luis-fernando iese în uikend la o bere cu câţiva prieteni. se adună din ce în ce mai mulţi. printre ei şi felipe. felipe are de câteva săptămâni ori un iphone, ori un galaxy s2. oricum, un smartphone pe care-l foloseşte să dea check-in pe unde ajunge, să tag-uiască orice suflet nenorocos care e cu el, să upload-eze poze cu instagr.am. după câteva beri, mulţimea decide să meargă într-o bodegă unde să mai şi danseze. era cam 2-3 ale nopţii.

luis-fernando e la începutul unei relaţii. a cunoscut-o pe alma cu mai puţin de o lună în urmă. au decis sau s-a întâmplat s-o ia încet. d’asta acum a ieşit doar el. fără ea.

lumea dansează, bea alcool. luis-fernando intră în vorbă cu o tipa simpatică de lângă el. sau invers. câteva replici din fiecare parte şi încep să danseze. merg împreună la bar să mai ia ceva de băut. nimic indecent. luis-fernando se duce la budă şi, când se-ntoarce, îl vede pe felipe care flutura telefonul lângă tipă. îi face loc lui luis-fernando şi-i spune că a adăugat-o pe facebook. n-are motive să se enerveze că el oricum o are pe alma.

spre dimineaţă lumea pleacă acasă. luis-fernando pleacă singur cu un taxi. tipa se pierduse la un moment dat şi nu a mai reapărut. un pic după prânz luis-fernando se trezeşte. îşi face un sandviş şi se aşează la computer. pe facebook colţul din stânga-sus era destul de roşu. dă click şi vede că a fost tag-uit. de cine? de felipe. smartphone-ul a fost utilizat la maxim şi pe facebook era un album nou. undeva peste 10 poze. în 4-5 dintre ele şi luis-fernando. nu singur, ci cu tipa. plus descrieri inspirate.

trecuseră 10 ore de când pozele apăruseră pe facebook. ipostazele imortalizate de felipe nu îi aduceau vreun beneficiu lui luis-fernando. gândindu-se la cum ar putea să interpreteze alma povestea, îşi dă remove la toate tag-urile. le scoate şi de pe timeline. îl sună pe felipe să le şteargă pentru că alma e prietenă comună pe facebook. ăla nu răspunde. îi dă un sms şi fumează.

spre după-amiază o sună pe alma să vadă ce face. nu răspunde. îl sună felipe. îi confirmă că a şters pozele şi-l întreabă de ce e prost. se înjură un pic. facebook şi smartphone-ul lui felipe au cel mai mult de suferit. revine cu un telefon la alma peste jumătate de oră. nu răspunde. îi dă un sms. nimic.

luis-fernando mai intră un pic pe facebook. se uită şi la profilul almei. ceva se schimbase! îi apare butonul de add friend. a fost şters din listă. ruptura pare definitvă. îşi dă seama că degeaba mai sună.

buuuun. în primul rând felipe e prost. indubitabil! semnul mare de întrebare rămâne următorul: când alma a luat decizia radicală de a nu mai vorbi vreodată cu luis-fernando? când a văzut prima oară pozele? sau când a observat că au fost şterse? pozele au stat cam 12 ore pe facebook. sigur le-a văzut. dar pentru că au dispărut brusc, înseamnă că luis-fernando s-a autoincriminat? ar fi fost mai bine dacă rămânea tag-uit şi încerca să explice că nu a fost nimic serios? felipe zice că da.

smartphone-ul şi tangenţa lui cu reţelele sociale trebuie să se limiteze la un anumit punct! punctul îl zic acum. punctul ăsta ar trebui să devină şi lege. foloseşti telefonul pentru facebook DOAR pentru a vedea ce fac alţii. dacă vreţi, cel mult să postezi conţinut care nu are legătură cu nici un om pe care îl cunoşti sau care ar putea fi recunoscut de alţi oameni din lista ta de prieteni. dacă s-ar ratifica acta, măcar să bage şi paragrafu’ ăsta!

smartphone-ul e util doar când ieşi la o bere cu băieţii şi vrea neapărat să vină şi ea. pentru că nu e interesată de steaua, cum a depăşit unu’ în ultima secundă, cineva să-i dea un smartphone şi ea să se uite pe net la ce vrea ea. dacă-s reduceri la h&m sau la filmuţe cu pisici. e minunat dacă are propriul smartphone. poate citi şi nişte mail-uri.

