!nfraReal

De ce ne crizăm?

noreply@blogger.com (George Asztalos) — Wed, 08 Feb 2012 11:15:00 +0000

În mai toate țările UE lucrurile merg spre bine numai la noi din rău în mai rău. De obicei pe la noi gura de aer vine doar înainte cu două-trei luni de alegeri. Atunci se trezesc politicienii că sunt al naibii de mărinimoși. Altfel taie și spînzură din motive numai de ei știute, de regulă în folosul sponsorilor lor, elitele financiare, jupînii zilei care își consolidează interesele. Așa se trezește orice guvern care implementează austeritate cu proteste și violențe de stradă, cu sabia demisiei deasupra capului și declarații de intenție total neinspirate. După valul de proteste din Grecia urmează la rînd românii, aduși la sapă de lemn atît de criza economică mondială cît și de un guvern de incompetenți, neînstare să scoată țara la cale. De obicei din nou, se ia cîte o măsură numai și numai cînd lumea înjură și politicienii fug să se pozeze ca salvatori ai omenirii. Lipsa reală de alternative la guvernarea unei țări, rupte în cur de toate relele, e cum e tocmai acestei ”poze”, a mimeticii lucrative și a crasei incompetențe. Toți se fac că muncesc sau că te plătesc pentru o muncă onorabilă dar a face bine altora e cea mai imposibilă ficțiune. Să nu ajungi șomer într-o astfel de țară că nu te mai cunoaște și nu te ajută nici mama dracului. Ideal e să te faci că lucrezi, că ”n-ai timp de altele” și că ești crizat de nu te vezi de treburi. Așa a ajuns falsetul meseria de aur a fiecărui ”descurcăreț”. Iar România abandonată corupției și deznădejdii. Dacă ar mai fi ceva de furat din țara asta ar mai fi de unde să alegi. Dar nu mai e nimic ce să fure și nu se înghesuie dragii de ei să ofere soluții. Nu-i pasă nimănui toți sunt Toma necredinciosul și pare că nici Cristos nu ne mai scoate din rahat. Dar una e socoteala lor și alta ce va fi în realitate. Mai rău nu poate fi în mod sigur. Și vor veni în mod sigur zilele cu soare.

Jan Garbarek - Cloud of unknowing

noreply@blogger.com (Cristina Chain) — Sat, 31 Dec 2011 03:11:00 +0000

Urare vouă

noreply@blogger.com (George Asztalos) — Fri, 30 Dec 2011 15:26:00 +0000

Katie Melua - The Closest Thing to Crazy ( în loc de colinda de Crăciun)

noreply@blogger.com (George Asztalos) — Wed, 21 Dec 2011 16:25:00 +0000

Carol of the Bells (for 12 cellos) - Steven Sharp Nelson

totul e un tupeu stupid de looser

noreply@blogger.com (George Asztalos) — Tue, 27 Sep 2011 17:19:00 +0000

nu știu care e treaba cu lucrul ăsta
numit și acasă
pot spune numai atîta că e
cel mai departe lucru
dintre alea care dor

poate că ar trebui să îmi pese
de toți subnutriții retardați ai Africii
mai departe și mai străini
chiar și decît extratereștrii

dar mie îmi seacă de bucurie creierii din cap
pentru că mai repede o să ajung pe lună
decît acasă
pentru că acolo
unde ar trebui să fie acasă
de mai bine de un an
nu fac decît datorii

știu că nu mi le va plăti nici moartea
așa cum nici mort nu o să fiu acasă
dar am tupeul ăsta cretin
să mai sper

50 de votcă și 100% poezie – tabăra artgothica sibiu 2011

noreply@blogger.com (George Asztalos) — Tue, 26 Jul 2011 08:06:00 +0000

Mottor:
”Preferam 50 de votcă d-apăi noa: îi bine și așa, dă-mi cartea!” – Ion Mureșan

George cel Asztalos, proaspăt întors de pe tărîmuri sibiene, din tabăra de poezie ”Artgothica” – Sibiu – Cisnădioara, gîndește cu VOCE TARE: dacă vrei să-ți dai foc la valiză, adună 40 de poeți de peste tot, cazează-i, dă-le de mîncare, de beut, și pune-i să recite. Vei auziii poeziii (și iară zii) pînă cînd se albesc la față pereții și cad, mangă, rupți în gură de apa ei sființită cu tărie.

Așa cum i-am spus și lui Adrian Suciu, nu e deloc important să fii poetul cel mai bun. E mult mai important să fii mai rău. Și mai vizibil. Acuma vizibili am fost... nu știu și cît de răi. Cu sau fără ghilimele. Și cîte a avut de pătimit părintele Călin Sămărghițan după noi. Dar a ieșit o tabără super tare, cu poeme, muzică și distracție la superlativ.

Am cunoscut oameni ( în special tineri) pe care nu-i știam decît de pe net. Călin Sămărghițan, Dan Herciu, Alexandar Stoikovici, Marius Ștefan Aldea, Gabriel Nedelea, Doru Emanuel Iconar, Iulia Matei, Mirela Lungu, Cristina Nemerovschi, Anca Mizumschi, Maria Dobrescu, Viorel Păcală, Ariadna Petri sau oameni pe care nu-i știam decît din cărți: Ion Mureșan, Lucian Vasilescu, Ioan Moldovan, George Precup ș.a… sau pe actorul Mihai Bica, pe care l-am rugat să-mi recite două poeme. Mai vechile mele cunoștințe în frunte cu Adi Suciu au fost: Adriana Lisandru, Ștefan Ciobanu, Adrian Munteanu, Florian Silișteanu, Magda Mirea, Ștefan Doru Dăncuș și Emilia Dănescu.

