Aberaţii

Oficial mătușică

ligia.adam@gmail.com (Kidha) — Thu, 02 Jul 2009 20:40:00 +0000

Tocmai am aflat că la naștere am luat nota 7, la jumătate de oră de zbătut și de chinuri pe care le-am îndurat după nașterea fratelui meu geamăn, care a dat dovadă de potențial maxim la primul suflu în lumea adevărată (adică el a luat un nemeritat 10).

Și tot azi am aflat că fratele meu mai mare, nu ăsta geamăn mai mare cu juma de oră (ci ăla mai mare cu 9 ani), a propus ca pe mine să mă cheme “Scaraoschi” înainte să afle că de fapt m-am născut fată (alor mei li s-a spus că or să aibă gemeni băieți și au aflat că sunt fată abia când m-am născut, iar numele ăla a fost răspunsul singurului copil al lor de atunci la întrebarea "cum să-ți botezăm al doilea “frate” din gemeni").

Deși m-am născut fată (spre surpriza tuturor), cu un frate geamăn și-un alt frate mai mare (și n-am fost botezată Scaraoschi, cum și-ar fi dorit big bro), majoritatea „educației” mele a fost cumva “anti-drăgălașă”. Când eram mică de tot, fratele mai mare obișnuia să se distreze la maxim cu mine și cu geamănu’ într-un joc numit “prinde luminița”, punându-ne să prindem reflexia de pe perete a unei oglinzi de ascuțitoare rotundă. Niciodată n-o prindeam, fiindcă a naibii se tot plimba pe perete și fugea fix înainte să punem mâinile pe ea. Și dubios lucru, atunci când în sfârșit reușeam s-o prindem, în loc s-o acoperim cu mâinile ieșea la suprafață. Frustrant, mai ales pentru niște copii de 3-4 ani. Ne-a luat ceva ani și sute de lacrimi pierdute ca să ne dăm seamă că n-o să reușim să “prindem” niciodată luminița. Dar am învățat lecția.

Și tot când eram mică de tot, fratele cel mare, atunci când nu-l ascultam, obișnuia să mă amenințe că mă “bagă în borcan” dacă nu sunt cuminte. Asta pentru că aveam o adevărată fobie pentru murături în vremea aia și mi se părea perfect realizabil ca eu, oricât aș fi de mare, să fiu ciopârțită și băgată într-un borcan de-ăla mare legat cu ceolofan și elastic de bani și eventual servită ca garnitură într-o seară frigurosă de iarnă. Borcanele au fost motivul pentru care am fost eu cuminte (până-n anii mei mai târzii).

Iar simplul fapt că fratele meu ăla mare e începând de azi tătic, iar frățiorul geamăn și cu mine suntem unchi, respective mătușica unui mic pui de om (de sex masculin), îmi deschide orizonturi nebănuite în ale educației unui copil. Singura întrebare pe care mi-o pun e de la ce vârstă să-l pun să prindă luminița. :D

Bucurestiul in 22 de povesti

ligia.adam@gmail.com (Kidha) — Wed, 17 Jun 2009 21:27:00 +0000

Așa s-a numit volumul de povestioare lansat ieri, în cadrul Bookfest 2009, de către Apa Nova, în urma concursului lor de acum aproape un an, De ce iubim Bucureștiul, și de fapt cuprinde vreo 26 de mini-mărturii ale vieții în București, împreună cu câteva cuvinte despre ăia care le-au scris.

Lansarea a fost drăguță, mai ales că spre sfârșit, nea Octav și cu mine (împreună cu ceilalți co-autori ai cărțuliei) ne-am exersat autografele pentru domn’ primar Oprescu, invitatul special al evenimentului, care a întârziat vreo 50 de minute tocmai pentru că Bucureștiul e plin de atâta iubire încât se circulă bară la bară. Simpatică ironia.

După ce am depășit minutul de glorie personală, am luat la pas, ca și anul trecut, standurile editurilor. O grămadă de cărți bune, reduse, ieftine, de colecție. Bookfestul ține până duminică. Treceți pe-acolo.

basme demodate

ligia.adam@gmail.com (Kidha) — Mon, 08 Jun 2009 21:20:00 +0000

În copilărie, până să-l descoperim pe Jacky Chan pentru a-i imita mișcările de luptă, obișnuiam să mă bat cu fratele geamăn “ca în basme”. Adică ori de câte ori ne loveam mai puternic, ne închipuiam că l-am băgat pe celălalt în pământ până la glezne, genunchi sau gât, indiferent care dintre noi îl juca pe făt frumos sau pe zmeu. Abia mai târziu am descoperit că poți să te joci și de-a prințesa, dar pe frățior nu prea l-a încântat noua mea idee, poate și pentru că nu era cu bătăi, mașinuțe, alergat sau invizoace. Așa că am lăsat “simțitul ca o prințesă” de dezvoltat pe viitor (mai ales că nu-mi prea plăceau rochițele) și pe moment m-am concentrat pe construit săbii din crenguțe de măr cu care să-i învinețesc picioarele fratelui, ca să-i arăt că smicelele din basm nu-s bune de nimic dacă n-ai și apă vie cu care să te vindeci.

Așa se face că singura prințesă cu care aveam să mă identific vreodată - Fantaghiro, din basmele italiene (era un film demult pe tvr)- era o tipă care se tunsese și costumase în bărbat ca să apere ținutul tatălui ei (duelându-se parte-n parte cu prințul de care avea să se îndrăgostească). Asta pentru că nu mi-a plăcut niciodată ideea de Ileană Consânzeană răpită de zmeu și incapabilă să scape din ghearele unui astfel de odios, altfel decât cu ajutorul unui prinț plictisit căruia i se pusese pata pe ea și care se apucă din senin s-o salveze din belșugul în care trăiește. Tocmai de-aia nici ideea de cavaler nu mi-a surâs vreodată, mai ales că ăștia din poveștile de la noi se apucau s-o salveze sau s-o impresioneze pe gagică doar pentru că le dădea tac’su (ei) jumătate de regat.

De-aia-s de părere că de fiecare dată când un tip sau o tipă din zilele noastre iau de bun modelul basmelor cu prinți și prințese se frânge câte o inimă de-aia pe care zgripțuroaicele obișnuiau să le ascundă în mârțoage, ca să îl păcălească pe făt frumos. Asta dacă n-or plezni de nervi de câte ori o tipă oarecare se vede prințesă în oglindă și nu face nimic decât să aștepte pe cineva să o scoată din castel, fără ca ea măcar să verifice dacă ușa îi e încuiată. Sau de câte ori un amărât se visează cavaler când îi rezolvă unei prințese niște probleme (pe care de obicei e plătit să le rezolve) și se așteaptă la modul cel mai serios s-o și impresioneze cu gestul lui.Că de n-ar fi și de-ăștia nu s-ar povesti.

Observ că mi-e tot mai greu să îmbrac în aberații oarecum abstracte și aiurea o întâmplare sau o idée simplă care mi se plimbă prin cap. Cumva, trebuie să reinventez Aberațiile. Sau pe mine.

Până una alta, apropo de prințese greu de mulțumit, un videoclip: (a, am și poll!):