în rest, un smartphone nu are ce căuta când ieşi în oraş cu oameni!

post-uri similare:

1. cum să te fereşti de elefant pe facebook
2. cine se scoală de dimineaţă intră mai întâi pe Facebook
3. unu’ si cu una fac întotdeauna …

acta, sopa sau pipa? tu ce alegi? niciuna nu e bună. am văzut cu toţii pe facebook, pe blog-uri cu trafic, în ediţiile online ale cotidianelor naţionale. nu putem să-i lăsăm p’ăia cu corporaţii şi politicieni care nu ne reprezintă să ne zică ce avem voie şi ce nu să facem pe internetu’ nostru! mama lor…
te superi şi semnezi o petiţie online, că doar ăsta e teatrul de război, dai un attend la un event că semnezi petiţia şi adormi liniştit. activismul de fotoliu e la putere!

eu zic că acta nu e chiar atât de rea. sau mai bine, de fapt zic că acta ar fi benefică pentru omenire.

dacă nu mai ce să faci pe net, poate ai deschide o carte. poate ai semna cu pixu’ o petiţie să deschidă poliu’ biblioteaca aia pe care o finalizează de vreo 8-10 ani. ai sta de vorbă cu oamenii când ieşi în oraş, nu cu ochii în smartphone. ai vizita librării, ai cunoaşte oameni noi. ai învăţa lucruri la care nu te-ai fi gândit. te-ai plimba mai des cu bicicleta sau ai face mai mult sport.

de fapt, ce face omu’ pe net? se loghează pe facebook. se hlizeşte la câteva filmuleţe cu pisici, dă un like, citeşte câteva citate profunde scrise colorat cu un font ales, bagă un ceva gen farmville, mai dă un like, scrie un comment cu maiii mulţi “i” decât trebuie, primeşte un like la comment. caută pe google sex cu virgine sau referat la geografie. se uită pe vplay la seriale americane. zăvoranca i-a dat follow pe twitter lu’ pepe. încă un like. ce mişto e pisica aia!

internetu’ e consum de proastă calitate. acta ar face loc celor 99,99% site-uri care acum sunt obscure pentru majoritatea. nu le-ar citi nimeni şi şi-ar găsi altă ocupaţie. calculatorul nu va mai fi social. am fi mai trişti fără pisici, dar am fi mai oameni.

să ne uităm în viitor cu ajutorul cântecului de mai jos. de fapt asta o să ne doară cel mai mult.

o să tastez acum din perspectiva unui alt om. e prima dedublare care s-a făcut vreodată în online. cel puţin pe vreun blog. [ceva complex! gata!]
literele astea nu au mai fost tastate de acelaşi om care a scris rândul de mai sus.

când erai mic, părinţii îţi spuneau că poţi fi orice vrei tu să fii. cel puţin asta se-ntâmpla în filmele americane. eu nu aveam probleme: îmi scoteam piesele de rummy şi jucam fotbal pe covor. eram antrenor-jucător! nasturii deveneau războinici, iar eu căpitan de oşti. când goneam pe hol cu maşinuţele fără telecomenzi eram pilot. nu ştiam să pronunţ corect locomotivă, dar asta nu mă deranja.

auzisem odată că imaginaţia e cel mai important dar pe care îl au oamenii. şi uzam de vorba asta folosind-o pe post de portiţă salvatoare când mă puneam singur în dificultate cu tot felul de gânduri. în preajma pubertăţii mă gândeam la sex. destul de mult. m-am întrebat şi cum fac sex ai mei? ca să nu mă ruşinez de propriile-mi gânduri îmi aduceam aminte de darul acela care îmi permitea să umblu cu mintea cum voiam.

