Asta mă face să arăt grasă?
Îți place Maricica? E frumoasă?
Vrei tu să ieși neapărat în seara asta cu băieții?
etc

Dacă totuși sunt unii care nu știu răspunsurile corecte la așa ceva, click aici.

Întrebarea se pune acum așa:

"Când te oprești cu minciuna?" Pentru că, dacă o luăm literalmente, minciună e.

Când te oprești? Pentru că mai toată lumea spune că nu vrea să fie mințită, ăsta ar fi cel mai rău lucru cu putință, nu s-ar putea trece peste, dacă cineva a mințit nu mai beneficiază de încrederea noastră, este privit cu suspiciune și așa mai departe.

Până și la banalul "Ce faci?" se răspunde cu "bine" chiar dacă nu toate-s roz.

Pe de altă parte dacă spui tot timpul ceea ce gândești iar nu e bine, nu?

Caz concret:

Cineva, nu spui cine, persoană importantă, cere părerea unui prieten într-o privință. Voia să știe ce crede despre un anume proiect în care investise timp, bani și, nu în ultimul rând, multă pasiune.  Tocmai din cauza acestei pasiuni se pierduse foarte mult în detalii, așa că proiectul era foarte greu de înțeles. Era un amalgam de date care pentru el însemnau multe, dar pentru cineva care se uita pe proiect era chineză în totalitate. Cu toate astea, omul era foarte entuziasmat.

Prietenul întrebat n-a priceput nimic din ce i s-a prezentat. Văzând însă dorința celuilalt de aprobare, privirea aia încântată după ce realizezi ceva, nu i-a zis pe față că e praf. I-a spus că se mai poate lucra puțin la el pentru a fi mai ușor de descifrat.

Chiar și așa, cel cu proiectul a strâmbat puțin din nas, dar n-a comentat prea mult. A lăsat proiectul așa cum era și, bineînțeles, și-a luat șuturi atunci când l-a prezentat.

După prezentare a pus mâna pe telefon și l-a făcut albie de porci pe amicul lui. De ce nu-i spusese că nu e bine deloc?

Așa că, vin și întreb acum. Când e bine să spui mici neadevăruri și când nu?

10 paşi pentru a slăbi, 10 paşi pentru a ieşi din depresie, 10 paşi pentru a scrie un roman, 10 paşi pentru a-ţi găsi un job mai bun, 10 paşi pentru alţi 10 paşi etc.

Totul pare simplu. Totuşi, 10 paşi înseamnă ceva de nerealizat pentru un copil cu handicap locomotor. Chiar 1 pas e foarte greu de îndeplinit.

Pentru ei, însă, există nişte locuri unde nişte persoane cu dăruire şi inimă mare fac tot ce pot pentru a integra o parte din ei.

Unul dintre aceste locuri este Centrul de zi Aurora, loc pe care am avut ocazia să-l vizitez şi să petrec puţin timp cu copiii de-acolo datorită lui Leonard Bacica de la Imparte Bucuria.

Cei de la centru aveau nevoie de un "menestrel" care să acompanieze la chitară serbarea de Crăciun a copiilor.
M-am oferit voluntar şi am avut parte de o experienţă ieşită din comun. Copiii sunt extraordinari, foarte primitori şi se vede pe faţa lor bucuria pentru orice, bucuria aceea de copil pe care, sincer să fiu, o uitasem. I-am cunoscut pe toţi pentru că am fost şi în tura de dimineaţă şi în cea de după-amiază.
Cel mai marcant moment a fost când Mara, o fetiţă de 10 ani în cărucior cu rotile, a strigat dupa educatoarea ei, Gabi. Când aceasta i-a răspuns, i-a zis: "Te iubec!"

Din ce am înţeles de la cei de-acolo, sunt foarte puţine astfel de centre în România şi trăiesc, aşa cum pot, din donaţii şi sponsorizări. Acesta, de exemplu, funcţionează din 1995 datorită oamenilor care se ocupă de el.

Poze nu am, pentru că am avut mâinile ocupate tot timpul cât am fost acolo, dar puteţi vedea mai multe aici şi pe site-ul centrului Aurora.

Aşa că, data viitoare când mai întâlnesc acei faimoşi 10 paşi, ştiu la ce o să mă gândesc.

Orice ajutor, cât de mic, chiar şi numai o vizită şi un zâmbet, este binevenit!

Functionari publici amendati pe bune, cu taiere de salariu, daca le suna telefonul depe birou de mai mult de 3 ori?

Functionari publici obligati sa raspunda adreselor solicitantilor in maxim 2 zile de la primirea lor?

Functionari publici cu o norma care daca nu e indeplinita li se ameninta postul?

Se poate asa ceva in Romania?

