Aș fi putut să stau cu ea acasă veți spune? Da, aș fi putut. Măcar din când în când. Dar numai dacă ar putea ceilalți, mulți, să iasă și ei în stradă. Cumva, toată greutatea acestor zile, datoria de a nu lăsa România să intre în noaptea tenebroasă a fărădelegii, a căzut pe umerii câtorva oameni. Prea puțini, mult prea puțini. Prin urmare, NU POT să stau cu ea acasă, e o obligație, o datorie față de mine, față de ea, de istorie, să rezistăm. De asta, dragii mei, Cezara si zeci de alți copii au salutat prima zăpadă mărșăluind pe bulevardele Sibiului.

Să nu credeți o secundă că noi, ăștia care ne organizăm viețile astfel încât în fiecare zi la 12 să fim în față la PSD și în fiecare duminică seara – pe ploaie, vânt sau furtună – să batem străzile Sibiului, nu am avea o viață! Credeți că la noi nu vine Crăciunul? Că nu avem cadouri de cumpărat, proiecte de încheiat înainte de concediu? Cumpărături și mâncare de făcut? Credeți că niciunul dintre cei care au înghețat 50 de ore la sit-in-ul din față de la PSD Sibiu (care s-a reluat, apropo) nu ar fi avut chef să se uite la un film cu o bucată de pizza în mână?

Cumva, am impresia că mulți chiar asta cred. Că viețile noastre sunt cumva mai puțin complicate. Că noi nu avem zile grele la serviciu și deci nu pricepem de ce voi vreți doar să vă trântiți în pat cu un ceai în mână, că altfel ați veni, cum să nu. Că pentru noi timpul se dilată, dar lor uite, nu le ajunge, au o mulțime de griji, când să mai aibă timp și de protest? Și apoi, duminica seara joacă Catan cu finii. E o tradiție deja. Ba am mai auzit una de antologie – „Mie cine îmi plătește medicamentele dacă mă îmbolnăvesc la protest?” Ți le plătesc eu, numai IEȘI DRACULUI ÎN STRADA!!!

Dragi prieteni si concetățeni cu vieți complexe și complicate, să știți că noi nu ieșim în stradă pentru că ale noastre ar fi simple! Să știți că la sit-in-ul #văvedemdinsibiu sunt programatori care și-au luat o zi de concediu doar ca să stea acolo; oameni cu 2 copii acasă care îi aduc acolo să se joace, după aceea pleacă unul cu ei și celălalt rămâne; să știți că eu am stat 3 ore cu laptopul pe un scaun rece din plastic acoperită cu o pătură adusă de cineva pentru a preda o traducere la timp și a asigura permanența la ore când angajații normali nu pot; iar când stau fără laptop, pierd bani – e mișto să fii free-lancer, numa’ că nu-ți dă nimeni concediu cu plată; să știți că tot acolo sunt oameni care lucrează în turism și e decembrie; oameni cu copii, cu 2-3 proiecte desfășurate în paralel, cu termene limită; oameni simpli care au fugit din pauza de prânz cu autobuzul sau cu trotineta ca să poată înlocui 30 de minute pe un altul înghețat bocnă. Oameni frumoși, oameni cum nu am crezut că există decât în filme, dar prea singuri. Nimeni, niciunul dintre noi nu își dorește să fie acolo. Nici să vadă Calea Dumbrăvii la pas de plimbare în fiecare duminică seara.

Dar nu avem de ales. În primul din cauza lor, a șlehtei de nemernici din Parlament. Și în al doilea rând, din cauza voastră. Fiindcă dacă voi sunteți prea obosiți și prea ocupați și prea supărați, noi când să mai fim? Dacă și noi ne declarăm învinși sau stresați de aluatul de cozonac nedospit sau de încă o ceartă cu șeful, ce le rămâne copiilor noștri? În ce Românie vom deschide ochii în 2018? Șansa noastră în fața lor este rezistența, dar rezistența în stradă și în ger a unui grup restrâns și epuizat de oameni este limitată. Șansa noastră reală este o rezistență construită strategic, în care duminica viitoare ies alte 2000 de oameni, nu aceiași ca in ultimele 3 duminici, iar grupurile #văvedem din toată țara sunt formate dintr-un nucleu de 5-10 oameni care se schimbă constant și regulat, astfel încât inițiatorii să doarmă o noapte din 2 acasă, nu să fugă să prindă 2 ore de somn și apoi să se întoarcă înapoi la scaunul rămas gol între timp.

Oana Pellea spunea că iese în stradă pentru că nu vrea să îi fie rușine de ea însăși. Și eu zic la fel. Dar mai zic ceva. Ies în stradă pentru că nu pot altfel, pentru că dacă nu ies eu și ceilalți câțiva, prea des aceiași, mereu singurii pe care te poți baza, mi-e teamă că nu iese nimeni. Și mai ies în stradă pentru ca atunci când Cezara va citi despre zilele astea negre în cărțile de istorie, să o pot privi în ochi cu demnitate când mă va întreba: „Tu ce ai făcut, mama, să îi oprești?”

Poate sunt aspră și sunt rea, dar azi sunt tristă. Azi, după o săptămână în care într-un fel sau altul am fost zi de zi în stradă, am simțit pentru prima dată fiorul deznădejdii. Și m-am supărat pe mine și apoi pe voi și am împins gândul că e totul degeaba și că vom obosi cu toții și vom pleca acasă departe, departe în cotloanele sufletului. Însă îl cunosc, știu cum operează. Va reveni și ne va cuprinde încet, încet, pe toți. Oare atunci ne va înlocui cineva?

Acum ceva vreme am vazut cateva episoade dintr-un documentar care m-a lasat fara cuvinte. Cred ca ii zicea Blood, Sweat and Luxury Goods. Sau asa ceva. M-a socat atunci mizeria in care isi executa unele etape de productie marci precum Louis Vuitton in cele mai sarace si amarate colturi ale lumii. Apoi am citit ceva articole pe aceeasi tema despre H&M. De curand, am aflat ca unul dintre, daca nu cel mai bogat om din lume, este patronul Inditex – concernul ce detine Zara, Pull&Bear, Massimo Duti si altele de care nu imi amintesc. Cel mai bogat om din lume, iar eu dau 100 lei pe o camasa redusa de la 150, pentru care poate el a platit 2 euro unei copile din Bangladesh sa o coasa. Acest om s-a imbogatit pentru ca eu ii cumpar hainele. Apoi am citit despre Lidl, cum stau angajatele de pe linia de productie cu Pampers pe ele, ca sa nu piarda timp pretios cu mersul la baie si sa nu isi faca norma. Cumva, imaginea devenea tot mai distorsionata. Si treptat, s-a produs declicul.

Nu vreau ca pentru hainele pe care le port si pe care le cumpar la reduceri cu 5 euro sa doarma sub mesele de lucru femei care ar trebui sa se bucure de aceleasi lucruri ca si mine.  Nu vreau sa cumpar haine pentru ca magnati precum patronul Inditex (a se citi orice alt nume aici) sa isi cumpere inca un yaht, inca un Bentley. Vreau ca banutii pe care oricum ii dau pe haine sa se duca la o mama care strange bani de o vacanta cu copii. La o adolescenta care si-a urmat visul de a croi haine pentru oameni mari. La o mica afacere de familie, care plateste oamenii corect si cu banii castigati asigura copiilor o viata decenta.

Si uite asa am hotarat sa incerc un experiment – pot, oare, sa imi intretin pasiunea pentru cumparaturi (de, n-am zis ca am facut schimbare de sex, evident ca ador in continuare cumparaturile) cu produse romanesti? Am pornit la drum cu ideea ca rareori imi trebuie cu adevarat o haina, de obicei o cumpar pentru ca imi place, vine bine, e la moda etc. Deci nu ma grabeste nimeni, nu sunt fortata sa aleg in mall, mutandu-ma dintr-o exploatatie textila in alta (a se citi magazin). Si am inceput sa caut, sa identific magazinele locale, cu produse romanesti, de mici designeri locali pentru bugete de om normal. N-a fost usor la inceput, mai ca ai zice ca nu ai de unde. Dar, treptat, mica lista de 2-3 nume a tot crescut, iar acum cred ca as putea ocupa spatiile dintr-un mall 100% romanesc. Uite o idee interesanta, oare ar functiona in practica?

Asadar, sa va povestesc ce am descoperit la Sibiu si online. Nu ma apuc sa dau linkuri, nu vreau sa transform povestea asta intr-un advertorial, daca vreti cautati pe Google cu fiecare nume si gasiti usor site-urile. Ideea nu este doar despre numele acestor magazine, ci despre faptul ca se poate, desi aproape ca am crezut ca nu. Experimentul meu a reusit, iar garderoba mea e mai ecologica (de, nu mai vine cu vaporul din China), mai “socially responsible” si mai deosebita, fiindca avantajul acestor mici buticuri sau mici nume locale si nationale este ca lumea care face shopping trips la Vienna habar nu are de ele. Acum cateva luni, cand am intrebat mai multa lume despre magazine cu haine si accesorii romanesti, nu am primit aproape niciun raspuns, deci putini stiu cat de bogata este oferta. Asa ca aceasta lista este pentru cei care isi vor pune vreodata aceeasi intrebare.

Gossip Tree – in Sibiu, micut si cochet, cu haine casual si de ocazie, cercei si accesorii, posete si ceva incaltari

Melor – tot in Sibiu, putin mai scump si cu articole mai putine, aproape exclusiv haine, dar deosebite

Zippo – Sibiu, gentisi posete din piele de o calitate foarte foarte faina si foarte moderne

Poema – Promenada Mall Sibiu si online – haine si accesorii, firma e din Craiova, oferta online e foarte bogata si calitatea e excelenta

HLN – In Sibiu nu mai exista momentan, dar au magazin online cu haine, ceva lenjerie si posete, calitatea e cam de calibrul Zara si preturile maxim H&M

Lashez – cea mai recenta descoperire, in Promenada Mall Sibiu, se pare ca e tot o firma romaneasca, desi in magazinul din Sibiu au si produse chinezesti. Vestimentatie casual si de ocazie de dama, foarte simpatice. Ii gasiti si online.