La prima recitare, de la Cercul Militar Sibiu, am fost prezentat de Călin Sămărghițan drept un poet paradoxal de etnie maghiară care simte românește, (un fel de rara avis, dacă mă gîndesc bine), venit tocmai din capitala neînțelegerilor interetnice, Tg Mureș. La a doua, de la Cetatea Cisnădioarei, deși aveam probleme cu stomatologul, mi-am luat poezia în dinți, sus și tare, cum pretindea nenea Muri tuturor și am recitat încă două poeme, cuprinse în Antologia Artgothica 2011.

Au mai fost edituri, reviste, lansări, recitaluri, fără împușcături de paint-ball că a plouat, în schimb niabunii ghe litheratori au jucat tenis de masă chiar și noaptea pe la 3 în timp ce alții cîntau la chitare de mai să sune vecinii asurziți la poliție.

Faze antologice: Ziua a 1-a, la Cafeneaua Atrium de lîngă Podul Mincinoșilor, recitalurile lui Lucian Vasilescu și Adrian Munteanu.
Ziua a 2-a, recitalurile lui Ion Mureșan și Adrian Suciu la Sala Centrului Militar.
Ziua a 3-a, ”recital” Ion Mureșan, la Sala de Mese din Cisnădioara, care a spus despre cartea oferită în dar de Silviu Viorel Păcală, precum și anume că: ” preferam 50 de votcă d-apăi noa: îi bine și așa, dă-mi cartea!”

În rest vorbesc pozele și timpul peste ani: ”băi ce tineri și diliți mai eram”
Fotografiile aparțin Iuliei Matei.

blank heart (cocoşatul de la notre-dame)

noreply@blogger.com (George Asztalos) — Sun, 17 Jul 2011 16:00:00 +0000

de Mirela Lungu la 16 iulie 2011 la 19:43

locuiesc între pereţii inimii mele & sunt fierbinte

am creierul blank mă excit cu viteza luminii

cuvintele se nasc şi mor în minţile userilor

toate pozele vorbesc aceeaşi limbă

mângâie sânii spatele fesele coapsele

profesionistele ştiu exact ce-ţi trebuie

să creşti copilul din tine să-l duci departe

de compromis disperare minciună

ne privim o secundă în ochi şi zărim

cocoşatul din spatele manechinului

cărând după noi vise iluzii speranţe

ne-ar fi mai uşor de am ştii că suntem

mai urâţi decât imaginea din oglinda

beţivului călcând cu grijă pe cioburi

în şlapi şi bikini cosmosul pare-un uriaş

***

prezervativ pe sticla de whisky la gheaţă

și Infra continuă...ca blog

noreply@blogger.com (George Asztalos) — Sun, 10 Jul 2011 18:22:00 +0000

Am schimbat adresa de la www.infrareal.net la www.infrareal.blogspot.com. Infra merge mai departe, pe bune, că tună că trăsnește, din respect pentru cei 70 și...de urmăritori, lectori honoris causa și pentru propriul manifest, care trezește totul din nou. Să aiurim numai de bine!

Infra se va desființa

noreply@blogger.com (George Asztalos) — Thu, 07 Jul 2011 15:17:00 +0000

Din cauza lipsei (reale) de fonduri, probabil saitul se va desființa. Termenul limită de reînnoire a domeniului este 14 iulie a.c. Plus că saitul nu mai are susținere de la membrii. Am vrut să fie ceva colectiv și de grup dar n-a fost să fie... No comment. Vă mulțumim pentru cît s-a putut. Cititorilor datorăm scuze pentru oprirea subită. Și promisiunea de a reînvia din propria cenușă. Remember:
Fii infra! Trezește totul din nou!

îmi plac florile - poem de Korbea

noreply@blogger.com (George Asztalos) — Fri, 24 Jun 2011 17:03:00 +0000

mi plac florile
e mişto stau la soare
fără să vrea să fie mai mult
decat flori

e mişto când se pleacă sub vânt
fără să asculte de indemnul
lui che guevarra

e mişto când se lasă rupte
fără să pună intrebări idioate
cine suntem de unde venim unde ne ducem
ce e lumina aia mare albă
oare voi mai face sex vreodată

de ce marcela de ce

dar cel mai mişto e că stau în pielea goală
în văzul lumii, deschise non stop, pistil şi stamine
şi nimeni nu se supără

ba chiar le tragem în piept
şi suspinăm dulceag

Adrian Suciu amenințat cu excluderea din USR

noreply@blogger.com (George Asztalos) — Sat, 18 Jun 2011 10:30:00 +0000

Atît pentru libertatea cuvîntului în România. Filiala Sibiu, unde ”aparținea” Suciu, după ce l-a premiat pentru ”Viața fără urmări”, îl amenință cu excluderea pentru un articol anti-manolescian. Mă pun în situația lui, deși n-aș fi acceptat să fiu membru din start într-o uniune unde criteriul de acceptare e unul pur cantitativ, îmi închipui că e jenant pe de-o parte dar și beneficiant de o reclamă pe care usereul mi-o face gratis. Și dacă tot m-am pus mă întreb ce mă fac că ăștia îmi taie pensia de magraon literar și mă azdruncă în stradă, mă fac de tătă coma. No, Adi… apăi uite care-i treaba: dă-le frate în gîții lor premiul înapoi fain-frumos să se șteargă cu el și lasă-i să se dea în petec cu excluderea. Pe urmă pune tu de o Ligă a Scriitorilor din România. Io așe aș face să crepe tătă pulimea de ciudă, cu patalamale lor cu tot. Și în Liga asta fiecare membru va fi pus șef cîte o lună, timp în care va suporta linsuri și înjurături din toate părțile drept pedeapsă că nu mai e membru obi. Astfel încît fiecare scriirtoraș viteaz își va dori orice numai să fie șef nu.
Oricum, stai liniștit că nu calitatea de membru are principalul cuvînt în valoarea unui autor ci scripta manent-ul care i-a rămas în urmă. Doar asta merită totul. Restu-s convenții și feisbuc politic românesc. Dă-i în bubă Adi și să aiurim de bine!
detalii despre subiect aici și articolul anti-mano aici