Se poate, dar cu dichis nitel. E vorba de functionarii publici platiti din fonduri europene. Sunt platiti din fondurile astea pentru ca ei evalueaza si consiliaza proiectele ce vor sa acceseze bani europeni. Ei sunt controlati de comisia europeana, banii de-acolo le vin, trebuie sa joace dupa regulile lor.

Ce credeti ca se intampla in conditiile astea? Treburile se misca si se misca bine, desi Romania nu a putut sa nu-si bage putin nasul.

Dupa cum se stie, angajarile sunt blocate in administratia publica, deci cati sunt acum, atatia vor ramane, chiar daca-si iau salariul de la batrana doamna, Europa.

Chestia e ca oamenii astia sunt patru si le vin proiecte pe banda rulanta. Ele trebuie toate verificate la sange de doua persoane diferite. Fiecare proiect are in jur de 5 (CINCI) bibliorafturi de citit cu atentie sporita.  Ei, cum e? Tipic romanesc sau nu?

In alta ordine de idei, pe cat punem pariu ca daca s-ar cere aceleasi conditii in tot sistemul bugetar ar iesi in strada 90% dintre ei, protestand mai abitir decat daca le-ar fi taiat 50% din salariu?

Terminase facultatea (nu mai stiu ce facuse) si era foarte mandru de asta. Mandru in sensul ca nimeni nu mai era ca el. Era singurul de pe lumea asta care facuse o facultate, asa ca merita statuie pe undeva pe la victoriei, poate chiar in locul cartofului in teapa ce troneaza acum acolo.

Povestea o chestie cel putin amuzanta. Zicea ca s-a dus la magazinul de la colt sa-si cumpere tigari si vanzatoarea, o tanti la vreo 45-50 de ani, l-a tratat cu sictir maxim pe el, marele absolvent de facultati.

In loc sa spuna ca, da, cu atitudinea asta o sa piarda clienti de care are sigur nevoie, el zicea ca i-a spus cam asa:

- Doamna, nu va permit sa ma tratati asa! Eu am terminat o facultate, sunt intelectual! Cu ce drept vorbiti asa cu mine?

Nene, cucoana aia vorbeste cum i se permite. Ea nu da doi bani pe facultatea ta, cum, de altfel, nu da nici intreaga societate. E plina tara de absolventi de facultati care vor marea si sarea, dar nu sunt in stare sa faca nimic. Totusi cred ca li se cuvine un salariu de cel putin 1000 de euro net pe program part-time pentru ca, nu-i asa, "si-au tocit coatele pe bancile scolii".

Revenind, tu vrei respect? Asta se castiga, domnule, nu se ia de-a gata. Se castiga prin atitudine, prin ceea ce faci, prin cum te comporti. Iti spun sigur ca tanti aia din magazin nu se comporta asa cu nea Ion, care toata viata lui a facut piese la strung, dar nu-i permite printr-o simpla privire unei vanzatoare sa il ia de fraier.

Degeaba te duci la biserica in fiecare duminica, sa zicem, daca in viata de zi cu zi esti antichristul in persoana.

Nea Marin e un maistru la vreo 65-70 de ani care a turnat betoane câte n-aţi văzut voi în viaţa voastră. Un vulpoi bătrân în ale construcţiilor, e în stare să prostească orice diriginte de şantier, proiectant sau beneficiar. Le zice că e noapte afară şi ăştia îl cred chiar dacă-i soare de te topeşti. Asta nu înseamnă că nu face treabă bună, dimpotrivă. Mai rar oameni care stau pe capul muncitorilor să le iasă totul ca la carte.

Pe lângă toate astea, nea Marin mai are o calitate. Anume că tace şi le face.

Cu ceva vreme în urmă, Lambru, unul dintre fierari, un puşti la vreo 20 de ani, a văzut că pe unul din planurile de execuţie era o greşeală înaintea şefului lor de echipă.

Nea Marin asistase la toată chestia.

Peste câteva zile îi zice lui Lambru:

- Lambrule, ia vino, mă, încoa'!

- De ce, bre, nea Marine?

- Hai, mă, să-mi zici cum vin armăturile pe planul ăsta de grinzi că nu văd ceva!

- Gata, nea Marine!

- Am auzit că ştii să citeşti planurile, vezi tu grinda asta?

- Da, nea Marine! Are 3 fiare de 12 sus si 3 jos...

- Lasă asta, Lambrule, uită-te atent la ea!

- Zi, bre, ce vrei să-ţi arăt, a zis Lambru plin de satisfacţie.

- Te uiţi bine, da?

- Da, bre, mă uit!

- Aşa.Acum zi-mi şi mie în ce zi cade Crăciunu' anu' ăsta?

Şantiere, birou, iar şantiere, inspecţii, oferte, licitaţii... ce să zic, e de alergat.