Pentru accesorii vizitez targurile organizate frecvent in Sibiu si tarabele din zona pietonala. Incredibil ce lucruri fantastice fac oamenii aceia.

Am devenit mare prietena si a magazinelor online, unde am descoperit 2 dragute pentru copii – la ei e mai complicat sa cumperi exclusiv local, dar minirock.ro si daninaline.ro au hainute tare dragute pentru pici, 100% fabricate in Romania. Pe probate, am comandat d ela amandoua si calitatea e ok, cu siguranta mai buna decat Lidl sau H&M.

Pentru lenjerie, pe langa HLN am descoperit Jolidon (desi nu va recomand magazinul lor din mall, e acolo o tanti care mi-a amintit de magazinul universal din Hunedoara comunista, cred ca atunci a si zambit ultima data) si Uniconf care fac chestii foarte foarte faine si de dama si de barbati si isi desfac marfa in Carrefour si online.

Pentru cosmetice, un sincer si calduros bunvenit magazinului Farmec deschis in Sibiu, folosesc cat de multe produse pot de la ei, inclusiv ojele sunt variate si rezistente.

Si mai este un site – breslo.ro, un bel de bazar online al micilor designeri, unde gasesti chestii minunate cu review-uri si tot ce trebuie. Inca nu l-am exploatat, dar e pe lista.

Cam astea ar fi numele care au transformat experimentul meu intr-un succes si m-au asigurat ca nu o sa intru in sevraj din lipsa de shopping, chiar daca trebuie sa evit usile larg deschise de la Zara, C&A s.a.m.d. Si nu, nu le ocolesc cu totul, politica mea nu este totul sau nimic, am mai”calcat stramb” si probabil o s-o mai fac, ideea este ca vreau si am vazut ca pot sa incurajez visele producatorilor locali si nu extravagantele marilor concerne. Poluez mai putin, ajut la crearea de locuri de munca in Romania, deci la dezvoltarea economica pe care ne-o dorim atat, sanctionez tratamentele inumane la care firmele de moda isi supun angajatii de prin Asia si Africa, incurajez si sustin micii intreprinzatori locali, ajunt un parinte sa isi trimita copilul in tabara in loc sa mearga la munca in Spania. Ceea ce imi da o senzatie placuta de cate ori pun pe mine unul dintre aceste produse. Zambesc instantaneu. Si asta e lucru mare.

Mai stiti si voi alte firme romanesti care merita incercate?

Dar azi, cautand ceva pe net, am dat pe un forum peste o scrisoare care m-a cutremurat. Asa e meseria mea – ma duce de la site-uri porno la articole despre cum se fac bombele si la forumuri unde, ascunsi in spatele ecranului, oamenii isi plang dramele personale. O postez fiindca mi se pare extraordinar de universala. Cred ca, fie ca ne dam seama sau nu, fiecare cunoastem cate un autor al unei asemenea scrisori.

CAT DE PRIETENI SUNTEM CU ADEVARAT OAMENILOR PE CARE II CONSIDERAM PRIETENI?

„Scrisoare catre prieteni.

O parte din mine isi doreste ca atunci cand voi veti citi aceste randuri sa fiu deja doar un trup rece si indiferent, un fir de praf purtat de vant care sa va priveasca in treacat fetele triste, uimite, nedumerite. Oare cum ar fi? Oare ce ati zice daca intr-o zi nu as mai fi? Cat ar trece, daca nu v-ar anunta nimeni, pana cand ati constata ca nu mai sunt? Daca as disparea pur si simplu intr-o zi, cat timp ar trece pana m-ar declara cineva disparuta? Intrebarile astea ma infioara, fiindca nu sunt un om singur. Adineauri m-am despartit de doua dintre voi si luna trecuta, cand a fost ziua mea, am primit o multime de telefoane.

Am un anturaj bogat cu care ies, socializez, vorbesc la telefon sau schimb mesaje pe diverse medii. „Anturaj bogat”… Am sters de trei ori propozitia de mai sus pana sa o las asa. As fi zis „prieteni”, dar asta e durerea, ca nu am prieteni. Da, stiu, v-ar soca pe toti sa va spun asta, fiindca fiecare dintre voi sunteti sinceri si credeti sincer ca imi sunteti prieteni. Dar sunteti oare cu adevarat? Cand m-ati scos ultima oara la un suc? La un film? La o piesa de teatru? Da, veniti daca va chem, raspundeti la telefon si probabil as gasi pe cineva dispus sa ma asculte daca as suna plangand ca nu vreau sa fiu singura. Dar cati dintre voi faceti asta la initiativa voastra? Cati dintre voi v-ati oprit vreodata din goana zilnica, din acest perpetuum mobile alcatuit din casa si familie pentru a fi cu adevarat prieten cuiva?

Aud ocazional stiri despre X sau Y care s-a sinucis desi era o persoana vesela, buna la scoala, sociabila. Prietenii si familia se declara socati. Ma pufneste rasul. Habar nu mai au ce e in sufletul acelui om. Ma sperie faptul ca am ajuns sa ii inteleg. Nu ne intereseaza sufletul, nici al nostru nici al celorlalti, pentru ca viata ne e prea plina de material. Da, Ana, Maria sau Octavian sau oricum i-ar chema au ras si au dansat si au fost la teatru si la olimpiada, dar nu i-am intrebat niciodata cum se simt, ce simt, nu le-am cerut niciodata ajutorul si nu le-am spus niciodata ce e in sufletul nostru. Si atunci, de ce ne mira atat ca s-au dus? Habar nu aveam cine sunt, vedeam doar ce ne-a interesat si ce am apucat sa vedem in goana dupa ale noastre.

Stiu, multi dintre voi spuneti ca sunteti acolo oricand un prieten are nevoie, dar putini intelegeti ca nu avem nevoie de psihologi pro bono, avem nevoie de prieteni, de reciprocitate, de sentimentul acela ca si altcineva are nevoie de tine, nu doar ca e dispus sa iti ofere un umar pe care sa plangi. Asa, pentru ca esti tu slab si nu esti in stare sa te aduni singur. Si poate n-ai bani de psiholog. Nu, asta nu e prietenie, asta e „charity” si mai bine ma lipsesc.

Mai bine… Uite, ma duc eu sa fac „charity work” undeva in lumea asta larga, ca e mare nevoie oriunde, peste tot. Dar nu, nu sunt in stare, fiindca sunt prea ametita de roata pe care ma invart ca un cobai in colivie ca sa vad usa care sta larg deschisa. Iar cand o vad, sunt prea ametita de atata invartit, asa incat nu o nimeresc.

Si atunci plang, sunt trista, dezamagita de mine si de voi si de anii astia frumosi care trec pe langa mine. Si as vrea sa ma loveasca un tramvai sau o nenorocire ca sa imi dea ocazia sa ma redescopar, sa ma regasesc. Sau as vrea sa am puterea sa o fac singura. AS VREA SA NU MAI AM NEVOIE DE VOI TOTI, FIINDCA ORICUM NU SUNTETI NICIODATA ACOLO CU ADEVARAT. Sau poate am eu nevoi prea neintelese. Vedeti… toate gandurile astea aruncate aiurea, alandala aici pe ecranul asta insipid… Mi-as dori sa le impartasesc cu voi, la o cafea. Sa imi spuneti ca sunt proasta si perfectionista si exagerata. Sau ca am dreptate si simtiti si voi la fel. Dar voi nu spuneti nimic. Sunteti in delegatii, in vizite, in familie, cu copiii in parc, la serviciu sau la cumparaturi. Nu stiu daca asa a fost mereu, dar acum mi se pare ca eu am ramas singura cu soft neupdatat din lumea asta, careia ii e greu sa functioneze fara prieteni. Voi toti pareti ca va e bine asa, alergand intre serviciu si sot si copil si atata. Si asta ma face sa ma simt si mai defecta, fiindca daca in sufletul meu ramane un loc gol dupa toate acestea, it must be something wrong with me.

Redistribuim si postam cu toti online, in disperare, citate despre prietenie, despre „Do more of what makes you happy”, despre timp de calitate and so on. Ne mai moare cate un prieten tanar de cancer, de accident si cate un mesaj cutremurator de adio, despre cuvinte nespuse si vieti netraite devine viral online timp de 1-2 saptamani. Il citim si mergem mai departe. Uneori zic uite, au inteles si ei, daca au repostat asta, sau asta. Dar asta e tot ce ramane – un post pe Facebook, o clipa de intelepciune in care ne simtim mai bine cu noi insine, apoi ne intoarcem la raport, la copil si roata se invarte iar si iar.

Si uite asa ajung iar la ideea cu care am inceput aceste randuri. Sunt un om slab si nu voi avea niciodata curajul sa va spun toate astea in fata, fiindca stiu ca va veti uita la mine ca la Alice din tara minunilor si veti spune ca trebuie doar sa va cer ajutorul si mi-l oferiti. Dar eu, dragii mei, visez la o lume in care prietenia sa nu fie „ajutor” oferit. Visez la o lume in care prietenii sa vrea sa se vada de dragul de a se vedea, sa isi povesteasca unii altuia ce i-a enervat in ultima saptamana la sot, la copil, la sef. Sa bea un pahar de vin si sa se simta iar ca in liceu. Sa se ofere unul altuia fiindca asta simt, nu fiindca are celalalt nevoie. Stiu, am zis-o si mai sus, sunt defecta. De aia simt tot mai des in ultimul timp ca totul e in zadar. Ca nimic nu mai are sens, fiindca nu poate fi nimic cum vreau si daca visele mele nu se pot materializa, poate o sa imi gasesc taria sa devin eu un vis.

