Aberaţii

Febra gripelor

ligia.adam@gmail.com (Kidha) — Mon, 09 Nov 2009 11:47:00 +0000

Zilele trecute mă certam cu o prietenă foarte bună (pentru prima dată de când ne ştim) pe tema gripei porcine. Era foarte speriată crezând că e foarte posibil să aibă, mai ales după o vizită la spital, unde doctorii au pus-o să semneze o declaraţie pe proprie răspundere şi-au trimis-o acasă, unde să stea izolată câteva zile. Reacţia mea, diferită de una liniştitoare cum ar trebui când cineva drag e posibil să fie (grav)bolnav, a fost să-mi spun părerea despre ideea haotică de gripa porcină, aviară sau boli gen a vacii nebune şi oamenii (slabi) predispuşi să fie atinşi de paranoia în masă.

Sperietura prietenei mele însă era mai mult decât justificată, după un weekend petrecut alături de ăia „40 din Sinaia” (despre care ştie mai multe cine se uită la tv, că eu habar n-aveam), o colegă de-a ei internată şi diagnosticată pe motiv de gripă porcină şi alte două trimise acasă cu tratament. Ce nu e însă justificată e nebunia generală pe tema gripei, alimentată din toate părţile încât panica îi ajunge până şi pe ăia aparent cel mai greu de convins.

Chiar azi am văzut o băbuţă cu mască în troleu şi câţiva puştani, pe la universitate, cu masca accesorizată la eşarfă. Am auzit de la prieteni că în staţiile de metrou mascaţii sunt mult mai mulţi. Ca să mă informez ce-i cu isteria generală am deshis televizorul şi-am dat peste declaraţia absolut stupidă a ministrului sănătăţii. O informare mai în amănunt a dus şi la o firmă producătoare de vaccinuri, iar per total, deşi-s abia la începutul studiilor (şi practicilor) în domeniu, la a identifica o campanie de comunicare, (dez)informare şi mobilizare a populaţiei scăpată cu totul de sub control. Fiindcă a-i subestima pe români cu privire la paranoia de care-s în stare e o greşeală imensă.

Pe mine una mă amuză rău oamenii cu măşti pe nas şi pur şi simplu mă fascinează panica şi haosul creat în societate. Ideea de a manipula în masă atâţia oameni şi a băga frică în ei profitând de spiritul de turmă, proasta informare şi imaginea proastă a sistemului sanitar, “îndulcită” de caracterul global al întregii poveşti sună foarte bine pentru ăia care stau de cealaltă parte a baricadei. Ba chiar ne învaţă o chestie – două despre cum se face treaba.

De la prietena mea am aflat că amica ei internată şi diagnosticată cu gripă porcină a petrecut vreo 5 zile în spital degeaba, analizele arătând că-i perfect sănătoasă. Celelalte două amice ale ei, la fel ca şi prietena mea, n-au nimic. Poate doar greaţă faţă de doctorii români care le-au panicat spunându-le că sigur au gripă porcină, dar care le-au trimis acasă să stea izolate, punându-le însă să semneze declaraţii că-n cazul în care păţesc ceva, e pe propria lor răspundere.

O să urmăresc curioasă cum decurge nebunia, o să ascult în continuare oamenii “drob-de-sare” şi-o să continuu să număr oamenii cu măşti de pe stradă şi-o să-mi notez conştiincioasă, chiar dacă printre strănuturi şi secreţii nazale apoase, modalităţile prin care se bagă spaimă-n populaţie. Cine ştie când o să-mi fie de folos.

A placea cum trebuie

ligia.adam@gmail.com (Kidha) — Sun, 01 Nov 2009 22:22:00 +0000

Zilele astea am descoperit, mai clar ca până acum şi aplicat pe un eşantion de oameni relativ egali, că avem tendinţa să scoatem la suprafaţă ce e mai bun din oamenii care ne plac pe noi şi ce e mai rău în ăia pe care îi placem noi. Că atunci când placi pe cineva şi te place înapoi descoperi şi bune şi rele nu e un secret pentru nimeni, dar nu vorbim aici de chestii gen iubire şi relaţii, ci pur şi simplu despre plăcut oameni şi personalităţile lor.

Eu una, mai realistă din fire şi mai atentă cu liniştea mea sufletească, de obicei mă feresc de dezamăgiri pornind cu aşteptări foarte mici de la oamenii pe care-i cunosc. Asta îmi permite să mă detaşez fără nici un stres de oamenii care-mi sunt indiferenţi, să am un rânjet imens pe faţă o zi întreagă când descopăr pe cineva cu-adevărat excepţional sau să nu mi-o iau prea rău în freză atunci când realizez că oamenii nu sunt ce par a fi. Poate de-asta, oamenii care mă plac pentru ce şi cum sunt (şi pe care de multe ori nu-i înţeleg) tind să îmi arate mai des sau mai mult cât de mult le-am greşit având aşteptări aşa de limitate de la ei şi-mi aduc în faţă dovezi, gesturi, vorbe sau timing-uri perfecte care să-mi aducă aminte că oamenii super tari se ascund sub măştile cele mai puţin suspicioase.

Pe de altă parte, din când în când îmi mai plac şi mie oamenii, așa pur și simplu, și de obicei persoane cu care n-am nici o treabă și față de care distanța e oricum mare. Partea drăguţă atunci când mi se mai întâmplă să plac oameni e că nu o spun public şi nici să mă dau de gol în vreun fel. Asta îmi dă posibilitea să îi observ şi să înţeleg care-i motivul rațional pentru care mi-au plăcut, fiindcă dacă nu-i rațional motivu', de obicei nu plac omul cum trebuie – adică fiindcă m-a impresionat cu ceva, fără să fi făcut-o intențonat.