Nicolae Manolescu și sfertoautorii - de Adrian Suciu

noreply@blogger.com (George Asztalos) — Tue, 14 Jun 2011 15:32:00 +0000

Nimic durabil nu se construieşte pe minciună. Literatura română de azi, în latura ei oficială, aceea de care ţin pîrghiile administrative ale fondurilor publice şi puterile iluzorii ale unor instituţii inutile e jalnică. Ca unul care a trăit cît să fie conştient în regimul comunist şi a văzut în amîndouă regimurile scriitori români lingînd dosurile puternicilor zilei pentru trei arginţi, onoruri inutile şi tinichele zornăitoare, am dreptul să spun că, pentru mine, diferenţa între o conştiinţă vie şi o jigodie e limpede. Ca unul care nu doreşte în literatură nimic, care nu datorează nimic nimănui şi dispreţuieşte profund elasticitatea coloanelor vertebrale ale majorităţii colegilor de breaslă, voi deschide gura şi voi vorbi liber. Ca unul care este neinteresat de bunăvoinţa mai marilor literaturii române, de burse şi sinecuri, de cabale literare şi de dispute de dugheană, voi spune că împăratul e gol!

Literatura română contemporană, în latura ei oficială, e o minciună. Prima minciună e în chiar vîrful ei: de ani de zile, un întreg complex financiar, organizaţional şi mediatic este pus în mişcare în chip absolut inutil pentru a-l transforma pe Mircea Cărtărescu într-un scriitor nobelizabil. Mircea Cărtărescu este un mare scriitor şi o spun ca unul fascinat de literatura lui. Dar nu va lua niciodată premiul Nobel pentru literatură, iar orbirea celor care nu pricep acest lucru este sublimă dacă n-ar fi vinovată, cîtă vreme fonduri publice imense raportate la sărăcia din literatura română, de pildă prin Institutul Cultural Român, sînt folosite pentru a promova în exterior literatura acestuia. Mircea Cărtărescu e un mare scriitor dar un individ atît de profund ratat ca şi conştiinţă publică încît simţul ridicolului ar trebui să-l împiedice a se mai manifesta ca atare. Asta, încă, n-ar fi un păcat aşa de mare. În spatele naivităţii sale funciare, însă, o întreagă armată de profitori, lichele, impostori, panglicari, curve obosite şi geambaşi literari constituie o curte de tip bizantin atît de intens preocupată să conserve privilegii, sinecuri şi relaţii în dauna oricărei evoluţii a literaturii române încît Mircea Cărtărescu, care nu va lua premiul Nobel, este şi principalul obstacol în calea unui Nobel românesc pentru literatură cîtă vreme curtea sa, în frunte cu nevasta, va fi buricul literaturii române oficiale.

O feroce cabală a mediocrilor de funcţionarea căreia Cărtărescu se face vinovat doar prin naivitate, aneantizează orice competiţie reală la adresa acestuia şi permite o carieră literară internaţională cu voie de la oficialităţile literaturii române doar unor mediocrităţi care au făcut pactul cu „sistemul ticăloşit” şi au acceptat să-i reprezinte interesele. Institutul Cultural Român este, în acest moment, o instituţie la fel de utilă pentru prestigiul internaţional al literaturii române ca şi o frecţie la papionul lui Horia-Roman Patapievici.

Aproape toate ierarhiile oficiale ale literaturii române contemporane sînt profund viciate de corupţie,majoritatea premiilor cu relevanţă naţională se dau în urma unor negocieri de talcioc între critici, editori, scriitori şi organizatori. Uneori, preşedinţii juriilor respective împart sumele de bani aferente premiilor respective cu scriitorii premiaţi. Alteori, criteriul după care se fac nominalizările şi premierile e să nu se „supere” vreo editură importantă că n-a fost la masa bogaţilor iar Uniunea Scriitorilor a devenit o simplă bursă a trocurilor literare. O literatură în care una dintre cele mai bune cărţi de poezie ale ultimului deceniu, „Aerostate plîngînd” a lui Traian T. Coşovei e complet ignorată de mai-marii literaturii pentru că personajul le e neplăcut e un fals în acte publice. O literatură în care cei mai puternici debutanţi ai ultimilor ani, Marius Ştefan Aldea, Dan Herciu sau George Asztalos sînt trecuţi cu vederea pentru că sînt excentrici complexului editorial şi mediatic specializat în crearea de mituri umflate cu pompa pe care să le vîndă pulimii e o impostură. O literatură în care scriitori de talia Danei Banu, a Ancăi Mizumschi, a lui Eugen Suciu, a lui Viorel Mureşan ori a lui Ion Chichere, ca să dau doar cîteva nume din generaţii diferite, sînt nebăgaţi în seamă de establishment e o literatură de lăbari. Aş putea să dau exemple în continuare, dar prefer să rămîn la acestea, în scop didactic. Oricum, o dezbatere reală şi onestă asupra funcţionării mecanismelor succesului şi promovării în literatura română contemporană nu va avea loc în curînd, cîtă vreme lichelele conduc, se autoreplică şi-şi conservă privilegiile meschine – e acelaşi lucru cu „reforma clasei politice”. La altă scară, dar identic.

Astfel, literatura română, în latura ei oficială, seamănă ca două picături de apă cu viaţa publică românească şi nici n-ar fi putut fi altfel. Mizele luptei literare, însă, sînt rizibile. Dacă politicienii se luptă pentru acces la resurse, femele şi putere, scriitorii se luptă pentru mize ridicole şi glorii de carton. Aş putea glosa în continuare pe marginea acestui subiect dar prefer să tac mai departe.

