte fără stăpân. Dacă nu îmi place mie, găsesc o persoană care ar pune-o prima în raft.

Ideea cu “librăritul” a început inițial în cerc restrâns. Căutam cărți pentru prieteni, soră, vecini, le citeam eu și dacă li se potriveau le cumpărau și pe lângă îmi luau şi mie o carte. Așa mi-am început eu biblioteca. Apoi asta mi-am dorit să fac deși nu știam unde.

Librăria la care lucrez acum era librăria preferată încă din liceu și stăteam aici mai mult decât la ore. Nu m-am gândit serios să lucrez ca librar până nu m-au sunat să mă cheme la interviu și atunci eram convinsă că nu am nicio șansă. Mă speria ideea să lucrez cu bani și acte, dar îmi plăcea mirosul de cărți. Cât timp așteptam un răspuns, mi-am dat seama că numai asta îmi doresc să fac și că e „dream jobul” de mult timp.

Cum e programul într-o librărie şi ce ai schimba la acest dream job?

Programul e clasic, 8 ore pe zi, dar le simți altfel. Uneori am impresia că doar ce am venit, altă dată că nu am mai fost acasă de câteva zile. Depinde foarte mult de cine intră în librărie.

De schimbat cu siguranță nu pot să mă gândesc la asta pentru că și așa am impresia că am ajuns aici prea târziu. Pentru mine personal e ceva ce mi-am dorit să trăiesc.

Lansarea de la Intelectualii la cratiță unde au venit peste 15 scriitori pe care altă data îi urmăream pe la târguri de carte a fost pentru mine un fel de Woodstock pentru fanii rock. La fel, când lucram de două luni, Matei Vi;niec a venit să mă invite în calitate de librar la o piesă de-a lui să vorbesc despre o carte. Am vrut instantaneu să-mi sun toți colegii de liceu să le spun ce mi se întâmplă. Mai bine de atât nu putea să fie decât dacă eram în interbelic și aș fi lucrat la Capșa.

Ce calităţi trebuie să aibă un librar?
Şi cât de important este rolul lui atunci când cineva intră într-o librărie?

În primul rând, trebuie să îți placă oamenii. Nu să știi că ești plătit să fii acolo, deci trebuie să fii amabil, nu. Ci să îți placă să vorbești cu ei despre ce ascultă, ce citesc, despre nepoțica din Belgia, comunism, să ai răbdare să îți citească 22-ul în fiecare marți și să discutați noul guvern sau concertele de la Sala Radio. Fiecare client e diferit, nu poți să fii amabil și atât. Și dacă ai o zi proastă trebuie să ții minte că poate și ei au.

Rolul unui librar e important dacă vrei să te ajute. Dacă știi ce vrei sau pur și simplu ești acolo să te uiți la cărți atunci vrei să fii lăsat să „vorbești” direct cu cărțile. Însă tot librarul ți le pune la dispoziție, e multă muncă înainte de orice client, fie că stă cinci minute sau o oră.

Cât citeşti la “muncă”? Ce titluri, ce autori ai descoperit lucrând?

Am descoperit zeci de titluri, autori, povești, versuri, oameni, secole, iubiri, vieți și le colecționez pe noptiera de acasă unde își așteaptă cuminți rândul pentru că acolo rămân mult timp. La librărie nu citesc aproape deloc. Coperta patru, să nu spun prostii când vorbesc despre o carte pe care nu am citit-o.

Nu ai timp să citești și pentru mine oricum asta necesită un ritual, între cafea și retururi nu pot să mă dedic Annei Frank, să sufăr odată cu ea.

Dar ai fi surprins câte recomandări primesc de la clienți și câte cărți îmi sunt povestite săptămânal.

Care-i cea mai haioasă întâmplare din librărie?

Ah, ce întrebare drăguță. Trebuie să ții cont însă că eu lucrez aici de câteva luni, încă nu am avut timp să adun o antologie însă se mai întâmplă să rămâi puțin perplex în fața unui client și să te abții cu greu să nu râzi.

Am fost rugată să împachetez ceară pentru epilat (era cadou adiacent cărții pe care o cumpărase și pe care mă oferisem într-adevăr să o ambalez), apoi întrebată dacă “domnul Humanitas” nu vrea să vândă clădirea (convinsă că era o micuță afacere de familie).

