...jocul nu e greu, pe ape...

Câți dintre noi?

noreply@blogger.com (Virtualkid) — Sat, 28 Jan 2012 19:36:00 +0000

Cum o fi oare ca în ziua în care împlinești șeptezeci și trei de ani să sufli în lumânările tortului alături de strănepotul tău, apoi să te lași antrenat într-un joc copilăresc din care să te alegi cu nasul plin de frișcă?

Câți dintre noi și-ar fi dorit să aibă această șansă?

Oameni de zăpadă

noreply@blogger.com (Virtualkid) — Fri, 27 Jan 2012 13:23:00 +0000

"Ninge sfînt şi păgîn
Numai ochii ne rămîn
Despărţirea s-o mai vadă
Că, în rest, noi ne-am stins
Şi-am ajuns de-atîta nins
Nişte oameni de zăpadă.
Ninge fără milă, ninge şi ne doare,
ninge cu fărîme albe de pian,
ninge cu tristeţe şi cu felinare
ninge ca la moartea încă unui an.

Cîţi au fost de gardă –voie cer să doarmă
cîţi au fost cu somnul rătăcesc pe străzi,
ne aflăm în lume ca în ţevi de armă
cînd sugrumă lupii fragedele prăzi."
(Adrian Păunescu)

Bătrânul Ericcson Eiffel

noreply@blogger.com (Virtualkid) — Thu, 26 Jan 2012 14:14:00 +0000

Cu puțin timp în urmă a sunat din nou telefonul tatălui meu, cel pe care l-am păstrat cu abonament cu tot, doar din dorința de a-l transmite fiului meu, nepotul lui. Nu cunoșteam nunarul de telefon fix care a rămas pe afișaj, dar am recunoscut prefixul. După jumătate de oră am sunat înapoi și am discutat preț de vreo cinci minute. La aproape cinci ani de când s-a făcut acest transfer între bunic și nepot, soția unui fost prieten și coleg al tatălui meu a sunat ca să anunțe că nea Neluțu nu mai este. S-a mirat atât de tare atunci când am răspuns eu încât a închis fără să vorbească. Tristețile ni s-au amestecat, fiecare punând câte un dram de amar în conversație. Apoi am închis iar.
Așa m-am întristat de la un simplu telefon! Cu ani în urmă, mă dădusem de ceasul morții ca să-l conving pe nea Neluțu să-mi vândă mie aparatul telephonic de epocă pe care și el îl cumpărase de la un boier scăpătat. Și acum îmi amintesc felul incredibil în care suna, nefiresc de aristocrat pentru un apartament dintr-un bloc muncitoresc.

Bătrânul Ericsson Eiffel a trecut în proprietatea unei noi generații, rămânând la fel de nepăsător, dar eficient, la toate nenorocirile pe care le-au auzit.

Dacii si romanii

noreply@blogger.com (Virtualkid) — Wed, 25 Jan 2012 13:55:00 +0000

Când eram copil, jucăriile erau puține și rudimentare. Părinții adunau cu greu banii cu care să ne bucure sufletele înfierbântate de dorințe naive, iar atunci când reușeau, făceau tot posibilul să împace nevoia de joacă și cu nevoia de a învăța câte ceva.

Am avut jocuri ca "Nu te supăra frate", "Piticot", sau "Dacii și Romanii". Le-am jucat cu mare plăcere și sînt convins că mi-au folosit în dezvoltarea mea, însă și acum îmi amintesc emoția cu care treceam pragul casei unui prieten din bloc. Invitațiile pe care le primeam de la el erau ca un dar căzut din cer, asta pentru că el avea în sufragerie un raft special pentru jucării, iar mie mi se păreau incredibil de multe, de frumoase.