dacă puteam să fiu orice, cum trebuia să aleg ce vreau să fiu? la un moment dat, când eram mai mic, mi-am dorit să fiu musafir. am renunţat ulterior. nu ar fi fost păcat să aleg ceva care nu mă valorifica la maxim? nu mi-am dat seama cum aş putea să raţionez astfel încât să nu regret decizia. pentru moment am ales să fac orice lucru cât pot eu de bine.

nu conta ce era. să scriu caligrafic, să fac curat pe birou. să spăl vasele sau să trag bine la poartă. în acelaşi timp eram şi realist. ştiam că mai am de muncă şi o să mai dureze. erau provocări pe care le vânam. eram un mic specialist aproape în tot ceea ce încercam. mă uitam la ceilalţi şi pe ei nu-i interesa prea mult ce se-ntâmplă. îi desconsideram şi mă distanţam uşor de ei.

aveam 20 de ani şi îmi fundamentam orice decizie cu ore întregi de căutări. stăteam enorm de mult pe net. citeam aproape orice. amuzament, beri în oraş cu prieteni, mai rar. eram mulţumit că fac totul aşa cum trebuie. încă nu mă hotărâsem ce vreau să fac, dar ştiam că orice aş alege, nu aveam cum să dau greş.

[probleme cu dedublarea. pasaje lipsă. în continuare a rămas doar ce s-a putut salva. mai lipsesc rânduri.]

am făcut 30 de ani. nu eram deloc în locul pe care mi-l imaginasem când eram mic. prima alegere m-a plictisit. a doua nu a fost ceea ce-mi doream. a treia… în urmă cu 10 ani credeam că la 30 o să sparg norii. în urmă cu 20 de ani credeam că la 30 o să fiu cu mult deasupra lor. realitatea a fost mai puternică decât imaginaţia mea.

m-am uitat un pic în urmă. renunţasem să mai încerc. fiind obişnuit să analizez tot şi să nu omit niciun detaliu, puteam să evaluez foarte uşor rezultatul final. pentru că nu voiam să fac compromisuri, rezultatul oricărei idei pe care o aveam nu era destul de bun. cel puţin în prognoza mea. zilele treceau fără să mai fac nimic.

la 35 de ani eram căsătorit. seara o auzeam cum îmi povestea despre ziua ei la muncă. dădeam din cap interesat şi aşteptam să ne culcăm. la sex nu mă mai gândeam la fel de mult.

la 40 de ani aveam bani. suficient de mulţi ca să nu mă gândesc la ziua de mâine. seara o auzeam cum îmi povestea despre ziua ei la muncă.

la 50 de ani m-am reapucat de fumat. m-am lăsat din nou după aproape un an. am simţit impusul unei retrospective. fiecare decizie importantă pe care am luat-o vreodată a fost perfect raţională. cuvintele astea două, mi-am dat seama atunci, au fost poate un pic supraevaluate. poate chiar evaluate greşit.

raţional. pentru un om raţional e evident faptul că informaţia pe care o ai şi o obţii îţi oferă certitudinea unui rezultat optim în condiţiile date. mergând un pic spre absurd, în final, concluzia raţională pe care un om raţional poate să o tragă e că raţiunea nu e suficientă.

perfect. m-am pregătit pentru perfecţiune. nu m-am bazat pe noroc, n-am fost superstiţios, în destin nu am crezut niciodată. am cerut de la mine perfecţiune fără să-mi dau seama că nu am cum s-o ating. un pic stupid. lucrul ăsta ţi l-au spus toţi în statusuri profunde pe fb! l-a spus şi Dali, dar de ce l-aş fi crezut?

singurul lucru pe care aş fi putut să-l fac perfect era să-ncerc.

Glowbug – Where Is My Mind (Pixies Cover)

chiar dacă mai sus e o scrisoare în limba engleză, povestea e cu limba română. o primă precizare.
dacă până acum povesteam ce a făcut luis-fernando, acum o să povestesc ce a povestit luis-fernando. a doua precizare.

luis-fernando tocmai se despărţise de puţină vreme de o tipă după o relaţie mai lungă. doritoarele aveau cale liberă. nu era o postură care să-l deranjeze, mai ales că îi era şi un pic dor de vremurile astea. scenariul era relativ clasic; cunoştea o tipă nouă şi primea numărul de telefon. ulterior şi un id de messenger sau add pe facebook. urmau conversaţii online tastate cu fiecare dintre ele.