Stiu, veti plange si va veti mira, iar ziarele vor spune ca nu am stiut sa cer ajutor. Dar nu mi-au placut niciodata cersetorii, si daca nu as putea sa cer un banut, de ce sa trebuiasca sa cer afectiune? Poate pur si simplu, I’m not worth it.”

În ultimele săptămâni am fost martora unui eveniment atât de frumos, atât de sugestiv și încărcat de simbolism încât m-a lăsat fără cuvinte. Sau, de fapt, cred că m-a inspirat să îmi găsesc cuvintele. În Sibiu era de notorietate faptul că la spitalul de pediatrie doar părinții deosebit de norocoși sau ”bine conectați” se puteau interna cu piticii lor mai mari de 1 an. Nu conta că alăptezi sau nu, că nu a stat niciodată fără mama, că rogi în genunchii medicul sau asistenta să te lase să dormi pe scaun lângă pat. Nu și nu. Ani la rând,  din teamă, complezență, durere și amorțeală, toată lumea a acceptat această situație. Ne rugam cu groază să nu ajungem cu copilul acolo. Puținii care ajungeau își plângeau suferința pe la colțurile clădirii și în pătuțul gol de acasă al copilului, iar după externare, își concentrau toată atenția pe depășirea traumei. Au existat ceva încercări timide de schimbare, 1-2 plângeri și atât.

Apoi, acum câteva săptămâni, paharul a dat pe dinafară și zeci de părinți au început să adune experiențe, povești și coșmaruri într-un grup dedicat pe Facebook. După asta, au venit ideile, propunerile, încurajările pentru depunerea de plângeri, îndemnul la acțiune. Subiectul putea să mă lase rece, am fost feriți până acum de poarta spitalului și oricum de abia îmi vedeam capul de treburi, ca fiecare dintre noi. Dar mi-am dat seama că mâine, coșmarurile acelor oameni și ale acelor copii ar putea fi și ale noastre. Eu și mulți alți părinți de pe margini am înțeles că oricând am putea fi puși să alegem între a ne abandona copilul la ușa spitalului și a-i risca viața, refuzând internarea și căutând un alt spital. Și am ales să ne pese.

S-a inițiat o petiție, semnată de vreo 1000 de oameni, s-a contactat presa, bloggeri, oricine a vrut să ne asculte. Și bulgărele a început să crească. Conducerea spitalului, de la negarea inițială – „nu internăm pentru că nu sunt spații și nu, personalul nu se poartă abuziv cu copii, dar da, îi mai legăm de pat, că altfel nu stau la perfuzie” (directorul de atunci al spitalului, citat din memorie), a ajuns la dialog, demisii (cerute de primar) și la o nouă echipă care a deschis larg ușa comunicării. Nu, nu am construit un spital nou peste noapte, dar am construit oameni noi, cu atitudini noi, UMANI. Directori și medici dispuși să ne asculte, comisii de dialog angrenate în discuții constructive timp 4-6 ore sâmbăta seara, dorință de colaborare și de „vindecare” a copiilor și a sistemului. Atât cât putem noi, mici cum suntem.

În 1 iunie, de Ziua Copilului, părinți, copii și medici și-au dat mâna pentru prima dată într-un miting denumit sugestiv și totodată firesc „Împreună pentru sănătate”. Nu au mai existat bariere, așa cum nu ar trebui să fi existat vreodată. Ne-am dat mâna și am mărșăluit pe străzile și prin centrul Sibiului, pentru copiii noștri, pentru medicii care își tocesc coatele pe băncile facultății și pe birourile decrepite ale spitalelor, pentru noi și dreptul nostru la respect și la decență.

Într-o țară bântuită de corupție și indiferență, în plin scandal medical, când tot sistemul și așa șubred e amenințat din temelie, mitingul de la Sibiu, mâinile unite ale medicilor, părinților și copiilor, ar trebui să simbolizeze nu doar raza de soare printre norii negri ai tornadei, ci credința, convingerea că schimbarea vine de la noi.

Cine ar fi crezut că într-o lună de zile un sistem care funcționa ca atare de azi buni va fi pur și simplu măturat la gunoi, unde îi este locul? Cine ar fi crezut că vom face asta mână în mână cu oamenii pe care îi consideram până deunăzi „de cealaltă parte a baricadei”? Că se va putea totul fără bani și alocări bugetare, ci doar cu bunăvoință și umanitate.

Pe lângă dreptul necontestat de nimeni acum de a se interna cu copii, noua conducere a lansat deja un parteneriat cu Facultatea de Psihologie pentru oferirea de asistență voluntară copiilor internați cu sau fără părinți, asistentelor obosite și depășite de situație, oricui se găsește la capătul puterilor.

Tot acest eveniment, care m-a marcat și m-a emoționat profund, ne învață o lecție elementară: implicați-vă, dragi români! Reclamați, sesizați, fotografiați și înregistrați abuzuri oricine le-ar comite. Taxiul parcat pe loc de handicapat, hoțul care fură o bicicletă din curtea unei case, medicul care vă bruschează și vă vorbește urât atunci când aveți mai multă nevoie de înțelegere, funcționarul care v-a dat de înțeles că se rezolvă cu 50 de euro (astea sunt toate exemple din Sibiu, trăite de mine sau oameni dragi de curând, apropo). Schimbarea vine de la noi, din lucruri mici, din mărunțișurile astea cotidiene care ne înverșunează și ne încrețesc frunțile zi de zi.

În toate țările există corupție la nivel înalt, în cabinetele ministeriale, în vilele luxoase cu Bentley în garaj, dar în privința ei nu putem face prea mult, decât să taxăm politicienii odată la 4 ani. Însă lucrurile care fac diferența sunt aceste mărunțișuri pe care noi le tolerăm, iar alții nu. Îmi amintesc de un seminar motivațional la care am lucrat odată, ținut de un american cu deficiențe de auz și vorbire al cărui nume l-am uitat, dar care a spus un lucru care mi-a deschis ochii pentru prima dată. Individul e un fel de inițiator al mișcării pentru integrarea persoanelor cu dizabilități în SUA, de unde s-a lansat apoi în toată lumea. În tinerețea sa, fusese dat afară din baruri și ridiculizat de oameni și autorități ca „handicapat”. El a spus că nu și-a dorit să revoluționeze lumea, nici măcar nu și-a imaginat că ar putea el să inițieze o nouă lege și nu a priceput niciodată prea mult despre politică. Și-a dorit doar să poată bea liniștit o bere cu prietenul său (cu altă deficiență, nu îmi mai amintesc) într-un local, fără să se teamă că va fi dat afară fiindcă „ceilalți clienți se simt ciudat”. Și a scris scrisori pe la congressmani, a strâns semnături de la toți cei  cu dizabilități din orașul lui, a făcut ce a făcut, până când a ajuns să participe activ la redactarea primei legi pentru drepturile persoanelor cu dizabilități din lume. ”Nu trebuie să vă luați ca obiectiv schimbarea lumii, e prea mare pentru noi,” a zis el „ci doar să vreți să faceți situația un pic mai bună acolo unde sunteți voi. Veți fi uimiți ce bulgări de zăpadă veți pune în mișcare într-o clipită.”

Asta s-a întâmplat la Sibiu și nu încetez să mă minunez și să mă simt onorată și mândră că am fost alături de acești oameni minunați și curajoși și frumoși care au făcut țara asta mai bună pentru ei și copiii lor. Chiar asta au făcut și nu știu câți dintre ei înțeleg ce lucru extraordinar au realizat. Nu președintele, nu Uniunea Europeană, nu ministrul sănătății și nu creșterea la 10% din PIB a bugetului pentru sănătate.  Ci o mână de oameni, medici părinți și copii împreună. Împreună pentru sănătate.

Implicați-vă. Reclamați. Sesizați. Promovați exemplele pozitive. NOI schimbăm România.

Asadar azi dimineata, fetita de 7 ani din mine, care voia sa fie corespondent de razboi cand va fi mare, s-a trezit entuziasmata si pana sa ma trezesc si eu, metroul iesea din statia St. Catherine – cea mai departe in care ajunsesem pana atunci. Am ciulit urechile si am inceput sa imi controlez privirea, scanand totul in jur. Da, pasagerii erau predominant arabi, dar nu exclusiv. Inca o statie; si inca una. Eram deja in “cartierul terorii”, desi ratasem indicatorul de intrare. In jurul meu oamenii se comportau normal. Un tip cam de varsta mea citea un newsfeed in araba pe telefon; cateva mame cu carucioare; un batran cu turban si barba lunga; o doamna blonda la vreo 50 de ani; tineri si tinere de etnii mixte. Gare de l’Ouest. Ies din metrou si caut o iesire, aruncand priviri discrete in jur. Aici trecatorii sunt predominant arabi. Femei cu hijaburi, barbati creoli forfotind grabit in stanga si in dreapta. Ies si imi caut reperele. Vreau sa ajung la Les Beguines, barul unde s-au planuit atentatele ce au ingenunchiat Parisul si Bruxellesul si la un parc dragut cu lac si castel. In Molenbeek, da. Mai bine de o ora, mangaiata de soarele timid si infiorata de rafalele reci de vant, cutreier stradutele si bulevardele cartierului devenit cel mai celebru din lume

Trec pe langa doua parcuri mari bine ingrijite si intretinute si pe langa blocuri tipic belgiene, cu petice de verdeata in fata si ici-colo cate un spatiu comercial la parter. Trotuarele sunt curate si destul de pustii. Ma intersectez cu cateva mame cu carucioare, niste tipi ce par a fi studenti occidentali si 1-2 arabi. Toti ma ignora cu desavarsire. Caut peste tot semne de extremism, de ghetoizare sau marginalizare, dar nu vad nimic. Caut cu privirea agenti sub acoperire, aruncaturi sau porniri agresive, dar nimic. Ma gandesc ce stupida pare acum informarea constiincioasa pe care i-am facut-o prietenei mele pe What’s up – “Sa stii ca ma duc in Molenbeek. Nu incerca sa ma opresti, am nevoie sa fac asta, voiam doar sa stie cineva unde sunt. Ar trebui sa ma intorc pe la 2 la hotel.” De parca m-as fi dus in Siria. E drept ca Molenbeek a devenit un fel de Raqqa european, dar inca nu reusesc sa pricep de ce.