Cu mulți ani în urmă, într-o zi în care viscolul răscolea orașul, câțiva copii se jucau în casă. Stăteau în jurul jocului Dacii și romanii și se luptau pentru a câștiga fiecare dintre bătăliile din dreptunghiul de carton. La un moment dat, fără ca nimic să prevestească ceva, copilului gazdă i-a căzut din nas o picătură de sânge chiar peste jocul aflat la mijloc. Îmi amintesc panica tuturor celor prezenți, felul în care au fost strânse toate jucăriile și plecarea noastră precipitată. Ulterior, s-a dovedit că acela a fost un semn.

De curând s-a întâmplat să regăsesc imaginea aflată pe cutia jocului. Paradoxal, în ciuda anilor care au trecut, prima amintire care mi-a venit în minte a fost cea legată de acea picătura din amiaza înzăpezită, și nu despre atâtea alte jocuri. Acea picătură de sânge mi-a reapărut, așa cum a căzut ea pe cartonul colorat. Apoi, l-am revăzut pe Adrian Caescu, surâzător. Atât!

Au trecut mai bine de treizeci de ani de când acest copil a plătit tributul de sânge unei boli necruțătoare: leucemia a oprit din drumul său... iar pe mine m-a făcut să găsesc alte interpretări pentru rândurile lui Cătălin Bursaci.

Piratul fără cuvinte

noreply@blogger.com (Virtualkid) — Wed, 25 Jan 2012 04:59:00 +0000

Toate poveștile se nasc și își trăiesc existența din joacă. Fără dorința prichindeilor de a se juca asemeni personajelor din poveștile copilăriei, viața nu ar fi decât o nefericită mimă fără de cuvinte.

"Cu multă jenă, dar m-am întors..." - Shoichi Yokoi

noreply@blogger.com (Virtualkid) — Tue, 24 Jan 2012 11:39:00 +0000

Există povești aproape imposibil de crezut, întâmplări care depășesc orice limită a înțelegerii și reușesc să dovedească faptul că realitatea întrece întotdeauna imaginația.

În seară zilei de 24 ianuarie 1972, doi bărbați care traversau jungla din Guam, în lungul micuțului râu Talafofo, în timp ce verificau capcanele pe care le puseseră în prealabil au făcut o descoperire șocantă: un om cu aspect de sălbatic, îmbrăcat cu haine confecționate din ceea ce îi oferea flora din zonă. Inițial l-au crezut a fi un localnic, însă în scurt timp și-au dat seama că nu era deloc așa.

Shoichi Yokoi, acesta era numele lui, se ascundea într-o peșteră de 28 de ani, nevenindu-i să creadă că războiul se încheiase. Timpul încremenise, dar pentru el, soldatul imperial japonez, rușinea capturării nu era de acceptat. Dovedind o consecvență incredibilă, atunci când s-a întors în Japan, a rostit câteva cuvinte care au intrat apoi în folclorul popular:

"Cu multă jenă, dar m-am întors."

Cum am ajuns să vindem porci din rasa Mangalița

noreply@blogger.com (Virtualkid) — Tue, 24 Jan 2012 10:38:00 +0000

Excursiile pe care le facem la bunicii de la Idrifaia sunt, aproape de fiecare dată, prilej pentru acumularea unor experiențe pe care coana Europa se străduiește din răsputeri să le facă pierdute. Acolo avem bucurii simple, acolo trăim în felul nostru ceea ce o sintagmă devenită celebră ne îndeamnă să facem in fiecare zi: "Binecuvântați animalele și copiii!"

Duminica trecută am vizitat întâmplător un crescător de porci din rasa Mangalița. În ciuda dificultăților, cu toate că statul mai mult îl încurcă decât să-l ajute, omul are bătătura plină de orătănii de tot felul pe care le crește cu bucuria țăranului simplu. Pământul îl ține în putere, motivându-l mereu ca să lupte pentru sufletele lui.

Și totuși, tristețea omului este dată de faptul că vremurile i-au luat-o înainte, iar el nu știe să-și mai vândă dobitoacele în lipsa iarmarocului pe care autoritățile l-au transformat în târg de chiloți și papuci din plastic.