şi după ce mai ia o gură de bere, poate ca să-şi facă şi un pic curaj, spune că are o problemă cu felul în care ele, unele, se exprimă în scris. explicaţiile de la masă nu întârzie să apară. că aşa se vorbeşte dintotdeauna pe net, cu k, sh, tz, pt sau ptr, cu a fost amazing. toate astea în limba română.

luis-fernando mărturiseşte că e vorba de altceva. e vorba de gramatică. de felul în care unele conjugă diferite verbe, la diferite moduri şi forme. toată lumea râde. el continuă la fel de serios, precizând că atunci când o tipă tastează greşit un verb comun, pur şi simplu îşi pierde interesul faţă de ea. explozie de râsete. oamenii se-neacă, berea se varsă pe haine, se dau pumni în masă. nimeni nu e în stare să-şi revină.

luis-fernando aşteaptă. lumea se linişteşte şi cere explicaţii. aşa că dă nişte exemple. dacă o tipă îi scrie nu fii supărat, de ce a-i plecat sau puneţi o dorinţă, atracţia faţă de tipa aia dispare aproape instantaneu. urmează glume. apoi poante şi miştouri.

se încearcă şi o discuţie obiectivă. ce contează dacă nu ştie să scrie corect atâta timp cât e bună în pat? poate e un avantaj că e mai prostuţă; o păcăleşti mai uşor. dar de ce ar conta atât de mult treaba asta? nu e ca şi când o iei de nevastă! ştim că noi, ca specie, apreciem în subconştient simetria feţei. e o dovadă că acel exemplar e sănătos şi merită să se reproducă. preferabil să-l ajutăm şi noi. trebuie să existe şi alte reacţii similare, dar cu efect advers, pe care poate le şi conştientizăm. de ce n-ar fi exprimarea incorectă unul dintre ele?

şi totuşi, de ce luis-fernando se comportă aşa? ce anume i s-a întâmplat când era mic? dacă tot nu-i convine, de ce nu le corectează? de ce nu le învaţă cum e corect? luis-fernando spune că e prea târziu, că şi-a pierdut interesul din momentul în care a văzut greşeala. atunci de ce mai continuă să vorbească cu ele? pentru că nu le mai vrea în felu’ ăla de dinainte, dar poate să comunice în continuare cu ele. preferabil nu în scris.
unul câte unul recunosc că şi ei au observat greşeli de genul ăsta din când în când, dar au ales să le ignore.

dar ele or şti că nu scriu corect? şi apoi urmează apogeul discuţiei. după cele nenumărate beri, se ridică o întrebare? dacă ea, când tu scrii corect, are aceeaşi reacţie ca tine când vezi că ea scrie nu fii? nu a ştiut nimeni să încline balanţa în vreo parte. s-a dat vina pe profesori şi pe sistemul de învăţământ românesc. ei sunt motivul pentru care relaţiile se destramă înainte să existe. a fost semnul că berile au fost prea multe şi trebuia să se plece acasă.

dar întrebarea rămâne…

post-uri similare:

1. unu’ si cu una fac întotdeauna …
2. prieteni sau duşmani ?
3. telefonu’ nu mai sună… nici măcar în amintire

în ultima vreme e din ce în ce mai greu să găseşti un film bun la care să te uiţi. de cele mai multe ai un pic de speranţă când sinopsisul de pe imdb pare interesant. e unu’ care intră în visele tale şi te manipulează sau moneda de schimb în viitor o să fie timpul. ai argumente să te uiţi, dar după ce-l vezi ai motive să regreţi.

ceea ce distruge un film cu potenţial e povestea. dacă nu ştii să o expui cum trebuie, răsuflă. ideea e mişto, începutul e captivant, da’ dup’aia? dacă vorbim în continuare de filme, producătorul o salvează cu 3D-uri şi cgi. o oră şi ceva, uneori chiar două, e un pic cam mult de pierdut.