Ajung la al treilea parc – Parc des Muses adaposteste un memorial al soldatilor cazuti la Debarcarea din Normandia si un loc de joaca pentru copii. Trec pe langa o mama care vorbeste cu baietelul ei in romana. Imi vine sa zic ceva, dar nu stiu ce, asa ca ii las in pace. Fac o poza, dar imi atrage atentia un grup de barbati – majoritatea tineri, 2-3 pe la 50 de ani adunati la o banca. M-au vazut si am senzatia ca ma urmaresc cu privirea. Reusesc sa fac de la distanta o fotografie care sa ii includa si pe ei si plec mai departe.

La iesirea din parc dau peste primul si singurul echipaj de politie in patrula. Un el de culoare si o ea subtirica ce se hlizeau de mama focului si pareau mai degraba la intalnire decat in misiune. Nu pareau sa aiba decat maxim un pistol la sold, ascuns. Nu departe de parc, un tip pana in 40 de ani tundea un gard viu. Cand trec se opreste, imi zambeste si ma saluta : “Bonjour”. Fara insinuari, fara nuante. Un salut pur si simplu. Nu pot decat sa ii zambesc si sa il salut inapoi. Serios? “Jihad capital of Europe”?

Peste drum, cateva adolescente fara voal se grabesc undeva. Mai vad o tipa cam de varsta mea cu fusta atat de scurta ca imi amintesc cum se stramba mama la fustele mele in liceu. Trec pe langa un Audi negru cu numar de Suceava parcat in fata unei cladiri rezidentiale. Strada si casele arata ca in tot restul Bruxellesului – cladiri tipice cu 2-3 etaje, un petic de verdeata in fata, cateva locuri de parcare, o fasie de zona verde intre benzile de circulatie si aceeasi imagine oglindita pe partea cealalta. Pe un balcon amplasat pe coltul unei cladiri, o femeie cu hijab pare sa spele geamurile. Ma intersectez cu oameni putini, care par mult mai neinteresati de mine decat eu de ei.

Cotesc pe o straduta secundara, mai inghesuita. Constant caut din priviri personaje care sa se potriveasca descrierilor si aseptarilor sau haosul caracteristic unui cartier etnic. Nimic. Apoi, dintr-o data amutesc: din cladirea pe langa care tocmai am trecut se aud imnuri religioase in araba. Nu e moschee, ci o cladire rezidentiala, mai mare si mai urata decat cele de pana acum. De altfel, arhitectura pare sa se fi schimbat putin inspre periferic urban, fara un stil clar. Traversez si, dupa ce ma indepartez putin, ma intorc si fac repede o poza. Tramvaiul tocmai pleaca din statia de langa mine si sper sa nu fi atras atentia nimanui. Casa respectiva nu are nimic suspect, dar cantecele acelea ca un vaiet inca se aud.

Mai departe, zona pare sa se anime putin si ajung la Rue Beguines. Aici e barul Les Beguines, unde niste monstri din armata de monstri numita ISIS au stat la masa, au sorbit un Pepsi si un lait russe si au planuit sa arunce in aer sute de oameni. Strada, inghesuita si ingusta, e pustie. Cand pasesc pe ea, imi simt pulsul accelerandu-se si involuntar refac in minte traseul de pe Google Maps pana la cel mai apropiat metrou. Scot telefonul si ma prefac ca scriu ceva, dar fac o poza. La jumatatea strazii e o spalatorie auto sau un service. Din departare, furtunul pe care il tine tipul in mana pare o mitraliera neagra. Stupid! Trec pe langa ei aruncandu-le o privire discreta. Oricare ar putea purta o vesta cu explozibil la urmatorul concert pe un stadion oarecare. O citesc in indarjirea din ochii lor. Sau poate in teama din mintea mea. Zece case mai incolo, Les Beguines Cafe. Inima imi bate ilogic de tare cand trec pe langa geamurile inchise si usa baricadata cu panouri de lemn. Fac doua poze din mers, aruncand priviri in jur. Nu e nici tipenie de om pe strada. Dupa perdele… E o alta lume, cine poate sti? Imi amintesc atunci ca citisem undeva cum politia nu indrazneste sa intervina in Molenbeek si cum localnicii stiau ca Abdeslam era pe acolo si nu au zis nimic. Si daca ma ia cineva de manuta sa ma intrebe ce vreau… Va zice cineva ceva? Gandul, prostesc privit retrospectiv, imi pompeaza adrenalina in sange si cotesc grabita pe o alta straduta.

Rasuflu mai usor cand ma indepartez si vad intrarea in Parcul Karreveld. Un delusor inverzit, un lac cu rate si lebede, cativa copaci infloriti si un castel bine intretinut – o oaza belgiana intr-un desert pe care nu il recunosc ca fiind al lor. Copii jucandu-se, cupluri de toate culorile, 2 fotografi cu aparate enorme si un tanar arab care ma intreaba politicos daca nu am o tigara. Undeva in fundal, printre turnurile micului castel, se vede un bloc turn inalt, ce pare a fi cu apartamente sociale. Se vad balcoanele dezordonate, hainele intinse aiurea, lucrurile aglomerate in teancuri pe terase. Restul e verde si curat si nou si perfect intretinut. Ies din parc in mijlocul unui giratoriu inflorit si fac la dreapta, trezindu-ma sub o bolta alb-rozalie de copaci infloriti aliniati de-a lungul unui trotuar. Inspir mirosul proaspat si o iau inapoi spre statia de metrou care sa ma duca „inapoi la civilizatie”.

Ajung intr-o zona mai animata, cu magazine si diverse spatii de servicii si restaurante. Pe trotuar, aceiasi oameni pe care ii vad pe Rue Neuve, in Schaerbeek sau pe drumul spre Parlament. Femei cu si fara hijab, impingand carucioare sau tinand de mana pusti cu ghiozdane incarcate, barbati tineri si batrani imbracati ieftin sau la costum, grabiti spre undeva sau stand la taclale pe o terasa. Magazine de haine ieftine, shaormerii si magazine de telefoane mobile. Masini de aprovizionare si autobuze, femei cu rochii lungi pana in pamant tragand dupa ele cosuri de cumparaturi si intrand pe usile inguste in case. Acolo ar putea fi jihadul, dincolo de usile inchise, prea inguste ca sa mai patrunda si altceva. Doar ei si muzica religioasa.

Statia de metrou e langa un Lidl si ceva scoala sau centru de tineret. Pe platforma, o multime de femei cu hijab si val pana in pamant – nu cu fata acoperita, nu am vazut nici macar O femeie cu fata acoperita in tot Molenbeekul. Si trei sau patru soldati inarmati pana in dinti care se uita suspiciosi la noii veniti, apoi intorc spatele la fix sa le fac o poza si se urca in primul metrou sosit, plecand in directia opusa centrului. Ma urc si eu in metroul meu, aruncand o ultima privire inspre acest “leagan european al jihadului”. Ar putea fi orice alt cartier. Nu e cartierul, nu e o marginalizare fizica, gen ghetou, fiindca am vazut in orasul asta si nu numai zone de zece ori mai murdare si mai neingrijite decat Molenbeek. E o marginalizare poate sociala si psihologica, dublata de auto-marginalizare si de rebeliunea adolescentina care isi gaseste implinirea in idealurile suprem de stupide ale unei gloate de brute ce terorizeaza lumea.

Stand pe peron, realizez doua lucruri: ca pe langa catecele arabe, am auzit la un moment dat clopotele unei biserici crestine, desi nu am localizat-o si vizual. Si ca, intr-o ora de plimbare, nu am dat peste nicio moschee. Si imi amintesc un alt extras de undeva, despre cum atunci cand nu au moschei, tinerii ca Abdeslam se aduna in curti obscure si invata acea versiune a islamului care ii trimite apoi in bratele ISIS.

In metrou, privesc in jur. Numar minim 1 – 2 – 3 indivizi care nu ar face nota discordanta intr-un tablou cu Abdeslam, Lachraoui si ceilalti atacatori. Unul se uita la mine, ma uit la el, lung si zambind. Refuz sa cobor privirea si la propriu si la figurat. Metroul opreste in statie si coboara. Locul lui e ocupat de altul si ma asez si eu, lasandu-mi gandurile sa alerge nestingherite peste sensurile a ceea ce ochii au vazut in timp ce ii scriu prietenei mele ca m-am intors in siguranta la civilizatie. Iar strangerea de inima cu care am cutreierat acele strazi imi pare prosteasca si inutila acum, caci inteleg ca nu strazile din Molenbeek sunt periculoase, ci usile inguste ce se inchid in urma hijaburilor cafenii, privirile inversunate si intunecate si ochii lumii ce se pleaca tematori in pamant.