Ascultându-i vorba supărată, nu am putut să nu îi dau dreptate și m-am hotărât să încerc să-l ajut. Nu știu dacă am să reușesc, însă vreau să încerc să îi mobilizez și pe alții să scrie despre blogul pe care i l-am făcut, în speranța că toți cei care o să caute să cumpere porci din rasa Mangalița să afle și despre existența lui. Cine se mai alătură acestui efort, scriind pe blogul său un advertorial pentru un crescător individual de Mangalița? Dar dacă i-am face și pagină de facebook, i-ați da un like mic?

Stefăniță, te-aștept deseară la portiță

noreply@blogger.com (Virtualkid) — Mon, 23 Jan 2012 14:19:00 +0000

Ieri , încă o aniversare. Trec anii, iar noi încercăm să ne ținem aproape.

I-am privit și m-am emoționat tocmai datorită emoției lor. Atât!

Pirații din Caraibe puși în umbră

noreply@blogger.com (Virtualkid) — Sun, 22 Jan 2012 07:03:00 +0000

Aseară, Pirații din Caraibe au fost eclipsați:
La multi ani, Mark!

Live at Wembley Stadium

noreply@blogger.com (Virtualkid) — Fri, 20 Jan 2012 14:18:00 +0000

Au existat câteva locuri ale pamântului în care visurile mele de licean mi-au promis să mă așeze peste ani, chiar dacă vremurile făceau din asta o extravaganță, o nălucă.
Îmi amintesc cu o strângere de inimă felul în care fremătam la acea vreme atunci când reușeam să ne adunăm câteva persoane dormice să punem bani și să închiriem un aparat video și câteva casete împreună cu care să ne petrecem câte o noapte întreagă, ticsiți ca sardelele într-o cutie galvanizată.

La una dintre aceste întâmplări am văzut și un concert care mi-a tăiat respirația, în cele aproape două ore cât a durat fiind ca anesteziat. Priveam într-o lume halucinantă, în care o mare de oameni se adunau pe un stadion, mai mult decât celebru, ca să cânte alături de unii dintre idolii mei. Pentru ei era ceva atât de normal, de accesibil, încât magia care mă cuprinsese nu mai putea să îmi domolească durerea concretă a distanței care mă despărțea de acea lume. Da, în acele două ore mi-am spus că pe acel stadion am să ajung și eu într-o bună zi, fie și numai pentru câteva minute, doar ca să încerc să trag în piept aerul acelei arene, să simț ceva din rămășițele suflului artistic din acel concert.
Peste câțiva ani am primit veștile ingenunghierii, pe rând, a stadionului, al omului, fără ca eu să fi reușit să ajung în preajma lor. Acum, poate că și dintr-o ambiție prostească, refuz să mai visez la asta. Pentru mine Wembley a însemnat Freddy Mercury, iar amândoi au însemnat, la un moment dat, tărâmul făgăduinței la care nu am să ajung niciodată.
Două ore de istorie: Queen, 1986, Live at Wembley Stadium
.

Intermercato

noreply@blogger.com (Virtualkid) — Fri, 20 Jan 2012 09:30:00 +0000

Revolte, revolte, revolte!
Nu pot să nu las în urmă un semn, mânat mai ales de curiozitatea concluziilor care urmează să fie trase peste ani despre tot ceea ce se întâmplă acum în stradă. Sicer, nu bănuiam care aveau să fie urmările gestului spontan al unor oameni care au avut curajul să spună un "NU". A început destul de timid în urmă cu o săptămână, atunci când s-au mobilizat ca să-l apere de o mârlănie prezidențială pe fondatorul SMURD, Raed Arafat. La fel de curios sunt să aflu cum o să decanteze timpul și întoarcerea acestuia pe postul pe care îl părăsise. Pe mine nu m-au convins argumentele sale, dar poate că am fost eu depășit de situație.