tocmai d’asta vă ofer 10 minute in cap de poveste. o poveste spusă interesant, o poveste cu o idee mişto, una care e şi reală. ca să fie clar, nu e film. e doar o poveste relatată de un tip în cadrul unor sesiuni de povestit la themoth.org. dacă nu ştiţi deja, themoth.org e un grup dedicat artei şi meşteşugului de a povesti. ideea a plecat de la întâmplările pe care le spui prietenilor la o bere, care pot fi destul de interesante şi pentru alţi oameni. e un fel de ted.com, dar dedicat oamenilor oarecare şi oricărui fel de întâmplare.

mai jos e povestea unui israelian, Moran Cerf pe numele lui. nu e nevoie de sinopsis. doar daţi play!

el grande comandante e de căcat. el grande comandante e un club nasol. el grande comandante nu merită să fie nici măcar ultima alegere. el grande comandante merită să moară. el grande comandante e infect. el grande comandante o suge. el grande comandante e un rahat. unde să ieşi? sigur NU în el grande comandante.
asta a fost munca dedicată seo. să caute lumea pe google şi să dea de postu’ ăsta. în final, să nu mai calce pe-acolo! niciodată!

ca să fie evident de ce, zic pe scurt o poveste. patru indivizi se pregăteau să plece. unul dintre ei, mai băut, mai întreba de vorbă o domniţă sau alta fără să depăşească vreo normă a bunului simţ sau altceva. interacţiune de maxim 10-15 secunde. direcţia era clară, să se plece acasă. doi dintre ei, printre care şi ăla încă dornic de conversaţie, erau pe scările care duceau afară. ceilalţi doi, un pic mai în spate. pe scări coboară cei 2-3 bodyguarzi. trec pe lângă primii doi şi se opresc la cei din urmă. cu ajutorul clienţilor fideli de la ora 6 dimineaţa încep să le care pumni şi picioare, şi ce mai considerau ei de cuviinţă. punct.

cei patru ies afară, doi dintre ei un pic şifonaţi. se sună la poliţie. vine mai întâi un echipaj de la pompieri şi-l iau pe unu’ dintre ei să-l ducă la floreasca. ceilalţi trei rămân cu poliţia. un agent şi o agentă. domnul poliţist intră în bodegă şi se salută respectuos cu un alt domn cu o codiţă prinsă la spate, reprezentant al clubului. prieteni vechi, pesemne. domnul cu codiţa spune că bodyguaryii au plecat acasă la ora 3. evident, toţi dispăruseră între timp, dar nu pe uşa din faţă. unul dintre cei trei dă o tură prin bodegă, în speranţa c-o să-l găsească pe unul dintre ei. ghinion! ca în filmele de spionaj, o ascunzătoare/ieşire secretă i-a făcut nevăzuţi p’ăia.

scenariul e destul de clasic. pe la orele târzii ale dimineţii, acei bodyguarzi pompaţi cu testosteron simt nevoia să arunce câţiva pumni. eu, personal, mai cunosc câţiva. şi ăştia pe care-i ştiu sunt oameni cât se poate de ok. dar specimenele din el grande comandante (n.r. un club de căcat) nu sunt aşa. sunt retarzi cu muşchi sau burtă. şi-atât!
deci, dacă vrei vreodată să participi la un fight club pentru amatori vs bodyguarzi, ştii unde să te duci.

am destul de mulţi prieteni care merg(eau) în el grande comandante. bă, nu mai mergeţi! sunt o grămadă de alte locuri, majoritatea mult mai mişto, în care poţi să bei şi să dansezi şi ce mai vrei tu.

niciodată nu am vrut sau cerut ca lumea să shăruiască post-uri scrise de mine. de data asta vreau şi vă rog să puneţi pe facebook şi pe orice alt cont pe care-l aveţi acest post mic, să vadă cât mai mulţi ce se poate întâmpla dacă băieţii bodyguarzi nu au mai bătut de ceva vreme.