În toamnă, la un târg de manuale, am stat 45 de minute și m-am uitat la un domn foarte prezentabil și amabil în primă fază cum se așează liniștit pe un scaun cu un teanc de manuale în brațe, scoate un pix roșu si le corectează. Nu a mai fost atât de amuzant când i-am explicat că trebuie să le plătească și o oră mi-a explicat tot ce e greșit în reforma școlară.

Din când în când, câte un student mai încearcă să mă convingă să cumpere un singur capitol dintr-o carte pentru că pe restul le-a citit sau să le dau cărțile la xerox și inside jokes care chiar au devenit reprezentante pentru librăria noastră.

Cineva cu pretenții în domeniul literar s-a lăudat că a văzut filmul după cartea lui Bertrand Russell – În căutarea Fericirii și că Will Smith a jucat foarte bine rolul principal. În continuare râdem că Aleph a lui Borges este volumul doi al cărții cu același nume scrisă de Coelho și încă am răbdare să explic că Micul Prinț nu are o variantă “pentru oameni mari”, fără desene, așa este de când a scris-o Exupery.

Care este traseul unei cărţi din moment ce ajunge în librărie?

Deși este o librărie relativ micuță, avem peste patruzeci și patru de mii de cărți și zilnic primim noutăți, deci e posibil să fie o discuție lungă și nu atât de interesantă, dar procesul este simplu și la el asistă oricine se nimerește prin librărie când scoatem cărțile la raft, nu este ceva secret.

Nu este nimic prestabilit, fix sau bazat pe grafice complicate, cărțile își găsesc singure locul. Le ajutăm să se împrietenească în funcție de editură, gen sau domeniu. Noutățile sunt mai timide și stau o vreme separat până se obișnuiesc cu noi și cu adresa temporară. Ele au două mese speciale, podiumul lor de defilare până se hotărăsc unde le place mai mult.

Când ajunge în librărie, fiecare carte primește o etichetă cu un cod și preț, un fel de buletin de flotant până e cumpărată.

Apropo de rolul nostru, librăria a fost de curând organizată pe domenii și subdomenii, deci e foarte ușor să găsești ce cauți și să descoperi altceva frumos pe raftul de lângă, fără să întrebi. În afară de o cameră dedicată beletristicii, avem cărți de la istorie, filozofie, psihologie, drept, cărți pentru copii, ezoterism, dicționare, self help, marketing, religie până la casă, grădină și hobby-uri. Dar adevărata organizare este în biblioteca fiecărui client.

În interiorul domeniilor s-au creat legături de care ținem cont, autorii vorbesc între ei, așa că Hemingway, Pamuk, Günter Grass, Saramago sau Beckett stau în același raft și discută despre emoțiile unui premiu Nobel. La fel și Márquez, Steinbeck, Hesse sau Faulkner. Jung, Freud și Yalom tratează oamenii care își confundă soţiile cu pălării în timp ce Osho, Dalai Lama și Eckhart Tolle stau suficient de aproape să găsească noi metode pentru o viață liniștită. Agatha Christie și Georges Simenon rezolvă cazuri și demarează anchete, discuții la care ia ușor parte și Rodica Ojog-Brașoveanu.

După cum observi, cărțile chiar își aleg singure locul în funcție de lucrurile comune. De noi, librarii, au nevoie numai să le spunem bună dimineața ștergându-le de praf și să le punem pe picioare când se rostogolesc din raft în timpul nopții.

Cum te descurci cu titlurile care nu îţi plac?
Cum împaci gusturile cu profesia?

Înainte să lucrez aici eram categorică și rămâneam la prima impresie. Acum însă am avut multe surprize plăcute și dau o șansă tuturor cărților. Mă ajută și faptul că spațiul este limitat, deci chiar toate cărțile tipărite vreodată nu le avem.

Am titluri care nu îmi plac, dar mă concentrez pe oamenii care le cumpără și ei rar îmi fac o impresie proastă. Așa cum nu îmi plac măslinele, dar le gătesc cu drag când cineva le mănâncă cu poftă.

Nu prea încerc că schimb păreri, însă ofer alternative. Pe lângă o carte pe care eu personal nu aș promova-o, încerc să recomand și ceva cu o valoare literară mai mare (părere subiectivă sau, când e vorba de clasici, atestată).

Pe un perete avem în permanență “Recomandarea Librarului” unde indiferent de câte cărți cu vampiri apar, vor sta mereu Kafka sau Ioana Pârvulescu, de exemplu.

În raport cu străinii, cât de căutaţi sunt şi autorii români?