Asadar, dragi mame absolute, m-am saturat de attachment parenting good versus any other kind of parenting BAAAAD. Pana una alta, acuzati pe ceilalti ca stigmatizeaza, invinuiesc, discrimineaza etc. mamele care alapteaza etern, dorm cu copilul, adopta un mod de crestere traditional etc., dar faceti acelasi lucru cu toti ceilalti.Articolul care a umplut paharul este acesta – http://www.inbratelamami.ro/2014/08/de-ce-nu-e-bine-ca-nou-nascutii-sa.html#.U_4oS2P_i9L. Din nou eterna damnare a parintilor ce isi culca copiii in camera lor si isi doresc, dupa 6 luni de nopti nedormite, sa isi ajute puiul sa doarma toata noaptea. Sa doarma si ei. Sa faca sex fara urechi ciulite. Vrei asta? O sa ai un copil schizofrenic. Neadaptat. Fricos. Retardat.

Apropo, de ce doar mamele absolute sustin aceste teorii pe bloguri obscure, in timp ce numeroase publicatii, carti, specialisti explica si avantajele celorlalte alegeri? Ca de exemplu cat de important este si pentru stomacelul lor, dupa 5 luni incolo, sa aiba cateva ore de repaus; sau sa se odihneasca toata noaptea, dormind mai mult de 2 ore legat. First, mi-am alaptat fetita exclusiv pana la 6 luni si dupa, cu mare placere. Cu toate acestea, a renuntat singura la trezitul de la 12 noaptea, apoi la cel de la 3 si pe la 6 luni deja se mai trezea doar la 5 dimineata. Acum are 1 an si doarme de la 9 la 7. O sa fie proasta si neadaptata? Te pomeni c-ar fi trebuit sa o duc la doctor. Da, pe la 6 luni am inceput sa descurajez trezirile de la ora 3 alaptand-o mai putin si lasand-o sa se foiasca putin fara sa intervin. Daca a adormit la loc in 5 minute inseamna ca am marcat-o pe viata si s-a simtit etern abandonata? Noi, cele care incercam sa facem tot ce putem pentru ca bebelusii nostri sa doarma (totusi, la 5-6 luni refuz sa il mai numesc nou-nascut, care intr-adevar are nevoie de mese cat de des), nu avem de ales si trebuie sa ne intoarcem la lucru. Si incercati voi, mamicile lipite de bebelusii deveniti copiii de gradinita pana la 2-3 ani, sa lucrati 6-8 ore dupa ce v-ati trezit din 3 in 3 ore noaptea. Stiu, si asta e o greseala iremediabila, ar trebui sa stam acasa pana cand merg copii la scoala. Cel putin. Sa fim casnice. Da-o dracului de emancipare feminina. La ce-i buna?
Iar porcaria cu sentimentul de abandon si toate lucrurile acelea groaznice care se intampla copilului daca e lasat sa planga e doar atat – o porcarie. Studii veritabile, efectuate pe mai mult de 10 copiii, arata clar ca niciun copil care plange putin timp de cateva seri (putin nu e egal cateva ore, evident) nu ramane marcat pe viata doar din cauza asta. Anxietatea, sentimentul de abandon, neincrederea in sine si in ceilalti si toate astea vin la copiii abandonati de-a binelea, lasati sa planga cu orele, cu care nimeni nu se joaca mai mult de o ora pe zi si care sunt mangaiati in treacat, if ever. Adica copiii din centrele de plasament. Pe acestia s-au facut celebrele studii pe care ni le tot aruncati in fata ca fiind edificatoare pentru teoria ca daca nu dormim cu copilul legat de gat il condamnam la o viata ratata.

Asta una. A doua, locul unde doarme copilul e o alegere personala. Nu mai speriati de moarte mamele care oricum sunt nesigure spunandu-le cum o sa fie aproape retardat copilul lor daca il culca singur. Fetita mea in secunda in care am mutat-o la ea in patut a dormit mai bine. Asta ma face o mama rea? Ar trebui sa spunem si noi, cele care am vrut sa ne pastram linistea dormitorului pentru noi din varii motive, ca nu e de mirare ca barbatii va lasa si/sau va inseala, din moment ce locul lor in pat a fost luat de cel mic si timp de 2-3-6 ani nu mai stiti altceva decat bebe? Mai stiu eu pe una care se lauda ca nu a avut timp de 6 zile sa se spele pe dinti. No comment.

Nu, de obicei mamele care aleg sa isi creasca puiul altfel decat atasat ombilical de ele pana la 10 ani isi vad de viata lor. Nu au timp sa arate cu degetul. Nu au timp, fiindca putinul timp pe care il “rapesc” copilului si-l dedica sotului (tipul ala care locuieste cu voi in casa si il lasati sa atinga ocazional copilul cat mergeti la baie, cu care odata faceati niste chestii despre care aveti amintiri vagi), jobului, vietii sociale sau unei sedinte de manichiura. Ceea ce in sine e o crima impotriva maternitatii, stiu. Daca mi-ar fi spus cineva ca pot fi ori mama absoluta, ori mama denaturata, with nothing in between, cred ca as fi ales sa nu fiu mama deloc. Desi ma bucur ca nu a fost asa, fiindca bebelusa mea iubita imi aduce clipe de bucurie suprema si impliniri cum nu stiam ca exista. Chiar daca acum doarme linistita la ea in camera, iar eu ma pot descarca aici, apoi pune linistita in pat citind o carte.

Ca idee, ca sa intelegeti de ce m-am enervat, pe langa linkul de mai sus, mai cititi si aici mostra de maternitate absoluta – http://alexcreste.blogspot.ro/p/parenting.html. Brrr!!!

De fapt, problema e lumea moderna. Mama ei de lume si civilizatie, asa ne trebuie daca am evoluat. Dar stiti ce propun eu? Daca tot era mai bine pe vremuri, cand mamele isi atarnau copiii de san permanent pana la 3 ani si toate celelalte, haideti sa ne intoarcem cu totii in pesteri, sa ne scrpinam cu o crenguta de paduchi si sa o dam naibii de evolutie. Ca pare ca a fost degeaba.

E ceva magic in cenusiul orasului natal din care ai plecat de mult si pe care il regasesti scaldat de ploaie, daca ii colinzi o ora strazile ascunse, aleile dintre blocuri, parcurile. La fiecare colt o amintire – banca primului sarut, meciul de fotbal cu cartierul vecin, derdelusul din spatele blocului, cabinetul dentistului, parcul de langa liceu in care te refugiai grabita dupa ore, rasfoind pe o banca, alaturi de el, reviste interzise. Strazile sunt aceleasi, dar distantele devin mai mici si ti se pare ca te-ai intors Gulliver intr-un fel de Liliput.

Aceste orase mici si prafuite, din care fugim cu totii spre ceva mai bun, ascund atatia prieteni, atatea vise construite, realizate sau uitate, tristeti si dezamagiri, reusite si noi vise, incat ar putea fi cei mai buni scriitori. Si le pastreaza bine fiecare, incat daca v-ati duce oricare dintre voi acasa, sunt sigura ca le-ati gasi acolo, la colt, pe strada, in curtea scolii, la barul din spatele liceului, oriunde le-ati lasat. Iar cand le redescoperi absolut intamplator, cum am facut-o eu azi, te simti umplut de bucurie, de viata, de amintiri si de regrete. Ai schimba multe la ce a fost, dar intelegi deodata ca tot ce a fost te-a zamislit pe tine, cel de azi, ca ai ras si ai plans, ai cantat si ai dat cu pumnul in tabla, ai iubit si ai urat, dar ca fara toate acestea tu nu ai fi cel de azi. Si cel de azi nu e asa de rau.

Ce a ramas din ceea ce a fost? V-ati dat vreodata intalnire cu voi cei de acum 15 ani? Cu visele de atunci, cu planurile si socotelile acelor zile, cu iubirile neimplinite si dezamagirile care credeati ca va vor marca pe viata. Trecand printr-un parc, mi-am amintit zambind cum am jurat ca nu voi mai iubi vreodata. In fata liceului, mi-a revenit in minte frustrarea tezelor nepregatite, gustul amar al unei despartiri prostesti, teama stupida de proful de mate… tot ce era atat de esential atunci si a ramas atat de mult in urma. Am inteles azi, plimbandu-ma prin ploaie pe stradute batrane, printre garduri vii netunse si pe alei denivelate, prin parcul unde am plans si am ras de atatea ori, prin curtea scolii unde am petrecut seri intregi cu gasca de la bloc, pe langa banca primei despartiri, ce inseamna ca toate trec. Cum devii, de la o zi la alta, o suma tot mai complexa a faptelor pe care le faci, a oamenilor cu care interactionezi, a lucrurilor pe care le spui, le gandesti si le inveti, cum ele mor in secunda in care s-au consumat, dar raman vii prin tine si ies din cand in cand la suprafata. Esti mai mult decat un nume, esti o viata.

Azi, fiecare strop de ploaie parea ca picura o amintire – balurile liceului, pauzele de la ore, serile pe terase, iubirile neimpartasite si noptile pierdute cu povesti despre extraterestri, aventurile de la castel, prietenul de care te-ai indragostit (iremediabil iti spui tu), primul “Te iubesc”. Ah… primul “Te iubesc”! Azi, in decurs de o ora, mi-am revazut zeci de prieteni buni,colegi de scoala, oameni dragi sau nu, oameni pe care i-am iubit si/sau i-am urat, alaturi de care am ras si am plans iar si iar. Copilaria… adolescenta in ritmurile molcome ale acestui oras batran, uitat intre dealuri. Viata fiecaruia dintre noi e o poveste frumoasa. Iar unii avem noroc sa ne plimbam intr-o zi prin ploaie, purtand la piept un pui mic si in suflet un ocean de amintiri si de vise pentru viitor (alte vise) si sa intelegem asta.