şi dacă vi se pare că ăia patru au căutat-o cu lumânarea, mai zic un mic detaliu. un alt băutor de alcool iese din aceeaşi bodegă infectă şi explică situaţia, ca să liniştească spiritele. cu vorbe alese, el spune că asta e România!, adică e ok să îţi iei bătaie din când în când doar pentru că au unii poftă.

pentru mine e simplu: nu mai calc NICIODATĂ în el grande comandante! sfatul meu preţios e să nu o mai faceţi nici voi. mai mult decât atât, nici prietenii voştri. să ajungă ăia să se bată între ei!

dacă nu eşti unul dintre cei 279.404 de indivizi (asta luni, 21 Noiembrie) care au văzut delfinii maidanezi din Dâmboviţa, ai mai jos şansa să te pui la curent. după ce-l vezi p’ăsta, aruncă un ochi şi la rechinu’ din Amsterdam. şi apoi dă-ţi cu părerea, ca tot românu’!

dacă ai fi văzut doar primul filmuleţ, probabil ai fi apreciat ideea şi execuţia. te-ar fi ros şi un pic de invidie, că e omenească. dar mult mai bine te-ai simţit după ce l-ai văzut pe cel de-al doilea. ai găsit motivul să-i înjuri pe plagiatorii ăia de 3 lei care credeau că pot să te mintă. dar tu nu eşti prost, bă! i-ai prins! bravo!

dar ‘ai să judecăm un pic situaţia. în 2010 apare un filmuleţ cu un rechin prin Amsterdam şi mâncare de la kfc. un an mai târziu, dăm peste 2 delfini prin Dâmboviţa şi o pungă de covrigi de Buzău. destul de similare cele două astfel încât să existe o probabilitate destul de mare ca precedenţa lor să nu fie neapărat întâmplătoare. e plagiat sau nu?

răspunsul e simplu. n-ai de unde să ştii! tu, că cei care l-au făcut ştiu foarte clar. dar să fii berbec să spui că sigur e vorba de plagiat doar pentru că ăla a apărut cu 1 an înainte, e o dovadă de lipsă de inteligenţă. pentru asta am şi argumente.

#1 într-o vreme în care sunt printre cei puţini care mai câştigă premii de creativitate, Propaganda trebuia să se aştepte la o corecţie în cazul în care încerca să facă o mânărie şi să fure cu bună ştiinţă o reclamă mai veche. erau şanse mici, în cazul în care ar fi ales să plagieze, să fi sperat că nimeni nu o să-i prindă.

#2 în lume e o teorie care se numeşte multiple discovery. echivalentul în română nu ştiu care e. nu l-am găsit. probabil nici n-avem din moment ce nimeni nu pare să ia în calcul varianta asta. treaba cu descoperirea multiplă presupune că acelaşi lucru poate fi gândit de doi sau mai mulţi oameni complet independent şi mai mult sau mai puţin simultan. sunt şi o grămadă de exemple.

având o bază de informaţie asemănătoare, probabilitatea ca două minţi să producă acelaşi lucru e mare. cu două ouă şi făină probabil facem amândoi clătite. băieţii de la Propaganda care au scos povestea cu delfinii maidanezi sunt cel mult naivi, dar nu neapărat plagiatori. şi asta pentru că ar fi trebuit să caute dacă nu cumva ceva asemănător a fost deja făcut. asta sigur e vina lor!

acum îmi aduc aminte o mică anecdotă din liceu. o lucrare de control sau o teză la o materie mai ştiinţifică. profu’ se întoarce cu rezultatele. primul lucru pe care îl întreabă e Vasile şi Ion! care după care a copiat?, pentru că la el nu se copia şi chiar avea grijă să nu se întâmple. ăştia doi rămân mască. v-am dat la amândoi 4. dacă nu recunoaşteţi, vă dau 2! problema 4 e identică. era aia mai grea. ei încearcă să se apere, dar fără rezultat. profu’ îi cheamă la catedră să le-arate lucrările. unu’ se ridică de pe rându’ de la geam, altu’ de pe rândul de la perete. profu’ se uită la ei. da’ la teză… de ce v-aţi mutat unu’ lângă altu’? ăştia zic că au stat fiecare în banca lui, că nu s-au mutat. profu’ nu voia să-i creadă. colegii spun şi ei că cei doi au stat pe rânduri diferite. forţat să aleagă între incapacitatea lui de a nu ne lăsa să copiem şi faptul că poate chiar nu au copiat, a ales varianta a doua. oricum le-a dat mai puţin decât meritau, doar pentru că el nu putea să conceapă că doi elevi au gândit la fel.