Acum, după o săptămâna de proteste, președintele care nu ezita să facă băi de mulțime după ce trăgea o dușcă direct din sticlă și își arunca paltonul peste mulțime, exact ca un star rock, a dispărut complet. El, președintele jucător, pare a fi liber de contract. Mai mult decât atât, Piața Universității pare să-i pregătească un transfer pe care nu-l mai poate refuza, ba chiar i-au și pregătit noul tricou, în culorile clubului. Club care se pregătește de mercato și care dorește să-și întărească prima garnitură.

Mă surprinde exaltarea unora, unii chiar la vârsta la care ar trebui să aibă amintirile unor alte întâmplări, asemănătoare. Și atunci se credea că nu poate fi mai rău, și atunci s-au lăsat de furați de chipuri cioplite.
.

Desenul ca poveste a zilei pe care o trăiești

noreply@blogger.com (Virtualkid) — Thu, 19 Jan 2012 13:13:00 +0000

Unele bucurii nu sunt complete, oricât de mult ți-ar scutura sufletul, nici chiar dacă ți l-ar întoarce pe dos. Fără să știi ce, parcă simți că mai aștepți încă ceva, de multe ori fără să fii măcar capabil să descrii ce anume.

Aseară, împotriva tuturor rigorilor programului de somn, am cedat rugăminților de a îngădui o derogare: "doar cât mai fac un desen, atât, te rooooog!" Desenul nu este o mare realizare artistică, însă este povestea serii de săniuș pe care o lăsasem în urmă doar de câteva minute, deși este destul de explicit. Ceea ce m-a surprins a fost prezența notelor muzicale pe cerul de deasupra derdelușului. L-am întrebat cum se explică prezența lor acolo, iar răspunsul a fost absolut dezarmant: "Păi eu toată seara am cântat."

Îndepărtata Bucovina

noreply@blogger.com (Virtualkid) — Thu, 19 Jan 2012 09:12:00 +0000

.
Orice ai face, întâmplările din jurul tău te influențează, te fac să îți păstrezi încrederea în ideile tale, sau dimpotrivă, să ți-o macine încet și sigur.
Oare ce lipsește la Poșta Română din angrenaj pentru a nu mai pierde cărțile poștale pe care diverși oameni cunoscuți, sau chiar necunoscuți, sacrificându-și din banii proprii și din timpul vacanțelor lor doar pentru bucuria noastră de o clipă. Cât de dificil o fi să îți faci treaba cu seriozitate?

Ieri, după patru luni de când a fost pusă la cutia poștală, ne-a ajuns o carte poștală expediată de un om drag, aflat în trecere prin Bucovina, la Mănăstirea Humor. Este adevărat, mai bine mai târziu decât niciodată, însă izul de dezamăgire tot macină. Patru luni!

Ce frumoasă pajiște și câtă tihnă în aerul ei! Oare este o imagine dintr-o altă lume?
.

La derdeluș

noreply@blogger.com (Virtualkid) — Wed, 18 Jan 2012 20:34:00 +0000

Am stat și am privit de pe margine cu simplă alunecare pe o placă de polietilenă poate umple un suflet mic de o bucurie fără margini, cum ajunge chiar să se reverse și să molipsească, ba chiar să inunde și pe cele aflate în jur. Da, am simțit că pot să uit, fie și numai pentru câteva minute, felul în care justiția din această țară își bate joc de viața mea, lucru care mă face să fiu depresiv.

Când mă întorceam spre casă, mi-am amintit serile pe care le petreceam noi, când eram copii, și când uitam să mai plecăm acasă de la derdeluș, dar mai ales mi-am amintit felul în care părinții noștri ne căutau ca să ne aducă acasă cu arcanul. Eram, pe rând, coborâtori și urcători pe derdeluș, cu hainele ude de transpirație, neobosiți. Odată găsiți și îndrumați spre casă, bodogăneam în timp ce târâiam sania. Nu ne mai era foame, sete sau somn. Nu ne mai doream decât o singură coborâre, iar pentru asta eram capabili să promitem orice ni s-ar fi cerut.

Derdelușul a rămas la fel, noi ne-am schimbat și alții ne-au luat locul.