Autorii români sunt foarte căutați. Există oameni incredibili cum ar fi Djuvara sau Paler care reușesc cu ușurință să devanseze în vânzări noutăți de la Llosa, Pamuk sau Saramago.

Care este genul cel mai cerut / cumpărat?

La fel discuția ar fi mai lungă, depinde de perioadă, apariții, evenimente. În general, poate și datorită faptului că librăria este în aceeași clădire cu Grupul de Dialog Social și cu Revista 22, cele mai căutate genuri sunt istoria și filozofia, însă depinde, cum spuneam, de perioadă.

În același timp, în clădirea de care vorbesc s-a mutat un Curs Foto si au început căutările pe acest domeniu.

Nu avem un public țintă, încercăm să fim în pas cu toate. Un rol important la noi îl are muzica. Cei mai vechi clienți tot după Beethoven și Dvorak intră la noi.

Romanul distopic scris de Anthony Burgess, o odă închinată ultra-violenţei juvenile, a fost publicat exact acum 50 de ani, pe 14 mai 1962. Portocala mecanică este în prezent una dintre cele mai influente şi mai exponenţiale opere literare ale culturii pop.

Când vine vorba despre romanul lui Anthony Burgess, foarte mulţi confundă cartea cu filmul realizat în 1971 de Stanley Kubrick şi îşi formează impresia că Portocala Mecanică este un roman care are ca subiect doar violenţa. Dar cartea lui Burgess impresionează prin limbaj. Alex, personajul principal, descrie bătăi şi scene de viol într-un mod foarte senin şi original, unii ar spune chiar poetic. Argoul folosit de puştiul de 15 ani este cu mult mai înspăimântător decât violenţa extremă de care dă dovadă în carte.

Portocala Mecanică este un roman despre controlul exercitat de stat, despre conflictul dintre instituţionalizare şi individ, care ar fi putut apărea numai în anii plini de paranoia de după al doilea război mondial, dar care nu va fi niciodată depăşit de timp. Alex reprezintă anti-autoritarismul. El este anarhistul iconoclast care nu se va subordona niciodată ordinii sociale prestabilite.

Citind articolul Cum identificarea cu un personaj dintr-o carte îți poate schimba viața, îmi dau seama că Alex este personajul literar care m-a influenţat cel mai mult.

Portocala mecanică este o carte pe care o recomand la orice oră din zi şi din noapte. Cum ar spune Alex, “e horrorshow”.

Stephen King îşi arată indignarea într-un articol publicat în The Daily Beast asupra faptului că bogaţii nu plătesc 50% taxe din veniturile lor.

Veniturile anuale ale lui Stephen King se învârt între sumele de 30 şi 40 de milioane de dolari. Autorul american şi-a exprimat dorinţa ca nu doar 28% din câştigurile anuale să fie taxate de stat, ci 50%, menţionând că oricum el donează aproximativ 4 milioane de dolari anual pentru proiecte culturale, librării, şcoli şamd.

Totuşi acţiunile caritabile ale bogaţilor „nu pot salva lumea de înclăzirea globală sau nu pot scădea preţul benzinei măcar cu un şfanţ”. La fel şi responsabilităţile sociale ale SUA, precum educaţia şi sănătatea, nu pot sta la mâna donaţiilor, crede King. Şi „de ce nu suntem sinceri? Majoritatea tipilor bogaţi care plătesc 28%, nu dau alţi 28% din veniturile lor pentru acte caritabile. Majoritatea tipilor bogaţi le place să-şi păstreze mălaiul”.

Ideea lui Stephen King este simplă: “Este o necesitate practică şi un imperativ moral ca cei care primesc mult să fie obligaţi să plătească în aceeaşi măsură“. Altfel, „primele valuri de nemulţumire” ale protestelor, „vor fi doar începutul”.

Sursa: TheDailyBeast.com, The Guardian

Scriitorul şi poetul Şerban Mărgineanu s-a născut la 22 decembrie 1960 la Bucureşti. Este tipul scriitorului american care experimentează viaţa mai întâi şi abia apoi o transpune cu inteligenţă şi talent în literatură. De aceea, romanele lui Şerban Mărgineanu respiră o autenticitate vibrantă şi captivantă, care îi satisface pe deplin cititorului de romane poliţiste setea de real, de credibil, de palpabil.