Pentru că mai departe găsim Uniunea Scriitorilor din România. Uniune de breaslă cum ar veni. Vorbesc din calitatea de membru al USR şi premiat de două ori cu premii ale acesteia, deci n-am altă frustrare decît aceea că instituţia asta e prost condusă. În fruntea USR îl găsim pe Nicolae Manolescu, un individ care este cea mai limpede ilustrare a adevărului că niciun om nu trăieşte pînă la moarte. În cazul lui Manolescu, acesta a încetat să mai trăiască, în sensul adagiului sus-menţionat, prin anii 90, de cînd s-a transformat într-o pernuţă de înfipt acele decoraţiilor, insignelor şi tinichelelor. De fapt, pe Manolescu îl doare undeva de scriitorimea română: plantat la Paris, într-un funcţiune decorativă, domnia-sa a delegat, practic, conducerea Uniunii unor nenea şi unor tanti. Trecînd peste pierderea sediului USR, Casa Monteoru (în nişte procese în care e limpede că cineva, nu ştiu cine, a încasat şpăgi babane pentru non-combat) Manolescu a patronat o dramatică pierdere de statut a scriitorului român. Maestru al dezinformării şi manipulării, pe care le practică atît de abil încît eu unul îl bănuiesc de participarea la stagii periodice de perfecţionare, dintr-o poziţie activă şi acoperită, Nicolae Manolescu este cel mai prost administrator pe care l-a avut Uniunea Scriitorilor în ultimii douăzeci de ani. Fariseu şi impostor, contestat virulent şi pe bună dreptate, Nicolae Manolescu se ţine cu dinţii de o funcţie de care îşi bate joc deşi n-ar avea motive să fie atît de încrîncenat în a reprezenta prost scriitorimea română: rămîne în istoria literaturii române ca cel mai bun produs al regimului comunist în materie de critică literară, nu cred că are probleme financiare şi nici pupincuriştii din jurul domniei-sale nu merită un sacrificiu atît de dramatic! Mai ales că, lipsit de legitimitatea pe care o dă competenţa, dl. Manolescu începe a se transforma, din dorinţa de a-şi salva gaşca, într-un simplu instrument de propagandă politică. Urît final pentru cineva cu pretenţiile d-voastră, dle. Preşedinte!

Unul alt personaj detestabil ale literaturii române contemporane e geambaşul literar. Atotştiutor şi trend-setter, de obicei scriitor ratat şi interesat nu de literatură ci de propria lui statuie, geambaşul literar român presează asupra oricui, mituieşte în dreapta şi în stînga, pupă mîni şi cururi dacă e cazul, spală pahare la chefurile celor puternici, are prieteni în lumea bună şi practică machiaverlîcul de baltă. E prieten cu politicieni, ia bani de la Minister, de la Consiliul Judeţean, de la Fundaţii şi Asociaţii. În sine, n-ar fi nimic rău în asta, lumea e plină de personaje detestabile. Din nefericire, însă, geambaşul literar român e persoană cu influenţă; orice scriitor care nu-i face temenele şi nu-i ridică osanale va fi marginalizat şi considerat ciumat. La vîrful literaturii române, aşa cum e ea acuma, nu rezistă decît cei dispuşi să-şi miroasă reciproc pîrţurile şi şosetele nespălate prefăcîndu-se că reprezintă o elită valorică. Din pricina geambaşilor literaturii române, mari scriitori sînt trecuţi cu vederea şi aruncaţi în uitare! Cum ierarhiile oficiale sînt, în bună măsură, rezultatul activităţii acestor personaje sinistre, literatura română e o glumă. Sigur, în tot acest complex mizerabil, chiar şi statistic vorbind, aterizează şi scriitori de calitate, doar atunci cînd aceştia, din diverse pricini, nu mai pot fi ignoraţi. Simptomatic e cazul lui Ion Mureşan, care, dintr-un „marginal” al generaţiei 80 a ajuns să ameninţe poziţia de lider a lui Mircea Cărtărescu. Dar nu ne interesează soarta lui Ion Mureşan ci soarta literaturii române.

Care, atîta vreme cît va rămîne doar o anexă a intereselor actualilor diriguitori ai destinelor sale, va rămîne o activitate de seră, menită să satisfacă orgoliile şi interesele meschine ale unei întregi categorii de trepăduşi. Literatura română oficială este atît de departe de public şi atît de ruptă de realitate încît numai naivii se pot mira că, de cele mai multe ori, evenimentele literare oficiale sînt atît de plicticoase încît se scorojeşte varul pe pereţii sălilor care le găzduiesc. Ruptă de public, literatura română oficială e un fel de snobăreală fără miză, în care diverşi sfertoautori se află în situaţia de a pretinde că fac revoluţie cu voie de la Guvern şi avangardă cu bani de la stat.

Harry Tavitian - Bordeiaș

noreply@blogger.com (George Asztalos) — Sat, 11 Jun 2011 05:12:00 +0000

<br><br>et

etno jazz de meșter la porțile orientului
(video-clip pus pe youtube de Alex Vakulovski)

Fals tratat de încălzire cu infraroșu

noreply@blogger.com (George Asztalos) — Tue, 31 May 2011 10:15:00 +0000

Spre deosebire de sistemele clasice care încalzesc aerul, sistemele de încălzire cu infraroșu transmit căldura, sub formă de radiație infraroșu, corpurilor dintr-o încăpere. Corpurile, odată încălzite, devin la rîndul lor surse radiante de căldură și încălzesc uniform aerul. Corpul uman se încălzește astfel înaintea aerului din mediul înconjurător și temperatura resimțită este cu 3-4 grade mai mare decît a aerului. Efectul e perfect natural ca al unui răsărit de soare.
Altfel spus, ciclul de încălzire al soarelui este modelat în condiții de laborator și adaptat la tehnologia care stă la baza acestor radiații. Plasmele Termice se prezintă ca niste adevarate capodopere. Fara alergii, zgomot, aer uscat, altă poluare, fără costuri de mantenanță și cu economii la consum de 60 %. Au un puternic efect antibacterian și de ionizare a aerului din încăpere. Eficiența unui sistem de încălzire constă în diferența dintre energia irosită pentru producerea căldurii și caldura obținută. În sistemele clasice aerul cald este mai ușor și tinde să se ridice, iar pentru a atinge o temperatură de 20 grade Celsius la înălțimea utilizatorului trebuie să se atingă o temperatură mai mare la nivelul tavanului (25-28 grade Celsius). Panoul radiant în infraroșu, gratie sistemului său unic, transformă energia electrică în caldură și propagă aceeași cantitate de caldură pe întreaga suprafață. Practic, panourile radiante propagă căldura datorită diferenței de temperatură între panou și corpul care o absoarbe. Altfel spus, caloriferul e pe tavan iar plasma termică sub podea. Iar gravitația și realitatea dau întîietate celei din urmă.