Nu plac oamenii care-mi plac cum trebuie de obicei atunci când ii judec după standarde (de obicei înalte) ale altora și nu mai apuc să trec prin propriile filtre personalitatea cuiva etichetat "de plăcut" de alții în a căror părere am încredere. Ce e oarecum frustrant e că atunci când realizez cât de greșită e eticheta pusă, nu mi-e clar pe cine ar trebui să mă supăr mai tare: pe unii care n-au știut să judece corect un om, pe mine, că iau niște opinii deja mestecate și mă trezesc cam dezamăgită de rezultat sau pe respectiva persoană, că nu e-n stare să se ridice la nivelul părerii bune pe care o are lumea despre ea.

Noroc că dilemele astea se uită și se duc pe Dâmbovița ca niște vaporașe din hârtie atunci când ai în jur oameni care te plac sau te accept (suportă) fără să-și pună întrebări despre motivul pentru care te plac, indiferent cât de aiuritoare ți-e mintea și predispusă la aberat pe tema “a place cum trebuie”. În definitiv, adevărul e că nu trebuie să placi, iar dacă te hotărăști să o faci, probabil n-ar trebui să existe modalități corecte sau greșite și deci nici orgolii nevoite să recunoască dățile în care au apreciat greșit un om relativ mișto. Asta nu face, însă, mai puțin greșit ce spuneam la început: că avem tendinţa să scoatem la suprafaţă ce e mai bun din oamenii care ne plac pe noi şi ce e mai rău în ăia pe care îi placem noi.

CartoonStock

Zambet stop!

ligia.adam@gmail.com (Kidha) — Sun, 25 Oct 2009 22:02:00 +0000

Zilele trecute, după ce-am închis telefonul la care vorbisem vreo oră cu o prietenă foarte bună, mi-am dat cu stupoare seama că povestisem numai și numai despre mine, ce-am mai făcut și cu ce probleme existențiale mă confrunt recent. Ce m-a surprins cel mai tare a fost că de obicei, de fapt aproape dintotdeauna, prietena cu care tocmai discutasem era aia care-mi spunea o grămadă de tâmpenii, cât timp eu ascultam cuminte și dădeam sfaturi geniale, iar despre problemele mele nu prea vorbeam, fiindcă asta ar fi însemnat, evident, să recunosc că le am. Concluzia, aproape imediată, a fost că ar trebui să scriu mai des pe blog. : P

Așa se face că de azi îmi propun să aberez mai des pe-aici, într-o formă sau alta, mai mult sau mai puțin coerentă, dar suficient de subiectivă încât să nu mă mai surprind povestind, ore-n șir, despre nimicurile care mă enervează, mă stresează sau mă fac să zâmbesc zi de zi. Nu c-ar fi ceva rău în asta, doar că nu-mi plac oamenii care vorbesc mult la telefon (și care nu-s prietenii mei, se-nțelege)

Și apropo de zâmbete, în fiecare zi am parte de ele, de la necunoscuți. În unele zile unii-mi fac chiar și cu mâna. Și asta pentru că, în drumul meu zilnic spre unde am de ajuns, traficul din București dă naștere pauzelor ălora lungi de stat la semafor și uitat pe pereți, în stânga și-n dreapta, iar privirea ajunge inevitabil să se întâlnească cu a celor de pe banda de lângă sau de pe contrasens. Și cum probabil sunt mai predispusă să zâmbesc decât cucoanele care care împânzesc troleele din București, sigur se găsește cel puțin un individ care să mă fixeze cu privirea și care să-și omoare plictiseala încercând să mă facă să ridic privirea și, poate, să și zâmbesc, asta în timpul scurt dintre două semafoare și sfidând circulația întotdeauna nedreaptă de pe una din benzi.

Unii se plictisesc așa rău încât iau foarte în serios atrasul atenției și îi vezi cu coada ochiului cum se strâmbă, fac cu mâna sau se folosesc de ce mai au pe bord, într-un joc de “hai să vedem care cedează primul” în care de multe ori pierd și mă trezesc râzând în hohote de una singură de giumbușlucurile lor, spre disprețul cucoanelor acre din jurul meu, care asistă la spectacol și mai comentează din când în când, dezaprobatoare, la jocul “nesimțiților ăstora”. Jocul devine și mai palpitant când, de dragul privirilor aruncate pe geam, șoferii încearcă să se păstreze în dreptul tău, iar claxoanele ălora din spate îi fac să grăbească pasul și să termine flirto-jocul nevinovat cu un pa făcut din mână și-un zâmbet care se traduce cu “ne-om mai întâlni noi și-altă dată”.

Cam așa îmi încep eu diminețile, cu zâmbete, fie ele și reținute, fiindcă respectivul trebuie să fie tare carismatic să reușească să mă facă să zâmbesc „pe față” sau fără să nu mă uit în lături, dar partea cu-adevărat simpatică e că toți jucătorii de “zâmbește stop!” pe care i-am întâlnit până acum o fac doar de dragul jocului, nu-s cocalari nesimțiți sau agățători ad-hoc. Asta dacă nu cumva i-oi fi intimidat eu pe toți cu gropița din obraz (care apare doar când zâmbesc) și de-aia n-au început să fluture cu numere de telefon pe geam (cum am văzut io în filme că se procedează: P)

Zâmbete pe furiș vă doresc și vouă și vă rog să mă ajutați să mă reapuc de aberat cum o făceam, e mult mai bine în scris, nimănui în particular decât la telefon, decât unui prieten care chiar mă ia în serios J Și mult mai terapeutic.

CartoonStock