Şerban Mărgineanu a lucrat ca strungar, mecanic, paznic de noapte, curier, fotograf, chelner şi altele. În toate aceste ipostaze, el nu a uitat nicio clipă că este scriitor, iar lumea cu care intra în directă legătură prin aceste meserii i-a fost de fiecare dată un alt laborator de studiu şi creaţie. Ca un alter-ego, întotdeauna a fost însoţit de un câine, pe care l-a iubit şi l-a tratat ca pe un frate întru experimentarea frumuseţilor şi ciudăţeniilor lumii.

A publicat pe hârtie opt cărţi, şapte romane poliţiste şi un volum de versuri.

Ce ar trebui să ştie cititorii despre scriitorul Şerban Mărgineanu?

Eu, ca scriitor, sunt apreciat de-un anumit gen de cititori, care “simt” substratul social al volumelor mele. Pot spune că eu sunt ciudatul rapsod al canaliştilor, al târfelor, al proxeneţilor, detracaţilor şi nefericiţilor.

Întotdeauna m-a fascinat strada de cartier, partea ascunsă şi urâtă a ORAŞULUI, care, prin volumele mele, îşi dezvaluie o parte negativă şi mizeră. Niciodată n-am simţit nevoia de a-mi plasa acţiunea şi personajele în alte ţări, pe alte meridiane. Rămân legat de borfaşii autohtoni şi de cartierele rău-mirositoare ale Bucureştiului.

Poate că, cine ştie, în subconştientul meu există în aceste volume pe care le scriu ceva din mine însumi. Leneş, asocial, renegat de o familie care de mult nu mai vrea să ştie de mine, am existat întotdeauna paralel cu viaţa propriu-zisă, fiind simplu spectator al evenimentelor care mă-nconjoară…

Aştept o sponsorizare, o şansă oarecare de-a publica un roman poliţist cu o puternică tentă autobiografică. S-ar putea spune că sunt un scriitor cu totul anti-sistem, de vreme ce sistemul literar nu m-a sprijinit niciodată. Mi-am plătit singur aparitiile editoriale, mi-am vândut singur volumele, m-am descurcat singur, ca un out-sider.

Poate că sunt doar fantoma unui scriitor, umbra rătăcitoare pierdută-n infinitul Net-ului, cine ştie…

Am văzut pe un site un articol în care se spune că vă faceţi promovarea romanelor cu poze mai… deocheate. A avut acestă iniţiativă efectul scontat asupra vânzărilor?

În realitate, fata din fotografie (care apare topless în imaginea respectivă) a servit drept personaj romanului Natură moartă cu sevraj, ea fiind personajul principal. Desigur, voi păstra secret numele real al persoanei…

E clar că orice imagine sexy are impact pozitiv asupra vînzărilor! Ca dovadă, “ziarul Naţional” m-a contactat şi-a scris acel articol despre mine DOAR în momentul în care au găsit pe Facebook respectiva poză, nu înainte. Aş fi putut scrie încă 10.000 ani, fără ca presa scrisă să mă “ia în vizor”, dacă nu ar fi fost şi o mică problemă sexual-morală la mijloc.

Ce cărţi vă place să citiţi? Ce scriitori români preferaţi aveţi?

Prefer să citesc autori ca Eugen Barbu, Camil Petrescu, Mateiu Caragiale, Marin Preda, clasici care-mi redau încrederea într-o Literatură profundă şi autentică. Iubirea vieţii mele literare este Eugen Barbu, operele sale mă vor încânta întotdeauna. Pe plan internaţional, prefer Lee Harper şi Stephen King, James Hadley Chase şi Ross McDonald.

Vă consideraţi un autor exclusiv de literatură poliţistă ?

Cred că sunt, în egală măsură, şi poet. Primul meu volum apărut a fost volumul de poezii Citadine. Dar poezia pare a fi incitibilă în România.

Desigur, genul meu cel mai abordat este totuşi romanul poliţist…

Ce vă place şi ce nu vă place ? Mă refer la mâncare, băutură etc.

Ca băutură, consum numai ceai negru şi Coca-Cola. S-ar putea spune, deci, că sunt un “cocalar”, în limbaj de cartier. În ceea ce priveşte mâncarea, nu am absolut nici o pretenţie deosebită, doar cu o uşoară înclinaţie către sandwishuri; se pot consuma uşor în timpul procesului de creaţie.

Ce-mi mai place? Îmi plac câinii; de cand mă ştiu, am avut câte-un câine. Sunt nişte fiinţe complementare; ochii lor, sclipind stins în obscuritatea camerei, respiraţia lor uşoară, acel sentiment indicibil că nu sunt singur… Oh, câinii aceştia care există undeva pe lângă mine, creîndu-mi impresia că nu sunt totuşi singur…!!