Ştiam din experienţele anterioare că va fi greu, stresant, multă muncă, dar mai ştiam că o să aibă părţi frumoase şi alea vor fi, fără cea mai mică îndoială, pe şantier. Oamenii care lucrează acolo, deşi fără şcoală, câteodată fără bun-simţ, au totuşi ceva al lor, "gluma din popor".

Unul dintre ei e nea Bănică. Dulgher la vreo 60 de primăveri, e genul de om căruia trebuie să-i spui ceva mai de dulce de dimineaţă ca să înjure toată ziua. Da' înjurături, nene, nu panseluţele cu care sunteţi obişnuiţi. N-ai cum să nu te prăpădeşti de râs când începe. Te ia pe domenii, trece de la agricultură prin industria uşoară şi ajunge la fizica nucleară.

V-am zis, chestia e să-l porneşti.

Nimeni nu e mai bun la treaba asta decât nea Liviu, alt personaj despre care o să vorbim mai târziu. Ăsta vorbeşte molcom, ca ardelenii, dar când scoate păsăroiul pe limbă se ia pauză pe tot şantierul.

Ei, îl vede într-o dimineaţă nea Liviu pe domnu' Bănică trăgând după el vreo cinci scânduri. Stă, se uită la el, toată lumea aştepta. Ştiam că trebuie s-o scoată.

Totuşi se codea... Parcă voia să zică, parcă nu prea...

Până la urmă începe:

- Bă, Bănică!

- CE )#/%¤)(&) mea vrei, mă?

- Ce faci, mă, cu atâtea scânduri?

- Ce dracu' să fac? Le duc sus!

- Păi atâtea? Trei ţi-ajung să-ţi faci costum...

Ei... două ore nu s-a mai lucrat nimic.

Doar n-am făcut upgrade la wordpress de pomană!

De ceva vreme am descoperit o relativ nouă pasiune, fotografia. Incă nu mă pricep foarte bine, dar am zis să mă motivez puţin şi să fac o mică galerie. Se găseşte aici.

Momentan am pus numai cadrele care chiar mi s-au părut reuşite, încercări fiind cu sutele, bineînţeles.

Drop by and say hi!

Ăştia la mecdonălds au şi nişte ziare din ziua respectivă pe care le poţi răsfoi în linişte cât timp "savurezi" alesele opere gastronomice puse la dispoziţie de spelunca respectivă. Şi cum eu nu pot să asimilez gusturile fără lectură, am înşfăcat România Liberă şi m-am pus pe citit şi mâncat.

Pe prima pagină era un articol despre moldoveanul ăla cu presupusul glaucom care face pârnaie numai dacă are el chef. Mă rog, nimic special aici. Ce mi-a sărit însă în ochi a fost "fotografia" cu care era ilustrat articolul, adică asta de mai jos.

După cum se poate observa, focusul fotografiei este pe subiect, adică numerele de înmatriculare ale maşinilor din parcare. Ăia doi mascaţi şi cu chelu' sunt pe post de background blurat, bokeh din ăla...

Cu ocazia asta anunţ că vreau şi eu să fiu fotograf la gazetă, posed aparat foto cu mulţi megapixeli d-ăia şi zoom mare şi fac minuni pe modul auto!

În viaţa mea monotonă şi plictisitoare, câteodată, mai apare ceva demn de luat în seamă. De fapt nu e de luat în seamă, dar e de râs...

Acum o săptămână vorbeam pe messenger cu un prieten mai vechi cu care nu mă văzusem de ceva vreme. Mă întreba când mai ajung în măreaţa urbe a Urziceniului, locul de baştină al subsemnatului. După evitarea răspunsului, pentru că asta e întrebarea pe care o urăsc cel mai mult din cauza faptului că niciodată nu pot spune ceva concret, au început celelalte clasice: cu slujba cum mai e? crezi că vine moşu' anul ăsta? cum acţionează colgate dual fluoruri cu calciu?

La prima din ele, aia cu slujba, dintr-una în alta, s-a ajuns inevitabil la temuta, fioroasa, necruţătoarea criză. Ei bine, care credeţi că a fost întrebarea stimabilului?

Drum roll, please!!!

Hai mă, şi tu crezi în criză?

Poate n-aţi înţeles... CREZI ÎN CRIZĂ???

Am rămas mască, mă uitam ca viţelul la poarta nouă la fereastra aia de messenger şi mă minunam.

Cum adică "crezi în criză?" Să înţeleg că asta e ca religia? Trebuie să cred fără să cercetez sau cum? Asta e un fel de apocalipsă şi o să apară şi vreun Iisus care să ne împartă: tu cola, tu fanta, tu ţevian?

Acum dacă stai să te gândeşti cam aşa e... dacă ţi-ai făcut credite ca la balamuc, nu mai ai job şi nu poţi să renunţi la chestii cum ar fi mâncatul prin restaurante, tot la ţevian ajungi.

Oricum ar fi, omul rămâne în anale pentru întrebare