pentru cei care încă nu pot să creadă că până şi o scriere a unei idei complexe poate fi replicată independent silabă cu silabă şi, în plus, au timp liber, pot să arunce un ochi peste seria Everything is a Remix. vorbeşte şi de plagiat, şi de multiple discovery şi de alte lucruri.

paradoxurile sunt unele dintre cele mai frumoase lucruri de pe pământul ăsta. ai impresia că le înţelegi, dar îţi dai seama până la urmă că nu. dar e ok. mai nasol când un paradox e legat de tehnologie şi alcool. combinaţia asta creează de fapt un paradox parţial, din care faci şi tu parte. e parţial pentru că dimineaţă, sau după-amiază dacă te trezeşti mai târziu, o să înţelegi tot.

care e paradoxul? cum poţi să întârzii la o întâlnire, să ajungi totuşi mai devreme, dar în acelaşi timp să fie prea târziu?

luis-fernando se duce sâmbătă la o petrecere de halloween. mai mult sau mai puţin costumat. e cu încă un prieten, dar ăsta pleacă repede pentru că era obosit. nu a fost o problemă prea mare pentru luis-fernando pentru că a mai găsit cunoscuţi. din vorbă în vorbă şi shot după bere, ajunge lângă Amada. nu se cunoşteau dinainte, lucru care poate chiar a ajutat la început. discută, dansează, mai beau un pic. seara era magică şi de-abia începuse.

Amada mărturiseşte că trebuie să mai ajungă la o petrecere, dar pentru că luis-fernando a fost prea fermecător, vrea să-l revadă. şi stabilesc să se vadă la 4 fără un sfert ale dimineţii într-un loc anume, să meargă doar ei amândoi undeva, în altă parte. pentru că totul se petrecea exact aşa cum trebuie, nu au mai intrat în detalii gen numărul de telefon.

Amada pleacă, iar luis-fernando se simte bine în continuare. mai bea o bere, mai glumeşte, mai dansează, mai vorbeşte cu oameni. timpul zboară până în momentul în care se uită la ceasul telefonului. era 3 juma’ şi mai avea doar 15 minute să ajungă la locul întâlnirii. se bagă în faţă să-şi ia haina de la garderobă, fură un taxi venit la comandă şi ajunge la 3:44. chiar mai devreme cu un minut. se uită în stânga, în dreapta. Amada nu era ea. speră ca ea, ca orice femeie, să se lase aşteptată.

luis-fernando aşteaptă. se uită la ceas. e 4 şi 10. mai trece un sfert de oră şi începe să-şi reproşeze că nu i-a cerut numărul de telefon. la 4 şi jumătate se resemnează şi pleacă să caute un taxi. se urcă într-unu’ liber şi verifică să vadă că nu e d’ăla cu 3,5 lei pe km. pe drum observă un ceas electronic instalat de primărie. arăta 5:39. contrariat se uită la telefon. al lui arată 4:39. era ultima duminică din octombrie.

îşi fute o palmă peste cap şi coboară din taxi. se-aruncă în pat şi se gândeşte la detaliile care-l pot ajuta s-o regăsească. nu discutaseră nici despre muncă, nici despre facebook, nici despre prieteni comuni, nici despre unde le place să iasă. singura parte bună e că totul s-a întâmplat în bucureşti, şi nu în new york, că ăia sunt mult mai mulţi.

pentru cei care au fost hipnotizaţi de poveste, să explicăm paradoxul. în dimineaţa aia s-a trecut la ora de iarnă. ceasul s-a dat cu o oră înapoi. telefonul lui luis-fernando e deştept şi a schimbat ora când trebuia. alcoolul l-a făcut pe luis-fernando să piardă noţiunea timpului. Amada l-a aşteptat (cel puţin aşa sperăm) la ora 3:45 după ora de vară. dar cât să fi aşteptat, dacă luis-fernando a ajuns după o oră fără un minut?