Oare cate din toate astea vor mai fi la fel peste inca 15 ani? Oare banca primei despartiri va mai fi acolo?

De cateva zile caut diverse formulari si lozinci, care de care mai interesante si mai inspirate, sa promovez Bazarul caritabil organizat de Asociatia Animal Life Sibiu – animallife.ro. Lozinci pentru fapte bune. Interesant concept. Ai zice ca o fapta buna, odata oferita ocazia, ar trebui sa vina de la sine. Poate asa este, nici nu stiu. Dar stiu ca aceasta asociatie are nevoie de cat mai multe fapte bune si, mai  pragmatic de atat, are nevoie sa vanda cat mai multe lucruri la bazarul de sambata, 27 octombrie, ca sa stranga cat mai multi bani.

De ani de zile, Animal Life inseamna o mana de oameni care se lupta zi de zi cu indiferenta si mai ales cu rautatea si micimea sufleteasca a semenilor nostri, in incercarea de a oferi cat mai multor animale abandonate sansa la o viata mai buna. Uneori ei reusesc, alteori nu, iar fata de numarul de caini si pisici chinuite, lovite de masini sau murind inghetate prin santuri eforturile lor par o picatura itnr-un ocean. Dar pentru ei, pentru noi, fiecare caine salvat, fiecare pisica ce poate dormi confortabil pe un colt de canapea sau intr-o camara incalzita si nu in tomberonul de gunoi sunt tot atatea motive de speranta si de bucurie. Si incercam sa numaram sfarsiturile fericite, nu pe celelalte, fiindca altfel orice initiativa s-ar sufoca din fasa in propria teama de esec.

Dar toate salvarile, adoptiile, operatiile si succesele inregistrate de Animal Life necesita, pe langa muuult timp rupt din putinul timp liber pe care il are fiecare, si multi bani, si mai greu de gasit decat timpul. De aici ideea si nevoia acestui bazar. Lucrusoare vechi si noi, cadouri nepotrivite, dubluri, carti vechi, practic tot ce se vinde la orice bazar gasiti si la Bazarul caritabil Cutu-Miau, pe cale sa devina o traditie Animal Life. Speram sa atragem turisti in cautare de suveniruri cu o poveste, sibieni in cautare de lucruri ieftine, sibience cochete iesite la shopping si multa lume animata de ideea de a face o fapta buna pentru altii in timp ce isi ofera lor un mic rasfat, o mica bucurie – o geanta retro, o pereche de cercei, un suport de lumanare – la bazarul Animal Life se gasesc lucruri dragute, dar si foarte ieftine. Nu vrem sa facem profit si nici sa vindem „la adevarata valoare a lucrurilor”. Tot ce vrem este sa strangem niste bani pentru un sac cu mancare, pentru a repara piciorul unui catel lovit de masina, pentru a oferi adapost unor pisoi aruncati la gunoi, acum in pragul iernii.

Asa ca, dragii mei, nu stiu cum sa va conving. Shoppingul e la mare moda si face bine. E chiar terapeutic, se spune. Sambata puteti face dubla terapie, rasfatandu-va simtul material cu o sesiune de shopping in stil vintage si sufletul cu o mic gest, dar o mare fapta buna. Uff… oi fi reusit sa conving pe cineva?

Am vazut peste tot, pe aceleasi strazi si faleze, doamne cu aer aristocratic plimband catei cu aere de pisica, turisti americani badarani si derutati, rockeri tatuati pana in dinti, jamaicani dezlanati cu frizuri rasta si localnice facand jogging prin multimea cosmopolita si animata. Nu am mai vazut nicaieri atata diversitate intr-un singur loc, pe aceeasi plaja si pe aceleasi cateva strazi si o gasesc fascinanta.

Aceeasi alaturare fascinanta si in cladiri – de-o parte, Coloana lui Columb, cladirile impunatoare si blazonate ale vamii si portului barcelonez. De cealalta, World Trade Center, I-max, zgarie nori si sculpturi moderne.

Pentru ca mixul de agitatie turistica internationala si exuberanta latina e greu de digerat dupa o noapte cu doar cateva ore de somn, am decis sa lasam La rambla pe mai tarziu si sa ne plimbam pe plaja. Drumul de la Columb la plaje e lung, dar te poarta prin marea bizara de personaje descrise mai sus si e cat se poate de placut. Respiri adanc, savurezi marea, caldura placut domolita de briza si senzatia de vacanta.

Si uite asa prima zi a devenit deja o amintire placuta.

Nota 10 – leneveala pe sezlongurile de piatra de pe plaja, pregatite parca pentruspectacolul rasaritului.

Nota 4… – am mai scris o data postul asta, cu mult mai multa rabdare, dar tehnica a dateroare so here I am again. Noapte buna!

13082012

Nu stiu cum, dar sper sa reusesc sa rezum ziua de azi in cateva randuri, ca sunt stoarsa ca o lamaie pentru limonada. Hmm… O limonada rece ar merge minunat!

Pana la poza zilei, azi am si un cuvant: AGLOMERATIE. Cafeneaua de la colt unde am luat un delicios mic-dejun local, Parcul Guell, Sagrada Familia din exterior, La Pedrera si Casa Batlo, La Rambla si plaza Reial. De la 10 dimineata la 10 seara. Aglomeratie peste tot, caldura, km dupa km parcursi cautand sau admirand cladiri si obiective si, peste tot, incantare.

Parcul Guell e cel mai incantator din tot ce a m vazut azi, cred. Pentru ca vezi peste tot amprenta stilului fantastic al lui Gaudi, dar totusi ai aer sa respiri. Si umbra, si banci si loc sa dai din coate. Un amalgam de arhitectura, pasarele si terase ca desprinse din platourile Lord of the Rings, cactusi, aloe vera si pamant rosiatic si uscat. Turisti de toate natiile si, din loc in loc, artisti cantand la diverse instrumente la fel de inedite. Si,cel mai grozav, totul gratuit. Am incununat plimbarea de vreo 3 ore cu o sangria si o bere reci ca gheata, dupa care am plecat incantati.

La Sagrada Familia am ajuns tot pe jos, admirand cartierele neturistice si blocurile cu detalii arhitecturale cochete si balcoane cu marchize. Celebra Sagrada e inconjurata de schele de constructie si de restaurare. Coada de intrare ii dadea ocol de jumate intr-un soare prea incins chiar si pentru mine, asa ca am facut inconjurul controversatei si extravagantei constructii, dupa care am admirat-o prelung de pe terasa Starbucks-ului depeste drum. Megalomanie dusa la extrem, creativitate salbatica, bizarerie autentica =Sagrada Familia.

Au urmat casele lui Gaudi, in prezent toate imobile de locuinte sau birouri. La Pedrera si Casa Batlo sunt absolut fantastice. La Pedrera mai ales pentru acoperisul cu turnuletele lui de poveste, iar Casa Batlo pentru ceea ce a devenit dintr-un banal bloc de locuinte -un fel de castel al Micii Sirene. Ne uitam la ele si aveam senzatia ca suntem in 20.000 de leghe sub mari. Gaudi si-a luat inspiratia din formele oferite de natura si vezi peste tot liniile unduitoare ale algelor in apa, forme de scoici, de oase sau de crengi torsionate, imbinate intr-o armonie ce nu poate izvori decat din geniu. Nu stiu ce auziserati voi pana acum de acest Gaudi, dar va spun eu ca este de o creativitate absolut geniala. Si ca detaliu practic, magazinul de la La Pedrera e excelent si destul de ieftin.

Dupa periplul prin lumea formelor fantastice, revenim cu picioarele in furnicarul de pe La rambla. Dumnezeule! Sute de oameni in toate directiile, vanzatori ambulanti ilegali si legali, magazine pe laturi si chioscuri pe aleea din mijloc, masini in toate partile… Nu-mi amintesc sa mai fi vazut asa ceva nicaieri in alta parte. Bruxelles cu a sa Rue Neuve? O copie hilara. Inmultiti cu zece.

Deja epuizati (e 8 seara si ne plimbam de la 10, cu mici pauze), rezolvam rapid problema ochelarilor de soare distrusi si ne indreptam spre Plaza Reyal pentru cina. Evident, acelasi furnicar. Ne asezam la o terasa din piata dreptunghiulara, cu palmieri si arhitectura coloniala, comandam doua paella cu fructe de mare si orez negru si o carafa de vin si incercam sa ne relaxam. O zi putin prea lunga. Ca si povestea mea. Pe maine!

14082012

As putea rezuma bilantul zilei in 14 km, 35g grade celsius si flamenco. Cateva detalii, totusi: ne-am petrecut ziua in Parcul Montjuic, o bijuterie a Barcelonei care, dupa parerea mea, merita mult mai multa atentie decat Sagrada Familia si La Rambla. Dupa ce am admirat Palatul National al Artelor si privelistea asupra Plaza d’Espanya, am ratacit pe carari umbrite pana la spectaculosul Stadion Olimpic, unde am admirat si turnul Telefonica, un interesant exemplu de imbinare a utilului cu esteticul.

Apoi Castell de Montjuic, ce vegheaza semet asupra Mediteranei. Intrarea e gratuita, iar privelistea asupra orasului intr-o parte si asupra marii cu ale sale porturi in cealalta sunt fabuloase. De fapt, vorbim de o fortareata plasata strategic in punctul cel mai inalt de peste mare pentru a depista de departe orice posibil inamic. Tunurile montate in toate colturile cetatii si pazite de un “Sancho Panda” de netrebnicii ce le escaladeaza stau marturie si servesc drept excelent decor foto. Jos, departe, marea, iar la baza muntelui, porturile – cel de agrement si, mult mai interesant, cel de cargo si industrial. Mii de containere, camioane, cargoboturi… Nu ai cum sa te plicitisesti privindu-le.