Cu ce probleme se confruntă un scriitor mai puţin cunoscut, atunci când vrea să publice ?

Scriitorii mai putin cunoscuţi se confruntă cu un anume sentiment de respingere. Vis-a-vis de publicare, nimeni nu investeşte într-un scriitor necunoscut şi-aici este edificator tragicul roman Martin Eden, de Jack London.

Dar poate că cea mai nostima problemă a unui scriitor necunoscut este acea furtuna mică, domestică, ce se naşte în cadrul familiei respectivului scriitor. Ca “oaia neagră” a familiei care-am fost întotdeauna, faptul de-a fi scriitor necunoscut a fost o adevarată insultă la adresa membrilor numitei familii cu care de altfel nu mai întreţin relaţii de mai bine de 20 ani. Acestea se pot cita ca probleme ale unui scriitor necunoscut…

Ce planuri de viitor aveţi?

Planurile mele de viitor sunt modeste şi simple; vreau să scriu, şi dacă este posibil să public in continuare. Simplul proces de creeaţie este ceva fascinant…!!

De unde vă culegeţi personajele?

Simplu, din stradă. Din viaţa de zi-cu-zi. Personaje autohtone, viabile, care există şi suferă. Le iubesc.

Îmi iubesc personajele…

DEX-ul e cartea aia mare şi lucioasă, de câţiva ani şi cu î din a în loc de î din i şi din care omul află ce înseamnă diverse cuvinte pe care le aude, dar nu le înţelege. Luăm azi, par igzampăl, un cuvânt aparent simplu de definit şi înţeles:

LINGURA… deci ce iaşte lingura? facem un exerciţiu simplu şi pornim de la premisa că nu ştim nimic despre acest cuvânt şi vrem să-i bunghim înţelesul.

LÍNGURĂ, linguri, s. f. I. 1. Obiect de metal sau de lemn pentru uzul casnic, alcătuit dintr-o parte ovală scobită și dintr-o coadă. ◊

1. aşadar, ştim că este un obiect din lemn sau metal, deci, dacă e de plastic, bunăoară, NU e lingură;
2. ştim că e de uz casnic, dar nu putem stabili totuşi la ce foloseşte;
3. putem deduce, nu-i aşa? fiind un obiect alcătuit dintr-o parte ovală şi scobită şi o coadă, poate fi, până la urmă orice. De la o lopată de săpat în ghivece până la o paletă de alergat muştele de pe perdea…

Dar… Lăsăm în urmă frumuseţe de definiţie a lingurii şi mergem la surata mai mare şi, cu siguranţă, dătătoare de explicaţii mai ceva decît DEX-ul însuşi.

POLONÍC, polonice, s. n. Lingură mare și adâncă, cu coadă lungă, folosită de obicei pentru a scoate supa sau ciorba din oală sau din castron și a o turna în farfurie. ♦ Lingură mare, adâncă și cu numeroase găuri, folosită la stână pentru a separa urda sau cașul de zer. – Din ucr. polonnyk.

Dacă ne încordăm muşchiul mic, dar cenuşiu al minţii, am putea să facem o deducţie, logică: din moment ce polonicul e o lingură mai mare, lingura e o lingură mică.

Şi, dacă polonicul e o lingură mai mare cu care scoatem supă sau ciorbă din oală sau castron ca să o turnăm în farfurie, reiese, desigur, că lingura obişnuită, adică aia mică (de tipul meniurilor de la Mac – mare, mediu sau deloc), e o unealtă casnică de testat nervii gospodinelor. Lingura normală, adică mică, este – deci – unealta cu care poţi turna supa sau ciorba dintr-o oală de un litru, să zicem, într-o săptămînă… liberă.

Pe de altă parte, pe căi absolut oculte şi spontane, aflăm din DEX că există linguri şi cu găuri, chestie pe care, normal, nu am aflat-o din definiţia lingurii, ci din cea a polonicului. Logic. La ce ar putea folosi, aşadar, o lingură cu găuri? În afară de folosul evident în cadrul secţiei Furioşi de la Bălăceanca, ar mai putea, desigur, folosi la separarea urdei nanometrice sau a caşului minuscul de zerul care ar putea încăpea… să zicem, într-o … (v-aţi prins!) linguriţă!