Breban: încă un cip-cirip al Cloacademiei Române

noreply@blogger.com (George Asztalos) — Mon, 16 May 2011 16:51:00 +0000

Motto: ”Mi-a șoptit o păsărea/ că iar te-ai spart la bufet Costelee!”

După Groșan și Es Pop, în prezent figuri remarcabil demascate de CNSAS, dar fără funcții prea înalte, la inocenta cerere a lui Manolescu, urmează la rînd un alt ”contactant sporadic” al Securității, de data asta ditamai academicianul Nicolae Breban. La riogoare, un biet moșulică, paranoic de cică nevinovat. Amicul Breby, viclean copil de curte peceristă, nu are organ pentru literatura SF a CNSAS. Care activiști, securiști sau ciripiști domnule? Păi nu știți că numai morții sunt de vină ca-n orice accident? Noi ăștialalți am făcut ce am știut și noi ca să o ducem mai bine. Și de fapt la ce mama cucurigului vă așteptați de la mine la o paranoie a culpabilității?

Ca de la orice faraonoid al litheraturii socialiste multilateral dezvoltate, nu te poți aștepta la nimic bun nici de la Breban, decît la previzibilitate și penibil.

Vedetă a anilor gloriei socialiste, autor al unor romane de anvergură de altfel, dintre care amintim ”Francesca”-1965, ”Animale bolnave”-1968, ”Bunavestire”- 1977, amicul Breban, săracul, declara recent în revista dușmănos de capitalistă ”Forbes” că ”Regimul comunist plătea foarte bine scriitorii dar se punea mare preț pe propagandă”. Acest ”se punea mare preț”, în intenția lui Breban, s-ar fi vrut peiorativ iar ”plătea bine scriitorii” evident laudativ. De fapt ambele enunțuri nu puteau exista unul fără altul și reprezintă unul și același lucru: literatura ploretcultistă. Asta făcea toți banii și era singura rampă de lansare pentru lichelele activisto-ciripistice, dornice de urcat rapid la bordul celebrității. Așa se face minunea că avem azi, mîndria țării, academicieni demni de Circul de Stat, în frunte cu împușcata Elena Ceaușescu. Director, actualmente, de foaie literară cu ambiții europene, cu Mercedes la scară, Breban beneficiază conform propriilor declarații din ”Forbes” de 1000 de Euro pe lună îndemnizație de academician, de pensie de 1000 de lei pe lună și drepturi de autor. Toate acestea îi permit să umble lela prin Europa, să locuiască în Spania și să răspundă oricărei acuzații cu o țîfnă de magraon intangibil.

Averea acumulată din scris și alte activități conexe i se estimează la aproape jumătate de milion de dolari. Undeva între Andrei Pleșu și D.R. Popescu. Urmare a demersului demascării lui Breban drept colaborator al poliției politice, acesta riscă să fie eliminat din Academie și implicit să piardă îndemnizația de călătorie gratuită, pe banii contribuabililor, prin Europa.

Oo dar Vai! Așa ceva e inadmisibil! E o infamie pe care Academia nu o va permite ! Oare?

Ei bine după părerea omului obișnuit să fie ”prostit cinstit” să plătească Statul pentru plimbarea unor astfel de specimeni, după prost de cinstita lui părere, Academia are nevoie urgentă de un tuns,frezat și deparazitat. Altfel nu mai e decît o Cloacademie cu drăguțe animale de companie, cărora unii răi le spun, foarte urîcios domnule, păduchi.

senectute

noreply@blogger.com (George Asztalos) — Wed, 11 May 2011 12:48:00 +0000

vremurile-s grele
şi aia-i din ce în ce mai scurtă

curînd vom deschide în aşternut
un club de prietenii pe teme literare

vom pieptăna locul acela cu grijă
şi vom spera să-ntîrzie artrita

senectute morţii mă-tii
cu-nţelepciunea ta cu tot

Testosteron. Made in Adi Suciu.

S-a spus despre poetul Suciu că e de neinclus în nicio mișcare literară în niciun stil anume. Asta poate ca exagerare a unei indiscutabile unicități stilistice literare care îl definește. Cu toate acestea testosteronul realist și infrarealist bîntuie poemele made in Adrian Suciu. La rigoare încadrări în anumite stiluri ar fi dacă e să numim doar tehnica suprarealistă folosită la modul ironic, pentru critici de gen alegoric-dali-ste, ale unui așa zis egotism, practic inexistent din moment ce poemele lui tratează persoajul și nu omul Suciu.
Un memorabil vers al lui Adi Suciu, cu tonalități și imagini strict infrarealiste, spune așa:
”Prietenul nostru Suciu, care a supravieţuit zăpuşelii
şi cancerului şi-a murit într-un tragic accident de trotinetă”
(amintim necunoscătorilor mișcării infrarealiste că persoana a treia e folosită de preferință de infrarealiști pentru stilul pseudoimpersonal, opus frondei egotice suprerealiste)

Poemele lui Adrian Suciu încep aproape clasic-oniric și sfîrșesc în clare inflexiuni infrarealiste, care ”lovesc” în moalele cititorului.
Poemul ”Senectute” e un vîrf de lance infrarealist, pe care,cu voia autorului îl vom publica pe saitul comunității scriitorilor infrarealiști. S-a spus despre poemele mele că ar fi în stare să ridice o sală întreagă în picioare. Poate parțial pe bună dreptate, pentru că nu spun nimic despre herghelii verzi pe pereți ci despre ceea ce ne doare, ne bucură și Este. Ei bine, un astfel de poem poate ridica un stadion în picioare pentru că e geniu pur aici, total inspirat și inspirant.
Sincere felicitări Adi Suciu! Și să aiurim numai de bine!