Picioarele ne duc, obosite, spre Poble Espanyol unde, dupa o scurta vizita, incununam seara cu tapas, sangria si un fascinant spectacol de flamenco. Localul, vocile artistilor, ritmul, bataile ritmice din palme si picioare, expresia artistilor, energia si incordare dansatorilor… Flamenco autentic spre deliciul total al publicului international care priveste, asculta si respira flamenco. Am vazut de multe ori acest dans la tv sau chiar pe scena, dar experienta nu e completa decat aici: la un pas de dansatori si artisti, simtind ritmul cum respira ba lent, ba alert, vazand fetele transpirate si atat de expresive ale artistilor. Mai presus de cuvinte.

Nota 10 – la egalitate, Tablao de Carmen cu al sau spectacol de flamenco si panorama de pe Castell de Montjuic

Nota 4 – Font Magica oprita si toate ghidurile care nu zic niciunul ca functioneaza doar in serile de joi pana duminica.

PS Poza zilei nu e chiar poza zilei, ca le-a incurcat Silviu, dar netul merge cu viteza melcului drogat, asa ca nu mai stau sa trimita alta.

15082002

Ultima zi in insoritul oras catalunez a fost una de dulce trandavie. Aproape. Desi, cumva,am reusit iar sa batem vreo 12 km.

La 5.40 am incercat sa ne trezim, sa luam metroul si sa vedem rasaritul. Dar fiindca ideea a parut mult mai proasta la ora aia decat seara, ne-am culcat la loc.

Ne-am trezit de-a binelea la 9.30 ca oamenii normali si am inceput ziua cu o plimbare prin pitorescul Barri Gotic, cartierul cu stradute inguste cat un hol, magazine simpatice si catedrale inalte rasarind in piete cat sufrageria unei vile din Pipera.

A urmat La Rambla, oarecum mai linistita ziua, Piata alimentara Boqueria, din pacate inchisa din motiv de Sf. Maria si apoi am luat-o incet spre Portul Olimpic pentru plaja si cina. Pe drum am facut un popas – doua ambarcatiuni superbe, un galion folosit la comert si Noa Victoria, primul vapor care a facut inconjurul lumii sub comanda lui Magellan, ambele replici superb realizate si vizitabile. Inchid ochii si ma las in voia brizei si a tangajului. Da, as fi putut fi explorator. As fi vrut sa fiu explorator. Imin trec prin fata ochilor imagini demult uitate din cartile copilariei. Apoi privesc din nou in jur: niste barne de lemn, multe franghii, panze si multa pricepere. N-ai zice ca doar atat le-a trebuit acestor oameni pentru ca acum sute de ani, sa fi pornit temerari sa infrunte toate oceanele lumii. Si sa reuseasca. Unde e azi energia si ambitia de atunci, puse in slujb aunor cauze la fel de marete pentru umanitate? Cat am evoluat, moral si spiritual vorbind?

Lasam filozofia pentru zile mai mohorate, care sa impinga la meditatii si ne continuam parcursul. Un hotdog delicios si o granita rece ca gheata (probabil pentru ca e plina de gheata) ne incarca bateriile pentru inca vreo 2 km si ajungem in portul olimpic. Ne instalam pe prima plaja si cateva ore chiar LENEVIM. Soarele arde, dar briza Mediteranei il domoleste placut. Malul e nisipos, dar abrupt, iar plaja plina ochi.

E 7 cand ne ridicam si pornim usor in cautarea cinei. Nu, nu cu labe de scafandru si harpon ca localnicul de pe dig, nici cu undita ca alti localnici, ci cu cardul de credit. Mda, 1-0 pentru ei, dar asta este. A, dar pana la cina, asistam si la un episod dragut de tandrete in doi – el si… el, intinsi languros pe stanci, unul langa altul, unul peste altul. Interesant cata atentie iti trezeste un episod atat de clasic pentru un cuplu normal.

Cina o luam in portul olimpic – macrou, sepie si patatas bravas cu legume, sangria si un desert de vis – Tarta de Santiago cu vin de Porto. Ametitor. La propriu.

Intre timp e 10 si faleza s-a animat incredibil – plimbareti pedestri, pe role sau cu bicicleta, cupluri in drum spre casa sau spre cluburi, familii cu copii, tineri jucand carti pe banca sau volei pe plaja, vanzatori ambulanti si licurici isterici, tipe singure cu catei simpatici. Terase, plaja, faleza, promenada, metrou, toate sunt animate si pline de lumede toate soiurile. Temperatura -29 grade; ora – 22.58. Spania, dragi prieteni. Barcelona. Un oras unde te poti indragosti de arta, de plaja, de arhitectura, de oameni, de parcuri, de viata. Din nou si din nou. Tocmai citeam in ghidul Nat. Geo. cum, in ciuda alcoolului, fumatului si mancarii nu tocmai usoare, spaniolii sunt printre cei mai fericiti europeni.Criza? No sign of it. Poate ca totusi, linistea si fericirea tin de noi si atat.

In alta ordine de idei, de maine schimbam locatia si, probabil, ne izolam o vreme de tehnologie. De musai ca de voie buna, dar eu una sunt nerabdatoare intr-un fel. Revenim cel tarziu joia viitoare, din Munchen. Adios!

Nota 10 – cina

Nota 4 – Piata Boqueria, pe care am ratat-o din cauza sarbatorii.

16082002

Azi am avut senzatia unei calatorii lente spre inapoi in timp, in alte vremuri si spre alta lume. Din Barcelona cosmopolita, moderna si avangardista, in statia de tren si pe peronul invechit si cu aer statut, in personalul de Cerbere cu calatori de toate culorile. De fapt, de aici a inceput calatoria, in ritmul lent si sacadat in care trenul regional trecea pe langa cartiere marginase, poduri murdare si pictate cu grafiti, hale parasite si  gari ponostie, de parca ar fi fost personalul nostru de Vintu de Jos.

Decorurile s-au schimbat abia dupa ce am trecut de Figueres. Incet, ne-am apropiat de mare si odata cu ea, de mici orasele cochete, golfulete unde pluteau lenes mici ambarcatiuni si plaje pitoresti, ascunse intre stanci ca pentru a se sustrage curgerii timpului. Iar odata ajunsi la destinatie, simtim si noi ca suntem scosi din clepsidra implacabila a lui Cronos si proiectati inapoi, departe in timp si spatiu, intr-o Franta pitoreasca si coloniala, cu magazine transmise peste generatii si serate aristocratice.

Pusa, matusa din sudul Frantei (pana si prezentarea suna a povestire interbelica) ne asteapta la gara si ne conduce sporovaind in micul ei apartament mobilat cu o viata de amintiri, suveniruri si mosteniri de familie. Cufarul de 300 de ani al sotului demult decedat, coltul african, camera catalana, bucataria din Germania cu lemn romanesc, ziarul din Thailanda, povestile despre doamnele cu maniere coloniale si „femei de menaj” care calcau servetele impaturite gresit par povesti dintr-o lectura suplimentara de clasa a zecea, nu ingrediente ale concediului meu. Poate ca efectul este sporit de suprapunerea cu cartea nemaipomenita pe care o citesc acum – Zaira, de Catalin Dorian Florescu, o superba incursiune in Romania dinainte si de dupa al doilea razboi mondial, prin ochii unei copile de mosier. Un deliciu literar pentru care ii multumesc Ralucai.

Parca am aterizat si eu in paginile unui roman romanesc interbelic, in locuinta cocheta aunei doamne respectabile dintr-o capitala exotica, iar suprarealismul se instaleaza brusc, cand de la poze cu masini de epoca si povesti despre servitori ce lustruiau zilnic parchetul trecem imediat la caderea actiunilor Facebook la bursa si la Isabelle Adjani.

Orasul, oricum prea putin memorabil la o prima impresie, paleste cu totul in fata micului apartament ce adaposteste o lume intreaga de experiente, lucruri si povestiri. Unde am fost in concediu? In sudul Frantei si de acolo in lumea intreaga, in Franta anilor 60-70, in Romania bunicilor nostri, in India, Thailanda, Maroc si toata Europa. Nu pot decat sa astept cu interes zilele ce vor urma si sa imi doresc aceeasi bogatie de experiente si luciditate la 80 de ani.

18082012

Zilele curg lent, imprumutand poate ceva din ritmul matusii simpatice la care stam. Orasul micut si nu prea interesant ne da prilejul unor ore lungi de ragaz, lectura si povesti despre vremuri ce au fost si sunt. Seara, o plimbare lunga spre port si apoi pe faleza de promenada ne face cunostinta orasului, a caselor de vacanta si a miilor de turisti de moda veche sau noua ce populeaza campingurile, casele traditionale si hotelurile. In port e agitatie, dar digul superb ce il separa de mare e linistit si aproape singuratic si ne da ocazia sa savuram marea.

Plimbarea de 8 km cu Pusa e cel mai activ lucru pe care l-am facut. In rest, citit, plaja, midii cu cartofi prajiti si clatite cu muulta ciocolata. Apa e rece si vantul puternic face leneveala la soare nu doar suportabila, ci chiar placuta.

Iar cinele cu bouchee a la reine, foie gras si nelipsitul vin de cea mai buna calitate intregesc fiecare seara in cel mai autentic stil frantuzesc.

Maine, Collioure. Bonne nuit!