în mintea lui, luis-fernando ajunsese mai devreme cu un minut. dar pentru Amada a fost un pic mult prea târziu. ar trebui să se facă un film cu povestea asta. măcar aşa sunt şanse să aibă un final fericit.

post-uri similare:

1. unu’ si cu una fac întotdeauna …
2. ce se-ntâmplă în vegas… apare pe facebook
3. eşti cea mai frumoasă când taci

I’m not talking about an isolated incident or just one killer. It’s a crime that happens at least once every day and no matter who did it, everybody gets away with it. And I’m pretty sure it happened to you too, but chances are that, until now, you weren’t aware of it. Still, it’s no murder mystery either; corpses lie there and not even a funeral ceremony is held.

The victims are ideas. This is the reality of Advertising. It’s not easy to come up with something that is creative, strategic, smart, concise, legal and campaignable. It’s not easy to do something your partner, creative director, account executive, client service director, planners, CEO, client, user, shopper will like.

The life of an idea is not that precious to us all. We don’t care how many we produce in incubators called brainstorming sessions. We easily let go of those that were born from a beautiful romance story. More often than so, we crave for one night stands that produce an idea just in time for the deadline in the morning. We are insensitive!

Every idea must survive the firing squad. There’s no such thing as friendly fire. Everybody has his weapon locked on the target, just waiting for a reason to pull the trigger. Client or agency, we all love killing ideas. We chose not to care. Because this is the only way that, in the end, can produce a result.

Our job is to kill ideas. Believe or not, this is why you work in an agency or represent a client. And it’s almost like we are disappointed when an idea gets through. But that idea doesn’t just survive, it becomes immortal in our mind, especially in the minds of the consumers. That idea is the one that learned from all the others that are dead now.
We need casualties of war. We also need time to kill. Because this is the only way we can make sure that this is the idea we want to become immortal.

Advertising is mass murder… and that’s how it should be!

ca să joci biliard nu ai nevoie de prea multe. cred că e suficient să ai bani şi răbdare până se eliberează o masă. ca să ajungi să te pricepi la biliard ai nevoie de mult antrenament. nu prea se poate vorbi de talent nativ decât dacă mintea poate să-ţi traseze nişte linii imaginare pentru fiecare bilă în urma ciocnirilor elastice, cum era la unele jocuri de biliard pe computer când voiai să trişezi un pic. în rest, trebuie să joci. cu cât mai mult, cu atât mai bine.

dintre prietenii mei, ăia care se pricep cât de cât la biliard au jucat mult în liceu. mai ales în timpul orelor. pentru ei a fost foarte important că aveau nişte profesori care îi vânau la fiecare oră. decât să ia un 2, mai bine dispăreau până la braserie (acolo erau mesele mai bune) şi jucau. cu cât chiuleai mai mult, cu atât deveneai mai bun la biliard. eu, care o făceam mai rar, luam bătaie din ce în ce mai des de la ăştia.

cu timpul am ajuns să evit să mai joc cu ei pentru că nu mai avea farmec. singurele dăţi când o mai făceam, era vorba de un pariu. odată mi s-au dat 8 meciuri în faţă până la 10. eu eram considerat mult prea prost că să fiu în stare să iau 2 până când adversaul meu ajungea la 10. dar a fost o noapte magică şi am câştigat chiar primele 2 jocuri . evident, ulterior am evitat pe cât posibil să acord revanşa.

da’ timpul a mai trecut, ăla pe care l-am bătut în seara aia şi-a luat un tac. apoi încă unul, mult mai performant şi mai scump. a început să bată chiulangii din ce în ce mai buni. merge la turnee şi se-ntâmplă şi să câştige. dacă de multe ori taxa de participare se rezumă doar la bani, la turneul ăsta trebuie un post pe un blog. fiind oarecum considerat un bloger, că aşa scrie pe afiş, scriu postu’ ăsta şi el are ocazia să mai bată pe careva.

dacă vreţi să vedeţi un duel al chiulangiilor care au blog-uri sau prieteni cu blog, daţi o fugă funland şi fumaţi mult. în fum de ţigară au învăţat să joace. doar aşa o să fiţi siguri că sunt condiţiile ideale de un biliard ca pe vremuri.