Fac ceva pe bani

noreply@blogger.com (George Asztalos) — Tue, 12 Apr 2011 15:11:00 +0000

eu cred că fiecare își trăiește
mai mult sau mai puțin
marea lui comedie
de toată jalea
sau mica lui dramă
de tot rîsul

totul e în văzul lumii n-ai loc
să te ascunzi și dacă o faci
devine țipător de vizibil

ne vindecăm excesiv
de propriile defecte
pentru că nu mai putem
de grija altuia

mama spune că n-am făcut avere
de poet ce sunt și de bleg

n-am mai scris un cuvînt luni de zile
și-am început să fac bani frumoși

pînă la urmă e și normal
vine la fiecare
o mîndrețe de porcărie
care ne cumpără tăcerea

și vindem
pînă nu e prea tîrziu

spune: dumnezeule, strînge buzele şi ridică sprîncenele

noreply@blogger.com (George Asztalos) — Sat, 26 Mar 2011 19:49:00 +0000

poeme mergătoare...

Niciun apel nepreluat. Culmea!

noreply@blogger.com (George Asztalos) — Tue, 25 Jan 2011 09:41:00 +0000

mă instalasem cu tot comfortul inclusiv

într-un bîrlog montan era așa

ca-n filmele uitate departe

de lumea dezlănțuită

acolo în aerul tare înmuiat în frig

am zis na fi-v-ar metropola Roma lui Nero

aveam tot timpul din lume îmi priveam

ateent palmele pe urmă le scuipam

să nu le deoache toporul

și crăpam cu sete la lemne

cîinele meu mă privea uimit

dar mobilul meu mă ignora suveran

obișnuit să fac curat pentru că nu se știe

cînd pică în control ministrul murdăriei

într-o zi a venit

o ursoaică să-mi sorteze gunoaiele alea bune

(ăia micii chicoteau prin tufișuri)

și cîinele meu a protestat vehement

încît era iminent să și-o ia în bot

oricum sihăstria mea avea niște aspecte agreabile

mîncam sănătos ca un adevărat turist naturist

citeam și dormeam ca pe lună

așa în general nu reușea nimic să mă țîțîie

lumea părea aceeași poate se învîrtea mai încet

iar eu cu mobilul continuam să ne ignorăm reciproc

niciun apel nepreluat

pînă într-o zi cînd stăteam așa

peste niște lemne

cu umerii ridicați și zîmbeam aplecat într-o parte

pe un frig bestial

tu tocmai ai apărut de nicăieri

rîdeai mi-ai arătat mobilul

cîinele meu se mira la culme

și toată lumea aceea dezlănțuită

brusc a înțeles

că nu mai poți

Lăsaţi cititoarele să vină la mine! - de Adrian Suciu

noreply@blogger.com (George Asztalos) — Sun, 09 Jan 2011 18:00:00 +0000

Adi Suciu la proba de săniuș :)

Nu sînt singurul scriitor din oraş. Şi nu voi scrie niciodată vreo chestie care să placă grangurilor literaturii. Că sînt şi din ăştia. Care primesc peste cinci sute de invitaţii pe an la chiolhanuri cu scriitori, cu toate cheltuielile plătite. Care au în jurul lor o droaie de purtători de buci roz, de pupincurişti, păduchi de dicţionar şi un harem de puicuţe doritoare să le-o sugă de dragul unui debut care să le transforme, brutal, în stele strălucitoare ale scrisului şi scriiturii.
Nu sînt singurul scriitor din oraş, dar rănile mele sînt cele mai însîngerate. Nu sînt cel mai iubit, dar cîinele meu mă ascultă cu sfinţenie, femeia mea geme onest cînd o pompez şi, cînd vreau cu adevărat, chiar ştiu cine sînt.
Ca scriitor, chiar dacă nu sînt singurul din oraş, sînt de departe cel mai bun. Aşadar, nu stau nici măcar la masă cu cine nu mă citeşte şi nu mă apreciază. De fapt, sînt un mare scriitor şi asta îmi dă dreptul să-mi trăiesc viaţa ca şi cînd aş scrie un roman perfect despre viaţa mea. În cartea mea, nu sînt nici bogat, nici de treabă. Sînt doar un scriitor obsedat de scrisul lui, cu multe coaie, perfect echipat să-i scuipe în gură pe grangurii literaturii, pe făcătoarele de hormoni şchiopi şi versuri calpe pe care le cultivă dumnealor, în speranţa că, lăsînd vreo pată de spermă scofîlcită, cu spermatozoizi obezi, alcoolici şi hepatici, pe vreo rochiţă lirică, pot şi ei să facă o femeie fericită.
Dacă Dumnezeu ar avea cea mai mică treabă p-aci, ar pricepe că ambiţiile mele sînt mari, că nu mă mulţumesc cu puţin. De fapt, dacă ar veni Michiduţă şi ar cere eşarfa mea roşie, lui i-aş da-o şi nu i-aş cere decît un strop de posteritate şi să văd cu ochii mei cum crapă grangurii literaturii şi osînza lor puţicioasă se împrăştie brusc pe rochiţele protejatelor şi pe bucile talentaţilor, ca şi cînd grangurii literaturii s-ar transforma în nişte automate care împroaşcă popcorn unsuros de jur-împrejur.
De fapt, singurul lucru pe care îl preţuiesc în privinţa posterităţii e ca o tipă trăznet să citească vreo chestie scrisă de mine, pe la 2970 şi să ofteze: Doamne, ce bun era scriitorul ăsta! Eventual, să-şi imagineze cum ar fi fost sexul cu mine.
În fine, eu înţeleg o grămadă de lume, meseria de scriitor e să înţelegi tot felul de oameni şi de chestii: eu am trăit, în capul meu, inclusiv orgasme de femei, care sînt altfel. Ce simt eu, însă, nu interesează pe nimeni atît de tare încît şi eu, uneori, mă întreb: Ce simţi?
Simt că realitatea e de căcat şi că numai lumile pe care le scriu eu sînt bune. În ele, morţii sînt morţi, nu le face nimeni parastase şi statui decît dacă vreau eu, suferinţa e chirurgicală şi nu pătează rufe care, astfel, nu mai trebuiesc spălate şi mediul e prezervat. În lumile pe care le scriu eu, grangurii literaturii stau în genunchi în faţa mea şi mi-o sug, în timp ce eu mă piş pe ei pentru că mi-e milă de ei: sînt atît de uscaţi sufleteşte încît cineva trebuie să fie generos şi să-i ude.
„Căutarea fericirii” e un drept fundamental al omului dar nicio lege nu garantează găsirea ei. Asta e chiar o descoperire de mare scriitor, de scriitor autentic, de poet al realului.
Nu sînt singurul scriitor din oraş, dar faţa mea e cea mai ingrijorată, ca şi cînd ar urma să dau colţul curînd. De fapt, ca şi cînd lumea ar urma să dea colţul curînd şi eu aş rămîne singur, plictisit, neiubit. Şi singurul moment în care am mulţumit inimii mele a fost acela în care am priceput că dragostea e mai importantă decît cărţile.
Dar asta s-a întîmplat tîrziu, după ce am scris deja cărţi.