Puișori fără cuvinte

noreply@blogger.com (Virtualkid) — Wed, 18 Jan 2012 04:48:00 +0000

Bulgării de zăpadă

noreply@blogger.com (Virtualkid) — Tue, 17 Jan 2012 15:55:00 +0000

Și astăzi a nins, însă zăpada căzută nu este chiar potrivită pentru joacă.
Tot drumul de la grădiniță și până acasă am făcut bulgări pe care i-am lăsat la îndemână urmăritorului meu, cel care mă bulgărea cu mare sârguință tot pe mine.
Când am ajuns acasă aproape că nu îmi mai simțeam degetele, la început. După ce am dat de căldura s-a schimbat situația. Pur și simplu aveam senzația că urmează le văd expandate, la fel ca boabele de popcorn puse în cuptorul cu microunde.

Eleganța sângelui albastru - Sir Anthony Hopkins

noreply@blogger.com (Virtualkid) — Tue, 17 Jan 2012 08:09:00 +0000

Într-o lume în care nimic nu se mai poate păstra imaculat, se mai gasesc oameni pentru care seriozitatea cu care și-au cladit cariera le permite să faca gesturi care să le albastreasca și mai mult sangele, care să le innobileze sufletul pentru totdeauna.

Astăzi mi-a fost trimis pe mail un filmuleț care m-a făcut să mă gândesc că mai există oameni născuți pentru a radia fericirea, bucuria simțului bun.
Un om care a excelat intr-un domeniu este gratulat pentru o încercare artistică neobișnuită lui: Andre Rieu îi scoate în lume valsul aproape izbăvitor, cel puțin pentru neștiutul compozitor, Sir Anthony Hopkins.

De la fereastră, nenorocirea

noreply@blogger.com (Virtualkid) — Mon, 16 Jan 2012 20:52:00 +0000

Mi-a fost rușine pentru că nu am fost alături de ei.
Strigau un slogan cumplit de adevărat: "Nu stați în balcoane, că muriți de foame!"

Știu că este un păcat, însă aș vrea să-i văd linșați pe toți ciuhodarii din țara asta.

Totuși, semnalul s-a dat de aici.

În direct din Utrecht - Mihai Neşu

noreply@blogger.com (Virtualkid) — Mon, 16 Jan 2012 14:16:00 +0000

Cum să nu ţi se facă pielea de găină atunci cand vezi un astfel de exemplu de tenacitate?
Aproape că mi-au dat lacrimile văzându-l cum vorbeste despre o suferinţă, dar nu din postura de observator, ci aceea de victimă.
Oare câţi dintre fotbalistii care ţin primele pagini ale ziarelor de scandal şi-au făcut timp ca să urmărească această conferinţă de presă? Câţi dintre ei vor găsi de cuviinţă să sprijine material demersul lui Mihaiţă Neşu?
Sportul s-a indepărtat mult prea mult de rosturile sale, dar iată, Mihai demonstrează că incă mai există gladiatori dispuşi să lupte până la capăt, până la ultima suflare. Acesta trebuie să fie sportul!

Da, m-a emoţionat aceasta transmisiune în direct din Utrecht, până la lacrimi!

Pe gheaţă

noreply@blogger.com (Virtualkid) — Mon, 16 Jan 2012 07:47:00 +0000

A trecut şi vacanţa asta!

Nu am avut parte de întamplări spectaculoase, ci mai curând de unele obişnuite, uneori molcome, alte ori foarte puţin agitate.

Deşi iarna aceasta este destul de nehotarâtă, tot am putut să ne bucuram puţin de adrenalina sporturilor de iarnă, să trăim bucuria zăpezii şi să păstrăm impresiile primei alunecări pe gheaţă.