19082012 – cred

Collioure e o perla ascunsa a Mediteranei si ar trebui sa il trec sub tacere, ca sa ramana cat mai mult asa. Poate asa, intr-o zi am putea sa cumparam si noi o camaruta intr-unul din imobilele construite in zidurile fortificatiilor, cu curte si vedere direct deasupra marii. Asta inainte sa se umple de St. Tropisti si alti turisti in cautare de resedinte de vacanta de stat si inchiriat, de spatii autentice pe care sa le transforme ei, rapid si dureros, in destinatii populare, scumpe si depersonalizate. La fix 6 minute cu trenul de Argeles, Collioure este un orasel de filme. Ssst, sa nu ne auda Spielberg!!

De film e si Sara, englezoaica ce locuieste intr-un apartament boem pe o strada atat de ingusta incat poate juca sah pe geam cu vecina de peste drum si care isi imparte viata intre Colliure, Londra si 6 luni in India. Ne asteapta cu suc de struguri, migdale si grisine si dupa ce povestim 15 minute cu ea revenim pe strazile orasului construit in trepte, poate intr-o incercare de a se apropia cat mai mult de cer, fara a se indeparta prea mult de mare.

Iar marea, cu stancile, zidurile, fortaretele si donjoanele care o inconjoara, cu ambarcatiunile ce plutesc ca niste ingeri albi pe intinderea ei profund albastra, ii rasplateste pe localnici devenind mai frumoasa cu fiecare minut, cu fiecare nor care trece, cu fiecare schimbare atmosferica.

In port, terase simpatice, gelaterii, creperies si churrerias, plaje cu pietris inchise de ziduri si diguri batrane; pe strazi, magazinase cochete cu preparate si vinuri locale, savonerii cu sapun de Marsilia si Alep si articole de baie si zeci de magazine de artizanat si suveniruri. A, si galerii de arta, cu artisti care, in asteptarea clientilor, iau pranzul la o masa scoasa in fata vitrinei, in strada pe care trec turisti fascinati.

O bijuterie din cap pana in picioare. Un loc pe care sa il tii numai pentru tine, in care sa vrei sa te intorci in noiembrie, februarie sau martie, cand turistii sunt inca inchisi in birourile lor anoste, iar marea se zbate salbatic si rece la poalele zidurilor populate doar de pescarusi.

21(?)082012

Primul semn ca se apropie sfarsitul concediului este atunci cand iti faci planuri pentru cand te intorci. Noi am facut asta deja ieri, la intoarcerea de la Perpignan. Poimaine pe vremea asta suntem in drum spre casa.

Intre timp, am mai vizitat Perpignanul, am profitat de cateva ore de plaja, iar azi am facut o plimbare pe Cote Vermeille, cu oprire la Port Vendres si Banyuls sur Mer.

Perpignan e un oras banal, deloc frumos si prea putin intersant. As spune chiar urat si murdar. La intoarcerea cu autobuzul am avut o mostra de La nouvelle France – o ceata de vreo 10 feciori de emigranti, galagiosi si scandalosi, vorbind tare si aiurea o combinatie de franceza cu limbi coloniale, oricare ar fi fost ele. Viitorul nu suna asa bine.

Am continuat cu cateva ore pe plaja, desi soarele a lipsit aproape cu desavarsire. Si pentru ca ne era foame, ne-am luat ceva „usor” – eu churros cu nutella, nici usori si nici putini, iar Silviu un sandvis „americain”. Pentru neinitiatii ca noi, asta inseamna O BAGHETA intreaga umpluta cu carnaciori, cartofi prajiti si maioneza. Ma rog, umplutura e la alegere, dimensiunile standard – O BAGHETA, cum spuneam. Va dati seama cam cum au mai intrat icrele de somon, urmate de somonul cu cartofi si desertul semi-pregatite de Pusa. Noroc cu vinul, nelipsit in nicio seara si intotdeauna adaptat la masa.

Azi, cum spuneam, Port Vendres si Banyuls sur Mer. Curiozitatea zilei – ceata densa ce urca de pe mare imbratisand orasele, casele si dealurile. Din pacate, asta a insemnat si ca nu prea am putut admira privelistea deschisa spre mare. Insa spectacolul cetii e si el unul aparte si ne ofera cateva vederi deosebite cu coasta, plajele si orasele terasate deasupra apei, in aceeasi incercare de a se apropia de cer, fara a parasi marea. Banyuls e si el o bijuterie, mai ales faleza cu stancile din care pare sa fi muscat cu pofta marea, lasandu-le in urma zdrentuite, ca de dintii unui imens rechin.

Intr-un colt, intre stanci, niste pusti au gasit o caldare in care sar cu pofta unul dupa altul, iesind repede la suprafata si sarind din nou, ignorand vantul rece, ceata si stancile dimprejur, de care s-ar putea izbi in orice clipa. Mai incolo, niste adolescenti locali stau la plaja, ascultand muzica si flirtand lenes si timid. Terasele sunt animate, pe o scena de vizavi de mare se pregateste un spectacol.

Noi o luam pe stradute stramte si abrupte spre gara, facand un mic popas la o pivnita de vinuri, cu degustare si achizitie. Vinul de Banyuls e celebru in regiune, fiind foarte dulce si tare si destul de asemanator cu vinul de Porto.

Drumul cu trenul de la Banyuls la Argeles dureaza fix 14 minute si ofera imagini splendide ale intregii coaste.

23082012

Si uite asa, dragii mosului, povestea noastra a ajuns la final. La fel si concediul, din pacate. Ultima zi nu ne-a oferit mari descoperiri, doar plaja la ora 8 dimineata, o minune a linistii, luminii blande si tacerii care aproape ca m-ar convinge sa ma trezesc asa devreme in fiecare zi de plaja. Si dupa masa o plimbare la Chateau Valmy, un castel locuit de langa Argeles, cu parc deschis publicului si o priveliste de revista asupra intregii coaste. Imi imaginez cum s-o vedea din dormitorul matrimonial. Nu, ca e naspa sa fii bogat si banii n-au cum sa aduca fericirea. Ihi…

Ei, dar daca ultimele zile de concediu au decurs redescoperind ritmul lent si visarea unor alte vremuri, ziua intoarcerii ne-a rezervat unul draconic. Ajungem in gara la 7.20,t renul nostru are intarziere. Mai intai 20 minute, apoi 38. Traiasca SNCF, dar noi pierdem legatura spre Barcelona, apoi avionul si se duce naibii totul. Hmm… Matusa de 77 de ani, obisnuita cu cfr-ul local si cu calatoriile, gaseste repede un taxi sa ne duca la Portbou, de unde sa luam legatura de Barcelona. Sunt doar 20 minute cu trenul, dar soseaua spiraleaza salbatic pe coasta, urcand si coborand, apoi trecand prin orasele ingesuite si zvarcolindu-se ca un sarpe din nou. Soferita ne zice din start ca nu promite nimic, dupa care goneste cat poate. Cursa ar fi super, daca am putea-o savura. Ajungem la gara la fix, cu stomacul meu gata sa se reverse si 70 de euro mai saraci (cursa a fost”numai” 57, dar restul i-a meritat din plin doamna sofer, credeti-ma!), dupa care incercam sa ne tragem sufletul in trenul aglomerat si incomod cu destinatia Barcelona.

Odata ajunsi, alta distractie: trenul pe aeroport pleaca de pe aceeasi linie in 20 minute, dar pentru bilete trebuie sa urci in gara principala. Numai ca pentru a trece de linii,trebuie sa compostezi biletul de calatorie, iar al nostru, luat de la francezi, nu intra in gaura mai mica a spaniolilor. Sic! Ma rog, gasesc in fine un espagnol simpatic ce imid eschide o bariera dupa ce imi studiaza… biletul, iau bilete de la un automat ce se incapataneaza sa imi afiseze mesaje in catalana si ne urcam in trenul de aeroport, care pleaca mai repede cu 2 minute de ora afisata, dupa ce a schimbat linia in ultimul moment. Aaaa, oare de ce inregistraza pierderi liniile ferate din toata Europa? Fiindca sunt prosti, de aceea. Da’ SNCF vor fi prosti pe buzunarul lor, ca am de gand sa imi recuperez banii de taxi si de biletele pierdute, of course.

In fine, tren la aeroport, autobuz de la T1 la T2, control de securitate si toate alea si off we go spre casa. Momentan profitam de escala mai lunga de la Munchen si de internetul din Lounge ca sa ne reconectam. Dar drumul de aici la Sibiu e deja prea banal ca sa mai am ceva de adaugat.

Cat priveste concluziile… Am spus intotdeauna ca nu exista loc pe lumea asta unde sa nu fie ceva interesant de facut, de vazut. Lucru confirmat inca o data, nu de Barcelona, care e deja pe lista oraselor vedeta, ci de micuta Cote Vermeille si de acel simpatic colt al Frantei, pe care cred ca nici chiar francezii nu il cunosc prea bine. Dar dincolo de minunatia peisajelor, de caldura soarelui, de magazinele si atelierele interesante, nu pot sa nu mentionez si un aspect care intareste o alta convingere mai veche a noastra: am vazut strazi murdare si colturi urat mirositoare, gari si cladiri darapanate si neingrijite, mucuri de tigari pe strada, oameni nespalati si prost crescuti, excursii anulate fara sa fi fost informati in prealabil. Ore in sir, am ascultat-o pe Pusa povestind despre episoade similare cu cele pe care le traim la noi acasa. Iar ea vorbea de Franta, dar si de Spania, Anglia si altele. De ce insir toate lucrurile rele la sfarsit? Fiindca vreau sa spun ca descopar, dupa fiecare sejur de genul acesta, ca sunt locuri si oameni la fel de rai ca si in Romania. Ca au si ei incultii, mizerabilii si incompetentii lor, care nu sunt nici mai putini, nici mai inteligenti sau parfumati ca ai nostri. Dar cu siguranta se apreciaza mai mult decat o facem noi si se concentraza mai mult pe jumatatea plina a paharului.