ce mai găsim pă net

noreply@blogger.com (George Asztalos) — Sun, 09 Jan 2011 12:49:00 +0000

(proză pe lungimea de undă ultra scurtă)

Sunt în crize, merg să fac șoping la halimentara de cartier:
”smîntînă vărsată nu aveți?”
”n-avem că șefu* n-o găsit în oraș s-o dus să aducă din aia de Pănet!”

Russian girl

noreply@blogger.com (Traiana Eliza) — Tue, 04 Jan 2011 13:59:00 +0000

-Pune și tu niște muzică, dă berea aia-ncoa, sun-o pe maică-ta și spune-i că mai stai la bibliotecă. Râde sleios, își bagă botul în cana (aproape halba) cu bere și se uită amețitor la mine, cum mă supun dorințelor sale. Nu știe că eu doar mă prefac cherchelit pentru a-l putea studia în voie. Are o expresie de dobitoc când e beat. Ceva scârbos i se strecoară în priviri, fața i se lățește ca fundul unei funcționare plictisite și are un tic enervant de a-și trage nasul.
-Hai bea și tu, gâlgâie el cuvintele arătându-mi din priviri sticlele de bere. Parcă începi să te trezești și asta contravine scopurilor noastre, bătrâne.
-Bătrână-i maică-ta, dobitocule, zic și-mi torn juma` de sticlă.
-Azi undem mergem să agățăm fetișcane?
-Hm, am o idee, îi spun și mă prefac vesel, mă prefac că îmi tremură corpul de atâta veselie. Am ceva stofă de actor. Ăăă ziceam să dăm un chef aici.
-Ești nebun? De unde mâncare? Femeile nu vin așa, pe nepusă masă, doar pentru bere și sex. Tre să facem rost de ceva finețuri, niște prăjiturele, lichior, un vin, chestii d-astea știi tu, să le amețim. Și muzica asta infectă, vrei să mă rupă când s-o urca vreuna pe mine în ritm de Rammstein?
Hăhăie. Începe să devină grotesc. Fața lui sperie femeile, nu muzica sau lipsa delicateselor de pe masă. Mă gândesc că dacă aș vrea, l-aș putea îmbăta apoi să-mi bat joc de el. Eventual să-i zic mâine că a fost aici rusoaica aia după care e iremediabil și inutil înnebunit. Dar aia nu vorbește bine română, mai mult engleză, lucrează la o firmă de telefonie și câștigă cât noi doi și restul vecinilor de palier la un loc. De câte ori îl vede, întoarce capul cu o mutră acră, din ziua în care dobitocul a încercat să o sărute pe gât în lift. Ce începuse rusoaica să urle: Fuck you idiot, asshole, apoi niște cuvinte în limba aia a ei pe care doar Iliescu și câțiva bunici din blocul de vizavi o cunosc. Noi înlemnisem și credeam că o să-i ardă una peste bot cu geanta imensă de lac pe care o purta cu grație pe brațul subțire și frumos copt, ca o grisină. Dar ea n-a schițat niciun gest, a ieșit vorbind la telefonul mobil și a sărit direct în taxi-ul Mercedes din fața scării. De atunci îl ignoră pe ăsta și, desigur și pe mine, chiar dacă n-am nicio vină. Dacă i-aș spune că ea a fost aici, i s-a stricat o țeavă la baie sau ceva de genu` ăsta și l-a văzut cum zace așa beat, s-a apropiat de el și a început să-l pipăie...nu, categoric nu, e prea trasă de păr povestea asta. De fapt nici nu știu de ce îmi pierd vremea cu tipul ăsta. E un bou. E lipsit de orice calitate, lipsit de orice aspect uman, deci e tocmai bun pentru ce-mi trebuie mie.E personajul perfect din desenul meu animat. Dar pentru seara asta-i de ajuns. O să inventez un motiv să mă car de aici. Sună la ușă.
-Aștepți pe cineva? îl întreb.
-Femei, rîde ăsta trăgând lacom din țigară.
-Da bine! Or fi hoți, criminali, cerșetori, predicatori etc. N-am chef să deschid. Aștept să înceteze sunatul ca s-o șterg de aici. Pe mă-sa! dar sună, nu se încurcă. Or fi martorii lui iehova, ăia-s așa insistenți de obicei. Mama lor de vânzători de minciuni! O să deschid și o să-i trimit direct în raiul lor de plastic, desenat în culori tari pe broșurile alea împuțite. Am un șoc. În fața ușii e rusoiaca. Îmbrăcată într-o rochie neagră, lungă și strălucitoare, ca de cabaret, cu părul blond răvășit și fața cam roșie, de parcă ar fi alergat pe scări.
-Excuse me, please let me in, murmură ea cu accentul ăla inconfundabil.
Eu rămân speechless, îi fac semn să intre și închid ușa în urma ei. Ăla pe canapea își toarnă bere și zice:
-Cine kilu` meu era de l-ai expediat așa repede? Eu iar speechless. Ce naiba să zic? Nici nu știu cum o cheamă pe rusoaică. Și când l-o vedea, mi-e că începe aia să țipe de vin vecinii, cheamă poliția și facem tărăboi. În timp ce îmi frământ creierul cu problemele astea, el se întoarce să vadă ce-i cu mine de nu răspund. Încremenește cu berea în drum spre buze. Rusoaica zâmbește ca un copil care tocmai a făcut o boacănă.
-Well, I think I know you...zice și se așază pe un fotoliu, lângă canapea. Eu nu știu ce să fac. Parcă am fi într-un film american prost, din ăla care se vinde cu 5 lei DVD-ul în supermarketuri. Îngaim fără chef:
-Ea e...
-Știu, zice el. Nu-s chiar atât de beat. Sorry....face o plecăciune spre blondă. Aia se uită ca o blondă ce e la el.
-În sfârșit..., zic eu, preluând frâiele conversației. Ce s-a întâmplat, miss? â
-Well... someone urmărit me. I remembered vecini obraznici, altcineva nu cunoaște aici în bloc, vroiam să scap. Urcat și coborât cu lift, pe scări, iar cu lift până amețit urmăritor. Oftează greu, scoate o sticlă de vodcă din geanta imensă, bea o dușcă luuungă, ia o țigară din pachetul ăstuia, o aprinde, trage un fum, își scoate pantofii cu toc și se așază mai confortabil în fotoliu. Cu ocazia asta observ că are cracii lungi, bine lucrați, strălucind în semiîntunericul camerei, iar sânii... ca de rusoiacă, deh. N-are gusturi rele dobitocul. O privește și el înmărmurit, cu ochii holbați din care au dispărut valurile de alcool. Cred că aproape s-a trezit. Mă apropii de el și-i suflu încet în față: Kilu` meu, ce ai de gând să faci? Tipa își pune iar sticla la gură, trage o dușcă zdravănă, își scutură trupul de zici că a curentat-o ceva, zice „Așșș” după care sare de pe fotoliu și se așază pe canapea lângă ăsta, băgându-și decolteul plin sub nasul lui. Eu mă enervez și mai tare. Chiar începe să semene cu un film prost și siropos, cu tendințe de transformare în XXX. Dobitocul stă ca un mielușel în timp ce aia începe să-l mângâie pe picior și-l privește cu ochi de căprioară în călduri. Scârbit și invidios pe norocul dobitocului, mă gândesc să plec, când, tipa scoate un pistol din sutien, îl proptește în pieptul ăstuia și zice: „Don`t move! Fuckin` idiot!” Nu mă pot abține să nu remarc iarăși accentul ăla incredibil al ei. Să vă ia naiba, cu filmele voastre de doi bani, în timp ce închid ușa se aude o împușcătură. Cobor scările și mă gândesc să merg la supermarketul din colț să-mi iau niște DVD-uri la ofertă – 5 lei - și niște floricele pentru microunde.

Cititorilor, cu drag, Silent Night cu versuri karaoke!

noreply@blogger.com (George Asztalos) — Fri, 24 Dec 2010 12:41:00 +0000

Calea Floreasca nr.1

noreply@blogger.com (Traiana Eliza) — Tue, 21 Dec 2010 19:56:00 +0000

nu pot vorbi azi

în ochi mi-au crescut paturi de spital

pe buzele mele apasă mâini gălbejite

cu vene umflate

vene de cauciuc

mă uit după înger dar

el pe marginea pervazului cu porumbeii

se pregătește să-și ia zborul

aici e cald tot mai cald

viața noastră se topește alunecă

pe podea

mercur sub tălpile goale

ale amiezii

în coronarele mele o moarte mică

și roșie

se plimbă ca o soluție de contrast

în căutarea fisurilor

toate acele rupturi de lume

și de mine.

dacă nici mâine nu o să pot vorbi

e pentru că spitalul îmi strivește trupul

ca o cruce uriașă cu răstigniții ei cu tot.

Ziua cu trei picioare

noreply@blogger.com (Corina) — Tue, 07 Dec 2010 14:45:00 +0000

de dimineaţă îmi întind oasele în formă de femeie cuminte

apoi cu limba despicată în două îmi iau solzii la şlefuit

toc draci pe-o bucată de lemn

storc, scutur şi usuc îngerii din faţa de pernă

mi-aud copiii crescînd

scuip şi frec argint

din ochi reaşez florile în tapet

strîng bucătăria-ntre coapse

apoi mă dau jos

şi pun capacul la muştar

mirosul de pat gol şi periuţă de dinţi lipsă persistă

în

păr, batiste, andrele, pori, ciorapi

în

secundele dintre bigudiuri

în

pleznetul din buze de pahar

în

foşnetul paginii

în

fine

cică între capulets şi montagues

nu se mai poate face chiar nimic

arunc pumnalul

şi mă spăl pe mîini

în mine fîlfiie ceva cu artera ruptă

(Corina Gina Papouis, London, 2010)