Pândă zilnică și mare zgribuleală

noreply@blogger.com (Virtualkid) — Sun, 15 Jan 2012 09:26:00 +0000

Îi văd în fiecare dimineață așteptând. Uneori liniștiți, alte ori gălăgioși.
În dimineața aceasta, deși trecuse puțin de ora mesei, intendentul de ocazie nu apăruse încă, motiv suficient pentru ca panica să-i cuprindă pe potențialii meseni. Spaima gușei goale dublată de frigul pătrunzător le-a luat piuitul.
Ce frig e! Bâr, bâr, bâr!
.

Yellow submarine

noreply@blogger.com (Virtualkid) — Fri, 13 Jan 2012 21:18:00 +0000

Era ziua în care împlineam o lună de la naștere, deci nu știu ce făceam atunci, însă știu că acea întâmplare urma să devină un reper pentru viața mea ulterioară. Într-o țară foarte îndepărtată, patru tineri "gândaci" lansau direct în istorie un "Yellow submarine". Era un fabulos submarin galben care avea să călătorească prin mințile tuturor tinerilor fiecărei generații ulterioare.
Iar această călătorie beatles-ilor continuă.

Ad-hoc blogmeet

noreply@blogger.com (Virtualkid) — Fri, 13 Jan 2012 20:38:00 +0000

În această seară am fost la o întâmplare simplă, cu bloggeri mureșeni, într-o cârciumă discretă din centrul orașului.

Da, este bine că din când în când să poți să asociezi gândurilor citite pe bloguri, niște contururi concrete. Oameni simpli din 2.0. Oameni care își așează vorbele asemeni mărgelelor în șirag și care își scriu propriile cărți virtuale.

Am primit sfatul de a ne muta pe domeniu propriu, puțin insistent, cu argumentul că am câștiga la credibilitate, dar am răspuns că, deocamdată, ne este bine aici. O veni și vremea aceea!

Să ne bucurăm așadar și să ne amintim!

Poveste din miezul unei gangrene

noreply@blogger.com (Virtualkid) — Thu, 12 Jan 2012 21:46:00 +0000

În orașul celor mai dure confruntări interetnice, în această seară, un arab a reușit să scoată în stradă oameni deopotrivă români și unguri ca să-l susțină, semn că în fața nenorocirii oamenii uită meschinăria măruntă și se unesc în față dihoniei.

M-a impresionat amestecul eterogen din Piața Trandafirilor, dar tocmai acest mix m-a făcut să cred că ceea ce văd este doar fermentul revoltei liniștite, dar cu imens potențial de a fi și eficientă. Cu atât mai mult cu cât toți cei pe care i-am văzut erau deciși să pună umărul la pregătirea unui MegaMiting pro SMURD și pro Raed Arafat în cursul săptămânii viitoare.

Fotografia aceasta aparține ziarului "Zi de zi”. Nu mi-a venit să cred cum S-a propagat în socialmedia: câteva sute de afișări în numai câteva minute, semn că oamenii sunt mult mai sensibili atunci când se face vorbire despre o gangrenă, dar mai ales atunci când resemnarea este lăsată la o parte.

Întors acasă, am asistat la prestația televizată plină de decență a doctorului Simona Bratu de la "Sinteza zilei”. Cei care au trecut pragul cutiei de tablă în care (încă) funcționează știu foarte bine că o mai veche declarație a dânsei este foarte adevărată: "Ne lua gâtul Arafat dacă primeam ceva de la pacienți!” Eu am fost în situația de a insista. Rezultatul a fost că mi s-a indicat ca unică rezolvare calea unei donații catre Fundația SMURD.

Fast food cu un "bulz subțire-n doagă"

noreply@blogger.com (Virtualkid) — Wed, 11 Jan 2012 04:36:00 +0000

Cum să mai ai cuvinte atunci când te așezi în fața unui astfel de mic dejun? Așa arată un bulz (sau bot) subțire-n doagă de pe Valea Gurghiului.

Legendă:
- mămăligă făcută de tușa Sanda
- brânză coborâtă din munte cu măgarul
- cârnaț făcut din ursul care a rărit mioarele
- castraveți covăsiți la putină
- țuică de pe pară

- Poftă bună!
- Mulțumim, dar miercurea nu vorbim!